revista EXTEMPORAL LIRIC

Teodor Dume:Lumea mea cu o singură biserică şi un singur locuitor...

Pur şi simplu
am iubit
puţin
sau poate
uneori prea mult
am scrijelit nume
pe scoarţa
copacului din mine
însă
în adâncul meu
literele au sângerat
în mijlocul lucrurilor eram doar eu.

(Ilustrația, pictură în ulei: Teodora Dume)

Dorina Neculce: păsările sufletului

mă întorc mereu
în același loc
din care încă 
n-am plecat
cu bagajele 
gata pregătite
aștept trenul
nălucirilor deșarte
se aude chiar
șuieratul lui 
ca un plânset nocturn
păsările sufletului
au inimile amorțite
străbunii mă așteaptă 
la ultimul lor sfat

Antoneta Marangoci: Mama

Versuri

Și astăzi mă mai ții de mână
Și-mi povestești de-al tău trecut,
Iar gândurile te îndeamnă,
Să-mi spui și ce eu n-am știut.

Dar am știut că ești frumoasă
Și blândă ca un Dumnezeu,
Din mame tu ai fost aleasă,
Ca fiică dragă să-ți fiu eu.

Și te ador, măicuță bună,
Tu ești iubire pe pământ,
În ochii tăi lacrimi se-adună,
Lumini și umbre-ți sunt veșmant.

Trecut-au ani și peste mine,
Acuma am și eu copii.
De dorul tău vin azi la tine,
Cu flori, cu vise, bucurii.

Cât te iubesc, mamă, tu știi
Și ochii triști azi ți-i mângâi,
Cu-îmbrățișari în ani târzii...

Petruța Niță: Versuri

nu te dezbrăca de mine

priveşte-mi conturul gleznelor 

picioarele desculţe într-un nor

pe care păşesc 

cu siguranţa unei aripi crescute 

din tălpi şi până la cer.

sărută-mi paşii 

treci pe sub tâmplele lor

ridică-ţi privirea spre coapse 

sunt straiul tău de primăvară

giulgiul nopţii din flori de cais... 

îmbracă-te cu mine 

treci cu gura flămândă 

peste aromele secrete 

de brânduşă sălbatică 

vezi, am pleoape de salcie plângătoare 

lângă o fântână abandonată

rămâi în carne şi oase

sub tâmplele şi umerii mei goi 

învăluieşte-ne picioarele cu nori

nu te dezbrăca de mine

nu te dezbrăca de noi...

Violetta Petre:***

versuri

Strigă-mă mai des, iubite, doar ecoul unor vise
mă mai chinuie spasmodic între două respirări,
când aştept pe buza nopţii doruri nemărturisite,
să-mi oprească zbuciumarea nedoritelor negări.

Nu mă cere nicio viaţă, nicio moarte nu mă iartă,
numai tu de m-ai alege dintre toate câte sunt,
să-ţi fiu aşternut de seară-n care ochii-mi te răsfaţă,
mângâindu-ţi cu albastrul fiecare amănunt.

Nu mi-e primăvară-n trupul chinuit de aşteptare,
chiar de seva verde-şi cântă răzvrătirile-n eter,
între mine şi iubire e atâta depărtare
şi în zborul către tine, n-am busolă, nici reper.

Muza-i dusă prin poiene, la un praznic de-nnoire
plictisită de vetuste lamentări în vers de ploi,
eu mai scormonesc sub gene o sărmană amintire;
dar avem vreo amintire-n care suntem amândoi?

Marian Vișescu:***

Au luat foc gurile
și dinții au luat-o la fugă.
Pământul se-apleacă de ploaie,
iar copii
trag de sânii mamelor înfierbântate.
Nimic din ce este scris!
Doar o fereastră zâmbind către moarte.

Inimi cu șerpi spongioși,
trag de gulere scrobite,
un spasm al nesimțirii
ce zace în treacăt
în chiloții femeilor ce fură bărbați.

Închid ochii și nu mai respir,
iar ceea ce scriu, devine cuvânt inutil.

Lipsindu-mi cuvântul, mă întreb:
De ce din pana cu care-am scris
nu mai curge nimic,
de ce ochii se topesc
în colțul gurilor arse,
de ce melcii cântă
și ară pe morminte?

Ina Dumitrescu: Fantasma unei iubiri

Săgeți înmuiate-n tristețe îmi străbat conținutul,
Plămânii-mi respiră pentru încă o seară un vers,
Cheile numelui meu sunt pierdute și țipă
După singurul lacăt ce cu sufletul trist l-am ales.

Trupul meu prizonier e un cuib de fantome
Ce mă roagă sângerând în el să trăiesc...
Mă prefac că respir să nu uit că mai am
Încă picuri de viață pentru care plătesc.

Noapte albă, fără geană pe geoană atinse,
Lună rece ce își plânge un soare prea departe de ea,
Flori pălite ascunzându-se triste în tina uscată...
Dezolant este totul, iar eu mă îngrop în netrăirea mea.

Două umbre rătăcesc fără drepturi egale,
Își parcurg existența între două iubiri,
Eu mă tem să deschid ochii reci către soare,
Tu nu poți fericit să trăiești printre spini.

A plâns noaptea, s-a dus, dimineața răsare din ceață,
Pentr-o clipă gândul meu cu al tău a dansat,
S-au atins în tăcere în pragul ferestrei,
S-au privit... și -au zâmbit... și-au plecat...

Paul Coculeanu: țineam

      Moto: "Dacă nu țineam de rânduieli, acum eram praf în urma căruțelor" (Inimă de țigan)

eu țin
de luntrea puntea
celei ce mi-a dat
comoara vieții de trăit
era să mor
nu voiam
să mă nasc
pe mama
puterea fizică n-o mai ajuta
să mă scoată
seara noaptea dimineața
mă țineam
cu gura
de ultimul obstacol
înainte să vin pe lume
așa a spus
șefa asistentelor
moașă-mea
doamna Hederfai
mă țineam
de-o "buză" de jos a mamei
dar ajutat de Hederfai
venii
între douăsprezece și unu pe la prânz
abia acum
luntrea puntea
de care m-am ținut
s-a răsturnat și prăbușit

Vasile Ionac: ***

E primăvara puntea putrezită

A zilelor în care mă iubeai?
Am traversat ispită cu ispită
Și am crezut în îngeri și în rai.

Și mugurii și toamna mea trezită
Vorbesc nevinovate despre-un nai,
Care-a cântat la nunta nesosită
Și-n cântul lui, mi-ar spune iarăși: hai...

E primăvara plină de catrene,
De zări care îndată se resorb;
Doar azi ți-aș spune, poate: nu te teme,
Căci îngerul ne știe, nu e orb.

De ce am căuta și-acuma scene
Când simt în umbră zborul greu de corb?

Giorgian Ionuț Zamfira: Renaștere

Adeseori pun preț pe glumă și plâng și râd ca un nebun
Privind la oamenii din urmă, cum sunt lipsiți de un zăbun
Ma-nchid în sufletu-mi fierbinte și mă lovesc peste obraz,
Dar nu-ndrăznesc a mă trezi în lumea plină de necaz.

Prin pielea mea cea fără lege pătrund fiorii acestui vid.
Dar nu mă pot lupta cu mine, nu-mi pun pe inimă acid.
Ca orice om răpus de doruri privesc 'nainte și oftez
Și lacrima ce-mi cade oarbă, o pun la suflet și-o pansez.

Ne-am cibernetizat cu timpul cunoaștem stări, cunoaștem dor
Și am uitat de sentimente exact ca pasarea în zbor.
Călcăm peste nisipul rece în care-ai noștri s-au ascuns,
Și rupem ramurile lunii prin pomul care au pătruns.

Adeseori pun preț pe zâmbet, dar cine oare mi-ar zâmbi...
Teleghidați de-o boală rară, ei nu mai știu nici a iubi!?
Se-ascund sub măștile cetății să aibă drept de prototip,
Toți hoții care pân' acuma stăteau cu măștile pe chip.

Și totuși mă trezesc la viață și caut floarea s-o ascund...
Izvorul, teiul și salcâmul...departe de un sol imund.
Îmi construiesc propriul imperiu din ce-a rămas și-i încă sfânt,
Lângă căsuța părintească pe al strămoșilor pământ!

Ileana Vladusel: Nimic nu vreau

Nu, nu-mi doresc nimic din ce nu am,
un loc la tine-n suflet, doar!
Nebună-aș fi să-ți cer ce eu nu pot
să-ți dau, vreau doar să mă mai joc!
Nu-ți cer nici timp căci ceasul nu-i al tău,
Vreau doar același drum s-avem și tu și eu!
Nu mă grăbesc, știu, se va termina
oricât de lung, și timp și drum, cândva!
Nu sunt absurdă, știu să prețuiesc
din tot ce sunt, doar faptul că iubesc!
Iubesc- nu-i un cuvânt, este o stare,
trăiește într-adevăr, doar cel ce-o are!
Aș evada din mine dacă-aș ști
că în alt mâine nu aș mai iubi!
Nu vreau nimic din carne sau din humă,
vreau doar să locuiesc într-o inimă!
Nu vreau nici timp, atâta cât îmi este
aș vrea să construiesc din el poveste!
Nimic nu vreau din tot, atât , să fiu
și aș mai dori ceva- să știu!

Nelu Cazan: De ziua ta, scriitorule!

Voi,străluciţi ca stelele în noapte
Împrăştiind lumina pe Pământ,
Plouaţi pe lume semnele de carte
Şi sufletul ce-l puneţi în cuvânt.
Rupeţi din voi iubire şi durere
Lăsând frumosul să ne aparţină
Nu luaţi cu voi în cer nici o avere
Lăsând în urma voastră doar lumină.
Păşind încet şi cu sfială-în noapte
Lăsaţi în urmă dâri de nemurire
Cu dragoste pe semnele de carte
Din partea mea,mă înclin cu preţuire.
La mulţi ani!

Nicu Gavrilovici: Primăvara

Se-nseninează ceru-a primăvară
și mugurii pocnesc a verde crud,
Corăbii lunecând pe nori, în sud
Cocorii-și ung aripile cu ceară.

Albinele își dezmorțesc aripa
În timp ce urșii se trezesc din somn,
E soarele peste a toate domn
Și scoate capul din pământ tulipa.

Din ce în ce mai greu se lasă seara
Iar răsăritul vine în galop,
Albastrul viorelelor potop
Îl cântă greieri mângâind vioara...

Doar eu spre trupul tău privesc miop
Și jur că este însăși primăvara.

Camelia Boț: Dincolo de mască

Am obosit să lupt pentru dreptate,
Să vă simt gustul de pelin din cuvânt
Care ar vrea să mă ducă departe
Alungându-mi visurile de prin gând.

M-am săturat de învrăjbirea oarbă
Prin care mă zidiți ca pe-o Ană-n zid,
Legându-mi de gleznă a urii coarbă
Care voința și dreptatea mi-o ucid.

M-am săturat să vă-ntălnesc la colțuri
Precum cerșetorii de timpuri pierdute
Vrând să închideți cuvântul în lanțuri
Ce-ar vrea să răsune și-n zări pierdute.

Am orbit privind dincolo de mască
După care v-ascundeți mișelește,
Dar vă trădează putoarea de iască
Ce din nări vă iese, de păru-mi zbârlește.

M-am săturat de atâta viclenie
Cu care mușcati și din primăvară,
Care dezbracă a noastră poezie
De haina răului și de-a urii povară.

M-am săturat de tine "poietaș" de azi,
Care știi să scrii frumosul doar în vers,
Dar prin cuvântul aruncat, tu decazi
Precum o stea rătăcită-n univers...

Mi-e milă de sufletul ce piere-n vers
Pustiit de atâta răutate
Mi-e milă de țărâna și de-al tău mers
Târât de-a sufletului greutate...

Marin Rada: Voal

Mama
se îmbraca, uneori,
în alb,
avea peste umeri
un voal subțire,
de sărbătoare,
întindea către mine
o primăvară,
se umpleau ochii ei
de cer
și cerul se umplea,
dintr-o dată,
de soare,

Eu auzeam
cum plesnesc mugurii
de lumină,
candela, sub icoană,
cum trezește fiori,
într-un luminiș,
fără vină,
căprioara bea stelele
de pe flori,

Mama
era tot o dragoste
și o iluminare,
se îmbrăca, uneori,
în alb
și avea peste umeri
un voal subțire,
de sărbătoare.

George Sangortya: Chiar dacă

poezie

Și dacă va fi sfârșitul lumii
Dar și al meu
Să mă prefac, că sunt valurile
unui ocean
Chiar dacă......
soarta îmi va numara zilele
Iar moartea mea ,să-mi joace la loterie
Pierdută ,intr-o mare de cifre
Unde gândurile mele neînțelese ,
și-au pus pecetea
Într-un cuvânt
-
Iar coșmaruri ce au evadat ,
din mintea mea
Pierdută în nestare
Parfum cu cantec de bucium și jale
Stand cuminte pe culoare
Și vreau ...
să-mi găsesc elixirul vieții
Chiar dacă
Îmi voi da viața , ca un martir
Pe câmpurile intristate ,
de-atata poveste
Sunt doar ei , îngerii niște oaspeți
În urma lor
rămân mâini însângerate
-
Dar știu ,că boala mi-e vecie
Ascunsă-n Într-un ceas
Sau aromă dulceaga din potir
Pierdut în pribegie
Iar ochii tai , ca niște sfinți
Ce mă copleșesc cu ale tale lacrimi
Sunt eu ,
poetul nerodat de timp
Căzut , între ale sale patimi
Chiar dacă...
Afară nu mai este soare
Și dracii stand cuminți
-
Și-am să înălț către etate
Cu al său lanț al slăbiciunilor
Mai poate fi oare ,
dreptate
Între demoni și îngeri
Dar însă trenul , ce-atrecut ........
Prin visele mele nocturne
Nu mai am putere, să le mai ascult
De aceste lumi ,
ce parcă se-ascunde
Și poate ,
undeva la graniță
Intunericul și-a spus cuvântul
Chiar dacă....
Va fi sfârșitul meu ,
să mă odihneasc
intr-un mormânt de piatră
(Călătorul nocturn / Bucuresti 2021)

Angela Nache Mamier: La veuve

La veuve (BILINGUE)

La matrone a des mains âpres
Elle trait, pétrit des pains,
Laboure les lopins de terre,
-Jardins de survie-
Remplit des matelas de fleurs des champs
Si forts en arômes,
Allume le feu dans l âtre,
Pose des cierges à l’Est
Au soleil levant,
Se signe,
Éperdue, collée à l’écorce noire
Du noyer centenaire,
Elle parle toute seule
Sous la couronne maudite-
Qui garde la rosée des pensées
A l’orée du silence-
Dévêtue de paroles d’amour,
Elle enlève son fichu noir,
Dégrafe le chignon sombre,
Verse dans ses paumes
Une goutte de pétrole lampant,
Peigne et démêle lentement
Ses cheveux, cette féminité cachée
Rare et suprême
Ses longues nattes tombent
Sur ses cuisses,
Qui ont libéré
Des torrents de sang fou,
Abrités dans la poitrine
Et la bouche sauvage
De son homme d’antan ,
Ce prisonnier perdu,
Et tendre autrefois ,
Dans l’immensité noire,
A l’odeur de pinède,
De leur humble
Lit de vie

Matroana                                   

Matroana are mâini aspre
Mulge, frământă pâini şi grădini
Peticul de pământ de supravieţuire
Umple saltele cu flori de câmp
Tari în parfumuri
Aprinde focul în vatră
Depune lumânări 
Şi se închină la Răsărit
Pierdută în gânduri
Lipită de scoarţa neagră
A nucului centenar
Vorbeşte singură, bombăne
Sub coroana blestemului
Care păstrează roua gândurilor
La liziera liniştii
Văduvită de cuvinte de dragoste
Îşi scoate baticul negru
Agrafele cocului sumbru
Cad pe podele
Pune o picătură de gaz
Lampant
Se piaptănă şi descurcă încet
Părul ei fin, 
Această feminitate ascunsă
Supremă şi rară
Cozile lungi cad
Pe coapsele slabe
Care liberau odinioară
Torenţii de sânge 
Adapostiţi în pieptul larg
Şi gura sălbatică
A bărbatului
Prizonier pierdut
Şi înduioşat odinioară
În imensitatea neagră 
În mirosul de pin
Al modestului lor pat 
De oameni vii

Ottilia Ardeleanu: Gând

nu pot citi mai înțelept decât
în limba mea
faimoșii cuvântului au numit-o
patrie
comoară
duminică
seif în care țin valorile
cărți ofrande sufletului

nu pot scrie decât dintr-un
dor
sonor mugur înflorit
pe o creangă de cais

scrie mână
dreaptă
cu folos
minții și inimii

Teodor Dume: În dimineața asta am plâns

când m-am trezit Dumnezeu mă privea în ochi
ca pe un asasin
aş fi vrut să-i rostesc un gând şi
să mă lepăd de povara
cuvântului nerostit
însă cuvintele
se risipeau în mine
în rotocoale grele şi negre
ca un zbor izgonit de pe cer

dependent de tot ce există tremur
nu-mi înţeleg păcatul
golul din suflet
mă rupe în două
o parte mi-o acopăr cu lumina
risipită printre oameni
iar cealaltă o voi da pământului
în care Dumnezeu a sădit în taină
răspunsul celor plecaţi

Daniel Luca:***

*********************

Când nu pot
să adorm
număr
cuvintele
ascunse
în teama
nerostirii.

(Din volumul „Recuperarea umbrei”)                                                        

Daniel Marian, despre: Urme de sânge pe umbra trupului, de Teodor Dume

Memoria patimilor

(Teodor Dume – Urme de sânge pe umbra trupului, Editura Castrum de Thymes, 2021)

Un dor limpede ca o lacrimă şi acelaşi dor, îndelung ca un fuior care nu se mai termină – într-o haină doar visată, pentru umbra trupului cea pedepsită cu urme de sânge. Însemnat o cruce înfiptă în dreptul naşterii, şi până unde va fi să fie, urmând drumul crucilor, „Azi sunt mai bătrân cu o zi/ şi mâine cu două/ poimâine/ dacă va fi să fie/ cu mult mai bătrân/ un bătrân fericit sau poate inutil/ ca o iluzie/ dar sigur voi fi/ o promisiune pe care/ i-am făcut-o morții” (Promisiune morții).

Pentru cine l-a urmărit pe Teodor Dume în parcursul său literar, este ştiut timbrul său de sensibilitate extremă, filtrată prin mijloace specifice, şi decantată timp de aproape trei decenii, cu generozitatea trăitorului inegal în realitate şi iluzie. Nicicând, poetul care mai fiind şi om, nu e singur în (ne)fericirile sale. În această nouă carte, se află de strajă părinţii şi icoana bunicii. Despre „Urme de sânge pe umbra trupului”, putându-se astfel spune că este o dureroasă reuniune de generaţii, în contratimpul venirilor şi plecărilor de pe lume. Emoţia pătrunde nebuneşte şi nu se opreşte până nu taie răsuflarea: „Cămaşa pe care o purtam/ era cadoul primit de la mama de paşti/ de fapt nici nu ştiu dacă era un cadou/ ci poate că era doar durerea bunicii/ urzită cu lacrimi/ aşa m- am gândit eu/ când mama/ mi- a dăruit- o în ajunul paştelui/ cu ochii aplecați în pământ/ mi- a pus mâna pe creştet/ şi m- a mângâiat ìntr- un fel anume/ cum nu o mai făcuse niciodată/ printre lacrimi mi-a spus/ “bunică-ta ar fi vrut să ți-o dea ție/ după ce ai mai fi crescut/ că/ e din cânepa topită în râul/ din Luncasprie/ la care te ducea de mână la scăldat/ de apucat n-a mai apucat nici să-i facă şi lui/ ta-tu una la fel dar/ mi-a zis/ ca tu să o îmbraci duminica/ înainte de a se trage clopotele”// nu ştiu de ce dar cămaşa nu am purtat-o/ decât o singură dată ci am împăturit-o/ în patru şi am aşezat- o în dulap/ pe raftul/ cu fotografia bunicii// ori de câte ori deschid dulapul/ ochii mi se opresc în lacrimi/ şi parcă/ o revăd pe bunica/ ținându- mă de mână/ pe scurtătura de drum/ ce ne ducea înspre râu...” (Cămaşa urzită din lacrimi). Poemele de asemenea factură cunosc anverguri cataclismice, asemeni replicilor la cutremur, sunt desfăşurări de sentimente puternice, apăsătoare, care se succed fără încetare vreme de cât va fi să fie. Dincolo de titlul pur personal, însă, poezia lui Teodor Dume se manifestă la dimensiuni universal-astronomice, înscriindu-se în circuitul gândirilor şi filosofărilor cu care este împresurată lirica de secol douăzecişiunu.

Astfel, poezia ca eliberare şi exod: „Uneori uit că am o singură viață/ o singură moarte și că/ în acest Univers/ mai sunt și alții ca mine/ iar ceea ce ar trebui să se întâmple/ se va întâmpla oricum// aseară m-am așezat pe genunchi/ și am plâns/ Dumnezeu nu era acasă/ așa că/ mi-am implorat moartea/ să treacă pe la mine/ pentru o partidă de cărți/ un pahar cu vin/ sau pentru o vorbă-două/ noaptea e mare/ și uneori/ mult prea blăstămată/ pentru a o trece de unul singur// am privit prin geamul ferestrei intredeschisă/ noaptea era atât de rece/ și atât de tristă/ încât/ și cerul începuse să lăcrimeze/ de venit n-a mai venit nici moartea/ iar lui Dumnezeu/ nu i-am mai cerut nimic// oboist ca și păianjenul din colț/ am lăsat totul pentru o altă zi” (La o partidă de cărți cu moartea).

Fie că strânge la piept clipe de abur desprinse din firide de memorie, ori explorează ţinuturi îndepărtate, despre care nu se ştie până unde se întind, Teodor Dume continuă să se prezinte ca şi până acum, drept o voce lirică importantă a generaţiei sale. Spre citire, un superb poem: „Mi-am aruncat ultimul vis într-o groapă comună/ și frica de a fi greșit/ îmi spune că/ cel care mi-a bătut aseară în poartă/ și mi-a cerut o cană cu apă/ a fost Dumnezeu/ și de primit nu l-am primit în casă” (Nu putea fi decât El).

Daniel Marian

Daniel Luca, despre: Urme de sânge pe umbra trupului, de Teodor Dume

Suflet pentru suflet

Multă durere, multă suferință, multe lacrimi se află în recentul volum de versuri pe care îl
semnează Teodor Dume, Urme de sânge pe umbra trupului (Editura Castrum de Thymes, Giroc, 2021).

Scrisul său este trăire, nicidecum poezie, după cum autorul însuși se confesează în Poezia mea, un gest de unică folosință, fiind scrisă din suflet pentru suflet [„poezia mea nu este poezie // (...) poezia mea este suflet / un suflet pe care l-am așezat în coșul / cu poeme / printre flori și ierburi virgine”], și poate învia sufletul celui care scrie, dar și al celui care citește („sufletul meu se învie / sufletul meu învie și moartea // dar ce am face fără moarte ...”).

Încetul cu încetul, moartea devine o prietenă foarte bună („Atât de mult m-am împrietenit / cu moartea / încât / i-am permis / să respire din mine” – Pact) și e invitată chiar la câte o partidă de cărți [„mi-am implorat moartea / să treacă pe la mine / pentru o partidă de cărți / (...) / noaptea e mare / și uneori / mult prea blăstămată / pentru a o trece de unul singur” – La o partidă de cărți cu moartea].

Moartea, de altfel, este singurul lucru cert în destinul omului, determinându-l să conștientizeze propria fragilitate („dar sigur voi fi / o promisiune pe care i-am făcut-o morții” – Promisiunea morții).

Pierdea apropiaților (părinții, bunicii) este extrem de intensă și e descrisă în imagini memorabile („M-am pus pe genunchi în fața lui Dumnezeu / și l-am rugat să mi-o trimită pe mama / acasă / de ziua mea / să tăiem tortul în multe părți / câte o felie pentru fiecare și una / pentru bunica” – Colind pentru mama).

Întâlnirea cu moartea conduce la pierderea inocenței, copilul maturizându-se abrupt, brutal („undeva în copilul din mine / zbura un fluture alb / lăsând o dâră / un fel de drum / pe care / oamenii plecau ...” – Moartea, un fluture alb).

Totuși, oricât ar fi de cruntă, nu moartea este cea care îl înspăimântă pe om cu adevărat, ci singurătatea („Singurătatea e mult mai rea / și mai lacomă decât moartea / pe care / am avut-o amantă / în lipsa ei m-am avut doar pe mine” – Vise, mereu aceleași ...).

Tocmai de aceea omul are nevoie de iubire, nu poate trăi fără ea și se află mereu în așteptarea celui/celei menit/menite. O iubire care nu poate exista fără apropiere, fără atingere, fără îmbrățișare, chiar și atunci când acestea sunt ținute sub obroc („o iubire fără atingeri e doar / o durere rebelă ce navighează / prin sângele înfierbântat ...” – Vise, mereu aceleași ...).

Mai mult, iubirea îl scoate pe om din carapacea sa, îi dă curaj să se înfrunte pe sine însuși, dar și să ia în piept lumea, iubirea fiind ea însăși o lume întreagă, dar și o poartă către lumea fiecăruia dintre noi („De iubit am iubit fără să știu că / iubirea deschide alte lumi / câte o lume pentru fiecare” – Iubirea, singura măsură a bătăilor de inimă).

Dumnezeu însuși este iubire și sălășluiește în iubire, îndreptarea omului spre credință fiind din ce în ce mai dorită („Am două vieți una / de unică folosință pe care / o administrează moartea // și una de rezervă / cea veșnică / pe care / am amanetat-o lui Dumnezeu / hrănindu-mă cu resturi și / capete de amintiri” – Două vieți; „știu bine că / tot ceea ce crește și / înflorește din mine / se numește viață și asta / pentru că / îl recunosc pe Dumnezeu” – Gest).

Viața este un dar divin și omul trebuie să știe să o trăiască. Fiecare om își duce propria cruce, însă faptele sale determină greutatea acesteia („în cele din urmă Dumnezeu a izbucnit în râs / apoi mi-a șoptit îngăduitor / greutatea crucii pe care o porți / este măsura faptelor tale” – Greutatea crucii, măsura faptelor ...).

Dacă în cale-i își fac simțită prezența umbrele, omul nu are de ce să fugă, ci să le accepte, doar și ele au menirea lor („Avea dreptate tata când / îmi spunea să nu fug niciodată / de umbrele ce se arată pe la colțuri / pentru că nu se știe care / îmi va fi alături pe drumul înspre Dumnezeu” – Un fel de îmbărbătare).

Teodor Dume construiește cu migală o punte sufletească între poem și cititor, deosebit de rezistentă în fața intemperiilor de orice natură ar fi.

Daniel Luca

Daniel Mariș, despre: Urme de sânge pe umbra trupului, de Teodor Dume

cronică Ierarhiile memoriei

Teodor Dume își asumă, în volumul de versuri Urme de sânge pe umbra trupului (Editura Castrum de Thymes, Giroc, 2021), condiția aventurii lirice autentice prin sentimentul obsesiv al prăbușirii unei lumi iar impulsurile sale cresc organic, cu o suferință lăuntrică neostentativă, interiorizată, ca niște momente unice ale devenirii.

Intuirea sensurilor validabile dinspre orizontul metafizic spre cel al cerebralității subliniază exercițiile de interpretare reflectată a trăirii prin resorturile apăsătoare uneori ale unei deznădejdi existențiale ce îmbracă nebănuite forme : „aseară m-am așezat pe genunchi/ și am plâns/ Dumnezeu nu era acasă/ așa că/ mi-am implorat moartea/ să treacă pe la mine/ pentru o partidă de cărți/ un pahar cu vin/ sau pentru o vorbă două/ noaptea e mare”.

Orizontul de așteptare pare animat de găsirea posibilității de a descifra forța izbăvitoare a presentimentului inalterabil al supraviețuirii prin taina creației, o înlănțuire amăgitoare ce provoacă ,regenerează și fascinează sufletul.

Raportarea la drumul înapoi al existenței, împotriva propriei sale esențe închide în ea stimuli ce sfidează materia și trezesc opțiunea separării timpului ca expresie a spiritului resuscitat prin dezvăluirea vulnerabilităților sale : „poezia mea nu este poezie/ cel care v-a spus/ că poezia mea este poezie/ nici cel puțin o depresie personală /poezia mea este suflet/ un suflet pe care l-am așezat în coșul / cu poeme/ printre flori și ierburi virgine/ pentru a-l dărui celor rămași fără suflet/ din bucățile dăruite se va reface un întreg/ sufletul meu învie/ sufletul meu se învie/ sufletul meu învie și moartea/ dar ce am face fără moarte ...”.

Nervii acestei poezii, dincolo de lamentația melancolică, sunt bine înfipți în solul intuițiilor ce particularizează experiențele eului și viziunile sale mitice. Viermele ascuns al memoriei, departe de a fi doar o anonimă oglindă a iluziei, sapă cu grijă tunele de acces spre înălțimi și adâncimi, într-un spațiu al veșnicului mister, al unui anume transfer de cuprindere prin substituția temporalului cu miracolul ființării insondabile, eliberatoare: „alerg de la un capăt/ la altul al visului/ în care/ se vorbește despre mine”. Căutându-și sinteza, poetul oferă un adevărat spectacol despre sine.

Daniel Mariș

Daniel Corbu: Baladă

(Pe când Dumnezeu se plimba prin Copou)

Pe cînd Dumnezeu se plimba
prin Copou
atingea în trecere un tei
iar teiul devenea sfînt.
Călca El mai apăsat un loc
şi acolo răsărea o statuie sau
o casă cu numele Său
o bibliotecă sau un lung bulevard.

Pe când Dumnezeu se plimba
prin Grădina Copou
nu purta aura la vedere
nu-şi etalase încă sufletul divin
iar plopii îi făcea să fie mereu fără soţ.
Oamenii locului l-au numit
EMINESCU.

Savu Popa: Omul care își înghițise moartea

pp proză

Pascu era cunoscut drept omul care îşi înghiţise moartea. Se credea despre el că nu va mai muri niciodată. Îşi pierduse şansa. Scăpase de propriul sfârşit.

Teribila întâmplare avusese loc în tinereţea sa. Venise omul de la câmp, unde arase un pogon zdravăn de pământ, după nişte călduri insuportabile. Nu mai plouase de o lună bună, pământul se arăta atât de uscat, încât, pe oriunde călcai, simţeai că e încordat, gata să pleznească. Intrase în putrefacţie. Mulţi simţeau mirosul fetid aproape zilnic. Căutară ce căutară, dar nici urmă de animale moarte. Căci mirosea ca şi când turme întregi de bivoli sau cai fuseseră duşi la ieşirea din oraş, ucişi şi lăsaţi acolo, în plin soarele care fierbea încontinuu ca un cazan drăcesc, înnegrit de funingine.

Suportând cu greu mirosul care, parcă, înlocuise aerul, Pascu mersese în acea zi la câmp. Ară cu spor şi pe la orele amiezii hotărî că atâta căldură parcă îi înmuie sufletul de îl sâmţea ca pe o zamă leşioasă. Aşa că se întorsese acasă, dusese caii în grajd, împreună cu plugul și mersese la fântâna aproape secată. Mai mult se clăti cu noroi, căci apa care mai exista îşi dăduse duhul demult.

Intrase în casă, ajunse în pivniţă, tăie o bucată zdravănă de slană, după cum îi era obiceiul, umplu un păhărel de rachiu care, aşa căliu, pişca de numa, se puse la masă şi se apucă să taie cu răbdare slănina în bucăţele din ce în ce mai mici. Printre ele se furişă, Dumnezeu ştie cum, şi moartea lui, sub forma unei astfel de bucăţi din ce în ce mai mici de slană. Nu ieşea în evidenţă, nu putea fi nici măcar zărită sau recunoscută cu ochiul liber. După ce termină de tăiat slănina, se duse de luă o bucată de pită de pe ştergarul care ardea, încât pita era ca scoasă atunci din cuptor, luă şi o bucată de telemea şi se puse pe mâncat. După prima îmbucătură se întâmplase nenorocirea. Îşi înghiţi moartea. Şi ce gust mai avea! O slană atât de rumenă, de untoasă, nu mai pomenise de ani buni. Parcă, dacă stătea aşa să îşi lovească limba de cerul gurii, simţea un uşor gust de miere. Ce dulce îi fusese moartea!

Şi continuă să mănânce cu spor, asudând, închizând ochii, pierzându-şi simţurile, cuprins fiind de o moleşeală tot mai adâncă şi mai adâncă. Simţea cum se pierde, cum întreaga lui fiinţă curgea prin interiorul unui puţ fără de sfârşit.

Dar, după acea primă înghiţitură, slănina nu mai avea acelaşi gust. Părea râncedă, greţoasă, tare ca un zgârci. Şi chiar aşa şi era. Celelalte bucăţi erau zgârciuri sângerii. Se scârbise, el care nu era hirav din fire, mânca, chiar şi de ar fi să hie un cadavru lângă el. Şi acum, ce se întâmplase! Să fi nimerit cu acea primă îmbucătură, partea bună a slăninii, partea ei dulşe? Şi, cu asta basta!

De atunci, pe an ce trecea, nu se schimba deloc, nu îmbătrânea defel. Părea şi mai înzdrăvenit, avea mai multă vigoare şi chef de lucru și muncea cât pentr-un sat întreg. Nu după mult timp, îşi dăduse seama ce făcuse şi începu să vorbească. Ceilalţi îl luau în şagă.

– Dar apoi, cum mă, să îţi înghiţi tu moartea, ce mă, mâncăciosule, moartea ta arată ca o bucată de slană, bătu-te-ar vântu’ de prostănac.

– Bă, oameni buni, io atât vă spui, acea bucătură îmi dete fiori. Avea un gust nepământesc. Celelalte deveniră zgârciuri, iar ce era prin jurul mieu, obiecte, laviţele, molda, măsuţa, scaunele, păreţii, toati cele se transformară în oase, chiar așe, nu minţ, nu eram muiat, încă nu băusem păhărelul, dădeam să-l beu, dar io mă mişcam printre oase în jurul meu şi mirosea şi mai teribil a mortăciune. De atunci, mănânc rar, nu prea mai am poftă, parcă m-am şi lecuit. Dar io vă spui, cine vrea să crează bine, cine nu, nu! Eu mi-am mâncat moartea şi avea un gust dumnezeiesc, de miere.

Mulţi începură să îl creadă şi îi mersese vestea în lung şi în lat. Când mergea pe la târguri, unii îl arătau cu degetul, alţii îl chemau la ei să îl omenească. Îl credeau vreun vraci, în stare să le vindece animalele, el, cel care învinsese moartea. Astăzi, trecuse de o sută de ani. Părea încă lucid, pricepea multe, dar pielea i se uscase teribil, încât cei care se apropiau de el, vedeau cum fâşii întregi se desprindeau din ea, cădeau jos şi păreau, la atingere, rumeguş curat.

– Io, în acea zi când mi-am răzbit moartea, am arat pământul cu aşé un spor, de părea pământul din miere, intram în el cu plugul ca în brânză şi am văzut lumină, pârâiaşe tulburi de lumină ieşind la suprafaţă după fiecare brazdă. Şi am vint acasă şi mi-am înghiţit moartea. De atunci sunt zile când simţ că am făcut te miri ce mare ispravă, iar în altele, simţ ceva ca o amăreală în cerul gurii, şi mai departe, pe suflet, de nu mă lasă nici să închiz vreun ochi, noaptea, la gândul că io no să-l văz pe Dumniezău, nu voi cunoaște cum arată iadul sau raiul, voi sta pe aici, mult şi bine, cu voi. Şi acele pârâiaşe de lumină, vă spui eu, erau carnea morţilor noştri care nu putrezise, ci se preschimbase în miere. Cam zaharicoasă ce-i drept, dar bună la gust. Mă calma. După acele momente, băgam de samă că lumea nu era chiar atât de viermănoasă.

Marcel Vișa: Întoarcerea

casele de la munte au pereții din lemn,
strâmbi ca o tentativă de îmbrățișare,
afumați de sobe vechi.
a noastră are pivnița din piatră de râu
cărată cu calul de departe,
zidită de tata între două beții.

după moartea lui, o iarnă întreagă am ascultat sunetul daltei
modelând, stingheră, fibra nopților lungi și geroase.
în atelier mirosea, dimineața, a tutun și țuică, a plecare devreme.

mese, dulapuri sculptate grosolan
mobilează gândurile negre ale zilelor posomorâte
în care nicio urmă de om nu se deslușește pe zăpada proaspătă
de-un alb ireal.
vulpile sapă vizuini adânci în beciurile caselor părăsite,
sub zidurile dărăpănate ale bucătăriei de vară
-niciun anotimp nu se mai prepară acolo-.
scâncetul puilor nou-născuți răzbate prin podele, ziua,
când, așezat la masa de scris fug de realitate.

desfac ultimul lui pachet de Carpați,
fumez și ascult liniștea câmpiilor albe,
rotunde plăci de vinil zgâriate pe alocuri de crengile platanilor bătrâni.

adio oraș!
fac naveta la școală cu autobuzele prăfuite ale firmei de transport muncitori,
hardughii comuniste pe patru roți,
cu șoferi mârlani și libidinoși,
puși pe căpătuială.

ocolind scaunele învelite în cârpe,
îmbibate cu motorină furată în canistre de tablă,
sau ulei de pe salopetele muncitorilor din schimburi,
mă așez pe-un loc imaginar
rezervat celor care știu să se mintă că totul va fi bine,
iar TOTUL e îmbâcsit cu praful
ce se presară din plafon peste sufletele noastre
sufocate de tinerețe.

fug de la ore cu Gruber, colegul de bancă,
rătăcim prin piața de casete,
fumăm țigări la bucată pe străzi lăturalnice,
ascultăm balade rock și le scriem iubitelor prin cafenele soioase
lungi scrisori de amor.

în pauze, la ALIMENTARĂ
tăiem pe jumătate franzele albe,
îndesăm în ele felii de salam cu muștar.

supraviețuitor al iernilor sălbatice,
singur cuc în camera goală,
citesc din poeții ruși, prozatorii americani,
sau schițez în creion portretul iubitei,
ascultând la magnetofon muzici black metal,
prea dark în contrast cu pielea-i de-un alb imaculat.

o cheamă A. și îi trimit scrisori la care îmi răspunde săptămânal.
îl punem pe drumuri pe bătrânul poștaș.
iubirea noastră i-a distrus încheieturile, ligamentele,
i-a uzat nervii și oasele,
mai mult decât ne-a distrus nouă sufletul
această relație la distanță.

Pe urmele poetului, Nicolae Silade (X)

cronică Constantin BUICIUC

Nicolae Silade, poetul eternei fericiri

Poetul Nicolae Silade a debutat în volum cu Visul în lucru (Editura Litera, 1978), pentru ca, apoi, să fie prezent cu poeme în revistele literare (Luceafărul, Flacăra). A revenit, în 1994, cu un grupaj de poeme, în volumul colectiv Cartea poeţilor (Editura Lugojpress). Al doilea volum de poezii al lui Nicolae Silade a apărut tot la Editua Lugojpress, la sfârşitul anului 1996, şi se numeşte Mergere înainte.

Noua apariţie impresionează, încă de la început, prin limbajul abstract, filosofic, asemănător celui al lui Nichita Stănescu din 11 elegii. Ca în Elegia întâia (a sinelui), apar definiţii lapidare, curăţate de podoabe: “el nu are nume nici margini nu are/ este marele nostru necunoscut marele anonim/ este cel care este” (p. 6); “el este treaz când visează/ iar când se trezeşte îşi vede visul cu ochii/ lumea aceasta e unul din visele sale/ cealaltă lume e visul din vis” (p. 7). Sinele ia însă aici dimensiuni infinite, devine Absolutul, stăpânul lumii, dificil de cuprins în definiţii inevitabil finite.
Imaginea domestică a vieţii cuprinde în ea contrariul ascuns pe care poetul ştie să-l scoată la lumină: “în liniştea aceea/ de dinaintea zorilor/ îmi beau nestingherit cafeaua/ de preferinţă amară/ şi descopăr/ dulceaţa ascunsă a vieţii” (p. 14). Exacerbarea eului, hipertrofierea lui, este personalizată. Eul devine însuşi Poetul: “luaţi chipul meu numele meu/ şi suflare din suflarea mea/ stăpâniţi peste toţi aceia care vor să vă stăpânească” (p. 15). Evidenţierea contrariului devine acţiunea predilectă a Poetului: “se spune că aici au sfârşit vor sfârşi/ toate călătoriile. eu cred mai degrabă/ că ele încep de aici” (p. 16).
Esenţa lumii nu poate fi schimbată de fenomenele ei trecătoare (în care sunt implicaţi oamenii): “… parcă văd şi acum acele insule plutitoare. marea/ când furtunoasă. când calmă. strâmtorile şi stâncile ei. nimic nu s-a schimbat. doar că un altul acum/ naufragiază pe mare” (p. 19). Este vorba de marea – simbol, eliberată de orice accidente. Cuvintele Poetului – “cenuşă rezultată din arderea mea” – sunt cele care fixează sensurile lumii, ca acea cenuşă pusă pe zăpadă, “să nu alunece musafirii”. Banala cenuşă pusă pe zăpadă devine un simbol central într-o “ars poetica” (p. 22). “mergere înainte/ mereu această mergere înainte/ pe un drum fără capăt fără întoarcere/ prin sfânta sălbăticie” (p. 28), “mergere înainte/ mereu această mergere înainte/ delir ce nu se mai sfârşeşte/ curgere de neoprit/ cascadă” (p. 29) poate fi însăşi existenţa noastră, pusă sub semnul devenirii neîntrerupte, care este sugerată, în întregul volum, prin fluxul continuu al cursului liric, în care lipsesc “obstacolele”: titlurile poeziilor, scrierea cu majuscule, punctele.
Totuşi, în imensul fluviu al trecerii, poetul nonconformist (dar numai în această privinţă), pune puncte, “jaloane”, “repere”, acolo unde nu ne-am aştepta, şi continuă cu iniţială mică: “dar unde începe şi unde sfârşeşte/ sinele meu? mereu un altul/ îmi precede naşterea. mereu un altul/ îmi succede. şi-n fiecare/ sunt eu. cel care mereu/ se nemărgineşte” (p. 39). Străbătută de fiorul metafizic al lui Lucian Blaga e elegia ce urmează: “o,/ dacă ar fi linişte/ s-ar auzi cum bate/ inima mea în inima lucrurilor/ s-ar auzi cum bate/ inima lucrurilor/ în inima mea” (p. 32).
Atmosfera domestică, doritoare de confortul limitat al concretului, este construită în “seara bem ceai de zahăr ars/ cu lămâie…” (p. 37). O semnificativă polisemie (femeie iubită – Dumnezeu) creează poemul “pentru că tu mă ridici tu mă înalţi” (p. 42). Un lirism pur, de o transparenţă şi de o delicateţe amare, răzbate din îndemnul păstrării misterului lumii, când acesta e protejat de frumuseţe: “o, nu lua totul în seamă/ nu căuta să înţelegi/ cât însăşi primăvara îţi dă vamă/ te bucură de floarea de cireş” (p. 45).
Poetul simte acut trecerea timpului prin singurătatea lui şi caută, uneori cu disperare, alteori cu liniştea resemnării, nevăzutele jaloane ale vieţii. Dar demersul lui se pare că e sortit eşecului, în visul vieţii acesteia (“e totul un vis”, p. 64). “eu domnilor m-am decis să renunţ” este o nouă definire a Poetului, fiinţă fragilă, vulnerabilă, pusă în calea sfârşitului: “prin urmare mă voi izola/ undeva departe pe un câmp/ şi mă declar păpădie/ în vântul serii” (p. 76). Căci singura valoare e “gândul gândul gândul”, care “luminează calea/ spre cuvânt” (p. 77).
Poet elegiac, de un lirism pur, dematerializat, asocial şi anistoric, luminat de puterea eternă a poeziei, Nicolae Silade îşi înregistrează zbaterea spre Absolut, conştient de imposibilitatea atingerii acestuia. Şi tristeţea poetului izvorăşte abia şoptit din versuri…
Eternelia (Editura Marineasa, Timişoara, 2006) aduce un ton distinct în poezia românească din ultima perioadă, dominată de pesimism şi de experimente lingvistice, de cele mai multe ori sterile. Poetul este un optimist funciar şi îşi clamează fericirea în năvalnice versuri pline de lumină, pline de bucurie, cu o retorică molipsitoare, într-o combinaţie de imn, odă, psalm şi rugăciune.
Câte şapte versuri sunt puse în “blocuri” de proză, în dreptunghiuri de text, aşezate orizontal, la mijlocul paginii, sugerând soliditatea şi permanenţa sentimentului. Fluxul cuvintelor este întrerupt, din loc în loc, de puncte, dar după care se foloseşte litera mică. Deci, oprirea impusă de punct este anulată imediat de cuvântul următor, care nu începe cu majusculă. Se naşte senzaţia de curgere impetuoasă, ireversibilă, care nu poate fi oprită de nicio stavilă.
Dar care este sursa marii bucurii a poetului, bucurie pe care el vrea să ne-o transmită şi nouă? Sunt, după cum ne-am aşteptat, mai multe surse. Una dintre ele este iubirea, dar care este legată de posedarea unor stricte valori materiale: “Cum nu poţi spune că eşti fericit când iubeşti. ci numai când eşti iubit. ştiu. îţi vine să sari în sus şi să-ţi declami pe străzi bucuria. întocmai ca la loterie. când ţi-au ieşit toate numerele şi-ai intrat în posesia unei sume fabuloase. în posesia unei maşini ultimul tip. a unei vile de lux pe malul mării. şi-ţi petreci vacanţele de vis pe o insulă exotică. cu superbăciuni de fete.” (p. 6).
Fericirea porneşte, firesc, şi din banalul (pentru unii) cotidian: “… când te aşezi la birou. când prin fereastră te salută soarele. când oamenii toţi îţi zâmbesc. când dai un telefon. când primeşti un fax pe care scrie “bucură-te!”. oare nu e aşa fericirea?” (p. 8).
Sursa fericirii se amplifică în zig – zag, parcă printr-un baleiaj, sărind de la banalul cotidian la contemplarea sublimului, de la concretul zilnic la sentimentul înălţător: “când urci la volan şi în maşină miroase a levănţică. iar în dreapta ta se află iubita ta. când urci pe munţii patriei şi brazii magnifici te salută. când în bănci contul tău creşte şi creşte şi creşte. când eşti sănătos. îndrăgostit. când eşti iubit. când toate merg strună. când îţi doreşti cu ardoare ceva iar în clipa următoare se şi împlineşte. asta e fericirea.” (p. 9).
Poetul e fericit – şi aici urcăm o treaptă în găsirea sursei fericirii – pur şi simplu pentru că există: “pentru că eşti cu adevărat.” (p. 10). Fericirea este vegheată de un destin fast: “m-am născut pe un pământ binecuvântat, m-am născut într-o limbă de aur. sub cerul acesta mereu senin.” (p. 12), iar pentru a fi fericit trebuie „să crezi cu tărie.” (p. 13).
Cel ce e fericit se bucură fără condiţii, fără circumstanţe, de cele patru elemente fundamentale ale lumii, cărora li se adaugă “al cincilea element”, ca în celebrul film al lui Luc Besson: “Să te bucuri de pământul pe care calci. care ne hrăneşte. de soarele călăuzitor să te bucuri. de aerul pe care-l respirăm şi apa care potoleşte setea. iată întruparea bucuriei. dar iată şi elementul cinci: iubirea. fără de care viaţa n-ar fi viaţă. fără de care nimic din ceea ce există n-ar fi existat.” (p. 16).
Adept al simplităţii, al directeţei mesajului, într-o limpezime de cristal, poetul spune tranşant: “dar mai ales caută înlăuntrul tău. acolo e fericirea.” (p. 78). Revine apoi la una din sursele de bază ale fericirii. Iubirea – căci despre ea este vorba – este un sentiment înălţător, copleşitor, depăşind concretul fiinţei iubite: “Şi cât te iubesc. o, cât de mult te iubesc. din ce în ce mai mult. până când iubirea ia chipul tău şi se veşniceşte. până şi iubirea primeşte numele tău.” (p. 19). Iubirea devine fundamentul eternităţii. Ea nu are nevoie de nume “al adresantului”, pentru că ne aflăm într-o lume “depersonalizată”. Iubirea este totul. Ea “mişcă lumi şi stele.” (p. 67).
Fragmentele Eterneliei au o doză importantă de elemente retorice. Eul liric se adresează unui “tu”, care poate fi însuşi poetul, dar poate fi, la fel de bine, orice receptor al lumii acesteia, pe care autorul doreşte cu ardoare să-l convingă: “eşti mulţimea fără număr care vine şi pleacă din mulţime.” (p. 46). Într-un final, acel “tu” este însuşi Stăpânul Suprem: “de aceea tu. cel adevărat, cel greu de atins. cel spre care se îndreaptă cuvintele mele. rugăciunile. de aceea tu, numai tu. întotdeauna tu. cel de jos. cel de sus. cel dimprejur. de pretutindeni. cel dintotdeauna. “ (p. 45).
Sunt texte în care recuzita retorică este prezentă din abundenţă: exclamaţii şi interogaţii, repetiţii şi enumeraţii, puse în simetrii care ţin de oratorie: “O, câtă bogăţie în această sărăcie! şi câtă viaţă în acest deşert! nu vede nimeni? nimeni nu aude? iată soarele; al cui eşti tu? îl întreb, pământul, luna, stelele: ale cui? ale cui sunt vânturile, valurile? iată că am răspunsul. ale voastre sunt întrebările. al meu e răspunsul. pe care nu vi-l răspund. nu vi-l pot răspunde. “ (p. 29).
Întrebările poetului devin uneori adevărate meditaţii filosofice, în care clamarea puternicelor sentimente este temperată. Eul liric se întreabă, într-un limbaj abstractizat, dacă “ordinea s-a născut din dezordine” (p. 39), dacă “lumina se naşte din lumină” (p. 40). Există şi răspunsuri; între geneză şi apocalipsă este întrupat “cuvântul… eternul” (p. 51). Poetul meditează, într-un fel de disertaţii filosofice, asupra multor lucruri: dualitatea universală, sinele care se vede pe sine, Stăpânitorul a toate, ştiinţa, înţelepciunea Dumnezeirii.
Poet al creşterii, al bucuriei şi al luminii, Nicolae Silade, în ciuda repatatelor întrebări pe care şi le pune, este o voce a certitudinilor: Fericire, Existenţă, Cuvânt, Dumnezeu.

Constantin BUICIUC,

Oglinda lui Narcis, vol. I, Editura Marineasa, Timişoara, 2008

Nicolae Silade: Lugoj, Timiş, Romania; Este fondatorul şi directorul ziarului Actualitatea, fondatorul şi directorul revistei Actualitatea literară. A publicat în: reviste literare din România, Austria, Franța, Germania, Spania, Serbia, Israel, Canada, SUA. Volume apărute: * Visul în lucru, Litera, Bucureşti, 1979; * Cartea poeţilor (volum colectiv), Lugojpress, 1994; * Mergere înainte, Lugojpress, 1997; * eternelia, Marineasa, Timişoara, 2006; * iubirea nu bate la uşă (I), BrumaR, Timişoara, 2013; * iubirea nu bate la uşă (II), BrumaR, Timişoara, 2016; * miniepistole, Grinta, Cluj-Napoca, 2017; * miniepistole, ediția a doua, Grinta, Cluj-Napoca, 2019; * calea victoriei, Cartea Românească Educațional, 2019; * La guérison d'illusions et autres guérisons, Editura Stellamaris, Franța, 2020; * [despre], Editura BrumaR, Timişoara, 2020; * everest, Editura BrumaR, Timişoara, 2020; Poezii traduse în: engleză, franceză, germană, spaniolă, maghiară și ebraică.

Vizualizați profilul complet

I
ziua când am decis să-mi dau viaţa convins că oricine ţine
la sufletul său şi-l va pierde. ziua când am ieşit din mulţime
şi am văzut că singurătatea aduce linişte iar liniştea
singurătate. în ziua aceea s-a luminat de ziuă în viaţa mea.

începuse dezgheţul. mulţimi dezlănţuite împotriva altor
mulţimi dezlănţuite. şi eu singur. cu toate mulţimile înlăuntrul
meu şi cerul înstelat deasupra mea. împotriva cui să lupt mă
întrebam. împotriva cui să lupte un om singur care nu mai e

om. şi în răgazul dintre două întrebări căutam răspunsuri
în adierea miresmelor vechi de când lumea. căutam răspunsuri
în liniştea destrămată de cântecul neschimbat al păsărilor.
şi ceea ce nu am văzut niciodată începuse brusc să se vadă.
II
e ca şi cum te-ai trezi dimineaţa bucuros că nu ai murit. ca şi
cum ai murit şi ai înviat şi nu ştii în ce lume s-a dus lumea ta.
în ce trup de lumină s-a preschimbat trupul tău. e ca şi cum
uşurat de orice povară ţi se însufleţeşte până şi sufletul. da.

e un miracol pe care nu-l înţelegi. un miracol între atâtea
miracole. şi renaşterea asta continuă. şi renaşterea asta.
un buchet de ghiocei pe noptieră. un ciripit de păsări la
geam. şi sloiurile care picură picură picură. sunt semne

că vremea se schimbă. şi vremurile. sunt semne în care
e ascuns înţelesul. viaţa ce ţi s-a dat ţi s-a luat şi viaţa pe care
singur ai dobândit-o. nimic nu e nou sub soare vei spune dar
soarele acesta e nou. şi ceasul vechi măsoară timpuri noi.
III
primăvara noastră a fost hitleristă. primăvara noastră a fost
comunistă spunea bunicul. caută tu o primăvară mai bună
spunea. caută tu o primăvară românească. fuma şi se ruga
de mine aşa cum eu mă rugam de dumnezeu. dă doamne.

şi domnul a dat domnul a luat domnul ne-a învăţat să luăm
singuri ceea ce este al nostru. ne-am luat viaţa în propriile
mâini. în timp ce alţii voiau să ne ia viaţa. am luat moartea
şi-am călcat cu ea peste moarte. cum se spune la înviere.

şi chiar o înviere a fost. ca învierea lui lazăr. despre care
aflasem din biblie. ca învierea fiicei lui iair. ca atâtea învieri
despre care nu se mai ştie nimic. şi dacă învierea unui om e
o minune când un popor învie e cea mai mare dintre minuni.
IV
noi n-am avut timp să trăim. noi n-am avut timp să fim. noi
nu am avut un timp al nostru. dar acum când timpul intră în
alt anotimp acum când soarele ne aparţine când stelele ne
fac cu ochiul acum când dumnezeu este român acum avem

tot timpul de pe lume. şi lumea e a noastră. în întregime
înlăuntrul nostru. afară e doar iarba verde peste mormintele
de altădată. afară e un sat încremenit în timp. în alte timpuri.
un sat din care vin mulţimi de îngeri. cum vin copiii uneori

din copilăria noastră. şi cresc cum creşte iarba verde de
acasă. cum cresc stejarii în păduri. perdeaua de zorele la
fereastră. când zmeurul împrăştie arome. renasc speranţe.
şi florile din glastră dobândesc culori. şi veşnicia e a noastră.

Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)