Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)
Adrian Păpăruz: ***
împietrirea ta de la marginea sărutului
sufocarea mea de cuvânt
uitarea de sine
poate afară era vară joi
primăvară miercuri
sau nu eram în niciun anotimp cunoscut
dar în mine a fost o glaciaţiune cuaternară
apocalipsa dinainte şi de după tine
sfârşitul neînceputului
toate s-au întâmplat aproape neîntâmplate
între două respirări de univers
ca şi cum Singularitatea n-ar mai fi avut loc
dacă tu nu decretai sfârşitul unei iubiri
aproape perfecte
***
eşti prins iremediabil
în spatele unei oglinzi
viaţa ţi se derulează
numai pe repede înapoi
îţi strigi mereu că totul va fi bine
încerci inutil să visezi albastru
să visezi roz
dar lacrimile îţi devin stalactite
gratii care te strâng tot mai mult
înlăuntrul tău
cauți durerea să o ucizi
dar durerea ești chiar tu
şi-n fiecare dimineaţă
te întrebi din nou şi din nou
dacă nu ar trebui
să spargi oglinda
chiar dacă crezi
în blestemul ei de șapte eternități
Katalin Cadar: Calendarul iubirilor moarte
Iarna hibernează în caria unui dinte de-al Soarelui,
ce a mușcat dintr-o Toamnă
târzie,
sub poala Verii,
cu flori de Primăvară
în păr,
fugind prin memoria primului nostru sărut,
rămas pe pragul uscat al buzelor...
dintre uitare și dor...
Limba bătrânului ceasornicar
scrie,
cu sângele unei Cireșe,
calendarul iubirilor
moarte.
Adriana Popa: Trec prin absența mea
Petronela Apopei: Clepsidra...albastră
Mi-ai desfăşat sufletul în infinit,
Ai dormit pe perna mea, iubite?
Îmi eşti doar o chemare, un dor nesfârşit...
Ține-mă iar lângă tine, nu-mi da drumul să plec...
Adună nisipul clepsidrei, iubite
E albastru... e fin ca şi mine
Ține-mă-n palmele tale, ține-mă-n tine!
Ottilia Ardeleanu: Bă, țărane, de Valeriu Dg. Barbu
Pe Valeriu Barbu îl știu de poet de ani buni, de pe site-urile literare. La ora actuală deține un post de radio, Radio Vocativ, și este fondator al revistei bucureștene Minela. Nu mă așteptam să scrie proză de anvergura unui roman, dar iată că mă surprinde plăcut cu o carte de gen intitulată sugestiv și apelativ Bă, Țărane! Valeriu este stabilit la Roma de o căruță de ani, ca să mă exprim în ideea temei acestei cărți, iar gândul revenirii pe meleagurile natale îl determină și impulsionează să scrie despre cum ar vedea el reînflorirea, renașterea satului românesc lăsat în paragină prin plecările masive peste hotare.
Bă, țărane! se înscrie în categoria roman-jurnal, impact soldat de la începutul lecturii de naratorul care se face cunoscut prin găsirea unui caiet cu notițe al personajului central, pe nume Virgiliu Banu. Naratorul preia felul de a fi al personajului principal tocmai pentru a-l înțelege cum se cuvine. Astfel că, deși mergând în paralel, unul cu relatările sale, celălalt cu revelația acestor relatări, ajung să se confunde dând impresia cititorului de a fi una și aceeași persoană.
Dacă e să ne luăm după subiectul tratat, atunci, putem vorbi despre un roman în care se consumă drame, evenimente, iar subiectul este analizat cu toată seriozitatea. Dacă este să ne referim la întinderea prozei, atunci ea este de talia unei nuvele.
Bă, Țărane! este o trimitere la glie, la acel "Noi vrem pământ!" coșbucian și la schimbarea la față prin respectul cuvenit țăranului român, un ins care a avut identitate colectivă puțin prețuită de-a lungul vremii. Luat individual, nici măcar nu era băgat în seamă. Dar, în mirajul pornirii cu avânt, precum al căutătorilor de aur după agoniseli și viața zgomotoasă a orașului, se ajunge să se tânjească după viața simplă, în conexiune cu natura și într-o mai bună vecinătate și armonie cu alți oameni.
Se întrevăd mai multe planuri de expediție urmărite de autor: la nivel de temă, unul este jurnalistic, al descoperirii, celălalt este cel existențial, al derulării; la nivel de limbaj, unul este elevat, celălalt inserat cu sintagme și termeni prozaici, regionalisme, jargoane și argouri; la nivel stilistic, unul este metaforic, celălalt comun. Ar mai fi cel al prezentării, al tehnoredactării, unul fiind scris regular, celălalt italic pentru a diferenția pe naratorul jurnalului de naratorul cercetător- inspector-acționar.
Cele două planuri, al actualului și al copilăriei, merg pe linia aceluiași traseu metaforic, sudate bine emoțional pe fundalul jurnalistic. Sensul de zbor în trecut este întruchipat de o vrăbiuță insistentă. Și tot vrăbiuța este portavocea instinctivă care îi pune o serie de întrebări ca să se poată înțelege pe sine. Faptul că vorbește cu vrabia transformă scenariul într-o dramă, protagonistul istorisirii se și programează la un psihiatru. Mobilul păsării insinuează un ușor scenariu polițienesc, pasărea urmărindu-l pe Virgiliu Banu peste tot. Deși medicul i-a răspuns că nu este în gradul de nebun, totuși a fost demis de la locul de muncă, iar soția prietenului de la țară unde a stat câteva zile să se relaxeze, la sugestia medicului, i-a spus clar că nu mai poate rămâne în locuința acestora. Intenția autorului este aceea de a lega starea de nebunie presupusă cu numele de Nebunul care îi va fi atribuit de săteni în anii în care se dedică reconstrucției și renașterii satului de baștină.
Trecerile de la planul jurnalistului la cel al protagonistului caietelor se face prin puține titluri de capitole, iar acțiunea este cursivă, fără întreruperi bruște care ar putea dezechilibra povestea romanului.
Naratorul revine în România, la Galați, pe urmele lui Virgiliu care își încropește o așezare în via de lângă pădurea de nord. Există trei păduri de bază, cea de nord și cele de sud și vest. Și mai există o poveste a pietrelor și mai ales a rostuirii lor pe acele meleaguri ale copilăriei. Întors în satul natal, Virgiliu constată că pășește pe ulițele unui sat părăsit, ruinat, de nerecunoscut. Nimic nu se mai potrivește cu ceea ce a fost cândva aici. Personajul principal se transformă vizibil în omul simplu de la țară. Aspectul lui căpăta pe zi ce trece aură de patriarh: Îi crescuse părul, mustața, perciunii și barba într-o dezordine frumoasă. Lumina ochilor recăpătase limpezime, ca a unui copil, obrajii aveau vitalitate iar ridurile adunate în cei patruzeci și nouă de ani dispăruseră lăsând fața luminoasă și strălucitoare.
Sprinten ca un ied și calm ca adierea vântului de început de toamnă, cu hainele care începuseră să se zdrențuiască, dar curate, în ciuda faptului că nu le spălase decât o dată la câteva săptămâni, jos la pârâu, Virgiliu purta pietrele ca într-un dans ritualic, inițiatic.
Petrecerea timpului departe de oameni îmi pare asemănătoare unei robinsoniade. Omul se transformă într-o vietate simplă, este neras, i se ascute auzul, tresare la orice zgomot necunoscut, se ascunde. Este luat drept nebun. Zvonurile circulă repede și în voie prin împrejurimi, pe unde mai trăiesc, răzleți, oameni ai satelor.
Autoironia Bă, Țărane! face să trezească rațiunea, spiritul românului înstrăinat de acel acasă care nu poate fi decât unul singur: locul de baștină. Iar dacă te-ai născut la țară, oriunde ai fi plecat în lumea mare, tot origini de țăran ai. Dar, cine spune de rău despre țăranul român dacă nu acela care nu-și iubește glia?!
Valeriu Barbu se vede întors la origini și trăiește de mult cu gândul revenirii la vatră. Oriunde poate fi bine, cald, ușor, dar nicăieri nu te emoționezi mai abitir decât în satul copilăriei, păstrătorul tradițiilor, obiceiurilor, dar mai cu seamă al educației și respectului față de oameni și de pământ.
O caracteristică a romanului de față este împletirea realului cu transcendentarul.
Valeriu Barbu glisează mult pe emoție. Pe emoția personală și pe cea țintită în cititor. Iar acest lucru îi reușește de minune fiindcă nu numai subiectul incită la lectură, dar și substraturile, conotațiile, simbolurile, metaforele care au strălucirea fosforului. Aș puncta: durerea lemnului, orânduirea pietrelor, discuțiile cu vrabia.
Virgiliu se stabilește într-o pădure de la marginea satului, de unde să nu deranjeze pe nimeni și să înceapă să ducă o viață de pustnic. Să se întoarcă la legea firii. Desigur, de aici avea să afle diverse nereguli, cum tăierea salcâmilor pentru a face lemne de foc. Era puțin probabil ca locul său să nu fie descoperit. Dar, felul cum arată și cum trăiește, misticismul și tăinuirea existenței sale în zona satului natal, toate acestea fac să fie categorisit drept nebun. Așadar, Nebunul se hrănește cu fructe și rădăcini albicioase. Într-o zi este vizitat de un copil care, aflând de el și prinzând curaj, dar mai ales din curiozitate, a pornit să-l caute în adâncul pădurii. Curios lucru, copilul avea același nume, era poreclit identic, se comporta asemănător. S-au și împrietenit și aveau să-și împărtășească multe.
Iată cum autorul cărții ne trage în lumea copilăriei sale, imaginându-și că i se întoarce în clar copilul care a fost odinioară. Și, de aici, firul destăinuirilor se toarce armonios și atractiv.
Cum altor copii necunoscutul nu le stătuse în cale, copilul Vergilă fu numit și el Nebun de către ceilalți din moment ce le povestea întâmplări de-ale Nebunului din pădure care nu se află nicăieri. Lui Vergilă tare-i mai plăcea să i se spună astfel. Dar, se întristă de-a binelea când, se duse într-o zi de iarnă să-l vadă pe Nebun și nu-l găsi pe nicăieri. Îi căzu cu mare tristețe. Se simți deodată "orfan de Nebun".
Iarna îl prinse pe Virgiliu în vizuina lupilor, mai apoi a vulpilor și acum a lui, pe care o echipă cum putu cu cele necesare. Trecu gerul cu alune și rădăcinoase. Îi ținură de urât două pietre cu care se întreținu și de la care află destinul fiecărui sătean. Rămase uimit de știința pietrelor. Ele cunoșteau bine Biblia și o aplicau, adică o trăiau pe viu.
Virgiliu Banu pendulează între viața la țară și viața la oraș, mustrându-se că a preferat aglomerația, zgomotul și mizeria Romei, în detrimentul vieții simple, patriarhale, în liniștea satului.
Romanul este scris cu năzuința întoarcerii pe meleagurile natale, cu atâta îngrozire de pustiul care se întindea peste așezările țărănești, încât, autorul, prin vocea lui Virgiliu, întreabă pe Dumnezeu: "Doamne! Pustiirea asta este voia Ta?" Iar Dumnezeu îi și dădu dezlegarea: totul după sufletul omului cel pângăritor de pământ, cel care nu mai încetează de sudalme, cel care învrăjbește și ucide propria dragoste de pământ.
Astfel, narativ, descriptiv și compasional, folosind dialogul în tranșe mici și obiective, autorul ne dezvăluie limbajul, viciile, atitudinile, obiceiurile acelor țărani care se pare că încă nu aflaseră de existența Nebunului din pădure.
Cel mai bun loc de pălăvrăgeală unde să fi fost decât cârciuma unde oamenii o dădeau bine de tot pe vin și pe vorbă lungă?!
Ori când vreun zaiafet al celor mai înstăriți din comună, organizatorului îi năzărea, pentru fală, să adune tot norodul. La aceste petreceri fetele și mai ales nevestele, țineau ascunsă la brâu sau pe unde izbuteau, o măciucă de alun sau corn, scurtă, și când se încingea bătaia, inerentă între flăcăii ori bărbații din horă, interveneau și ele dând fără milă în stânga și-n dreapta, întregind ciomăgeala și eliberarea sângelui înfierbântat de băutură ori de iubiri tânjite și nesăvârșite. Fetele, istețe foc, luau la măciucă flăcăii mai molateci la horă și la pupat, iar pe cei vrednici îi ajuta în luptă, devenind complice alături de aceștia la stabilirea supremației în obște.
Acțiunea de căutare se derulează în diverse locuri funcție de pasul următor pe care trebuie să-l facă. Astfel, aflăm de un personaj bine înfipt în comunitatea sătească, mama Lina, cea care îi învăța pe bărbați să intre în relație erotică normală cu fetele din sat, să se folosească și să stăpânească darul masculin și să-l prețuiască. Este bun prilej ca autorul să amintească și să descrie petrecerile sătești organizate la sărbători ortodoxe, la nunți, cumetrii și altele asemenea unde se lăsa mereu cu bătăi, iar fetele aveau niște măciuci cu care altoiau pe flăcăii mai slabi și neîndemânatici, sărind în ajutor acelora voinici. O luau pe spinare și femeile invidiate, păcătoase, bârfitoare, că așa era jocul. Dar, nimeni nu se supăra, a doua zi tot satul era prieten cu tot satul.
Virgiliu pornește în căutarea sinelui într-o călătorie inițiatică din care să-și recupereze ființa și prin asta și neamul. Astfel, își amintește de mama Anicuța, de Casandra, dealul lui Trifoi Streinul, de sculptorul în lemn Costache.
Cam cu puțin înainte de mijlocul cărții aflăm în ce perioadă se petrece acțiunea relatată de Virgiliu în caietele sale, și anume, cam la zece ani distanță de încheierea celui de-al doilea război mondial.
Lectura itinerantă ne conduce nu numai pe descriptivul personajelor, ci și despre cum să construiești o casă țărănească din cărămizi prelucrate manual. Este cazul Casandrei și al lui Costache, cei care și-au întemeiat o familie în zona Bârladului. Autorul povestește în detaliu, dar nu abuzează de elementele descriptive. Tot în acest episod amplu aflăm și despre cum muncesc și cum își populează ograda cu păsări și animale, cum își completează traiul plantând, sădind, pentru cele necesare, printr-o muncă susținută, chiar dacă mai apăreau și unele inconveniente.
Autorul îmbină limbajul literar cu acela frecventat la sat, cuvinte scurtături, jargoane și argouri, schițând un tablou autentic. Timpurile verbelor sunt mereu la trecut, perfectul simplu fiind prioritarul tocmai pentru a împleti și a face să pară că se derulează simultan întâmplările din trecut, relatate de Virgiliu în caiet, cu momentul jurnalistic de redare a evenimentelor, în integritatea lor.
Un capitol interesant îl constituie cel al reconstrucției satului după niște planuri pe care și le făcuse cu mult înainte de a poposi la marginra satului, în pădure, luat drept Nebunul. Cum zvonurile sunt fulgerătoare printre țărani, ceea ce au aflat sătenii, interpretarea fiecăruia a împărțit părerile în bune și rele, în pro și contra, astfel, unii îl considerau vreun sfânt călugăr venit să le ierte păcatele, alții că Nebunul poate fi o amenințare, doar bătrânii satului, mai înțelepți, susțineau că trebuie să-și vadă fiecare de cursul vieții.
Spiritul basmic al romanului este indus de felul în care jurnalistul relatează viața pe care o duce Virgiliu printre animalele codrului. Dacă ne referim la dialogul dintre acesta și alte personaje ale cărții, atunci spiritul dramatic impune o ținută de roman.
Ideatic, Virgiliu se preocupă de reconstrucția satului de baștină. Revenit cu ceva bănuți din străinătate, face calculele necesare începerii construcției de case. Aici intervine preotul cu doi enoriași. Astfel, Valeriu Barbu ne introduce figuri arhetipale ale locului: preotul pus pe luat, sătenii lipsiți de respect față de acesta.
Lirismul autorului atinge cote maxime, și nici nu s-ar fi putut fără el spre a atinge o astfel de temă tocmai în inimă. Cine nu a cunoscut dorul-ființă, dorul-umbră-obsesivă, ca atunci când ar fugări un lup de aproape inima de căprioară speriată, a trăit o fericire soră cu moartea!
Cine însă a hrănit dorul ca pe un monstru în labirintul venelor, cu intenția de-al îmblânzi, nu a făcut altceva decât să irosească Raiul pe nimic.
Ziaristul iși deschise o afacere în satul Nebunului, o librărie.În curând satul fu populat de un magazin, o farmacie, un club al copiilor, un parc și un teren sportiv. Și dacă înainte, bodegile erau la mare căutare, aici, oamenii nu construiră niciuna.
Romanul, presărat din plin cu metaforă: coregrafia crengilor, metafora izvorului; cu limbajul zonei, regionalisme: stai că-ți moi eu oasele alea, părechi de pălmi;aspecte din natură: amurgul, ca un bunic grijuliu și multe alte elemente originale, surprinzătoare, este palpitant și atractiv.
Pe tot parcursul lecturii am retrăit acea retorică a lui Preda din romanul Moromeții: Niculae... Unde mergem noi, domnule?
Ottilia Ardeleanu,
Năvodari, 21 dec. 2020
Cristina Ștefan: zăbala murgului și verde
de atunci
am uitat să mă ascund
pe sub ape
pe sub sunete
pe sub lumină
tot ivesc aşa câte o vrabie
o broască
o bătrâneţe
peste mine
de cum răsar
tămâiază moşnegii
şi fluturii au devenit recalcitranţi
am uitat să mai fug
din muzeu
din capelă
din cazemată
şi tot mă invoc
taina delfinului înecat
ruina cuibului de cocor
trădător
peste mine
ivărul trecutului
îşi trage zăbala
netrăit de simplu
Ella Poenaru: Colind pentru mama Eugenia
+
Doamne, mâine-i iar Crăciunul,dară azi am dezlegare
să-mi aprind în suflet rugul
c-un colind și o lumânare.
Mamă mi-ai cernit zăpezi
și-ntre îngeri te ascunzi
hai coboară măcar astăzi
și colindul mi-l auzi.
Doamne, raiul tău e plin
de arhangheli, sfinți și de sfinte
las-o rogu-te puțin
pe mămica să m-alinte.
Doar o zi să mi-o trimiți
chiar de-ar spune o dojană
să-i văd ochii umeziți
și surâsul de icoană.
Doamne, doar atâta-ți cer,
mi-i Crăciunul fără stele
azi lipsește-te de-un înger
și dă-i drumul mamei mele.
Bădescu Alexia: ***
Versuri, versuri, versuri,
Alexia Ema: Versuri
DUMNEZEU NU ARE CHIP
Paul Coculeanu: Mă pierd tot mă pierd
Nicolae Tomescu: Oameni, locuri și vremuri...
- 32 -
Cu oarecare neîncredere gustă din ciorba în care, alături de bucăți de cartofi, mai pluteau mici bucăți de carne roșie și chiar câteva frunze verzi. Nu-i plăcu gustul. Avea un vag miros de afumătura. Cartofii da, i-ar fi mâncat, dar n-avea cum îi separa de carne și frunze.
- Ce avem felul doi?
Toți ceilalți își ridicară mirați ochii din farfurie. Doar tata Ilie, care în timpul armatei a fost ajutor de bucătar, la popota ofițerilor, știa ce însemnează felul doi. El îi răspunse:
- Noi, când vrem și felul doi, îl sărăm și pipărăm mai bine pe primul. Uită-te la mine!
Mai mult, ca să nu-i supere pe ceilalți, Gilu încercă sa mănânce totul din farfurie, dar, după ce mai luă de patru cinci ori, lăsă lingura din mână, se ridică și ieși pe ușă afară. Tata Ilie vru să iasă după el ca să-l aducă înapoi.
- Lasă-l, Ilie, se va întoarce el când îl va răzbi foamea, zise Susană. Niculae și Lenuța ar fi vrut să iasă și ei după Gilu, dar se temeau de reacția părinților.
Gilu, văzând portița semideschisă, ieși în uliță. Ce m-o fi apucat, se gândi, puteam rămâne la masă fără să mai mănânc, că, zău, n-aș mai fi putut. Se așeză pe banca de la poarta de vizavi și începu să admire casa în care locuia familia lui și bunicii de la țară. I se părea deosebit de frumoasă. Era vopsită într-un albastru deschis ce se îmbina într-un mod plăcut cu roșul închis de pe rama geamului și cu albul florilor, două lalele, desenate deasupra ferestrelor, lângă acoperiș, de-o parte și de alta a unor cifre ce vroiau să spună anul în care a fost construită casa: 1884. Aceeași cifră era meșteșugit cioplită și pe partea de sus a portiței, în bârna groasă de stejar.
Doar, după un timp, își dădu seama că la picioarele lui se gudura cățelul cel mic și negru, despre care a aflat că îl cheamă Leu. Începu să se joace cu el, mângâindu-l pe spinare. Deodată. Leu tresări, se ridică în picioare și începu să alerge pe drumul ce urca, destul de abrupt, pe lângă gardul bisericii. În scurt timp dispăru din raza privirii lui Gilu. Acesta, acum, studia cu privirea scândurile din care era construită portița. Da, acel semicerc putea fi soarele, iar scândurelele ce porneau de acolo, sigur, sunt razele lui. Dacă ar avea la îndemână mai multe cutii de acuarele, ar colora soarele într-un roșu aprins așa cum este el când răsare, iar scândurelele, ce închipuiau razele, cu galben. Vor ști, astfel, toți cei ce trec pe acolo la ce sa gândit tâmplarul când a construit acea portiță. Câteva lătrături scurte îl treziră, parcă dintr-un vis. Era Leu care venea, triumfător, înaintea calului dus de o curea de un bătrân, căruia i se vedea părul alb ieșit de sub pălărie și o mustață stufoasă de aceeași culoare. Moșul, că doar numai el putea fi, se opri în fața lui. Calul intră singur în curte și se îndreptă spre grajd.
- Domnișorule, nu-i fi Gilu, nepotul meu de la oraș?
- Eu sunt, moșule!
- Bine ai venit la noi, ți-am dus dorul.
Nu-l îmbrățișă, așa cum se aștepta. Îl mângâie doar pe părul castaniu.
Bunica auzise fără să vrea vorbele celor din casă atunci când Gilu a ieșit în uliță, așa că li se adresă amândurora:
- Acum, că v-ați cunoscut, haideți în boacăză să vă dau să mâncați. Și-a dat imediat seama Gilu că boacăza era o mică bucătărie de vară amenajată în fața intrării de la pivniță. Aici la o măsuță mică, atât cât să încapă două farfurii, au fost serviți de bunică. Ciorba de salată, la care poate că acasă ar fi făcut mofturi, i-a plăcut, la fel și omleta, căreia bunica îi spunea păpăradă. După ce au terminat de mâncat moșul îi zise bunicii:
- Mărie, vezi că în straiță am adus ceva din vie, pentru copii.
Bunica scose de acolo vreo zece piersici de toată frumusețea.
- Cheamă-i și pe ăialalți doi.
Lenuța și Niculae s-au prezentat imediat după ce au fost chemați.
- S-au copt moroanțele, moșule ? Sunt multe? Că vai bune sunt!
- Sunt vreo câteva. Crengile pomului sunt gata să se rupă de povara ce o au, dar le-am pus eu niște proptele. Astea, ce le-am adus, sunt de pe jos, dar am băgat seama că n-au viermi și sunt numai bune de mâncat.
N-a avut cum se plictisi Gilu în vacanța petrecută la țară. Chiar în după amiaza primei zile, moșu i-a rugat pe cei doi nepoți să-l ducă pe Cezar, calul cel blând, la adăpat la fântâna din Părăul Furcii. Ca să-l poată încăleca, cei doi copii s-au suit pe banca din fața casei. La un hi rostit de Niculae, calul a întors capul, parcă ar fi vrut sa întrebe ceva. La adăpat zise copilul.
Cu toate că Cezar mergea destul de încet, Gilu, pentru a nu cădea de pe el, și-a încolăcit mâinile în jurul lui Niculae care era în fața sa.
- Ține-te bine de mine și încordează-ți picioarele pe Cezar, că o ia la galop!
Pe deoparte îi era frică să nu cadă de pe cal, pe de alta îi părea rău că nu poate vedea nimic, la dreapta și la stânga, doar în față spatele fratelui său. La un moment dat, se simți mai în siguranță când Cezar se opri din galop și începu să meargă cu un pas liniștit. Atunci văzu în stânga un zid înalt, galben. Se miră și-l întrebă pe Niculae.
- Nu-i niciun zid, doar ți se pare, este râpa. Aici vin cei care își tencuiesc casele să ia nisipul pe care apoi îl amestecă cu apă și cu var.
Multe mai știe fratele ăsta al meu, cu toate că este mai mic decât mine.
Știa el multe, Niculae, dar n-a putut să-i spună ce înseamnă Pârâul furcii, de ce locul în care se află fântâna se numește așa. Să-l întrebăm pe Moșu, el sigur că știe.
La întoarcere, doar Niculae s-a mai urcat pe cal, Gilu a mers pe lângă ei. La Râpă s-a oprit.
- Eu mai rămân un pic pe aici să văd mai bine râpa.
- Nu te apropia prea mult de ea. O verișoară de-a noastră a pățit-o acum doi ani. A căzut o parte din râpă pe ea. Și acum umblă prin casă și pe uliță numai sprijinită într-o cârje, altfel nu mai poate merge.
N-a stat doar un pic Gilu la Râpă ci mai bine de două ceasuri. A găsit în spatele râpei un lut moale ca plastilina pe care o foloseau elevii la lucrul manual. A frământat în mâini un bulgăre, apoi a început să-l modeleze cu migală. Încet, încet, lutul, mereu frământat, a început să ia forma lui Cezar. A apărut apoi în mâinile lui, din același material, silueta lui Niculae pe care a așezat-o pe cal. În curând căldura zilei de vară a întărit, aproape ca piatra, pe cal și pe călăreț. Primul care i-a văzut lucrarea a fost moșul
- Ce porți cu atâta grije în mână, nepoate ?
- Un cal și un călăreț de jucărie
- Ia, dă-mi și mie să văd!
A luat obiectul în mână și l-a pipăit. A scos, apoi, de după oglindă, ochelarii și i-a pus pe nas, iar după niciun minut a exclamat:
- O bată-te, să te bată, dar ăsta îi Niculae care-l călărește pe Cezar !
- Da, chiar la ei m-am gândit când i-am lucrat.
Câteva dimineți la rând și le-a petrecut Gilu la râpa de lângă Pârâul furcii. După fiecare întoarcere de acolo apăreau noi închipuiri de-ale lui făcute în lut: figura lui badea Trăian, de neconfundat datorită zâmbetului din colțul gurii, a lui Gheorghe a lui Țărinoi, cu buzele lui groase și ochii înconjurați de cearcăne, vecinii lor, copiii văduvei Ana lui Țuruc, Augustin și Lisandru exact așa cum sunt ei, cu nasul și gura lor.
Tare l-a mai îndrăgit moșu pe Gilu nu numai datorită priceperii lui de a modela figuri de oameni și animale ci, mai ales, pentru că îi asculta cu interes spusele. Și avea ce-i povesti. Mult timp i-a rămas în amintire drumul până la via din Rusu. Ca să mai scurteze drumul, au luat-o prin cimitir. N-a fost atent și s-a lovit la un picior de o piatră ce ieșea din potecă, un deget de la picior a început să-i sângereze. N-a plâns, deși-l durea, se temea că, dacă va plânge, moșul își va întrerupe povestea care spunea despre bunicul lui îngropat acolo, cu aproape o sută de ani în urmă. Eram cam de vârsta ta când mi-o murit moșul, ce trecuse bine de nouă zeci de ani. Îl chema tot Niculae ca pe mine și ca pe fratele tău, mai am eu un nepot, văr cu tine, care-i tot un Niculae. Și eu mă împiedic câteodată de piatra asta și atunci mi-aduc aminte că trebuie să plătesc popii să-l pomenească la Sfânta slujbă. Era un om de care, cu drag, mi-aduc aminte. Nu i-a trebuit mult lui Gilu ca să înțeleagă, din spusele moșului, ce înseamnă pomenirea celor dragi la slujbele în biserică.
- Dar, ia, spune, nepoate, la comput te pricepi la fel de bine ca la făcut oameni din pământ galbin?
- Nu știu, moșule dacă mă pricep că nu știu ce-i ăla comput. Poate compot?
- Nu compot, comput am zis! Pe vremea mea, când umblam eu la școală, dascălul la comput ne învăța să facem socoteli.
- Aha, computul este aritmetica de acum. Mă descurc destul de bine. Am luat nota nouă. Domnul învățător a zis că, dacă nu mă încurcam la tabla înmulțirii cu șapte, mi-ar fi dat zece.
- Ei, dacă-i așa ia fă-mi tu o socoteală. Dacă moșul meu avea nouă zeci de ani când a murit și eu pe atunci eram, să zicem, de doisprezece, și m-am născut la 1860, în ce an s-a născut moșul
- Lasă-mă să mă gândesc.
- Te las.
Și l-a lăsat o vreme până au dat de umbra unui pom.
- O mie șapte sute șaptezeci și doi ! strigă Gilu imediat după ce s-au așezat
Tot atunci bunicul i-a lămurit semnificația numelui Pârâul furcii. Furca, nepoate, nu înseamnă doar bățul pe care femeile pun caierul de lână, ori de cânepă ca să-l toarcă. În vechime și spânzurătoarea era numită așa. Cei trași în furci erau cei pe care stăpânirea îi spânzurau dacă făceau moarte de om ori călcau, cu bună știință, legile. Acum vreo sută de ani oamenii s-au răsculat împotriva boierilor de atunci cărora li se spunea nemeși. Au câștigat, până la urmă, nemeșii care au spânzurat doi oameni din sat, adică i-au tras în furci, lângă fântâna unde oamenii își adăpau vitele și luau apă de beut pentru ei.
I-a mai povestit moșul, dumineca după amiază, când nu avea altă treabă, doar să dea de mâncare animalelor și să le adape, cum a fost el la București împreună cu toți primarii din țară, cum l-a văzut pe regele, cel cu bărbuță, la braț cu regina care-și târâia rochia lungă prin bălți pentru că a plouat mult în toamna aceea. Și pentru a-l convinge și pe el, cum i-a convins și pe ceilalți nepoți, i-a arătat și lui ulcica din care a băut vin în sănătatea regelui Ferdinand și a soției sale, regina Maria, atunci când au fost încoronați ca suverani ai tuturor românilor.
Mereu și-a amintit Gilu de moșu. Îl și visa de multe ori, când era elev la Școala de drumuri și poduri, ori mai târziu când făcea armata la TRL, adică la târnăcop roabă lopată, pe șantierele patriei. A ajuns acolo pentru că tatăl adoptiv era mic burghez iar cel natural a fost declarat chiabur. Dar n-a pus deloc mâna pe acele unelte pe care ar fi trebuit să le folosească. L-a salvat talentul său de a desena gazete de perete și de a scrie lozinci, cu pensula înmuiată în vopsea roșie, pe pereți ori pe bucăți de carton.
Mioara Manoilă: Bătrânul...
Bătrânul părea o carte vrăjită unde iubirea desena pagini de o frumusețe nebănuită.
Natura era pentru el un prieten ce îi dorea binele. Trăia un vis splendid, transformând primăvara într-un înger. Un înger pe care fiecare îl cheamă când are nevoie să fie iubit şi protejat.
Era mulțumit să admire natura, cea mai mare bogăție ce avea. Era ca un copil...Fragil...Era lucrul cel mai bun pe care îl avea - nemaipomenita lui fragilitate...
Aştepta mereu ceva. Nu ştiu ce, dar trăia arta de a şti aşteptare...
Acum înțeleg, în această aşteptare parcă iarba îşi schimbă culoarea, chiar viața îşi schimbă parfumul, florile au mai mult curaj...o strălucire ce trebuie împrumutată, căci natura dăruieşte...chiar aşteptarea dăruieşte...
Am împrumutat această iubire, sau poate, bătrânul mi-a lăsat-o moştenire, atunci când mă lua de mână şi îmi vorbea despre zbor şi despre renaştere. Despre cum respiră copacii şi despre legătura noastră cu Dumnezeu. O poveste pe care niciodată nu am scris-o, pentru care nu am găsit niciodată cuvinte...
Da, poveştile adevărate există. Au tărâmul lor de basm...
Umblu desculță prin iarba încă udă, trecând printre copaci şi flori- o poezie in care printre rânduri, laşi totul la o parte pentru că fericirea asta poate să ajungă... Aşa...pe covorul acesta plin de pete de culoare lăsate de pictorul cel mai bun ce poate să existe: NATURA!
Maria Dobrescu: ***
unde trăiesc eu
nu a mai trăit nimeni
nimeni nu a murit
o zi şi două jumătăţi
nu-i vom spune nimic păstorului
vei sacrifica oaia
gargara cu sânge
ne va apropia
mult
ssst!
te voi împuşca
aşa cum mi-ai cerut
un mormânt
în mijlocul oilor
nimeni nu mă ştie
dacă îmi va tremura mâna
să mă ierţi
Lucian Victor Bota: ***
piatra aceea aruncată
în mine a devenit
o bucată de carne care a prins rădăcini
la picioarele crucii
răsăritul acum mi se pare o cicatrice
care se închide la apus
cuvintele tale
nu mai zgârie zidul
Camelia Lungu: Poveste...
Ți se aștern azi la picior,
Tu vino dacă vrei cu mine
Colo în vale,la izvor.
Vom bea din apa lui curată
Și ne-om iubi ca doi copii,
Cuvinte ne vom spune-n șoaptă
Și fericiți noi vom trăi.
Din stelele ce ne privesc,
Iubito să te simt alături
O viață-ntreagă îmi doresc.
Prin iarba moale-nrourată
Să ne plimbăm cu pași desculți,
Să fim curați ca altădată
Când ne scăldau sfinții părinți.
Din ale nuferilor cupe,
Albă caleașcă de cleștar
Voi face și pe sus iubito
Te voi purta către altar.
Și o cunună de mireasă
Voi împleti din flori de crin,
Iar codrul verde de mătase
Să fie-al nostru drag cămin.
Trei păsări albe, guralive
Vor pune pe umerii tăi
Un voal din pânza cea mai fină
Țesută din puf și scântei.
Și te voi alinta mereu
Cu vorbă dulce și mieroasă
Sub unda unui curcubeu
Că vreau pe veci să-mi fii aleasă!
Din soare voi lua inelul
Ce ți-l voi pune-n inelar
O perlă am să fur din lacul
Cu apa de argint, cleștar.
La malul mării, din nisip,
Noi vom culege albe creste
A valurilor din alt timp,
Căci toate-au fost doar o poveste!
Ana Urma:***
ca o plasă
simt din joaca
cu fluturi răniți
de la zborul prea scurt
tocuri de sticla
în treacat
apasă pe frunte
locul știut
tăcerile
pe frecvența
harfă
o mie de gânduri
o stea
să împărțim
din alt univers
și-apoi seară
rămân o ...inimă
Ramona Mὕller: alandala...
Aurelius Belei:***
Sărbătoarea Botezului Domnului, numită și Teofania, este una dintre cele mai mari sărbători ale creștinătății. Ea are o semnificație deosebită pentru viața creștină, deoarece nimeni nu poate deveni creștin fără Botez.
'În vremea aceea a venit Iisus din Galileea la Iordan, către Ioan, ca să fie botezat de el. Ioan însă Îl oprea, zicând: “Eu am trebuință să fiu botezat de Tine, și Tu vii la mine?” Și răspunzând, Iisus a zis către el: “Lasă acum, că așa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea.” Atunci L-a lăsat. Iar după ce S-a botezat Iisus, în clipa când ieșea din apă, îndată cerurile s-au deschis și Ioan a văzut Duhul lui Dumnezeu pogorându-Se ca un porumbel și venind peste El. Și iată, un glas din ceruri care a zis: “Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit.” (Matei 3, 13-17)
Ion Cojocaru: Nașterea Mântuitorului!
.
Valeria Tamaș: Calea Lactee
Calea Lactee -
fără ochelari
*
Calea Lactee -
pe abajurul lămpii
fluturi de noapte
*
Calea Lactee -
coborând pe frunzele ude
stele la somn
*
noapte de toamnă -
cârdul de ciori se pierde-n
Calea Lactee
*
tremolo-n iarbă -
urcând spre Calea Lactee
țârâituri de greier
Am trait vesnic printre oamenii pe care i-am iubit agatata de sufletele lor ca un scaiete.Am avut marele noroc de a cunoaste oameni minunati si de a fi iubita
de cei care-i pretuiam.Altfel, dupa atatea zbateri un simplu inginer zootehnist, pui de bihorean pribegind pe meleaguri banatene.Mi-a placut intodeauna sa scriu ceea ce simt intr-o clipa anume ca din toate cele trecatoare ale vietii sa-mi ramana mici amintiri , cateva cuvinte pe care citindu-le sa ma bucur.
Maria Tomiță Corini: Când liniștea se așază-n valuri...
Gândirea lunecă spre maluri urcând pe creste cu plăcere.
Cu ochii săi sfidează lumea și-adâncul care dormitează
Gândirea zboară către stele și ține noaptea mult mai trează.
Vibrează glasul mării sfinte, din valuri croșetând dantele
Ce leagă cerul și pământul cu cele mai frumoase stele.
De fericire plânge Luna și își așterne ochiul dulce
Peste oglinda mării albe ce-n taină-ar vrea ca să se culce.
Când liniștea se-așază-n valuri și marea murmură-n visare
Un gând sublim se lasă-n palme și amețit din vis tresare,
Tresare cerul și pământul la cele mai frumoase șoapte
Pe care le rostește marea în plină zi și-n plină noapte
Un dor nebun aleargă-n grabă ca să-și rezolve-o mică teză
Dar marea-l strigă și îl cheamă să-și ducă pașii pe faleză
O liniște se-așterne-n mare, când vine dorul cu iubirea
S-adună valuri mișcătoare în cor să cânte fericirea
Când se strecoară vântu-n valuri și marea doarme în tăcere
Gândirea lunecă spre maluri și vântu-o urcă cu plăcere...
În visele necontenite ba chiar mai sus decât se știe
Rămâne-vor neobosite ca fraze sfinte-n poezie
Nela Boca: Strigăt tăcut...
Amalia Achard: Rezoluție
Rezoluţie
Vlad Anghelescu: Missa pro defunctis
Voi planta
zăpada prieteniei noastre
până îi vor crește unghii desculțe,
aripi înmiresmate la cer.
Am luat pământ de la marginea apei sărate
cu vânt și azalee
și am plecat peste deal
spre valea scurmăturilor
unde îmi adăposteam
amintirile nevăzute.
Îngropasem acolo
în râpe cu pietre
gleznele, oasele
câinilor, ale porumbeilor
și-ale câtorva femei
frumos sigilate
în cutii de cenușă
cu ramă.
Vouă celor ce ați avut grijă de mine
vă aliniez în suflete
cele mai secrete constelații.
O hartă cu vise
într-o albie de cer.
După fiecare îngropăciune
când mă întorc la prezent
parcă îngerii lor mă colindă
și îmi spun să mai sper
Poate
într-o grație divină.
Ileana Vladusel: Iernile din amintiri
Restituiri: Ioan Alexandru
Izvorul
Izvorului asemeni sunt si eu
Cutremurat sub stelele de vara
Cu cat e cerul mai fara de vant
Cu-atat launtrurile mele se-nfioara
Nu dinafara-i zvon ce ma framanta
Nici din adancuri nici de sus
O umbra s-a desprins din slava
Icoana ei in mine a apus
Din ce in ce sunt cercuri mai adanci
Si mai departe horele pe ape
S-a desteptat in mine un izvor
Ce nu-l mai pot cuprinde si incape.
Gheorghe Grigurcu: ***
Lectură
E o cursivitate totuși
Nimicul din lucrurile Tîrgului
un scris pe care mai-mai că-l poți citi.
Scriptor
Vei scrie atît cît cuprinde
(cum se zice-n cărțile de bucate)
vei face respirația gură la gură a lucrurilor
salvate de la înec.
Postare prezentată
Teodor Dume: De ce, tată?...
Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșat...
Top 10
-
" Eu cred că destinul a avut un rol decisiv în fixarea numelui meu pe palierul de sus al literaturii.” 1 . Pentru un scriitor, d...
-
Scrijelesc pe coaja de nucă poemul în care mă refugiez. Dup-amiezile ploioase scot din matcă răul. Apele spală de umbre piatra cubică a ...
-
Rodica Lazăr, acesta fiind numele ei de la starea civilă, s-a născut la 17 iulie 1970, în comuna Moldova Suliţa, judeţul Suceava, într-o fam...
-
suntem atât de puțini în compania acestei nevroze care a înghițit gâtul lebedei într-un alfabet al învârtirii încât ne întrebăm care pi...
-
Costel Zăgan (n. 20 ianuarie 1958, Tudor Vladimirescu,Botoşani) : A urmat gimnaziul în satul natal. Este absolvent al Liceului de c...
-
34 de ani de la debutul în poezie(1985) al lui Teodor Dume/ 34 de ani de la debutul în poezie(1985) al lui Teodor Dume ...
-
Luceafăr și zeu și om și apă și codru, și mare, și floare și gând, și vis, și durere, și-mpăcare E lacul, e luna, pădurea și-o stea lumino...
-
Aida Verdi Muzica ridică iarba în cer Albastrul mi-ajunge până la brâu În rest scaunele goale așt...
-
Și, ți-am zis, iubito, din două puteri de cearcăn rămâne una, din două puteri de viață rămâne una... din două puteri de moarte... rămân...