Pe urmele poetului Nicolae SILADE (VI)

Liviu Chiscop

Utopia fericirii terestre
în poemele filosofice ale lui Nicolae Silade

Personalitate culturală proteică și polivalentă - poet, prozator, eseist, critic și teoretician al literaturii, colaborator asiduu la mai toate revistele importante de cultură nu doar de la noi, ci și din S.U.A., Spania, Germania, Canada, Franța, Serbia ş.a. - Nicolae Silade nu este numai un talentat scriitor și prodigios autor, ci și un împătimit și hărăzit gazetar.

Stabilit la Lugoj, a condus aici, între 1991-1997, în calitate de redactor-şef, cotidianul local Lugojul, după care a devenit, din 1997, fondatorul și directorul unui ziar propriu, Actualitatea, iar, din 2010, și al unui supliment lunar intitulat Actualitatea literară care, în scurtă vreme, s-a impus la nivel național drept unul dintre cele mai prestigioase și apreciate periodice de profil, înregistrând, până în prezent, 87 de apariții!

Aici, număr de număr, în buna tradiție a presei românești, directorul publicației e prezent, în pagina a doua, cu un editorial pe teme exclusiv literare, făcând astfel dovada că este la curent nu doar cu disputele polemice din planul istoriei ori ideologiei literare, ci și cu cele de nuanță ale esteticii literare…

Apoi, în pagina 3 - parcă pentru a face și dovada că e un scriitor care-și sublimează cu iscusință talentul desăvârșit și inteligența creatoare obiectivului suprem pe care-l reprezintă, pentru el, literatura - Nicolae Silade susține, cu regularitate, încă o rubrică, dedicată fie unui poem în proză, fie unei miniepistole. E locul să spunem aici că miniepistola e o specie literară - dacă putem să îi spunem așa - inventată de directorul Actualității literare și care împrumută numele celui mai recent volum al său: miniepistole (Cluj, Editura „Grinta”, 2017). 

Anterior acestuia, Nicolae Silade -  al  cărui  debut editorial se produsese, în  urmă cu aproape patru decenii, cu volumul de versuri Visul în lucru (Ed. „Litera”, 1979) - fusese prezent și în culegerea colectivă Cartea poeților (Ed. „Lugojpress”, 1994), după care, la aceeași editură, scoate, în 1997, a doua carte proprie de poezii, intitulată Mergere înainte, căreia i-au succedat alte trei apariții de gen la edituri din Timișoara: Eternelia (Ed. „Marineasa”, 2006), Iubirea nu  bate la ușă (I) și Iubirea nu bate la ușă (II) (Ed. „Brumar”, în 2013 și, respectiv,  2016).

În același interval de timp, între 2013 și 2016, multe dintre creațiile lirice ale lui Nicolae Silade au fost incluse în antologii tematice editate la Timișoara, Cluj, Reșița, Baia Mare, Iași, București, Lugoj, dar și în Israel.

Revenind la volumul pe care încercăm a-l recenza aici, e de spus că Nicolae Silade - poet de rafinată stirpe culturală, dotat cu solide cunoștințe filologice, ţinând de estetica literară, dar înzestrat, cum vom vedea, și cu temeinice deprinderi editologice -, ne propune acum o operă complexă, extrem de greu de încadrat într-una din speciile canonice ale principalelor genuri literare (epic sau liric), fiindcă miniepistole nu mai e o carte de poezie (precum cele anterioare ale autorului), nici roman ori culegere de schițe și povestiri (deși face apel, adesea, la pactul ficțional), nici o suită de minireportaje, deși se simte frecvent, în paginile ei vioiciunea și stilul alert al explorării locurilor prin care a trecut, pe care le-a vizitat, ori în care şi-a petrecut vacanțele (Cuba, Marea Egee, Băile Herculane ş.a.)...

Anticipând dificultatea receptării adecvate a textelor în cauză, atât de critici cât și de către potențiali cititori, autorul - considerând oportună necesitatea unei explicații, a unei clarificări sau chiar justificări - precizează, în intro-ducere, cât se poate de limpede: „pentru cine crede că aceasta e poezie vin și spun: nu e poezie, nu e proză”.

Şi, într-adevăr, nu e nici poezie, nu e nici proză în accepțiunea consacrată a respectivelor concepte, ci - aș zice eu -  e și poezie, e și proză, adică un fel de proză  poematică, de proză lirică (Bacovia își numise romane lirice cele două încercări ale sale în această direcție…) sau, mai exact, de poeme în proză. De altfel, autorul însuși își intitulează așa, în ultima vreme, unele texte publicate în rubrica din pagina 3 a Actualității literare, la care ne-am referit într-un context anterior.

  
Deși foarte asemănătoare, atât în ceea ce privește conținutul ideatic și afectiv, cât și ca aspect formal (altfel spus - atât la nivel de semnificat, cât și de semnificant), autorul preferă să disocieze - cel puțin în rubrica din revistă - cele două categorii de texte, doar pe unele intitulându-le poeme în proză, iar pe celelalte încadrându-le (fără a le numi) în categoria miniepistolelor. În  ceea ce ne privește - întrucât miniepistola nu este deocamdată o specie atestată de teoria literaturii - preferăm a simplifica lucrurile, subsumându-le pe toate cunoscutei specii a poemului în proză.

Că autorul consideră a avea de-a face cu două specii distincte o confirmă și structura compozițională a volumului, acribios elaborată, cu diviziuni și subdiviziuni/ subcapitole minuțios ordonate și ierarhic clasificate. Așa, de pildă, după ampla intro-ducere de aproape patru pagini (ca să utilizez și eu antifraza, atât de frecventă în prezenta carte), urmează un prim grupaj de miniepistole (miniepistole I), numerotate de la 1 la 28.

Cel de-al doilea grupaj, alcătuit tot din 28 de piese, numerotate de la 29 la 56, a fost plasat - din rațiuni de simetrie compozițională - tocmai în finalul volumului (miniepistole II). Între cele două secvențe cuprinzând respectivele miniepistole, sunt inserate - chiar sub titlul de capitol insert (!) - zece poeme în proză, fără a fi numite ca atare de autor, dar având fiecare, de astă dată, câte un titlu propriu…

Opțiunea lui Nicolae Silade pentru specia poemului în proză mi se pare a fi cât se poate de inspirată dacă avem în vedere faptul că astăzi un autor își poate da cu mai mult succes măsura talentului în textele scurte, percutante, cu efecte imediate, în care reușește, în doar câteva pagini, să surprindă extrem de convingător realități care, de pildă, unui romancier i-ar lua zeci de pagini. Nu e mai puțin adevărat însă că poemul în proză e un gen dificil, primejdios chiar dacă nu realizezi perfecțiunea, fiindcă deși, pe de o parte, îți poate lesne confirma harul scriitoricesc, la fel de ușor poate trăda lipsa de talent a unor veleitari…

Că poemul în proză e o specie literară complexă, dificilă, de o factură aparte, a spus-o și Mihai Zamfir, singurul, la noi, care a consacrat exclusiv domeniului respectiv două cărți importante. Încercând să definească specia, universitarul bucureștean spune: „Poemul în proză - registrul funcțional înalt al prozei - este o specie prozastică închisă, de factură nominală, cu lexic pitoresc special ales, având o structură sintactică discontinuă, simetrică și eliptică, atrasă de ritm și utilizând un limbaj metaforizant (...). Definirea speciei nu poate fi decât de natură stilistică. Tematica bucăților, ritmul sau dimensiunea exterioară - elemente de definiție curentă - sânt doar criterii parțiale și anecdotice în judecarea poemului în proză”. (M. Zamfir, Palatul fermecat. Antologia poemului românesc în proză, Buc., Ed. „Minerva”, 1984). Toate trăsăturile  definitorii ale speciei, menționate de M. Zamfir, se pot regăsi - credem noi - și în miniepistolele de care ne ocupăm aici.

Mai mult decât atât: încercând el însuşi să-şi caracterizeze volumul, definindu-şi scrisul, Nicolae Silade, în intro-ducere, face această profesiune de credință: „este legea mea scrisă pentru mine. cuvântul meu către mine însumi. singurătatea mea dintâi”; afirmație care este - spunem noi - o perfectă ilustrare a definiției mesajului poetic, așa cum a fost ea formulată cândva de Roman  Jakobson: mesaj centrat asupra lui însuși, unitate formală ce compune un univers izolat și autonom... De altfel, una dintre temele centrale ale textelor din miniepistole este tocmai cunoașterea de sine ca sens suprem al vieții.

Având la bază, așadar, acest concept de cunoaștere - preluat, în literatură, din filosofie -, textele pe care ni le propune Nicolae Silade sunt, în majoritate, meditații pe cele mai diverse teme: a destinului uman (fortuna labilis), a Marii Treceri, a raportului individului cu divinitatea, a timpului (panta rhei), a spațiului, a iubirii, a rostului poeziei și al poetului (ars poetica) etc., așa încât, de astă dată, nu-i mai putem acorda credit autorului care din exces de modestie, spune, în aceeași lapidară intro-ducere, că în cartea sa „nici filosofie nu-i, nici religie”. Or, dimpotrivă -  cum spuneam - noi credem că tocmai acestea precumpănesc în textele din miniepistole.

Ilustrativ în această privință este chiar primul text, o veritabilă artă poetică nu doar fiindcă e plasat în fruntea volumului, ci și pentru că are, într-adevăr, un caracter programatic, dând glas setei ardente de cunoaștere a autorului căruia i se pare că încă nu știe nimic și că „n-a învățat nimic” (sintagma repetată, anaforic, în fiecare din cele patru secvențe ale poemului).

Apoi, după ce deplânge, în strofa a treia, în termenii Ecleziastului, zădărnicia existenței umane, „deșertăciune a deșertăciunilor” („o, vanitas vanitatum, vanitas”), autorul parafrazează, în distihul final, cunoscutul aforism al filosofului Socrate - „tot ce știu este că nu știu nimic”) -, concluzionând: „n-am învăţat nimic nu ştiu nimic asta e tot ce ştiu/ despre viaţă despre ea care ştie tot despre ea care este totul”.

Iar versul final din strofa a doua („şi ce fericit eram şi în ce rai eram când nu ştiam că nu ştiu nimic”) ne întărește convingerea că poemul e inspirat din filosofia arabă, unde un înțelept spusese așa: „cine știe și știe că știe, e înțelept - ascultă-l!/ cine știe și știe că nu știe, e adormit - trezește-l!/ cine nu știe și știe că știe, e arogant - ocolește-l!/ cine nu știe și știe că nu știe, e ignorant - învață-l!”  Se pare că în această din urmă ipostază se plasează - nu fără falsă modestie - și autorul prezentului volum...

Nu e omisă din această artă poetică nici problematica iubirii - motiv central al cărții de față -, autorul (care ni se dezvăluie a fi un perpetuu înamorat…) indicând persoana iubită prin nu mai puțin de patru izbutite antonomaze, nu întâmplător alese din mediul acvatic: „... dacă n-ai fi tu oaza din mijlocul ei dacă n-ai fi tu/ izvorul ei şi delta și marea cum aș putea iubi vreodată altceva”...

De altfel, nu doar poemul din fruntea volumului, ci absolut toate celelalte sunt beneficiare ale unui abundent imaginar poetic, fiind doldora de tropi și figuri de stil, de procedee artistice clasice ori moderne, unele dintre ele - precum antifraza, oximoronul, polisindetonul, antanaclaza, hipotipoza, anafora, prozopopeea, antonomaza etc. - confirmând, prin măiestria cu care sunt utilizate, înaltul profesionalism al autorului.

Tehnician desăvârșit al versului și convins - ca și Bacovia, despre care, în miniepistola 3, decretează că „este cel mai poet” - că ritmul e prințul poeziei, Nicolae Silade asigură poemelor sale cadența și fluența necesară, pentru ca, la lectură, să nu ne împiedicăm de silabe în plus...

E lesne de presupus apoi că autorul miniepistolelor, maestru în meseria sa, și-a cizelat poemele îndelung și cu migală, asemeni unui şlefuitor de diamante, plasând, de pildă, pe alocuri - așa, ca din întâmplare - rime interioare destinate să confere textului muzicalitate, făcând lectura agreabilă.

Şi, fiindcă în miniepistola 3, mai sus menționată, construită magistral prin tehnica prozopopeii și a intertextualității,  autorul se declară „bacovian” - recitindu-i fiului in absentia „din versurile” sale „de la 20 de ani dedicate lui bacovia” -, e de amintit că poetul băcăuan n-a fost doar un exponent de seamă al liricii naționale, ci și autorul unor originale și inconfundabile poeme în proză, adevărate bijuterii artistice, cum ar fi De Paști, Cubul negru, Zborul cărților, Iarmaroc ş.a., având multe trăsături identice cu cele ale poemelor în proză de care ne ocupăm aici: notații lirice, umor, ironie, sarcasm, dar și dezolare, tristețe, dezgust existențial etc.

Ar fi de adăugat, în cazul textelor lui Nicolae Silade, câteva achiziții ţinând de estetica postmodernismului, între care spiritul ludic, intertextualitatea, minimalismul sintactic ş.a.

Referitor la acest din urmă aspect, constatăm că, în miniepistole, el e concretizat la nivel ortografic, prin scrierea numelor proprii fără majusculă, prin scrierea cu literă mică după punct sau la început de propoziţie și prin absența, quasi generalizată, a oricăror semne de punctuație...

E de amintit aici că autorii celor două lucrări care au fondat studiul tehnic și formal al textului poetic, apărute în Franța (Jean Coehn - Structura limbajului poetic, 1966 și A. Kibédi Varga - Constantele poemului, 1980) consideră că poezia nu trebuie să fie doar o pură acumulare de elemente sonore ori formale, sau de cuvinte fără reguli și fără ordine.

Obiceiurile generale ale spiritului fac ca oricărui text poetic să i se ceară semnificații, ambigue sau multiple. Or, semnificația e dată de gramatică, iar punctuația dezordonată (sau lipsa acesteia) are valoare în măsura în care întăreşte ori limpezește armătura propriu-zis gramaticală a frazei. Să sperăm că acesta este și cazul poemelor în proză din miniepistole... 

Oricum interesant și revelator ni se pare a fi faptul că, în miniepistola 10, care e, de fapt, un imn, o rugă către divinitate, autorul cere să fie iertat, între altele, şi pentru ignorarea deliberată a unor reguli ortografice: „doamne dacă suntem doar noi doi dacă suntem acum și suntem/ totdeauna te rog spune-mi pe nume și-ți voi spune pe nume da/ și iartă-mi scrierea cu litere mici și iartă-mi păcatele mari doamne/ tu cel fără de păcat m-ai și iertat îți mulțumesc doamne…” 

Iar în finalul aceluiași poem - precum odinioară Arghezi în celebrul Psalm în care spunea: „Vreau să te pipăi și să urlu: este!” - Nicolae Silade, partajat și el între credință și tăgadă, îl imploră pe Cel de Sus să se arate aievea: „iar tu care vezi totul care cunoști totul şi stăpânești totul/ lasă-mă doamne să văd să te văd așa cum mă vezi doamne”.

Aducând, în textele sale poetice, numeroase elemente din bagajul său cultural, cuprinzând mitologie, filosofie, religie, istorie, geografie, literatură, simbolistică etc., Nicolae Silade reușește să ne ofere astfel adevărate lecții de cultură și artă. Caracterizate printr-o impresionantă densitate ideatică, poemele din miniepistole ar merita, fiecare, câte un comentariu distinct.

Din păcate însă, corsetul limitativ al prezentei cronici ne obligă a ne limita la puține exemplificări, una dintre ele putând fi, de pildă, cea ilustrativă pentru conceptul de intertextualitate: „... stai lângă mine și-ascultă un poem de bacovia/ eu trebuie să beau să uit ceea ce nu știe nimeni ascuns în pivnița/ adâncă fără a spune un cuvânt singur să fumez acolo neștiut de/ nimeni altfel e greu pe pământ parcă nu seamănă a bacovia// și totuși e şi totuși întreabă-te ce știa el fără ca nimeni să știe// nimeni nimeni nimeni și s-asculți pustiul ce melancolie” (miniepistola 3).

Afinitatea pentru Bacovia și creația sa nu e deloc fortuită, putând fi explicată și prin aceea că ambii sunt poeți prin excelență citadini, puternic atașați valorilor estetice ale modernismului, respectiv postmodernismului și că ambii manifestă, în creația lor, o nedisimulată propensiune pentru îmbogățirea lexicului autohton cu neologisme, respectiv barbarisme, întrucât autorul miniepistolelor apelează abundent la termeni tehnici din domeniul informaticii, dar și la alte anglicisme încă neadaptate/ neintegrate sistemului limbii noastre…

Ştiind bine că poezia - și, în genere, literatura, arta - nu pot exista/ dăinui fără să conțină un minim fior metafizic, autorul miniepistolelor e frecvent preocupat de problemele înalte ale sensului existenței („dorința de căutare a unui sens pierdut”), ale  raporturilor cu divinitatea („gândul meu spre tine strălucește și pasul meu/ spre tine se îndreaptă”), ale destinului uman și îndeosebi ale fericirii terestre („în căutarea fericirii”) „care mereu se depărtează”, precum fata morgana, rămânând, în veci, o utopie…

Nicolae Silade scrie euforic și abundent, dintr-un prea plin al întrebărilor existențiale care-l frământă și al răspunsurilor pe care încearcă a le afla. Puțini scriitori reușesc, prin talentul lor, să acopere un atât de întins registru al afectivității. Prețioase atât ca document psihologic, pentru deconspirarea ideilor și afectelor autorului, cât și, mai ales, pentru arta scrisului, miniepistolele lui Nicolae Silade reprezintă, incontestabil, o dată importantă în evoluția poemului românesc în proză, dar și momentul deplinei sale maturități creatoare.

Redactor şef laLugojul, 1991-1997. Din 1997 este fondatorul şi directorul ziarului Actualitatea. Din 2010, fondatorul şi directorul revistei Actualitatea literară. A publicat în: reviste literare din România, Austria, Franța, Germania, Spania, Serbia, Israel, Canada, SUA. Volume apărute:
* Visul în lucru, Litera, Bucureşti, 1979
* Cartea poeţilor (volum colectiv), Lugojpress, 1994
* Mergere înainte, Lugojpress, 1997
* eternelia, Marineasa, Timişoara, 2006
* iubirea nu bate la uşă (I), BrumaR, Timişoara, 2013
* iubirea nu bate la uşă (II), BrumaR, Timişoara, 2016
* miniepistole, Grinta, Cluj-Napoca, 2017
* miniepistole, ediția a doua, Grinta, Cluj-Napoca, 2019
* calea victoriei, Cartea Românească Educațional, 2019
* La guérison d'illusions et autres guérisons, Editura Stellamaris, Franța, 2020
Poezii traduse în: engleză, franceză, germană, spaniolă, maghiară și ebraică.

https://nicolaesilade.blogspot.com/

Dani Anton:***

 Am tânjit toată copilăria după jucării, păpuși în cărucioare, bucătarii în miniatură, lego și alte jocuri care să-mi stimuleze imaginația și perspicacitatea

De Moș Crăciun, care pe atunci se numea Gerilă primeam câte o carte de colorat, nelipsita numărătoare, vreun joc din piese de lemn pentru a construi, cărțile Păcălici sau acelea despre naționalități în pereche: cehi, mongoli, etc.
Cât era anul de lung îmi făureau ai mei la început, și mai apoi eu, tot soiul de jucării- surogate care să le înlocuiască pe acelea pe care nu și le permiteau părinții mei.
Din linguri de lemn, cu păr bălai sau roșcat din mătreața porumbului îmi găteam păpușile, din cârpe colorate, dar imobile adormeam și hrăneam “copiii mei”. Spânzuram păturile din casă sub vița de vie, între doi pomi vara când arșița ne obliga să căutăm umbra; desculți și muzguriți, cu colbul sub unghii ne refugiam câțiva plozi, prietenii mei de pe uliță la răcoarea cortului.
Balivernam câte-n lună și-n stele, făceam planuri și jurăminte, furam mere dulci și nuci, ne agățam de prunii grași, prindeam broaște și peștișori cu mâna, jucam leapșă, de-a v-ați-ascunselea, țurca și țară-țară vrem ostași. Și eram fericiți pentru că toată lumea era a noastră, o îmbrățișam și ea se deschidea primitoare orizonturi nebănuite.
Ulița era universul nostru, acolo plângeam când ne juleam genunchii, împărțeam un colț de pâine presărat cu zahăr sau untură, făceam părți egale din captura de fructe și semințe, ne îmbrânceam ca mai apoi să ne îmbrățișăm, tot acolo în capătul ei îi așteptam seara târziu pe-ai noștri când se întorceau de la câmp sau fabrică, completam oracole, făceam focuri de tabăra, ne-am sărutat și a fremătat carnea pe noi pentru întâia oară.
Duminica așteptam căruța cu înghețată, toamna târziu pe mocanii care-și vindeau merele și perele pe porumbul nostru, slătarii măturile de nuiele și cazanele pentru făcut țuică, dar bucuria mea imensă era când apărea femeia care vindea cărucioare mici, din lemn pe care erau pictate frumos fie flori sau frunze. Alergam la cuibarul găinilor în vreme ce ai mei se târguiau cu ea până lăsa “la ouă” pentru cele două cărucioare în care ne plimbam eu și soră-mea pe uliță păpușile-lingură.

Vasile Ionac: Cu suspendare

Avea mâinile legate la spate pentru că
își lăsase spatele nesupravegheat de îngeri.
și îngeii aceia ce erau să facă?
s-au dus înaintea femeii ca să o ajute
să-l întâlnească pe bărbatul acela
care, pentru a nu-i fi umbrită făptura de umbra mâinilor,
i-a legat brațele la spate.
motivația fiind plauzibilă, un judecător de pe pământ
i-a atârnat făptașului executarea pedepsei
pe o dată viitoare
iar femeii i s-a pus în vedere
să nu-și mai lase spatele nesupravegheat de îngeri.

Iulian Iuri Lorincz: Mi-e dor...

Mi-e dor s-alerg pe uliţi prăfuite

Desculţ prin soare despuiat la brâu,

De fusta mamei să mă ţin cuminte

Cum mă țineam când cobora la râu.

Sub pleoape argintul lunii spală vise

Şi-un dor nestăvilit mi-aprinde-n ochi,

Îl văd pe tata ... tâmplele lui ninse ...

Strângând din curte frunzele de plopi.

Mi-e dor să intru-n apă de izvoare

Să ard sudori pe fruntea mea nebună,

Să cânt, să strig a joacă în pridvoare

Să râd cu lacrimi - frunză și tărână...

Aceeaşi vârstă

Ninge cald
peste aleea paşilor morţi
nisipul clepsidrei deshumă cărări
călăuzelor cu tâmplele reci
la capăt de drum
o cruce
tatuată cu numele osului
prăfuit de ţărână
avem aceeaşi vârstă
mamă
doar că tu
rămâi tânără
iar eu
îmbătrânesc aici
strigându-te.

Nely Vieru: Album - Petale de lumină

 ALBUM - PETALE DE LUMINĂ

Frunzărind prin visu-ți

Știi tu bruno-n noaptea asta n-am dormit,

frunzăream castani prin visu-ți ...m-ai simțit?!

Iartă-mă de-ți tulbur somnul liniștit și prețios .

Dac-ai adormit, mă iartă, și visează-mă frumos!

Doar visează-mă și strânge, bobi de rouă, perna-n brațe...

Mă simți , gândul meu la tine zboară ?!

Stai la geam ? Privește afară !...

Simți cum gândul meu coboară?

Sunt multe ceasuri trecute dinspre seară,

gândul meu la tine ajunge

și pe tâmplă te sărută .

Simți, din aripă cazută,

cum te mângâie o pană?!

Știi tu bruno, noaptea asta-i

mult prea toamnă, încărcată cu povești.

Știi tu bruno , noaptea asta

nu ai cum să n-o iubești !

Este noaptea cea de toamnă

plâng castani pe pământ.

Simți cum freamătă un gând ?

Este gândul meu ,sfios, visul tău mi-l înconjoară

și mi-l lasă că să intre să nu-mi întomneze-afară .

Dac-ai adormit mă iartă somnul de ți-l tulbur iară...

Știi tu bruno-n noaptea asta frunzăream castani în gânduri nu pe-afară !..

Cadar Katalin:***

- Uită-te și tu,
cum ploaia înghite toate trotuarele,
zgomotos! 

- Cum vom mai trece pe partea cealaltă a vieții? 

Jumătățile din Noi
se tot ceartă de ceva vreme…

Una vrea s-o ia la stânga,
cealaltă la dreapta…

Celelalte două,
ba în susul,
ba în josul străzii... 

- Dar, uită-te și tu! 

Am rămas amândoi
în moartea unui ambreiaj,
cu cheia de contact
băgată într-un ceas
ruginit.

Daniel Corbu: Lecția de Abis

 Aparitie editoriala: LECTIA DE ABIS – p o e m e de Daniel CORBU.

În prefata cartii stă scris:

,,Daniel Corbu este înainte de orice un iniţiat şi nu se sfieşte să o recunoască public. Dar felul cum o recunoaşte acreditează instantaneu în cititor certitudinea că se află în faţa unui mare poet. Aici consună onestitatea funciară a unui caracter, cu bunăcuviinţa şi îngăduinţa din veac ale creştinului: „Dragul meu, şi pe acestea/ le cunosc în amănunt”. Nici urmă din emfaza omului suficient sieşi, a insului omniscient. E numai smerenie şi resemnată înţelepciune; aş spune, ca un corolar la nietzscheeana Gaya Scientia, o „ştiinţă amară”. În sfîrşit, exploratorii pleacă la pol pentru a se întoarce. Exploratorii spiritului însă pleacă pentru a nu se mai întoarce. „Numai cine a ajuns nu se mai întoarce”, apunea un înţelept. Într-adevăr, s-ar mai întoarce poetul de la polul inexprimabilului pur? La care Corbu ar răspunde: „Nevermore”!

Ion MIRCEA

NOTĂ: Coperta cărţii este realizată de redutabilul poet şi designer FLORIN DOCHIA, locuitor în legendara CÂMPINA (ca şi Geo Bogza altădată), căruia îi mulţumim prieteneşte!

Daniel Corbu: Versuri, versuri, versuri,

 ÎN OCTOMBRIE VOI VENI NEGREŞIT

În
octombrie voi veni negreşit Neînduplecato
atunci când se scarpină luna de dealuri
iar pomii-s abulici
când nu voi mai fi preocupat de învinşii
de bolile lumii
de cei ce se umflă-n pene străine
sau de cei pe care nimeni nu-i naşte.
SLAVĂ ŢIE, APĂ TRECĂTOARE
A VREMURILOR
slavă ţie!
În octombrie voi veni negreşit
Doamnă Moarte
atunci când se scarpină luna de dealuri
într-un moment de fastă şi demnă visare
atunci voi veni.
Ce-ai să te mai bucuri
ce-ai să mă mai ridici a plecare
cu visele aproape întregi!

Daniel Corbu

CENTURA NEAGRĂ

De-atîta timp port centura neagră

a Deşertăciunii

fără vîrstă printre-ale lumii lucruri

fără vîrstă.

Biografii îmi modifică mereu data naşterii

Dumnezeu pe a morţii.

M-am născut a doua zi de Paşte

a anului 195... Era 7 april.

Iisus abia înviase şi pînă la Înălţarea

de-a dreapta Tatălui mai erau cîteva zile.

Ursitoarele mi-au prezis că voi fi bogat.

Şi n-am fost.

Că voi fi fericit. Şi n-am fost.

O, dar biografii ştiu mult mai mult!

Ei îmi modifică mereu data naşterii

Dumnezeu pe a morţii.

De-atîta timp port centura neagră

a Deşertăciunii.

Fie-mi, Doamne al văzutelor şi nevăzutelor

şi acest păcat o virtute!

Remus V. Giorgioni: Dumnezeu tăcut ca o lacrimă, de Teodor Dume

 Lacrima lui Dumnezeu (Dumnezeu aplecat peste o carte) „Dumnezeu/ tăcut ca o lacrimă mă privea...”

Al doilea

poet ales de noi - poate nu tocmai la întâmplare – este Teodor Dume, cu volumele Moartea din vis (ed. Pim, 2020) şi Dumnezeu tăcut ca o lacrimă(aceeaşi editură – acelaşi an). Un poet religios autentic şi de mâna întâi. Pentru că editurile nu specifică şi luna, numai după data dedicaţiilor – martie şi septembrie – ne-am putut da seama de ordinea apariţiilor, dar cele două cărţi au reprezentat pentru noi un material de investigaţie preţios. Din prima, ne-au atras atenţia titlurile: Mă rog lui Dumnezeu să mai aştepte, Ca între Tată şi Fiu, Dumnezeu e acasă, Doamne, de ce nu mai am timp. Există doar oameni şi un singur Dumnezeu, Nu toţi oamenii locuiesc în Dumnezeu, Câteodată şi Dumnezeu rămâne singur... Iar din următorul: Dumenezeu tăcut ca o lacrimă, Încă o zi de la Dumnezeu, Un Dumnezeu personalizat, Tu şi Dumnezeu, Eu, Darul lui Dumnezeu, La cină cu Dumnezeu, Oglinda din lacrima lui Dumnezeu, Când somnul lui Dumnezeu cutremură, Eu şi Dumnezeu sub acelaşi cer, Te vei întoarce la fel ca şi Dumnezeu, Învaţă să plângi, mi-a spus Dumnezeu... (Vă daţi seama că, luând în seamă doar aceste titluri, şi amintindu-ne că cei mai mulţi poeţi se cam feresc să amintească măcar în poemele lor Numele lui Dumnezeu, Teodor Dume se recomandă cu prisosinţă ca un poet religios!) Dar să considerăm nu doar „coaja”, ci şi conţinutul, miezul acestor poeme. Poetul identifică şi adoră, nu un zeu general(izat), ci Un Dumnezeu personalizat: „şi mai ştiu că nici un îndulcitor nu îndulceşte/ aşa de tare precum credinţa şi/ lacrima lui Dumnezeu” (Un Dumnezeu personalizat). De asemenea, el îşi imaginează cu succes Ultima zi pe pământ: „azi nu mai am nevoie de apă/ şi nici de mâncare/ o să adorm flămând... voi cerşi la uşa lui Dumnezeu/ nu apă nu mâncare/ ci puţină dragoste şi îndurare”; „la poarta la care voi ajunge/ unde oamenii se dezbracă/ de păcate şi de lume/ mă va primi Dumnezeu...” „Dumnezeu se scarpină în barbă/ mă întorc şi îl rog/ să mă mai lase o zi/ mă priveşte şi tace...// de sub privirea lui blândă/ ţâşneşte o lacrimă...” (Oglinda din lacrima lui Dumnezeu). Dar iată că... „Dumnezeu e acasă” – poem în care este evocat, voalat, hypostasul Fiului: „mi-ai spus că Dumnezeu/ a murit strivit de întuneric/ şi nu te-am crezut/ mult mai târziu/ mi-ai spus că/ Dumnezeu a înviat (s.n.)/ şi te-am crezut”; „acolo unde am vrut să ajung/ şi nu am ajuns/ cineva cotrobăie/ sub albastrul decupat/ se vede Dumnezeu aplecat peste o carte...” (Doamne, de ce nu mai am timp). În succesiunea generaţiilor, pe pământ există mai mulţi oameni - creatură - şi un singur DumnezeuCreator: „Adevărul e că oamenii nu mor/ ei sunt ca nişte trepte/ pe care călcăm/ şi ne înălţăm/ unul peste celălalt...”; „există doar oameni şi un (singur) Dumnezeu/ care din propria lor suferinţă/ şi-au modelat chipul de lut” (Există doar oameni şi un singur Dumnezeu).

Remarcăm aici ideea următoare: „chipul de lut” este şi el inspirat din chipul şi asemănarea unui Creator. Mama şi tata sunt personaje frecvente ale poeziei lui Teodor Dume: „TATA.../ tăcut/ de sub umbra rămasă/ undeva în timp/ Dumnezeu/ mă privea de parcă/ nu s-ar fi/ întâmplat nimic...” (Învaţă să plângi, mi-a zis Dumnezeu).

Iată lecţia de viaţă supremă.

(Remus V. Giorgioni, rev. Actualitatea literară, nr: 105 septembrie-octombrie 2020)

Doina Filip Pavel: Stare de noiembrie

Ca o picătură albă rătăcesc pe -un mal de ceață
Și e toamnă printre ulmi , era vară dimineață ,
Mai presimt ninsoarea- n fluturi amețiți de felinare,
Degete de vânt prin îngeri ard albastru- n lumânare,

Pașii mei uitați pe stradă ca lumina în gutui
De pe deal fumegă toamna și nu-i pasă nimănui,
Marea răvășind spre maluri întinzând palme de alge
Alergarea prin clepsidre unde timpul meu se sparge...

Pune- ți inima chezașă și o leagă de Brumar
De- un catarg , dacă ți- e bine, de o zi din calendar
De- o Duminică în franjuri pe măceșele de gheață
Care -nșiră nemătănii parcă dintr-o altă viață;

Și cresc fumegânde ruguri printre tălpi de dumnezei
Nu știu , Iadul are toamnă sau se curăță de cei
care-și pun în barcă Styxul și îl duc în larg de gând
Sa se - ntrebe, cum cad grauri de pe ramuri de cuvânt?
.....
Și curându-i luat în brațe de devremele promis
E Noiembrie printre frunze, vine iarna- n Paradis.

Nelu Cazan: Dragoste în noiembrie

Mi-e dor să-ți spun iar
Ce mult te iubesc,
Te caut prin toamnă
Şi nu te găsesc,

Noiembrie-i rece şi întreabă de tine
Aş vrea să te am acum lângă mine.

Pe unde mai eşti,
Frumoasa mea doamnă ?
Mi-e dor iar de tine
Şi-n această toamnă.

Mi-e dor să te simt,şi să-mi fii aproape
De dorul de tine,
Sărut semnul din carte.
Aş vrea să visez,
Că-ai să vii într-o noapte
Să ascult cum iubirea
Se sfarmă în şoapte.

Probabil ți-e dor şi ție acum
Te aştept cu iubirea unui nebun,
Te aştept să-mi stai veşnic
Pe semnul de carte,
Iubire de toamnă,iubire de moarte.

Te aştept ca pe-o stea
İn noaptea senină
Pe semnele cărții să-mi pui iar lumină,

Ard stele pe cer
Dar tu-mi eşti departe
Luceferi în cer pun lumină în carte
E toamnă în Noiembrie
Tu..tot nu mai vii,

Te aştept de o viață
Tot scriind poezii,
Şi acum iarăşi scriu
Frumoasa mea doamnă
Să nu mă laşi singur
Şi-n această toamnă.

Getuța Z. Corbu:***

Să nu-ți faci chip
cioplit pe-un pied
estal de falsuri
mulți
mea să te-admire
ca pe zeu

această înălțare
într-o zi veni-va
atunci când în
spre ceruri
vei urca

Premiul special al Revistei Extemporal liric: Ariana Gabriela Palcu

 A venit toamna

autor, Ariana Gabriela Palcu

Clasa a III-a

Șiruri lungi de rândunele
Trec pe cerul cenușiu,
Vine toamna după ele
Prin frunzișul ruginiu.

Ziua-i caldă, noaptea-i rece,
Se aude-al toamnei cânt,
Prin livezi, pe unde trece,
Frunzele dansează-n vânt.

Mulțumiri:

Dnei, Camelia Boț - administrator grup Zbor spre înălțimi

Dnei, Rodica Ochiș - îndrumător literar

Sincere Felicitări și din partea Redacției Revistei Extemporal liric!

Grupul Zbor spre înălțimi ne prezintă: mlădițe poetice

 Camelia Boț, administrator grup

Rodica Ochiș, îndrumător literar

Permiteti-mi să aduc în atenția voastră o distinsă doamnă , care prin grija ei pune umărul la creșterea valorilor în țărișoară noastră.

Numele meu este Rodica Ochiș , fac parte din staful acestui minunat grup, Zbor spre înălțimi, ca moderator și lucrez ca profesor pentru învățământul primar la Școala Gimnazială Vasile Pop, din localitatea Bocsig, județul Arad.

În cadrul acestei școli conduc în prezent colectivul de elevi al clasei a treia. Am încercat să le insuflu elevilor mei dragostea pentru culltura, pentru fumos și nu în ultimul rând pentru literatură. Aș vrea să vă prezint în continuare câteva dintre creațiile micuților poeți.

Sper să vă facă plăcere să le lecturați poeziile, să-i apreciați și să-i încurajați.

Vă mulțumesc!

***

Toamna

autor, Sergiu Moldovan

Clasa a lll-a

De pe dealul viilor

Coboară-o drăguță doamnă,

Dăruind câmpiilor

Un parfum suav de toamnă

Pus în gustul roadelor,

Oamenii să le culeagă,

S-adune-n hambarul lor,

Hrana pentru-o iarnă-ntreagă.

A venit toamna

autor, Ariana Gabriela Palcu

Clasa a III-a

Șiruri lungi de rândunele

Trec pe cerul cenușiu,

Vine toamna după ele

Prin frunzișul ruginiu.

Ziua-i caldă, noaptea-i rece,

Se aude-al toamnei cânt,

Prin livezi, pe unde trece,

Frunzele dansează-n vânt.

În curtea școlii

autor: Beniamin Daniel Ispas

Clasa a III-a

Vara cea frumoasă

A trecut de zor,

Toamna răcoroasă

Vine pe răzor.

Sună clopoțelul,

Copiii se-adună,

În curte la școală,

Cu toți împreună.

În spate-au gentuțe,

Păstrează distanța,

Micile-abinuțe,

Toată dimineața.

Toamna

autor: Armando Anghel

Clasa a lll-a

A sosit printre alei

Toamna minunată,

Să ne-aducă-n coșul ei,

Roada cea bogată.

Sus pe dealul de la vii

Bucurie mare,

Noi culegem strugurii

Că s-au copt prea tare.

În livadă merele

Ne zâmbesc pe ramuri

Să umple cămările

Miile de daruri!

Toamna

autor: Patricia Maria Țucudean

Clasa a lll-a

Toamna mândră aurie

A venit în deal la vie

Să aducă bucurie.

Strugurii s-au copt de zor,

Îi culegem cu mult spor,

Cade bruma pe răzor.

Cerul s-a învinețit,

Ploaia-ndată s-a pornit

Vremea rece a sosit.

Patricia Maria Țucudean

Clasa a lll-a

Mulțumim dl.

Teodor Dume

, pentru frumoasele cuvinte adresate copiilor. Încurajatoare inițiativă din partea dumneavoastră de a-i sprijini pe acești micuți. Vă mulțumesc în numele lor cu sufletul meu, om frumos!

" Dragii mei!. Bucuria care mi- a implinit ziua de azi este atat de mare incat imi vine sa- i strang, parinteste dar si colegial, la piept pe micii creatori de numai cativa anisori.Premiul meu special se indreapta inspre Ariana Gabriela Palcu si consta in publicarea textului in revista Extemporal liric,nr.21-22 noiembrie 2020.Îi imbratisez pe toti si îi asigur ca fiecare dintre ei mi-a ajuns la suflet.Le multumesc lor, indrumatorului dar si dnei Camelia Bot pentru declansarea acestui miniconcurs!.Tuturor le voi oferi sansa de a publica si debuta in revista Extemporal liric in situatia in care dna Camelia Bot va continua ceea ce a inceput.

Felicitari, dragii mei!.Mi'as dori foarte mult ca peste 10- 15 ani sa am privilegiul de a scrie prefata primei carti de debut in poezie, indiferent a cui ar putea fi dintre voi.Si va asigur ca o voi face!. Bravo, bravo, bravoooo!

Multumiri, Rodica Ochis!"

Sincere Felicitări și din partea Revistei Extemporal liric!

Camelia Boț:Totu-i nou și totu-i vechi

De ce-n fiecare toamnă

Se culcă luna peste văi,

Cu buzele-i de doamnă

Sărută-n noapte ochii tăi?

De ce-n fiecare toamnă

Vântul plânge printre brazi,

Pe brațele-i de doamnă

Te leagănă-n foc să arzi?

De ce-n fiecare toamnă

Amurgul s-ascunde-n tine,

Cu glasul ei de doamnă

Descântă dorul din mine?

De ce-n fiecare toamnă

Printre amintiri hoinăresti,

Farmecul ei de doamnă

Spune să nu mă rătăcești?

În astă toamnă ce trece

Totu-i nou și totu-i vechi,

Glasul gândului e rece

Printre ruinele străvechi..

Ionel Bota: E o lume între noi, de Alexandru Lascu

 (lecturi)

Poetul tânăr sau manifest pentru „ieșirea din prezent”

Se află multă semnificație, în sens pozitiv, într-un gest destul de rar astăzi, în lumea noastră literară : să mizezi cu încredere și desigur dezinteresat, pe destinul unui autor tânăr care are nevoie ca de aer de o astfel de încurajare din partea unui autor matur și hârșit cât se poate în marota unui „evenimențial” pretins cultural (bref! Și artistic…), care, la noi, seamănă cu o junglă a tuturor devălmășiilor. Ionuț Caragea, poet remarcabil dar poate tocmai din incidența acestei calități cam neglijat în ultimii ani în clasamente, comentarii, dicționare, bilanțuri etc etc, ni-l propune pe mai tânărul Alexandru Lascu, orădean din noile promoții de atentatori la gloria literară. Volumul E o lume între noi (cu o prefață de Ionuț Caragea, Iași, Editura FIDES, 2019, 76 p.), anunță în adevăr un talent care nu dă deloc impresia de întâmplare a prezenței sale în cetatea poeziei și nu e întâmplător nici în ce ne privește să ne propunem, acum, zăbava unui comentariu.

Alexandru Lascu are simțurile destul de acutizate în poezia sa, cu emoțiile adiacente operațiunii de reevaluare a realului, ca să spunem așa, încercând chiar de la debutul său entuziast, o desacralizare în formulă proprie. Or, tocmai acest efort de personalizare a propriei respirații lirice („ninge cu grefe/din aripi de înger./indescriptibil./indescifrabil./imponderabil./așa mă simt/când ninge/cu pielea ta.”), indică, în cazul lui, un denunț autentic al crispărilor sufletești, o autopedepsire conformă programului promoției douămiiste care-și propune prin eboșa inefabilă a poemului un proiect de salvare a ființei dublului registru: lumea, acest cotidian deopotrivă involt și agrest și revitalizările eului liric într-un manifest de ieșire din prezent. Cu deosebire timpul, temporalul, temporalitatea indeterminărilor ține loc de temă standard într-un spectacol în care ludismul sceneriilor marchează încifrarea impactului cu realul, funcția contexului e liricizată profund iar o revoltă a configurărilor eului pe ecranul unui cinematograf al tandreții pierdute lasă în așteptare perpetuă răspunsul „intemperiilor” vremurilor de cumpăniri extrase dintr-un aleatoriu topit cu domoale simbolici în conștiința de sine. Zarva lumii nu e dimensionare a elegiacului, însă, e decorul simili-apocaliptic, riscul întreruperii călătoriei spre ademenirea marilor constelații. Dragostea, notează prefațatorul, este aici „energia predominantă”. Totuși, nimic șovăielnic, nimic în deambulatoriul formulărilor, eul, convalescent încă, vrea să-și bifeze idealurile, se întoarce grațios (suprem îndrăgostit, altminteri) spre oglinda întâmplărilor ciudate, uneori cu o ironie bonomă, detașată, semn al defulărilor tinereții în vrie, apoi revine brusc să privească un cotidian scâlciat de îndoieli paradigmatice, de confuzii parantetice, de aglutinant „desfrâu” al împrejurărilor fade. Fiindcă – nu-i așa? – până și iubirile poetului trebuie să țină seamă de disciplina impusă de marele Text: „Nu te obosi, vifor etern și efemer,/să-mi zâmbești în fiecare zi,/o am pe ea, izvorul/fericirii fără final,/ca să-mi aducă pe tenul scorojit/de tristeți apuse,/zâmbetul.../Fă, vifore, să pară/clipele – ani fără sfârșit,/al căror Surâs să fie/eterna călătorie.../Ochii să-i fie infinitul,/buzele loc de odihnă.../Mai lasă-mă doar/să îi văd chipul/pe oglinda inimii mele...//Nu te obosi, mă voi preda!/Inima mea incandescentă/arde, șfichiuie/încinsă ca un bici./Jur c-o să mi-o smulg/și-o s-o ascund/dincolo de văzul tău,/în văile lui Hades.../Mai dă-mi forță/cât s-o cuprind cu ochii,/să devin una/cu zâmbetul ei/și să o pictez/pe pânza cordului meu...” (Zâmbet, p. 66).

Colcăie în nervurile poemelor lui Alexandru Lascu o notă de originalitate și de luciditate decisă. El nu-și caută identitatea în labirint, a ieșit de mult, a depășit zonele vulnerabilității și are conștiința execițiului liric rafinat. Demersul e compozițional, firește, dar elementele mixajelor sale de real aglutinând în semi-pastișă ori într-o magie a regăsirii de sine („Lumea e scrisă/cu cerneala timpului./Numele meu apare/scris cu cerneală de pix./Dar eu nu vreau/să-nvăț a muri vreodată,/ci să trăiesc veșnic,/pururi tânăr,/știind că cerneala de pix/se va șterge/ori nevăzută va arde./Refuz astfel să plec/fără a impregna/cerneala mea/în măreața corolă/de scrieri a timpului.”) sunt instrumente de introspecție adâncă, de explorări varii, ca și cum pericope de erudiție au evadat din structuri convenționale și își caută vadul discursului într-o poveste care nu mai trebuie să semene cu nici una din poveștile lumii ori poveștile despre lume. Destule poeme edifică în jurul unui imaginar bogat, stilistic-liric-estetic, împotriva stereotipiilor de șantan din creațiile comilitonilor de vârstă și de preocupări literare. Realul e „compilat” rezonabil-grațios, nu avem încadrare în tipare dar avem o poezie gândită, construcții echilibrate, parafrazări ale ființei care sunt și ele mostrele unei strategii. Dincolo de sinesteziile întregului, ecoul e unul paroxistic, strigăt al unui eu decis să dscifreze tainele haosului primordial, să noteze, să jubileze ori să se lase pradă disperării, să deretorizeze ori să se lase cotropit în lăuntrul său de obsesia sensului, a duratei, recurențele fiind ilustrarea tendinței firești de perfecționism: „Nu iubesc lucruri,/Nu mă iubesc nici pe mine./În schimb iubesc îngerii/Gata să-și întindă aripile,/Încearcă și tu/Și clădește-ți din cuvinte/Perechea de aripi.//Las-o așa cum iese,/Pentru că viziunea nu e ceva care/Să fie închis într-o cană./Modelează aripile în cursul sufletului tău/Și scufundă-te în aer.//O să afli că salvarea/E printre strigătele îngerilor./Altitudinea nu depinde/De desăvârșirea aripilor,/Ci de ce partitură/Cântă inima ta.” (Raiul e pe aripile tale, p. 56).

Impresionant este la acest tânăr autor și modul în care își fixează de pe-acum tematici auctoriale și are curajul afișării unui orgoliu de mag al cuvântului. În acest plan cognitiv al edificărilor sale, Alexandru Lascu are la purtător, în aceeași bandulieră a ambițiilor, sentimentul cunoașterii privilegiate. Metafizica transcendentului este fundamentare a limitelor, aici („Timpul ne sculptează/în așa fel încât/umbrele statuii/devin portretul ei.//Timpul ne aruncă-n ochi/toate petalele florilor -/martore ale suflului,/și le-ncrustează-n minte.//Ce mi-aș dori/ca timpul nostru/ să nu se frângă/asemeni spicelor de grâu,/iar noi să fim/întregul spațiu...”), libertatea e numai și numai a frumuseții (și aroganța e „frumoasă” când o fărâmă de sacralitate știi că ți se cuvine), toate răscumpărările spiritului sunt materialul devoalant pentru stadiul osmotic al versurilor. La modul apofatic, poemul lui Alexandru Lascu deține o potențialitate armonizatoare și asta e bine, diafanitatea pe alocuri a discursului decide stanța elegiacă, spuneam și mai sus, dar adâncirea în contemplație nu poate fi o acuză. Investiția de talent trebuie salutată iar presimțirea noastră, din startul comentariului, că ne aflăm în cazul unui debut mai mult decât promițător, o reluăm aici, în final.

George Pașa: "Scriu cu arătătorul în aerul nopții"

George Pașa: 

s-a născut în Puchenii Mari, județul Prahova. Este licențiat în filologie al Universității din București.Scrie texte literare încă din adolescență, dar nu debutează decât relativ târziu, la 28 octombrie 2009, în revista „Axioma” din Ploiești, cu trei traduceri din poezia lui Serghei Esenin: „Se-nvolbură frunzișul cel de aur...”, „Anii tinereții cu frumoasa-mi slavă...”, „Eram eu odată tânăr și ferice...”. Își continuă colaborarea cu această revistă, publicând alte grupaje poetice, în mai multe numere ale acesteia: în noiembrie și decembrie 2009, martie și aprilie 2010.
Publică, de-a lungul timpului, poezii, traduceri de poezie, cronici și recenzii literare, o piesă de teatru, în alte reviste: „Actualitatea literară” (Lugoj), „Algoritm literar” (Călan), „Armonii culturale” (Adjud), „Atitudini” (Ploiești), „Citadela” (Satu-Mare), „Constelații diamantine” (Craiova), „Convorbiri literare” (Iași), „Cuib literar” (Călan), „Feed back” (Iași), „Fereastra” (Mizil), „Literaria” (Craiova), „New-York Magazine”, „Nuova Provincia” (Imola, Italia), cu texte în română, traduse în italiană de către Matteo Veronesi, „Regatul cuvântului” (Craiova), „Repere literare” (Ploiești), „Revista nouă” (Câmpina), „Sintagme literare” (Dudeștii Noi), „Tribuna” (Cluj), „Urmuz” (Câmpina), „Vatra veche” (Târgu-Mureș), „Vocativ” (București), „Zona literarâ” (Iași).
Volume de versuri publicate de George Pașa:
„Singurătatea unui sunet”, editura „Premier”, Ploiești, 2009;
„Atelierul albastru”, „Premier”, Ploiești, 2010;
„Detașat pe frontul minunii”, „Karta Graphic”, Ploiești, 2011;
„Cântece din Alindoria”, „Karta Graphic”, Ploiești, 2013;
„Ben Cioglu”, „Karta Graphic”, Ploiești, 2015;
„Pașadine”, ed. „Minela”, București, 2018.

până la sfârșitul dansului

mi-am scos tricoul cu imprimeuri și
am îmbrăcat altul simplu aș spune de
culoare gri deschis dar nu contează
culoarea în acest spațiu unde totul se
amestecă până la nediferențiere
important nu este să răzbești la neon
strălucire să dai camerei în care excepția
era o șenilă în miniatură cu vârsta devii
mai puțin rapid e mai greu să depășești
liniștea speri că nu vei rămâne doar un
număr de telefon la care nu mai apelează
nimeni când ți-e mai greu te scufunzi iarăși
în cărți intră cine trebuie cine vrea să mai
dea o raită în jurul visului fără nimeni în
preajmă soarele e sus literele așezate până
la următoarea migrație nimic nu se clintește
scena rămâne liberă totul se joacă în culise
nu mai este loc de nicio improvizație ne-am
săturat de provizorate nu vrem să devenim
niște spăimoși echipați pentru fugă oricum
nu mai este loc de fugit doar să mai dai o
raită prin cameră urmărit de ochiul neonului
pașii ți se vor imprima în cerc pe covor și-apoi
ieșirea din cerc presupune multe necunoscute
nu vrei să le ratezi ștergi o urmă dar se imprimă
pe tălpi și tot așa până cercul e transferat în alte
forme alte litere se scufundă în golul rămas
ții minte excepția alta era venea cu pas ușor de
balerină ți se imprima pe retină n-ai mai fi plecat
ai fi rămas până la sfârșitul dansului

piano

n-am să vorbesc despre irosiri s-a spus aproape totul
într-o istorie căutătoare în ape tulburi din când în
când arde câte un amurg neînțeles zdrang și câte o
iubire cizelată nu prea veche numai bună de pus în rama
timpului să nu-i fie de deochi dacă lucrurile ar rămâne
așa nu se poate să nu dea în clocot cel puțin în hohot
se vor trezi semnele de bunăvoință că au lovit ca nuca-
n perete stăvilarele că au ajutat apele răului să se
reverse peste întinderile inocenței atât de greu le-a fost
piscurilor să se răsucească în sine desfășurării de trupe
a morții pe fețele interioare doar un punct a zădărnicit
planul a crescut până la acoperirea întregii irosiri a lumii

poem de rămas-bun

voci de gelatină
tremură în aerul solemn
sunetul unei drujbe
și vocea albă a unui mesteacăn ucis
mă însoțesc până la capătul străzii
nălucile nopții
vocea mea indistinctă
printre atâtea zgomote

luna fredonează un solo pentru cei părăsiți
în cercul său
nălucile nopții într-un dans discordant
cu vocile rătăcind pe străzi
fără bilet de rămas-bun

și cum să nu latre mânioși câinii-n ogradă
cum să nu te cuprindă tremuriciul poetic
într-o așa revărsare de sunet și dans

scriu cu arătătorul în aerul nopții
un poem de rămas-bun

Maria-Ana Tupan: Devoratorul de umbre, de Teodor Dume

Poezia lui Theodor Dume, un poet ajuns la maturitate, autor al câtorva volume, e turnată într‑un limbaj mai flexibil şi mai sofisticat, al cărui principal procedeu retoric e jocul deconstrucţiei sensului literal în sens alegoric („alegorie a lecturii”, cum l‑a numit Paul de Man). Iată un fragment de poem în care călătoria spre un dincolo imaginar de după moarte se suprapune cu scenariul mutării într‑o nouă locuinţă şi al sfinţirii ei de către preot: vreau să mă mut în ziua de mâine/ fără niciun bagaj/ dar mi‑e teamă/ simt o răceală în oase/nu ştiu dacă sunt abandonat/ în propria‑mi umbră sau/ e doar o renovare ori/ o preschimbare de trup/ în care/ îmi voi aşeza amintirile/ şi câteva lucruri// la sfârşit îl voi aştepta pe Dumnezeu/ ca să‑mi binecuvânteze noua casă („Îngrijorare, vreau să mă mut în ziua de mâine …” din volumul Devoratorul de umbre, Princeps Multimedia 2018, cu o prefaţă de Daniel Corbu.)

Existenţa este pentru poet un şir de efecte ale luminii: alienat în viaţa anostă a fiecărei zile, silit să se conformeze unui pat procustian al birocraţiei unei zile de muncă, îşi simte personalitatea metonimizată, el fiind prezent numai precum lumina sinteză în vreuna sau alta din culorile spectrului. Este o poezie de tradiţie existenţialistă, anxioasă, a disperării în faţa neantului, a transcedentului gol, dedus din contemplarea instabilului dublu de umbră al trupului. Divinitatea e devoratoare de umbre – patetic rest ale celui care primeşte odată cu candela ultima porţie de lumină –, în vreme ce figurile părinţilor sunt rememorate în poeme de un patetism nedisimulat.

Inversând scenariul istoriei teocratice a lumii, de la Geneză la redempţiune, poetul vede întemeierea fiinţei sale în căminul parental şi în ordinea afectelor şi valorilor deprinse atunci. Copilul îşi aminteşte de întunericul decupat de veşmintele tatălui, acesta părând a‑i crea o lume din haos. Existenţa sa e acum marcată de sentimentul acut al absenţei tatălui, aşteptat să se întoarcă de ziua de naştere a fiului, redus la o fotografie păstrată într‑o cameră. Ca în infinita substituire lacaniană a trupului tabuizat al mamei (aici şi a figurii paterne) prin alte semnificate ale dorinţei, poetul regizează o neîntreruptă dramă a traumatizantelor despărţiri, dispariţii, absenţe – a iubitei, a cititorului sau a oricărui alt pol de comunicare. Contrar parabolei biblice a bobului de grâu ce cade pe pământ, într‑o societate insensibilă la valoare orice manifestare de nobleţe e o risipă: „de unde să ştiu că seminţele /curg pe arătură fără să treacă/ nimeni cu plugul / de unde să ştiu că şi seminţele mor…”.

Maria‑Ana Tupan

(în revista CONTEMPORANUL,nr.9/2019)

Constantin Mosor: Noiembrie nu trăiește cu merinde

Noiembrie cu soarele în palmă,
Are ceva ce omul nu-nțelege!
Să ne deschidem inima cea calmă,
Spre a-l adăposti, se înțelege!

N-am auzit când mi-a bătut în ușă!
Cred că eram cu visul la șuetă.
Acum îi văd privirea jucăușă!
La început părea doar siluetă!

Am să-l poftesc în casă, casa-aceea
Căreia-i spunem suflet și când nu e!
Unii au încuiat aruncând cheia
Pe cea mai depărtată cărăruie!

Dar ce îmi pasă mie ce fac inșii
Cărora de iubire nu le pasă?
Îi vezi? Numaidecât vor fi învinșii,
Adică...chip cu suflet fără casă!

I-aș pregătit ceva de ale gurii.
Noiembrie nu trăiește cu merinde...
Și nici nu și-a pierdut simțul măsurii.
Din ce primește...niciun bob nu vinde!

Vreți un exemplu? Când îl cheamă cerul
Să-i dea un colț de brumă sclipitoare,
Pe care uneori i-o fură gerul,
Nu-și cumpără palton cu buzunare!

Haideți să îl iubim dumnezeiește!
La ce folos să ne hrănim cu frică?
Știți bine ce odaie îi priește...
A sufletelor, fie ea și mică!

Flori Cristea: Caii mei, năluci fugare

Caii pasc, iar lângă ei, mânji, albastre holograme,

Rup cu dinții lor de lapte de pe trupul toamnei frunze,

Un tablou ce se repetă, când noiembrie în coame

Împletește ploi și brumă-amestecând culori confuze.

Caii mei, năluci fugare, obsesiv vă caut azi,

Între-atâtea anotimpuri, șei și hamuri stau zălog,

Mărturie că odată am trecut peste zăplaz,

Că și eu am fost, cândva, mânz, sălbatic inorog.

Port pe trupu-mi, cicatrice, toamna ca pe-o rană veche,

Îmi nechează încă-n gânduri hergheliile de cai

Și mai știu că pe atunci alergam nebuni, pereche,

Azi mă-ntreb de ce, iubite, dintre-atâtea anotimpuri,

Toamna-i singurul pe care, nu-nțeleg de ce nu-l ai.

Violetta Petre: L-am sunat pe Dumnezeu...

L-am sunat pe Dumnezeu, să-l întreb şi nu să-i cer socoteală pentru moarte, doar să-mi spună ce sunt eu şi de ce-i aşa departe?
Mi-a răspuns că sunt ce sunt şi că e în tot ce moare şi învie în cuvânt, precum florile la soare.
Nu am înţeles prea bine şi-aş fi vrut să-l mai descos şi să-mi spună de ce moartea doare-adânc, până la os? Şi de ce ne-a plămădit dintr-un lut aşa de moale şi-a mai pus în el şi suflet în procente inegale?
Şi de unde am venit şi de ce umbresc pământul, dacă nu ştiu mai nimic şi mă-nclin cum bate vântul?
Şi alerg spre nu ştiu ce, ca să aflu ce m-aşteaptă, când păşesc pe scara vieţii şi cobor ultima treaptă...
N-are timp să mă asculte, are omenirea-n pază şi aruncă înspre mine şi-nspre alţii doar o rază de lumină şi iubire, să nu cred că m-a uitat... eu mă supăr şi mai sudui şi mă umplu de păcat...