Cornel Florin Cubleșan: Liber

liber

sa visez intr-un sicriu
sa-mi scriu poemul pe spatele furtunii
sa privesc oglinda in care
nu mai seman cu mine.

Liber
sa tusesc precum
un tuberculos autentic
sa visez cai verzi pe pereti
sa ma inec in sarutul tau

liber
sa port crucea altuia.
Liber
sa leg pamantul trupului de cer
sa scap de conventia mastilor

liber
sa cad din mine
in partea de vis a calatoriei

sa pot iesi din cerc
prin cuvant
cercul
ca un sarpe ce strange incercand
sa devoreze lumea
sa se inghita
pe sine.

Elena Papadopol: Înainte de a se face ziuă

Am lăsat fereastra deschisă
Așa cum fac uneori copiii,
Când peste drumuri se așterne noaptea,
Sau așa cum vrea inima
Încercată de sinceritate
Frumoasă e zarea!
Iubirea nu ajunge
Să descriu toate trăirile mele
Nu mă lăsa!
Ea singură nu ar putea
Să facă nimic pentru mine
Eiii, Doamne,
Întinde-mi brațele din cuvinte
Ca să-mi strecori în suflet
Toate poveștile
În lăsarea serii,
Nimic altceva,
Doar închipuirile zilelor
Care nu se vor mai întoarce

Daniel Corbu: Noi vești despre pasărea oarbă DALI

Motto:

Primiţi-l cum se cuvine
pe călătorul străin, poate
că el poartă semnul!

Nu mă mai recunoşti poartă a liniştii
în zadar paşii mei bat dalele jur împrejur!
Bezna trece de pe o stradă pe alta deopotrivă
murdărindu-le
şi iată-mă oprit la jumătatea drumului
precum mâna lui Avraam la uciderea fiului.
Unde să mă mai răsfrâng
dacă şi întâmplările trecute mint?
Suflete aruncat în trup ca regele
într-un umbros sarcofag
la ora când viermele părăsea mărul putred al
stăpânirii de sine
ţi-am cumpărat încă un CD cu hârşâit de
valuri cu gândul secret să te scap de ziduri
de arlechini mahorcă de creneluri şi de balul
de steaguri de făcătura ce-şi trăieşte clipa de glorie.
NU MĂ MAI PRIMEŞTI POARTĂ A LINIŞTII!
A plecat şi Lenor cea frumoasă precum
grădina Ghetsemani la vreme de rugă
s-a risipit şi măreţia găleţilor cu rouă.
Dar astăzi rătăcind prin frigul altor priviri
m-am întâlnit cu pasărea oarbă Dali şi iar m-am întrebat:
CE FEL DE PASĂRE
E ACEASTA CU ARIPILE ÎNLĂUNTRU ŞI
CU MORMÂNTUL PE UMERI CE FEL DE PASĂRE E ACEST ZEU INFORM
PĂGUBITOR DE LIMITE?
Şi pe când cele şase întrebări mi se înghesuiau
la lucarne
ea mă opri înainte de primul cuvânt şi spuse:
Prea multe întrebări pentru cel singur
nimeni nu poate corecta şpalturile greşitei tale vieţi
totul e clinic până şi risipirea
lungă lista proscrişilor frumoasă piramida de capete!
Daniel CORBU

Ionuț Caragea: Iartă-mă

(pentru Ana)

o senzaţie de pace

de timp care se opreşte în loc

un vis de-altădată

care-a prins viaţă şi respiră

cuminte ca un vânticel

de primăvară

o mână micuţă şi caldă

pe care o strângi cu grijă

un păr moale pe care îl mângâi

aşa cum te mângâiau bunicii

şi părinţii

în timp ce-ţi spuneau poveşti

cu feţi frumoşi şi cu zâne

o ghemuire în braţe

un întreg univers

lângă tine

o inimă care bate

şi o asculţi cu urechea

lipită de piept

un oftat de bucurie

o confirmare a faptului

că eşti iubit

fără nicio reţinere

o stare de veghe

o îngrijorare

o vină pe care ţi-o asumi

un regret, un straniu regret

nu ai vrea să mai crească

nu ai vrea să cunoască

suferinţa şi moartea

o rugăminte fără voce

preschimbată

în lacrimă

iartă-mă, copilul meu

că te-am răpit din ceruri

şi te-am adus

pe lumea aceasta

bolnavă şi rea

iartă-mă că sunt

un pic egoist

iartă-mă că sunt

un pic criminal

iartă-mă c-am vrut

să-mi umpli golul din suflet

iartă-mă că voi pleca

într-o zi

şi te vei simţi

pustiit

iartă-mă

că ţi-am dedicat

atât de puţine poeme

cu toate că tu meritai

toate poemele mele

iartă-mă...

(sursa: vol. Infectat cu iubire, Editura Fides, Iaşi, 2020)

Nicolae Silade: Despre citit, citire. Cititori din toate țările, uniți-vă!

Să zicem că apare o carte foarte, foarte bună și primul ei cititor nu poate sta locului dacă nu îi spune iubitei, soției, prietenului sau primului întâlnit în cale despre inedita apariție, despre acest adevărat miracol. La fel, iubita, soția, prietenul sau primul întâlnit în cale nu va putea sta locului, după lectură, dacă nu dă știrea mai departe.
Nu e nevoie de niciun fel de marketing literar, nu e nevoie de niciun agent literar, nu e nevoie de nimic altceva la apariția unei cărți foarte, foarte bune. Așa cum nu e nevoie de nimic altceva la răsăritul soarelui, la munte sau la mare, decât să asiști la acest miracol. Și să te bucuri de el, împreună cu familia, cu prietenii, cu cei care gândesc și simt la fel ca tine.
Așa e și cu cartea. Păi ce, erau agenți literari pe vremea lui Homer? Era marketing literar pe vremea lui Shakespeare? Cum au ajuns operele lor până la noi și cum rezistă ele încă? Oare nu prin valoarea pe care o au?
Dar noi, scriitorii de azi, care nu suntem în stare nici măcar să-i citim de la un capăt la altul, darmite să-i mai înțelegem, îi considerăm depășiți, îi aruncăm în debara și facem experimente literare în ideea că aducem ceva nou în literatură.
Dar, în literatură, ca și în viață, nimic nu e nou sub soare. Sau, cum spunea Alex Ștefănescu cândva, în cultură nu există progres. Câtă vreme omul e tot așa cum l-a făcut Dumnezeu, după chipul și asemănarea Sa, nici nu poate fi altfel, el nu poate gândi altfel și nu poate simți altfel.
Vorbim de o criză a lecturii? E o problemă falsă. Mai degrabă poate fi vorba de o criză a scrierii. Nu mai știm ce să scriem și cum să scriem, după ce am încercat avangardisme de tot felul, modernisme și post-modernisme, crezând că doar forma contează.
Da, contează, așa cum ulciorul lui Omar Khayam poate fi admirat și gol, dar plin cu vin e mai util și mai prețuit. Nu știu dacă m-am făcut înțeles, dar cititorii pe care îi acuză „scriitorimea” nu au nicio vină.
Cine ar vrea să primească în loc de un pește viu unul de plastic sau de sticlă? Așa e și cu cartea. Dacă e bună și utilă, își va găsi singură cititorii. Până atunci, cititori din toate țările, uniți-vă!
Nicolae SILADE
Mai multe aici:

https://nicolaesilade.blogspot.com/

#nicolaesilade #visulinlucru #carteapoetilor #eternelia #miniepistole #iubireanubatelausa #silade #poemeinproza #sonete #iubire100% #adouavenire #actualitatealiterara #caleavictoriei #mergereinainte #pixeli #iubiredelaalaz #everest #despre #nicolaesiladeblogspotcom

Ottilia Ardeleanu: inima

crengi înverzite conturează o mână
în ea o inimă frunzăriș
crescută nu departe de mâna cu inimă verde
iar în această inimă crește pădurea unei singure iubiri
el să fie mâna
ea să fie inima
desigur pădurea e luminată de o inimă de om
să fie el inima
să fie ea pădurea
dinspre pădure se înalță un vis cât o inimă
să fie el visul
să fie ea inima
ramurile sunt degetele unei mâini verzi
să fie ea ramura
să fie el mâna
o mână conturează câteva crengi
și în ele o inimă care
să fie a ei
să fie a lui

Petruța Niță. Când m-ai născut

noaptea își legăna stelele
prelungindu-ți peste chip insomniile plânsului
hrănit cu sărutări
până ți-am devenit suspinul care
te mai alină când și când...
mi-ai încălzit fruntea și mâinile
sub răsuflarea iernilor ascuțite
dintr-un bărăgan rănit de vântoase
mi-ai dat sentimentul care te locuia
umplându-mi zilele cu magia
născătoarei de prunci, uitând de tine...
Azi ne vorbim într-o limbă proprie
ce nu cunoaște cuvinte,
dar ne auzim când ne strigăm tăcerile
îmbrățișându-ne într-un ritual
al absențelor peste perna așteptării
Aminului de întoarcere în casa
unde aveai atâtea guri de hrănit
cât îți e acum de plină
cu singurătate
Râsul ți-a dispărut sub povara rătăcirilor
într-o memorie tot mai înceată,
iar timpul tău este al meu, Acum!
în el mă însoțești spre copila
care demult nu s-a mai jucat cu păpușile
ci doar 'de-a mama și de-a tata'
înfruntând tot ceea ce în viață se găsește
și de care nu m-ai putut feri
Ai uitat și cum se numără anii
trăindu-ți viața ca un fluture fragil,
fiindcă n-ai știut să fii altceva decât
O MAMĂ!

Gherase Laurențiu Cristian: Ochiul beznei

Văd cum sursurii-și dezgheață plânsul lor, frângând pământul,
Răstignindu-și stropii-n poala ce adună-n hău-i, astre,
Eu, sub umbra lor mă cuget, pregătindu-le mormântul,
Căci, deși sunt dalbe toate... pe-ale bolții, flori albastre...
Nu văd pomul...

Văd cum cresc iubiri pe dealuri, trecătoare... însă pure,
Rătăcind pe inimi smulse din tenebrele feerii...
Eu, pe valea-mi calc pe pașii unei ramuri de pădure
Ce m-așteaptă, dar n-am vreme, căci pe culmile durerii...
Calcă omul...

Văd cum sursură izvoare, tresărind când noaptea tună,
Agățându-se de creste, nemaivrând s-o ia la vale,
Doar sub neaua ce pictează, raza gândului de lună,
Fiecare se strecoară printre ramii de pe cale...
Temătoare...

Văd coline fără creastă... văd fantomele ce urlă,
În urechea grea a minții ce se lasă înfundată...
Văd cum cetele de diavoli stau la clacă pe o turlă,
Peste oase și morminte... peste crucea-I sfărâmată...
Peste mine...

Văd cum câinii nu mai latră, ci rod oasele-mi crăpate,
Văd mai multe decât, poate, aș fi vrut, ochii-mi, să poată...
Sting o stea pe umbra-mi frântă de atâta greutate,
Încercând, măcar, cu focu-i... s-aprind lacrima ce cată...
Să mă-nvie...

Văd cum crește stricăciunea peste brazdele de luturi,
Ponegrind tot ce atinge, îmbrăcându-le cu hăuri,
Eu mă scurg din lut în beznă și cu bezna, pictând ciuturi,
S-am cerneală cât mai neagră pentru miile de găuri...
Ce-omul, poartă...

Las în urma-mi, sarcini sumbre... și în umbra-mi, grea tristețe,
C-am să las nebunul nopții, printre zilele de vară...
Și să cad în bezna-n care m-oi vedea la bătrânețe,
Un copil ce-abia tresare la tot răul de pe-afară...
Ce-omu-și duce...

Și de n-or mai fi asfalturi, nici pământuri pentru mine,
Din răsadu-mi faceți lacuri de cerneală cenușie,
Căci din beznă stins-am steaua ce, odată, pentru bine...
Pentru munți și pentru mare, pentru oameni... pentru glie...
Pus-a-și cruce...

Ori... văzut-am doar nimicuri, inventând pe calea-mi, gânduri,
Să-i dau scop lucirii lumii, punând bezna-mi sub călcâiu-i
Ori să fie numai scopul negurii-mi ce crește-n rânduri,
Ca, nebunul ce mă curmă s-aibă flori la căpătâiu-i...
Lângă tine...

Gheorghe Onea: Timbrul

toată dimineaţa
am copiat grijile
din gânduri
le-am aşezat frumos
în cercuri
şi cascade răsturnate
în suflet
când au început
să cânte
le-am înfăşurat
într-un fir de lumină
furat cândva
din privirile tale
le-am pus apoi
în acelaşi plic
îngălbenit
cu acelaşi timbru
şi aceeaşi adresă;
chipul tău
şi,ca în fiecare zi,
spre seară,
poştaşul orb
mi l-a adus înapoi
şi mi-a spus
-adresa aceasta nu există

Violetta Petre: Luna este grea de muze și de versuri din eter...

Luna este grea de gândul ce l-ai pus în vârf de munte
Chiar în craterul iubirii în veșminte de poem.
Scurmi și-acum să muști din versuri cu sudorile pe frunte
Și de truda ta, Poete, stelele-mprejur, azi, gem...

Te privesc cu ochi de vultur și-ți adulmec neputința
De a cântări pe brațe astrul cu maree-n miez
Dar, nu-i nimeni să-ți strivească nici efortul, nici voința
De-a cânta pe-un colț de lună simfonia-n fa diez

A lui Haydn, Korngold, Mozart pe-mpietrite clape roase
De când Theia cu Pământul s-a ciocnit în dans astral
Cine-aude se-nfioară de la piele pân la oase
Și din mările lunare se mai nalță înc-un val,

Ondulându-se frenetic broderii de piatră rece,
Umbre-ntunecând bezmetic irizații de lumini,
Ce fac luna glob de aur, când pe cerul nopții trece
Ca regina-nscăunată de îngeri, de nopți, străini...

Grea e luna de poeme scrise-n ace și în cuie,
Cuneiform de mâini dibace și sclipiri de-anahoreți,
Holograme în vacanță, bând licoarea amăruie
Must din lacrimă și jale în supliciu de poeți...

Hai, aruncă-ți stihul morții, ''lotru mut de veșnicie''
Pe orbita ce răsare, când alergi ca un nebun
Să prinzi loc în cimitirul selenar de poezie
Unde muzele pe soclul geniului se suprapun!

Vasile Dan Marchiș: Darul cel mai de preț

(Muza mi se destăinuie)

”Dacă ai considerat că nu atunci
te simți un poet împlinit
prin faptul că poți mânca și dormi când dorești
sau că poți face altceva după bunul tău plac
ci când îți dau eu răgaz de la scris...
Și legat de faptul că unii se întrebau
că ce dar pe măsură mi se cuvine mie
când văzându-te că te afli în pregătirea
să-mi oferi cel mai de preț lucru posibil...
Când unii uitându-se la averile lor nesfârșite
se întrebau în sinea lor sau în glas deschis
că ce bunătăți o să-i dai muzei,
adică mie, ce nu au ei...
Doar n-o să-i dea marea cu sarea!...
Când te doseai intrând într-un întuneric deplin,
spuneai că faci asta
să nu-ți sustragă ochii fie o rază de lumină,
nu mai spun de alte cele!...
Atunci unii s-au întrebat
(când prin bezna în care ai intrat,
n-ai la mână nici măcar o lumânare)
ce legătură are asta cu darul pe care
dorești să-l oferi muzei?...
Da, ai dovedit atunci că darul pe care
deja mi l-ai oferit este toată atenția ta!...
Pentru asta iată-mă!
Scrie că m-ai dobândit ca recompensă sau premiu
nu ca pe un lucru oarecare,
pentru a nu încadra ceva fără noimă,
în istorie, în geografie sau mai amplu în viitor…”

Ștefan Doroftei Doimăneanu: Tinerețe de toamnă

Aud în simțuri răpăieli sinistre
În pași domoli m-a țintuit frustețea,
Pe bulevardul ridurilor triste
Se plimbă fără vlagă tinerețea.
-
Ea spune lumii cât de dor îi este
De clipele când alerga zeloasă
Cu sprint de zmeu prin file de poveste
Și dispărea cu lunile de-acasă.
-
Avea o lume-ntreagă la picioare
Purta cămăși cu flori de vis brodate,
Făcea popas la mândre sau fecioare
Și nu-i păsa când mai cădea-n păcate.
-
Acum îi plouă-n scârțâieli de oase
Și simte-arsuri de la ursuza-i viață,
Pe frunte-o nouă cută i se coase
Și cârja-i cere încă multă ață.
-
Când cere-alean și mângâieri de clape
În gându-i șters fantome se adună
Cu tot cu norii adăpați cu ape
Ce-i curg din ochi cu stropi de cer și lună.

Iulian Barbu: Tablou de toamnă

Afară e toamnă
Și frunza pică
Dusă lin de vânt.
În acest tablou
Vreau să te țin în brațe
Doar pentru o clipă
Să-ți sorb de pe buze
Șoapte de amor.

În prag de seară
Privind la lună
Scriu poezii
Despre miracolul ce trece
Timpul de braț

În grădina toamnei.
Anotimpul ține în palme
Clipa ce se aude
Ca un ecou de vers.

Ina Dumitrescu: Pădurea cuvintelor

Pân-acum am strâns în minte o pădure de hrisoave
Care nu mai au răbdarea să stea-nghesuite-n mine
Și își scot crengile-afară printre pietrele concave
Respirând din nou a verde și zburând printre ruine.

Mă simt singură... copac... pierdută prin altă toamnă.
Toate lacrimile-mi tac și în rouă se transformă,
Rândurile dintre rânduri capătă miros de mană
Iară libertatea mea capătă o altă formă.

Văd cuvintele cum fug și se-agață printre crengi,
Se transformă în gutui ce vor plânge iar la geam...
Toamna mea pierdută-n rosturi cuvenite pentru regi,
Chiar de voi rămâne golă îți dau și ultimul gram...

Și apoi încep să strâng alte vorbe în hrisoave
Să le-nghesui iar în mine ca pe puful unor perini,
Iar în toamna care vine înflorind pietre concave
Să le las să zboare verde, printre regi și printre gemeni.

Traian Abruda: poezii

 pe plajă

aborigenii cu scuturi prelungi
se fac
frați de cruce la apă cu tinerii surferi
se trag
din aceleași valuri se sparg se împing
unii pe
alții în aceleași nisipuri interioare

Dumnezeu

mai întâi să-l citească
apoi să bine gândească
dacă să-l odihnească
pe prietenul Chichere - sunt
18
ani pe
13
septembrie de când nu se cunoaște ce decizie s-a luat
în cenaclul-locomotivă-cu-aur din cer... o
dată și pentru
totdeauna sau nu
(și nu contează aici vociferările Petrului)
omul
ar trebui încurajat să scrie în con
tinuare poeziile sale -
tinere încă
sub pălăria purtată
ca o
aură câștigată
de partea poetului

iubirea bate

cu inima-cheie franceză
în calorifer : of
iar am rămas fără lemne ! -
spune.
ce ne facem în iarna ce bate
din picioare înghețate la usă ? -
vezi ? toată lumea bate !... spune
și tu dacă e
bine gândit să trecem cu
rând pe centrală cu semne
cu vânătăi de adio.

tu crezi că eu te iubesc ?

mă întreabă o muscă
înfiptă cu scuzele în ceașca mea de cafea.
și asta
după mii de ani de iubire cu jurăminte
dintre poporul român și patria sa… –
eu
aproape că nu aș avea
ce să zic, nu mi-e sete, mi-e somn, și
cred că
în seara încordată a zilei de azi
mă culc numai și numai cu obârșia mea.

am crezut

că am scris mai mult mai mult azi
când colo am tăiat am tăiat și
ce nu am scris nu am scris ieri ! un fanzin
sf numit paradox încă iese
în format electronic uneori chiar în viu -
extratereștrii din anii optzeci
se mai numesc și acum optzeciști ?
dar cine sunt ei și unde se-nscriu în istorii
cu farfuriile lor zburătoare simbol
pline cu cărți cu bun de tipar
pe o planetă plasată alpin în bazin
ul cu bule atemporale-n urcare
uitată uitată și poate
nici acum ridicat un poem de la sol ?

Nely Vieru: Violete

  Poemă boemă

Vezi doamnă,
toamna îmi pune butonii la haină
și mâneci lungi la cămașă.
Pomii își scutură frunza
după o căsnicie de-o vară,
iar păsările, păsările zboară .
Cât despre dragoste...
hai mai bine să vorbim despre fluturi
sau ...uite,
cad frunze pe pământ,
dansează în vânt, mă-nvăluie-n taină.
Soarele este sus pe cer,
dar nu mai arde, doar luminează.
E mult trecut de-amiază.
Ziua zace ca un vis
cu ochii deschiși și mintea trează...
Trag fotoliul aproape,
halatul pe mine, tocul și foaia,
tăcerea inundă odaia ...
E amurgul în care mă vântură ploaia!
Vezi doamnă, pe stradă,
nici vară , nici toamnă!
Dacă nu e, nimic nu e...
Plouă mărunt în mansardă,
Poemă boemă ...

Viorel Birtu Piraianu: Scrisoarea (XIV)

rătăceam în arșița cerului
aveam nevoie acută de tine
ne-am întâlnit firesc, la întâmplare
am făcut disperați dragoste în ploaie
printre cearceafuri de nisip
nu-ți amintești
lângă noi era o mare
în care se odihnea curcubeul
poate este momentul să ne iubim
iarăși, firesc, acum...

Marian Florentin Ursu: Și te-am pierdut...

===================================
Eu te-am pierdut prin merii roșii din livezi

Când vara se mai târguia cu noi să mai rămână
Şi ochii îți păreau în zare tot mai verzi
Când ți-ai desprins brățara umbrei mele de la mână

Şi te-am pierdut definitiv printre poteci
Pe când ne-amenința cu frunze veștejite nordul
Şi nu știam de ce-ţi sunt sânii tot mai reci
Când toamna cântă merilor de pe pământ prohodul

===================================

Alice Puiu: Tatuajul unei constelații binare

straturi dintr-un alfabet indecis
mâini din inerția brumei
fum decojit pe conturul melcilor sonori
presupunere ridată
mă strecor dincolo de ceara-n surâs de arlechini
iluzii dezlipite de pe afișul cu anotimpuri orfane
cineva sfarmă cafeniul înserat
ziduri printre coji de greieri
păsări din cioburi de lumină
arbori decupează târziul asimetric
cețuri pudrate cu frunze indecise,
între parantezele memoriei
sunt încă copii și duminici
gutui respirând translucid seara din cerneală
ferestre care zboară printre îngeri
pe trepte de candelă inima ta de sărbătoare,
aprind murmurul ghilimelelor în odaie
în colțuri de text chipuri dizolvate-n pătrate de cer
un iluzionist sub jobenul oglinzii
pe pragul emoției ceasornicarul șoptește ciulini
și dealuri prinse-n păianjeni de litere
cineva taie cratima zorilor
între maluri golul scrie întomnat
fluturi din rănile nostalgiei
*
pe mâna unui cerșetor de vise
un tatuaj dintr-o constelație binară

Elena Știrbu: Cât mi-e dor

Cât mi-e dor să visez într-un leagăn sub tei
când seara-și varsă ploaia pe la ulucul nopții,
pașii tăi cadențat merg în ritmul pașilor mei,
mână-n mână noi doi petrecând echinocții.

Pe sub tălpile goale simt rana frunzei moarte,
noi înșirăm pe ață roade dintr-un castan,
brațul tău strâns mă ține simt cum inima-ți bate
străbătând anotimpuri zi de zi, an de an.

A ruginit salcâmul sfios frunza-și dezbracă
în freamăt de crengi vântul umblă pribeag,
din vechiul turn un clopot încă mai bate parcă,
jelind plecarea toamnei pe drumeag.

Ca un râu clipocind anii curg spre apus,
mai irigă câte-o floare uitată prin lunci
într-un zbor a târziu pleacă niște ierunci,
cu un cânt de adio anii noștri s-au dus.

Prin al serii vitraliu văd frunzele moarte,
e un vals ce-l dansează purtate de vânt,
amintirile zboară și ne poartă departe
de la iad pân'la rai și-napoi pe pământ.