Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Ionuț-Tiberiu Balan: Poezie


de-ai ști ce ușor e să îmbătrînești intrînd cu privirea
în ultima lumină stradală de pe strada ta
pînă la poartă mai sînt 50 de metri de întuneric pur
poleiul marchează începutul unui dezastru
alunec șidau cu fruntea de marginea balconului
am ațipit, sînt puțin obosit, am băut cîteva pahare de vin
dintr-o sticlă de cinci litri luată de la crama aia mizeră
orice oraș are crama lui
bidonul ăsta îmi aduce aminte că obișnuiam să merg la izvor cînd eram copil
doamne, ce somn m-a prins așa deodată
te superi dacă
prea tîrziu, sînt la foișor, am cărat mașina de scris după mine
a dracului de grea și nici nu o pot folosi, am uitat că trebuie să-i schimb tușul
și-mi scot un carnețel umed la colțuri de la buzunarul drept
iar în cel stîng, cel rupt, mi-a încăput o bere ieftină care s-a și încălzit de cît timp mă tot plimb
așa
între zile
ce cald e aici! deschideți ușa larg, mai larg
să iasă și fumul de țigară
nici septembrie nu e și 18 grade sînt mai mult decît suficiente
ca să adorm după
un
mă deranjează pătura la picioare, am tălpile reci
asta ar putea să fie ultima iarnă, citisem o poezie astfel
că nu există putere mai mare decît
nu îmi mai amintesc de aici, oricum - n-am mai recitat cu adevărat
de cînd fugeam dezbrăcat prin camere și rodeam cartofi aproape cruzi
și-mi desenam pe brațe flori și tot pomeneam de nichita
și nu puteam să-i recit o poezie cap-coadă
parcă aș mai închide ochii
poate doar o
secundă

Nely Vieru: Între ieri și podea

 (Album Aripi de pământ)

Nu se îmbrățișaseră zorii,
încă aveam retinele-n ceață
când zâmbetul tău ireal
îmi ațintise privirea de gheață.
Mintea mea croșeta amintiri
pe pânza de visuri
survolând adânce abisuri
ale nopților reci.
Doar un gând să rămâi ,
doar un gând că să pleci,
înghețate poteci
nu doream să le-atingi.
Mă simțeam 'nlănțuit
în cătușe și chingi
de-ale tale suflări ,
nu vroiam să le stingi...
Între diminețile tale , arzând
gândul meu se zbătea.
Hainele dezvelind trupu-ți
atârnau între ieri și podea.
În regatul de gheață
flăcări vii de aprind,
ard in zori văl de ceață,
te zăresc, te ating, te respir.

Geo Vasile: Poezii

ANXIETATEA LUMII

Lipsită de lumină, zăpada ce te-a nins nu se zărește
sub o tunică de dominican una sau două stele,
ți-aduseră mesaj pe-o frunză-nscris c-un os de pește
în limba neoplasmului antic intrat în circuit până-n plăsele.
Furgoanele tot cară sânge ceresc curs din securea lunii,
ți-ai pus pe-al vieții hematom mătănii-n formă de petale,
binecuvântă, Doamne, în roșu transparent, anxietatea lumii,
ascunsă de-evantai, să nu-i vezi coapsa baletând pe dale...
Te arse chiar zăpada, chiar și gheața, interterestră-gură
a sângerării, a plânsului când speri că totul va fi bine
ca la-nceputul epocii de aur în iezerul la sud de sine..
Speranța era verde, și inimi desenai la scala – do solemn
al răsuflării, stindardul biruinței ivea heraldicul îndemn,
și flacără, și vremea, și floarea, secundă – tot mai pură!!!

VIITOR FĂRĂ PLECARE

În calcul diferențial ia acalmia și punctul de sosire
ce niciodată de zbuciumul talazului nu e ajuns,
vibrează, ici și colo, două minți menite să se mire,
întreabă câte strigăte și câte dioptrii are în plus
privirea mitologică – a Meduzei? Cu genele cusute
cu sârmă-n Purgatoriu suflete borderline pe rugul
luxuriei și-mpărtășaniei, avem eresuri și anacolute !
Înțelegeai în fine că e totuna înmugurirea și amurgul...
Astfel din timp aveam doar jumătatea: un viitor fără plecare.
Rămâne doar prezentul, nu-ți ajungea parfumul și nici crinii
angelicei zăpezi, tânjeai după Lighea cea veșnic iubitoare,
adolescentă veșnic, și-aducătoare-a morții amanțil

Marin Sorescu: Perseverență


Voi privi la iarbă
Până voi obține titlul
De doctor în iarbă.

Voi privi la nori
Până voi ajunge Laureat
Al norilor.

Voi trece pe lângă fum
Până când fumul, de rușine,
Va deveni iar flacăra
De la început.

Voi trece pe lângă toate lucrurile
Până când ele
Vor ajunge să mă cunoască”.

Camelia Boț: Voalul infinitului

  poezie                                      

Răsună aievea
un imn convulsiv,
atârnat de un peisaj hieratic,
ca o dorință de eternitate...

Gânduri abisale,
împrăștiate-n pulberi de atomi
se-adună-n contemplări incomode...

Cel mai dur asalt,
cea mai aprigă dorință,
rup voalul infinitului,
aprinzând lumina-n pupila cerului,
bătând cu inima universului
peste cei netreziți din vii...

Nelu Cazan: Gânduri la răscruce


S-a schimbat anul,ne-am schimbat şi noi
Nu ne mai recunoaştem nici pe stradă,
Cu măşti pe suflete şi aproape goi
Bieți clovni ce defilăm ca la paradă.

Sub munți de vise,zămislite parcă
De sorți ce nu ne aparțin,
Ne lăfăim cu toții într-o barcă
Ce o scufundă un cumplit destin.

Plutim în viață,haos şi derivă
Ne-mai având nici țel,nici viitor,
În buzunar cu doi lei de-o colivă
Împrăştiați de vânt,aleator.

Am străbătut şi secole şi ere
Prăpăstiile s-au tot adâncit,
Nici nu mai ştii şi nu mai ai cui cere
Să pună tot la locul cuvenit.

S-a schimbat anul şi schimbați sântem şi noi
Nu ştim nici ce va fi,ce va urma,
Ne întoarcem iar în viața de apoi ?
Pe cine să mai poți azi întreba.

Nu ne mai recunoaştem nici ca nații
Nu ne mai recunoaştem nici pe noi,
Căzut-am ca indivizi în dizgrații
Mânați sântem ca turmele de oi.

Am acceptat tacit tot ce se întămplă
Şi ne purtăm ca nişte măscărici,
Ne-au şters tot ce aveam sub tâmplă
Şi totuşi încă existăm aici.

S-a schimbat anul,nu ştim ce-o să fie
Şi eu m-am săturat să mă prefac,
Nu voi mai accepta o Pandemie
Cu toții avem nevoie azi de leac.

Nu vreau să văd şi anul care vine
Vre-o mască pe figura nimănui,
Aş vrea să aud că peste tot e bine
Că țara asta nu-i a Neamțului.

Să-mi văd poporul renăscând din scrumul
Ce s-a depus pe oameni şi destine,
Cu demnitate să ne croim drumul
Să pot visa şi anul care vine.

Să nu mai văd în jur doar chipuri triste
Nici mască pe figură să mai am,
Nimic din ce e acum să nu existe
Asta-mi doresc să fie de alt an .

Întoarce Doamne,timpul înapoi
Şi scapă-ne de blestematul chin,
Dă peste țară doar belşug şi ploi
Croieşte-ne că poți,un alt destin.

Lidia Stan: Surorile


Și la tine e iarnă
Și peste tine-a nins?
Pădure cu lumina-înghețată
Într-un zâmbet de dor necuprins

Ne-am ascuns deznădejdea
Printre lacrimi am râs
Ca o cetină pe-o creangă uscată
Tu, aceeași culoare, eu,același surâs

În veșmânt argintiu
La un joc de ruletă
Tu, conformistă și rece
Eu, prea desuetă

Când stai dreaptă-n furtună
Eu-s de viață-ndoită
Tu, de vânt mângâiată
Eu ,de îngeri păziță

Suntem două surori ,
Pe cărări troienite
Frații noștri-s doar lupii ,
Noi, cu piei ,argăsite

Și-n amurg, printre stele,
Vom avea drept răsplată
Tu, un foc de lemne
Eu, de lume uitată

Lizeta Prața: Regrete târzii

Plouă-n ianuarie, afară și în mine,
din cerul ce mai străjuiește, încă,
deasupra zilelor și nopților străine
și-a gândurilor nerostite,
ce zăbovesc în marea mea adâncă,
mai plouă, încă.
Ce calde-au fost cuvintele și lacrima,
ce-au curs în notele sonore din refren,
mi-au ars în taină inima
și am simțit lumina
cuibărită în ultimul catren,
un cald refren.
Regrete târzii așteaptă-n pragul serii
și mă trezesc din nou în amintiri,
mi-e dor de chipul tău din miezul verii,
de clipe ce s-au rupt de timp,
de-acea scânteie din priviri
rămasă doar în amintiri.
Plouă în suflet, dureri se preling,
e-un cântec al ploii ce-apune în zări,
te-aștept sub un cer unde stele se sting,
cum aș putea să te-ating,
tu nu mai răspunzi niciunei chemări,
mă plouă și-i frig.
(vol:" Gânduri cu aripi albastre")

Oana Frențescu: Poem


dragostea plutește cu heruvimi
pe tavanul înalt cu policandru imens,
miros de mir și busuioc.
poemul luat din psalmi ca o cuminecătură gustă din cuvinte
până ce lumina lumânării pâlpâie,
genunchii coboară,
întunericul e târât spre cer,
transfigurarea îngheață pe cuvintele repetate.
iarna intră în suflet în cartierul despicat în felii;
roz pentru unii,
nămolit pentru alții,
sătul și flămând.
dragostea bântuie ca o mahmureală în numărul crescut brusc
de puradeii ce trec strada contorsionați.
o descompunere parfumată este aruncată în aer de o cofetărie.
există o lamentație în ochiul de pește al serii.

Georgian Ionuț Zamfira: Țăranul Ion


Ion, al nostru de la sat își cam dorea să aibă zestre
Și într-o zi s-a hotărât să pună lacăt la ferestre
Și-a luat ce-avea el mai de preț, într-un rucsac la drumeție
Și a plecat cu ochii-nchisi, să uite de copilărie.
A tras de soare spre-a clipi, purtând cu el multe sindroame
Visând la clipa că-ntr-o zi, nu va mai ști de dor și foame,
A încercat din răsputeri să treacă patima prunciei
Dar pas cu pas era un zid, născut prin ochii sărăciei.
Ion, era un luptător și a luptat să-și schimbe traiul
Muncind pentru acel puțin cu care-și cumpăra mălaiul,
A tras de sapă, de topor și de betoanele angoase
Și nu i-a fost deloc ușor, visând la clipele frumoase!
Dar într-o zi, un om de stat, trecând prin fața lui privește,
La biet Ion, străfulgerat, cât e de harnic și muncește...
El îi oferă un pahar de apă rece și sfințită
Și-l scapă de acest calvar, făcându-i ziua fericită.
I-a oferit un post frumos spre a-l sluji-n gospodărie
Salariu bun, la fel și-un pat și-o ciorbă caldă-n farfurie,
I-a spus că poate într-o zi, când vremea rece-o să dispară,
Îl va purta cu el de zor la glia sfântă de la țară.
Ion al nost', țăran de fel, prin dor și port se cizelează
Devine om cu caracter și rana cruntă și-o pansează,
Ajuns boier într-un final, pe el îl huiduiau puștanii
Înțelegând că pentru bani, el își pierduseră toți anii!
-Cu ce-a greșit, Ion al nost'?
-Se-ntreabă el, la ceas de seară!
Că a muncit, nu a furat și n-a-ndraznit nimic să ceară.
Dar el era neînțeles prin taina sfântă de iubire,
Că pentru bani el a pierdut cea mai frumoasă amintire!
Trecut-au ani și ani la rând și-ntr-un final Ion se-nsoară –
Are copiii mari de-acum cu gânduri de-a pleca din țară,
În ochii lor a tot privit la omul ce-a lăsat mândria
Și a văzut că pentru bani, el și-a pierdut copilăria!

Florian Dan: Ninge


Ninge anul ăsta prima oară...
Cerul pare cătrănit de ceață
Și abia de se zăresc pe-afară
Zorii zdrențuiți de dimineață;

Ninge ca-ntr-o apocalipsă
În mod ciudat .. parcă brutal...
Ninge, și din decor sunt lipsă,
Parcă pierdut într-un spital !...
===================

Nota redacției:

===========================================================================

Rugăm insistent pe toți cei care doriți să vi se publice creațiile literare în revista Extemporal liric să respectați câteva reguli:
* Pentru selecție în vederea publicării în revistă postați textele numai în Extemporsl liric - grup
* Lângă titlu rog să specificați (pentru selecție revistă)
* Nu specificați sub text Drepturi de autor rezervate pentru că acele texte nu vor fi selectate în vederea publicării
* Nu distribuiți textele de pe alte grupuri pentru a nu crea confuzie privind numele autorului
* Folosiți diacriticele și respectați normele gramaticale
Vă mulțumim pentru înțelegere

Teodor Dume, redactor șef
============================================================================

Floarea Dutulescu: Dragoste ai, Doamne...


Peste universuri de lumină, ochii mei se înalță,
Nemărginiri ating cu visul, sub razele de lună,
Brațele cerului cu stele mă răsfață,
Simt sufletul pereche cum lângă el m-adună.
Primăveri renasc în ramuri înghețate,
Zăpezi albastre curg în stropi de rouă,
Genunchii-mi ard sub rugi adevărate,
Aștept să primesc din cer o viață nouă.
Glasul îngerilor ne mângâie cerul nopții,
Tu și eu - nedespărțiți prin galaxie,
Destine nemuritoare-n cartea sorții,
Ne-om regăsi prin infinit cu bucurie.
Și-am să revin etern să te ascult,
Mi-ești adiere peste flacăra-mi de foc,
La ecoul șoaptei tale eu eczult,
Culeg din flori de câmp, trifoiul cu noroc.
Un dor imaculat în suflet am ascuns,
Căci nu cred să existe dragoste mai curată,
Doar ochii noștri nu s-au oprit din plâns,
Iubirea noastr-adevărată nu va muri vreodată.

Alexandru Berceanu: Străin prin sat


Intors străin prin satul meu
Nu mă știa nici un nepot de văr!
M-am întâlnit puțin cu Dumnezeu,
Era tăcut, umbrit în adevăr!

Am pus o coroniță la mormânt,
Să-i leg de stele pe-amândoi!...
Părinții mei ce-mi picură pământ,
Pământ de amintiri din cele noi!...

E nașterea din ramuri creștinești
Ce luminează veșnicii din stingeri -
Ea este vie, străbate zări cerești
Să doarmă ocrotită printre îngeri!...

Deși m-am întristat într-o uitare
M-am bucurat că am atins lumina!
Cu streșina la ochi privi-i în zare
Și-am șters cu adevăruri toată vina.

De-aceea tac și mă aplec tăcut
La crucea lor din șirul celor mulți,
Fară de ei n-am mai avea trecut
Și nici altar de rugăciuni pe munți!

Iulia Barbu: Clipele nopții

===================
Versurile mele
Plâng cu lacrimile tale
După clipa ce călărea noaptea
Să aducă timpul
Prins de un tren.

Paradisul cade într-o stea
Şi poemele mele
Se modelează pe chipul
Unui copil ce soarbe
Fericirea de pe raza soarelui.
====================

Ottilia Ardeleanu: Cântecele frumoasei Addo, de Iulia Elize

 Cronică      Cronică, Cronică, Cronică, Cronică                                

Iulia Elize este o prolifică poetă care duce cu măiestrie versul clasic mai departe, în poezii lungi, baladești, atingând tematici reprezentative baladei. Deși pornită din realități imediate, poezia sa pășește într-o lume basmică, ludică și copilăroasă, cu zâne, feți-frumoși, baiadere, aezi și altele, se întoarce la origini, acolo unde omul lucrător al pământului se speria de trăsnete și fulgere și nu-și explica fenomenele naturii, dar iubea împrejurimile și oamenii locului, se întoarce deci pe tărâmuri românești îndepărtate. Însă, nu rămâne doar în paradisul Mioriței, pe care o scrie și ea în cheie personală, ci colindă lumea basmului, trecând pe la șeherezade ori gheișe ori cleopatre.

Adesea, pune alături elemente din zone și timpuri diferite (“zeppeline de chitină”, “jeratic”), dând senzația de prezent continuu, fără trecut și fără viitor, melanjul nu este obositor, dimpotrivă, dinamic și plin de vervă, precum și stări antagonice venite a sublinia firul poveștilor. Poeta are un vocabular viguros, bine ancorat în ideatica sa care caută înțelepciunea și bogăția sufletească a omului de odinioară.

Poeta face un cult al femeii-zână: “și o Cosânzeană/ ca o stea mireană”, femeii-floare: “femeie cu trup de brândușă”, femeii-poezie: “ea știe, mereu, să vorbească în vers”.

Versul Iuliei e plin de îngăduință, ca și cum s-ar prezenta lumii în puritatea originară, deține o pace interioară, “un bulgăior de pace” care îți dă o stare de bine, de plăcere, care te răsfață.

Poezia Iuliei transmite multă emoție, așa cum o face, de pildă, în Micuța Anna nu mai e aici, o altă Ană eternizată în poezie, o ană-copil care zboară prea devreme la îngeri, dar are un rost esențial:  “Nu plânge, mamă!, spune-un înger mov,/ în altă viață, future e Anna!/ Și, când Iisus citește din ceaslov,/ ea zboară-aproape și-I sărută rana”.

Lumea Iuliei este una a zborului, a înălțării, a ieșirii din lut, a depășirii condiției umane, o lume a scrisului, o lume invadată de fluturi, a iubirii nemărginite, a unei vieți în care vorbele se încălzesc două câte două, iar fericirea șterge angoasele cu laveta dorinței.

Chiar și iubirea, în poezia Iuliei are ceva naiv, inocent, este o potecă mărginită de mure, de trandafiri, de cedru. E primăvară în versurile sale, participante sunt elementele cosmice precum luna, soarele, stelele, dar și acel izvor al vieții, potolind setea creației.

Pe de altă parte, poeta mărturisește că: “nu mai am aer – îmi e dor de tine”, își declară franc iubirea. Crede în puritate și sinceritate.

Pe alocuri, Cântecul frumoasei Addo este implantat cu rondeluri, cu versuri în limba franceză și, desigur, cu “limpezimea salbei de lumină” a stelelor care îi călăuzezc pașii către poezie.

Tristețea este o latură peste care Iulia nu trece. Din punctul său de vedere, “tristețea e o floare carnivoră”. Ce-ar putea spune mai bref?!

Cum spuneam, ludicul și copilăreala constituie parte integrantă în poezia Iuliei, “norii fulguiesc bomboane/ sub cer de turtă dulce și fistic”, căci “”e iarna cu renii cei de treabă/ clădiți din ciocolată, lapte praf,/ cans mășul cel de zahăr se întreabă/ unde-i piticul iernii coregraf.

În joaca sa, poeta nu ignoră importanța hârtiei, a scrisului, a cititului, a curgerii existenței prin clepsidră, a inevitabilei treceri într-o lume a tăcerii.

Câteva balade fac deliciul acestui volum, aș aminti: MiorițaUn prinț și-o sirenăBalada florii de mătasă și Baladă pentru AlexisBaladă pentru frumoasa Addo, dar și pseudo-epopea Fluture alb – Fluture negru.

Cum din nicio poveste nu ar putea lipsi calul, nici în poezia Iuliei asta nu ar fi posibil, fiindcă este purtătorul spre lumi necunoscute, lumi fantastice, lumi închipuite, cel care cu jăratec prinde puteri magice.

Este frumoasă lumea Iuliei și totodată se resimte o nostalgie colosală vizavi de galopanta îndepărtare de trecut și înaintarea spre moarte: “în fiecare trecere se-adună/ un zâmbet și o moarte”.

Ottilia Ardeleanu, Năvodari, 19 dec. 2021

Constantin Stamate: Revoluție

Revoluție I 

Unde ți-e privirea? Pe câmpul înghețat al sufletului meu Mai este loc de-o vară arzătoare. Nu doresc prea multe din iubire, Doar frumosul să-l contemplu. Visător prin alte mii de visări Voi sfărâma spre vremea pustie Încercările-ți rătăcitoare de-a mă iubi. Lasă-mă să-ncerc, iubirea pură! Prin regrete sufocante mă strecor Căci mi-e frică de-adevăr, Ce perfidă soartă ne-a fost dată... Înroșită inima-mi te-așteaptă, Ce frumos este! Revoluție II 
Tremurând in melodiosul suspin Neînfricat, cumplit gândesc misterioase plăceri. Lacom, plin de patos sorb roua iubirii Ce fraged rodește bucurii neștiute. Viața cheamă spre ea flămândă Roșul răsfrânt al iubirii noastre, Iar din rătăciri tinere Minunat mai chema bătăile inimilor Ce ne conduceau spre marginea lumii. Văzuți în păcat, departe de tot ce-i aici Dispăream în neantul vinovat, Viața, ce încă este plină de ură și iubire!
Revoluție III 

Oare mai cunoști puterea frântă a timpului? Văd inimi pline de patimi Iar viața devine grea, Aducând mustrări înflorite. Binele din divina lumină Stă peste hotare hoinar Și nu-i vorba de iubire... Mor totuși de dor cumplit, Un vis trăit în doi sau poate doar în unul...

Carmen Oltean: Poezii

“Ochiul nopții”
Nu știm noi ce vede ochiul nopții îmbiat de serenada lunii
De viorile nenăscute încă din pântecele copacilor vii
Pătura misterului se cerne peste lume aprinsă de stele, casele îngerilor
Cortina se lasă, înflorește intunerecul că să ne dăruiască somnul lebedelor
Se aștern la somn pădurile și munții imbratisind tainele neâncăpute
Câte grădini în serai sunt umplute de iubirea îndrăgostiților
Câte lacrimi curg în șiraguri de mărgele
Înălțate din inimi ce poartă pumnale de trădare în numele iubirii
Visele coboară în timpul somnului din tolbele îngerilor
Ne este dăruit somnul să trăim ca-n basme
Să valsam în alte lumi, în alte existențe
Să ne alegem trăsura cu caii albi ce ne plimbă pe calea Lactee
În domnul dulce nu ne fură nimeni, nu ne rănește
Acolo suntem cu toți îndrăgostiți, îmbrățișați
Avem pacea deplină, avem pentru o noapte pasărea zbaterii din noi
dormind
În ochiul nopții, sub aripa îngerilor, în vise, suntem egali, suntem iubiți!


"Confruntare"

Nu vei înțelege amărăciunea până nu vei cădea și tu în groapa cu lei
Când te vei salva, vei căuta și înțelege altfel curcubeul cerului,
Vei vedea diferit culorile sufletului pământean
Nu vei înțelege nebunia până nu o vei trăi si tu,
Rostogolindu-te în tumbele ei, să-i simți mușcăturile
Nu vei intelege zborul păsărilor până nu îți vei simți aripile sufletului tăiate
în înălțare
Nu vei ști cum e să fi închis în colivie până nu îți vei trăi întemnițarea ta
Nu vei ști cum e sa fi cerșetor până nu vei cerși si tu ce îți lipseste
Atunci vei deveni frate cu omul cu mâna întinsă, în zdrențe
Nu vei înțelege seceta pământului până nu vei fi însetat uscându-te în
devenire
Atunci vei vrea să dăruiești o cană de apă unui pribeag însetat
Cînd vei flămânzi vei înțelege foamea, și îți vei dori să înveți să framânți o
pâine
Nu vei înțelege deșertăciunea până când sătul fiind, simți înecarea în
prisosul fără trebuință
Nu vei înțelege ura până când nu vei mai fi iubit, învins în temnița iubirii
Nu vei înțelege trăirea până când, prin foc vei fi ars ca un lut neputincios,
Un lut fără de care mâinile olarului nu sunt nimic, iar el nu își cunoaște
desăvîrșirea
Atunci când toate acestea vei trăi, vei înțelege în sfârșit îngenuncherea în
fața vieții
Curgerea în destin, că tu îți ești călăuză, vânt, mare înspumată și corabie
Tu îți ești Luceafăr, tu îți ești întuneric și lumină, tu îți ești ceea ce trebuie
mereu sa fi
Și atunci vei înțelege îmbrățișarea iubirii supreme când o dăruiești și îți este
dăruită
Fără de care nimic nu are sens, fără de care Dumnezeu nu există…

“Hoțul de frumos”

am furat misterul lumii
să scriu un vers,
să las penița din mine să-și crească aripi
am furat liniștea nopții cu stelele ei aprinse
să mă las vrăjită
am furat parfumul trandafirilor
să înțeleg elixirul și spinii vieții
am furat soarelui razele
să mă las coaptă ca un strugure
am furat roua ierbii
să beau nectarul unei zile noi
am furat zborul păsărilor în vise
să mă înalț la cer să îmbrățișez infinitul
am furat pârguirea cireșelor
să vindec delirul suferinței când viață îmi dă să beau pelin
am furat tăcerea pietrelor, tăria lor
să răspund mușcăturii de om

am furat pumnalului tăișul
să nu mai fie miei uciși
am furat cucuvelei cântul morții,
să nu aflu că a murit mama și tata,
să îi știu acolo, acasă, așteptându-mă
am furat apei răcoarea și viața
să pot să dau și eu, la rândul meu, viață mai departe
am furat cerșetorului zdrențele și pribeagului traista
să aflu ce înseamnă a fi vagabond
am furat pădurii somnul
să pot pulsa în rădăcinile copacilor, să devin una cu seva lor,
să mă las tăiată de secure, sculptată, să devin vioară
am furat mării valurile
să aflu taina perlelor, cântecul sirenelor
am furat corăbiilor pânzele
să lupt cu furtuna, să înțeleg adâncul
am furat stâncilor puterea
să devin peștera asceților în rugăciune
am furat corzilor muzica,
să mor, apoi să învăț să reînviu,
să mă ridic din cenușă ca pasărea Phoenix
am furat îngenuncherea îngerului păzitor
să pot să ocrotesc iubirea de dăruit,
să aflu pentru ce am venit pe pământ!

Postare prezentată

Teodor Dume: De ce, tată?...

Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșat...

Top 10