==============================================
Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)
Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)
Teodor Dume: Doamne, de ce nu mai am timp...
Acolo unde am vrut să ajung
și nu am ajuns
cineva cotrobăie
sub albastrul decupat
se vede Dumnezeu aplecat peste o carte
zadarnic mă prăbușesc pe genunchi
și-l rog
să-mi spună
de ce nu mai am timp
dâra de nisip din trupul meu
atinge pământul
nu-i bai
printre măruntaiele lui
cerul deschide o rugă
pentru ziua
în care
centrul universului
va trece prin mine
=======================================================
Ionuț Caragea: Azi, poezia a-nceput să cânte
Azi, poezia a-nceput să cânte
Pe creanga unui arbore uscat,
A reușit, cu trilul, să-mi încânte
Și sufletul, de-o vreme, încercat.
Și am simțit cum curge iar, prin mine,
Aceeași sevă care m-a hrănit
Atunci când mă aflam printre ruine
Și mă simțeam de viață părăsit.
Azi, poezia mi-a adus aminte
Că sunt poet, că am încă un rol,
Că trebuie să dăruiesc cuvinte,
Umplând cu-acestea tot ce este gol.
Să fac chiar arborele să tresară
Din moartea lui, din somnul vertical,
Să-i fie creanga iarăși o vioară,
Trezind iubirea-n orice animal.
Geo Vasile: Guri de aur
În timp ce jubilează pe piedestalul
neîndoilenicei sale virginități
Leda ne privește prin clisura măștii
absentă...ești gata să o acuzi
de nerușinare, când se-apleacă
rochița scurtă i-ajunge aproape de
telie, ,o face dinadins, te-ntrebi,
ea însă ignoră fantasmele tale de literat,
ea este pandémia, se salvează de la sine:
apuca peștii mai mici sau mai mari.
aruncați de pescari pe malul bălții,
și-i privea în ochi...
agonia lor o amuza la nebunie,
ultimele lor guri de aer și zvârcoliri,
în timp ce tu o mâncai din ochi pe
cu tot cu buzele ei roșii-azurii,
porii tăi holbați gata s-o înghită
secretau lacrimi colțuroase,
din ghettou și eden....
Viorel Boldiș: Încă sper
E toamnă mai mereu în viaţa mea,
Anii se scurg când repezi, când posaci.
Cad versuri din mine, şi n-aş vrea,
Ca frunzele uscate din copaci.
M-anin de crengi, firav şi veştejit,
Un cuc acolo, uitat în toamna lui.
Măcar atâta ştiu, că am iubit
Şi n-am dat socoteală nimănui.
Greşeli? O mie poate am făcut.
Păcate? Nici număr nu mai au.
Dar ştiu un lucru, am făcut ce-am vrut,
Căci nimănui eu socoteală dau.
E toamnă mai mereu şi stau să cad,
Putreziciunea lumii mă doboară.
Dar versuri n-aş fi scris de-aş fi fost brad,
Şi nici n-aş fi simţit frigul de-afară.
Simt vântul şuierând, mă înfior,
Şi versurile-mi tremură sub piele.
Mă desfrunzesc de ele şi mă dor,
Rămân copac uscat, bun de surcele.
Sau, cine ştie, poate s-a-mbuna
Şi toamna asta plină de mister.
Îmi pare că aud în carnea mea
Cum freamătă un mugur. Încă sper.
Anii se scurg când repezi, când posaci.
Cad versuri din mine, şi n-aş vrea,
Ca frunzele uscate din copaci.
M-anin de crengi, firav şi veştejit,
Un cuc acolo, uitat în toamna lui.
Măcar atâta ştiu, că am iubit
Şi n-am dat socoteală nimănui.
Greşeli? O mie poate am făcut.
Păcate? Nici număr nu mai au.
Dar ştiu un lucru, am făcut ce-am vrut,
Căci nimănui eu socoteală dau.
E toamnă mai mereu şi stau să cad,
Putreziciunea lumii mă doboară.
Dar versuri n-aş fi scris de-aş fi fost brad,
Şi nici n-aş fi simţit frigul de-afară.
Simt vântul şuierând, mă înfior,
Şi versurile-mi tremură sub piele.
Mă desfrunzesc de ele şi mă dor,
Rămân copac uscat, bun de surcele.
Sau, cine ştie, poate s-a-mbuna
Şi toamna asta plină de mister.
Îmi pare că aud în carnea mea
Cum freamătă un mugur. Încă sper.
Dumitru Ichim: Mai este mult până se face seară?
”La ce gândești?”
mă-ntreabă-o ghionoaiea nu știu câta oară
bătând în lemnu-mi vechi
cu ciocul.
Moi încă-odată în albastru
tocul
și-aud a inimii bătaie,
și ea acum – ciocănitoare –
zburând aceeași căutare
în joacă.
E prima dată
când le aud pe fiecare
cum toacă,
pe rând, pe rând,
fără de sfadă,
pe același lemn.
S-a ascuțit o stea
și verdele înțeapă
tăriile de gând;
răspunsul
vârful undei înfioară:
Mai este mult până se face seară,
că brazii prohodirea-mi vor să-nceapă
spre Lumină
la primul dangăt de la luna plină?
Gela Enea: Ubicuitatea divinității
(cronică la volumul Moartea din vis, de Teodor Dume)
Moartea din vis nu este cel mai recent volum pe care l-am primit de la Teodor Dume și nici singurul unde, încă din titlu, autorul își propune și ne propune o zonă onirică a morții.
Cartea a apărut înainte de pandemie, în anul 2020, fiind publicată la Editura pim, copertă și tehnoredactare, Mioara Băluță.
Citit acum, titlul pare o premoniție a ceea ce omenirea a trăit, nu în vis, ci aievea, din păcate.
Lecturând mai multe volume de versuri ale lui Teodor Dume, nu e dificil de remarcat obsesia pentru această temă a morții, cu întreg evantaiul de motive lirice, precum întunericul, frigul, amintirea mamei sau a tatălui, lacrimile, crucea, mormintele, retorica unei divinități de la care se așteaptă salvarea, etc.
Ba chiar, într-una dintre poeziile volumului citat moartea are și un prenume, Ana, aluzie, pesemne, la femeia-jertfă din cunoscuta baladă populară cu circulație în întreg spațiul balcanic.
Pentru Teodor Dume, cel puțin în incipitul volumului, moartea reprezintă un fleac, deși termenul ascunde o doză de ironie amară, iar ceremonialul funebru capătă tensiune prin invocarea fiicei a cărei misiune nu este ușoară: ”îmi voi ruga fiica/să tragă întunericul de pe mine/și când o să deschid ochii/în fereastră va sta Dumnezeu.”( Moartea din vis, un fleac)
Sub forma monologului adresat, luându-și drept interlocutor imaginar de oriunde și de oricând, poemul Nu e bine să mori sugerează momentul oportun al stingerii (oare există un asemnenea moment?!) și anume, seara: ”dacă tot e să mori/e bine să o faci mai spre seară/când umbrele se retrag mai spre carapacea nopții/ nu e bine să mori când lumea/stă de vorbă despre una-alta și/nici nu e bine să-mprumuți/din viața altora”. Totuși, fără să te-mprumuți, la nevoie, și de la alții, mi-e greu să cred în supraviețuire.
Poemul Soldatul cu o singură glorie începe, inspirat, cu această confesiune: ”singura mea glorie/este tăcerea/și-i atât de puțină încât/nu mă aud când trec printre lucruri”.
Similitudinea dintre umbră și moarte sau considerarea umbrei ca mesager al morții sunt pretextele poeziei nimicul din umbră de unde citez: ”când dorința devine/un cuib părăsit/de vrăbii/și/ambele brațe îți sunt amputate/de frică în interiorul tău crește o umbră/singura cu ochii de piatră/ce crește/tot crește”.
Și va fi dragoste este poemul în care Teodor Dume, cumva pe urmele lui Arghezi în De-a v-ați ascuns, imaginează o scenă de familie, cu Dumnezeu în ipostaza unui tată pe genunchii căruia fiul s-a așezat firesc pentru a afla răspunsuri fundamentale: ”voi ști unde se tot duc oamenii/în pământul de sub pământ/sau în cerul de sub cer”, iar trăirea de după nu este sinonimă cu melancolia, cel puțin așa crede poetul: ”nu voi fi trist/din lumea mea se va naște/o altă lume cu un singur rege/supus sufletului...și va fi dragoste/și va fi dragoste”.
Fiul păstrează cu pioșenie amintirea mamei căreia îi dedică textul Mamei plecată prea devreme și trece de la acte eroice, de exemplu ”agită cerul”, la stări exteriorizate prin plâns și tot el, copilul, desenează un măr iar, în dialogul cu Dumnezeu, îi spune: ”jumătatea cea mare ți-o dau ție/cealaltă o păstrez pentru mama”. Se pare că, în acest tablou liric, jumătățile unui întreg nu sunt egale, ceea ce contrazice logica.
Semnul morții, în manieră clasică, este sunetul clopotului: ”clopotul a bătut în dungă/s-a dus și mătușa.” (Mamei, plecată în lumea fără timp).
Că funcționează după o aritmetică personală, ne convinge Teodor Dume și prin operația de împărtire a ființei sale la trei: ”azi voi învăța cât să dau vieții/cât morții și cât să/las lui Dumnezeu”. (Față-n față cu mine)
Observ un alt tip de interacțiune a poetului cu divinitatea, în poemul Țipătul umbrei: ”acum stăm amândoi între două drumuri/și ne privim.”
Dacă Teodor Dume alege versificația modernă, alternând măsuri scurte cu măsuri mai lungi și optând pentru versul liber, în privința titlurilor este indecis în a le scrie cu majusculă sau cu minusculă, iar abordarea relației cu Dumnezeu, a cărui imagine domină volumul și creează, la un moment dat, impresia de deja-vu, se realizează în manieră tradițională și într-o atitudine de evlavie ori, dimpotrivă, conflictuală, dacă e să credem ce spune în versurile: ”deseori mă cert cu Dumnezeu/pentru toate răutățile lumii/nu pentru că ar fi vinovat”.
Patetică prin râuri de lacrimi ce curg și care se constituie în rama fotografiei tatei, prin soarele ce are ”sânge în priviri” poezia Tată, e 4 aprile conține secvențe înduioșătoare și credibile, precum: ”fără tine nu mai suntem noi/toate lucrurile sunt mici/întâmplător sau nu/Dumnezeu privește și tace”.
Teodor Dume se confesează: ”mă retrag în mine/pentru a mi se ierta ceea ce am fost/o taină”, dar nu de iertare ar avea nevoie poetul, chiar dacă se autodefinește ca fiind un mister, ci de cititorii care iubesc poezia sa și care pot devoala misterul în care , spune poetul, s-a camuflat pentru un timp.
Îi dorim succes în această complicată relație cu cititori inteligenți și răbdători, capabili să parcurgă Moartea din vis și să rămână într-o continuă stare de veghe.
Moartea din vis nu este cel mai recent volum pe care l-am primit de la Teodor Dume și nici singurul unde, încă din titlu, autorul își propune și ne propune o zonă onirică a morții.
Cartea a apărut înainte de pandemie, în anul 2020, fiind publicată la Editura pim, copertă și tehnoredactare, Mioara Băluță.
Citit acum, titlul pare o premoniție a ceea ce omenirea a trăit, nu în vis, ci aievea, din păcate.
Lecturând mai multe volume de versuri ale lui Teodor Dume, nu e dificil de remarcat obsesia pentru această temă a morții, cu întreg evantaiul de motive lirice, precum întunericul, frigul, amintirea mamei sau a tatălui, lacrimile, crucea, mormintele, retorica unei divinități de la care se așteaptă salvarea, etc.
Ba chiar, într-una dintre poeziile volumului citat moartea are și un prenume, Ana, aluzie, pesemne, la femeia-jertfă din cunoscuta baladă populară cu circulație în întreg spațiul balcanic.
Pentru Teodor Dume, cel puțin în incipitul volumului, moartea reprezintă un fleac, deși termenul ascunde o doză de ironie amară, iar ceremonialul funebru capătă tensiune prin invocarea fiicei a cărei misiune nu este ușoară: ”îmi voi ruga fiica/să tragă întunericul de pe mine/și când o să deschid ochii/în fereastră va sta Dumnezeu.”( Moartea din vis, un fleac)
Sub forma monologului adresat, luându-și drept interlocutor imaginar de oriunde și de oricând, poemul Nu e bine să mori sugerează momentul oportun al stingerii (oare există un asemnenea moment?!) și anume, seara: ”dacă tot e să mori/e bine să o faci mai spre seară/când umbrele se retrag mai spre carapacea nopții/ nu e bine să mori când lumea/stă de vorbă despre una-alta și/nici nu e bine să-mprumuți/din viața altora”. Totuși, fără să te-mprumuți, la nevoie, și de la alții, mi-e greu să cred în supraviețuire.
Poemul Soldatul cu o singură glorie începe, inspirat, cu această confesiune: ”singura mea glorie/este tăcerea/și-i atât de puțină încât/nu mă aud când trec printre lucruri”.
Similitudinea dintre umbră și moarte sau considerarea umbrei ca mesager al morții sunt pretextele poeziei nimicul din umbră de unde citez: ”când dorința devine/un cuib părăsit/de vrăbii/și/ambele brațe îți sunt amputate/de frică în interiorul tău crește o umbră/singura cu ochii de piatră/ce crește/tot crește”.
Și va fi dragoste este poemul în care Teodor Dume, cumva pe urmele lui Arghezi în De-a v-ați ascuns, imaginează o scenă de familie, cu Dumnezeu în ipostaza unui tată pe genunchii căruia fiul s-a așezat firesc pentru a afla răspunsuri fundamentale: ”voi ști unde se tot duc oamenii/în pământul de sub pământ/sau în cerul de sub cer”, iar trăirea de după nu este sinonimă cu melancolia, cel puțin așa crede poetul: ”nu voi fi trist/din lumea mea se va naște/o altă lume cu un singur rege/supus sufletului...și va fi dragoste/și va fi dragoste”.
Fiul păstrează cu pioșenie amintirea mamei căreia îi dedică textul Mamei plecată prea devreme și trece de la acte eroice, de exemplu ”agită cerul”, la stări exteriorizate prin plâns și tot el, copilul, desenează un măr iar, în dialogul cu Dumnezeu, îi spune: ”jumătatea cea mare ți-o dau ție/cealaltă o păstrez pentru mama”. Se pare că, în acest tablou liric, jumătățile unui întreg nu sunt egale, ceea ce contrazice logica.
Semnul morții, în manieră clasică, este sunetul clopotului: ”clopotul a bătut în dungă/s-a dus și mătușa.” (Mamei, plecată în lumea fără timp).
Că funcționează după o aritmetică personală, ne convinge Teodor Dume și prin operația de împărtire a ființei sale la trei: ”azi voi învăța cât să dau vieții/cât morții și cât să/las lui Dumnezeu”. (Față-n față cu mine)
Observ un alt tip de interacțiune a poetului cu divinitatea, în poemul Țipătul umbrei: ”acum stăm amândoi între două drumuri/și ne privim.”
Dacă Teodor Dume alege versificația modernă, alternând măsuri scurte cu măsuri mai lungi și optând pentru versul liber, în privința titlurilor este indecis în a le scrie cu majusculă sau cu minusculă, iar abordarea relației cu Dumnezeu, a cărui imagine domină volumul și creează, la un moment dat, impresia de deja-vu, se realizează în manieră tradițională și într-o atitudine de evlavie ori, dimpotrivă, conflictuală, dacă e să credem ce spune în versurile: ”deseori mă cert cu Dumnezeu/pentru toate răutățile lumii/nu pentru că ar fi vinovat”.
Patetică prin râuri de lacrimi ce curg și care se constituie în rama fotografiei tatei, prin soarele ce are ”sânge în priviri” poezia Tată, e 4 aprile conține secvențe înduioșătoare și credibile, precum: ”fără tine nu mai suntem noi/toate lucrurile sunt mici/întâmplător sau nu/Dumnezeu privește și tace”.
Teodor Dume se confesează: ”mă retrag în mine/pentru a mi se ierta ceea ce am fost/o taină”, dar nu de iertare ar avea nevoie poetul, chiar dacă se autodefinește ca fiind un mister, ci de cititorii care iubesc poezia sa și care pot devoala misterul în care , spune poetul, s-a camuflat pentru un timp.
Îi dorim succes în această complicată relație cu cititori inteligenți și răbdători, capabili să parcurgă Moartea din vis și să rămână într-o continuă stare de veghe.
(Gela Enea,
cronică la volumul Moartea din vis, de Teodor Dume
Publicat în revista Oltart/ 2022)
Mioara Băluță: Poezii
***
le-am spus: fiți puternici!
i-am învățat cu valurile.
le-am arătat muntele
și deșertul
l-am pus în mișcare.
i-am pus să inspire
mirosul florilor inofensive
pentru a le împărtăşi puterea.
au crescut liberi într-un regat necruțător.
acum sângerează ca și mine.
libertate…
ridic paharul în numele tău
și un spin îmi înflorește privirea.
***
și după fiecare a rămas un semn.
o adâncitură în pământ
cât vârful piciorului.
nimeni nu a mai privit înapoi.
au zburat toți. până la ultimul
în direcția propriului freamăt.
cel mai în vârstă
îi chema înapoi cu glas înalt
dar cuvintele lui nu se mai potriveau
cu ceea ce se putea vedea.
fiecare avea la el semnul
adânc și propriul trup
să-l povestească.
.
***
au spus: totul trebuie
cântărit. dacă vrei să mergi în direcția bună
simte curgerea. mută focul. respiră…
respir. precum în
cer așa și pe pământ.
unul avea un nume atârnat în dreptul pieptului.
altul ducea atent o mână de monede.
un altul trăgea după el o ladă cu pietre.
toți doreau să-și țină greutățile în echilibru.
înaintând fără să se aplece.
eu nu mă aveam decât pe mine -
cel mai prețios capital pe care l-am putut aduna.
număram înainte săptămânile.
înapoi visul. revolta.
nu.
nu m-am înrăit
dar nici nu am putut uita.
.
***
poate undeva ne vom opri
și vom bea
din adevărurile noastre
otrava.
poate la lumina stelelor
am crezut
că ai fost un far.
poate te-ai gândit
că eram o barcă.
.
.
/Poezii din volumul Frunze sub un ștergător de parbriz/ Ed. Rovimed Publishers/ Bacău/ 2020
le-am spus: fiți puternici!
i-am învățat cu valurile.
le-am arătat muntele
și deșertul
l-am pus în mișcare.
i-am pus să inspire
mirosul florilor inofensive
pentru a le împărtăşi puterea.
au crescut liberi într-un regat necruțător.
acum sângerează ca și mine.
libertate…
ridic paharul în numele tău
și un spin îmi înflorește privirea.
***
și după fiecare a rămas un semn.
o adâncitură în pământ
cât vârful piciorului.
nimeni nu a mai privit înapoi.
au zburat toți. până la ultimul
în direcția propriului freamăt.
cel mai în vârstă
îi chema înapoi cu glas înalt
dar cuvintele lui nu se mai potriveau
cu ceea ce se putea vedea.
fiecare avea la el semnul
adânc și propriul trup
să-l povestească.
.
***
au spus: totul trebuie
cântărit. dacă vrei să mergi în direcția bună
simte curgerea. mută focul. respiră…
respir. precum în
cer așa și pe pământ.
unul avea un nume atârnat în dreptul pieptului.
altul ducea atent o mână de monede.
un altul trăgea după el o ladă cu pietre.
toți doreau să-și țină greutățile în echilibru.
înaintând fără să se aplece.
eu nu mă aveam decât pe mine -
cel mai prețios capital pe care l-am putut aduna.
număram înainte săptămânile.
înapoi visul. revolta.
nu.
nu m-am înrăit
dar nici nu am putut uita.
.
***
poate undeva ne vom opri
și vom bea
din adevărurile noastre
otrava.
poate la lumina stelelor
am crezut
că ai fost un far.
poate te-ai gândit
că eram o barcă.
.
.
/Poezii din volumul Frunze sub un ștergător de parbriz/ Ed. Rovimed Publishers/ Bacău/ 2020
Veronica Pavel Lerner: Cercul
când eram copil
aveam un cerc de lemn
colorat
cu un bețișor
și cercul se lăsa dirijat
rotindu-și conturul
pe trotuarele lumii mele
de atunci
astăzi nu mai alerg
mi-am desenat cercul
pe cer
cu o cretă imaginară
sunt ascunse în el
toate cuvintele încă
nerostite
astăzi ele apar
unul câte unul
și zboară
dincolo de terra
iar ultimul cuvânt
din cercul meu
va fi pe cer
un curcubeu
Daniel Luca: Apa șoaptelor
Dacă florile de apă ne fac semn, ușor, cu mâna,
Și pe-aleile de soare, stropii se opresc pe geamuri,
Unde își ascund azi somnul, păsările de pe ramuri,
Cine-mi va mai spune-n treacăt, de ce s-a ascuns lumina?
Oare unde-au pus iubirea, care cuprindea tot cerul,
Caravane cu răspunsuri se îndreaptă către soare,
Glasul clipelor mă iartă, printre lanuri de răcoare,
Toamna pedepsește frunza și în palme-i frânge zborul.
Colții dorului mă taie, roua cade de pe buze,
Ceasul ticăie, în gânduri, stropi de ploaie vin din stele,
Ai uitat în mine vara, dar în visurile mele,
Vântu-ți răvășește părul și cărările de frunze...
Apa șoaptelor dansează, sub privirea argintie,
Sărutată, doar de brumă, iarba îmi atinge plânsul,
Au rămas câmpii de cuiburi, cine le ascultă glasul?
Scriu, cu inima albastră, pe o coală de hârtie.
Când iubirea adormită, printre ramurile goale,
Pune raze de lumină, peste gratiile nopții,
Te scufunzi în umbra moale, să deschizi porțile vieții...
Să asculți, cu înserarea, vocea ultimei petale.
Și pe-aleile de soare, stropii se opresc pe geamuri,
Unde își ascund azi somnul, păsările de pe ramuri,
Cine-mi va mai spune-n treacăt, de ce s-a ascuns lumina?
Oare unde-au pus iubirea, care cuprindea tot cerul,
Caravane cu răspunsuri se îndreaptă către soare,
Glasul clipelor mă iartă, printre lanuri de răcoare,
Toamna pedepsește frunza și în palme-i frânge zborul.
Colții dorului mă taie, roua cade de pe buze,
Ceasul ticăie, în gânduri, stropi de ploaie vin din stele,
Ai uitat în mine vara, dar în visurile mele,
Vântu-ți răvășește părul și cărările de frunze...
Apa șoaptelor dansează, sub privirea argintie,
Sărutată, doar de brumă, iarba îmi atinge plânsul,
Au rămas câmpii de cuiburi, cine le ascultă glasul?
Scriu, cu inima albastră, pe o coală de hârtie.
Când iubirea adormită, printre ramurile goale,
Pune raze de lumină, peste gratiile nopții,
Te scufunzi în umbra moale, să deschizi porțile vieții...
Să asculți, cu înserarea, vocea ultimei petale.
Daniel Marian: ***
din casa de pământ iese un om de pământ
cu privirea de pământ cu glasul de pământ
vor să-l sape vor să îngroape în el arzând
adus din uzina prelucrării sufletului blând
în desagi de moară cu catârii rând pe rând
tot dorul hăcuit şi scurs pe întregul pământ
să-l tragă de limbă în grindă
până sar cuvintele de pământ
pentru a se face scară la cer
privirea pasăre să i-o întindă
să dezlege cuvintele de pământ
arcuind un alt zbor stingher
odată ascunşi monştrii dintâi
se vor mai potoli din hai-hui
dacă nu vor mai fi ai nimănui
la urmă îi vor planta un gutui
Teo Cabel: Septembrie
===============================
frunzele s-au plictisit de ram
valsează
pământul le așteaptă flămând
toamnele trec
mă trag după ele
mă țin de marginea zilelor
mă țin
frunzele s-au plictisit de ram
valsează
pământul le așteaptă flămând
toamnele trec
mă trag după ele
mă țin de marginea zilelor
mă țin
===============================
Ina Dumitrescu: Iubire goală...
Nici rai, nici iad, nici umbră nu îți sunt...
Doar o imagine uitată-ntre coperți.
Când vine toamna și frunzele-s doar vânt,
Rămân un picur trist în cartea cu poeți.
Toate se pierd, iubite, precum valul,
Doar sufletul se amăgește permanent,
Deși, eu voi rămâne veșnic malul
Ce îți primește viața ca pe-un remediu lent.
Durerea noastră a fost să se întâmple,
Suntem două culori lipsite de căldură,
O singură tulpină cu rădăcini multiple,
Un foc ce fără aer doar iarnă mai respiră.
E trist iubite, că nu știm a ne cere
Și zilele sunt triste și singure ca noi,
Iar șoaptele din gânduri în riduri fac poeme
Și fulgerele-s ude de la atâtea ploi.
Ne pierdem visu-n lume și noi rămânem goi,
Veșmânt e doar iubirea și nu știm s-o-mbrăcăm.
Vom fi doar tu și eu, deși puteam fi noi,
Dar toate se sfârșesc și-atunci...să mai visăm?
Alla Tonu: Miroase-a toamnă
Miroase-a toamnă și a vis, iubite,
Bat clopote, cântând a veșnicii,
Azi frunze cad în ritm de dans, șoptite,
Se-adună-ncet în dulci melancolii.
Răsare printre stele-un corn de lună,
Sub cupola de liniște te-apleci
Și parcă vremea asta e mai bună
Când aur se așterne pe poteci.
În trup de ploaie curgem, în neștire,
Visăm acelaș vis pentru-amândoi,
Când toamna își destramă a sa fire,
Arama, în tăcerile din noi.
Ne leagănă a frunzelor suflare,
Tandrețea o presoară peste noi,
Ascunși în roiuri de lumini stelare,
Să rătăcim prin toamnă, numai noi.
Să am ochi limpezi precum două ape,
Să-i strângi sub geana ta și-apoi, să fim
Un râu ce-așteaptă ploaia, să-l adape
Și un sărut fugar să ne răpim.
Miroase-a toamnă, dragule, și-a vise,
Iluzii ne surâd din cer rebel,
Dansează dulci, în noi, doar paradise,
Culori pastel ne punem ca inel.
De cântec, note, astăzi, timpul are,
Să-mi fii aproape, să dansăm un vals,
În toamna-mbrățișărilor fugare
Să ne rotim sublim, în ultim dans.
Să stăm pe-altarul ei în pragul serii,
La liturgia toamnei sa ne-oprim
Și-n muzica nostalgică-a tăcerii,
Căderea frunzei sfinte să privim.
Plâng frunzele, iubite, ca o doamnă,
Au sufletele pline de candori,
Din plâns se nasc poemele de toamnă,
Să poți prin veșnicii să te strecori.
Teodor Dume: Ultimul diagnostic
nu ştiu
aş vrea să cred că azi viaţa îmi aparţine
deşi parcă e pentru prima dată când
mi-e dor de moarte...
am senzaţia că aştept
pe cineva
şi că trebuie să mă gătesc frumos
să-mi pun cămaşa albă
cea cu gulerul lat
costumul şi cravata gri
mai întâi o să-mi lustruiesc pantofii ăia negri
cumpărați
pentru nunta fiicei mele
între mine şi distanţa
de afară există multă ceaţă
mi-au amorţit braţele şi încheieturile
tremur nervos mi-e frică
de o blocare
a privirii
dincolo de lumină
mi s-au împăienjenit ochii
mă târăsc aproape inuman
vorbesc gângăvit
de parcă
aş avea un opritor de cuvinte
mi s-a făcut frică
o frică închisă
precum rana
care refuză durerea
şi mi-e puţin frig simt că
mă afund deviant într-o lume în care
realitatea nu ţine cont
de sentimente şi lucruri
nu văd nici oameni decât
un spaţiu îngust
şi umed
ca igrasia crescută dinăuntru
peste alte gesturi
plouă
încă mai plouă...
aş vrea să cred că azi viaţa îmi aparţine
deşi parcă e pentru prima dată când
mi-e dor de moarte...
am senzaţia că aştept
pe cineva
şi că trebuie să mă gătesc frumos
să-mi pun cămaşa albă
cea cu gulerul lat
costumul şi cravata gri
mai întâi o să-mi lustruiesc pantofii ăia negri
cumpărați
pentru nunta fiicei mele
între mine şi distanţa
de afară există multă ceaţă
mi-au amorţit braţele şi încheieturile
tremur nervos mi-e frică
de o blocare
a privirii
dincolo de lumină
mi s-au împăienjenit ochii
mă târăsc aproape inuman
vorbesc gângăvit
de parcă
aş avea un opritor de cuvinte
mi s-a făcut frică
o frică închisă
precum rana
care refuză durerea
şi mi-e puţin frig simt că
mă afund deviant într-o lume în care
realitatea nu ţine cont
de sentimente şi lucruri
nu văd nici oameni decât
un spaţiu îngust
şi umed
ca igrasia crescută dinăuntru
peste alte gesturi
plouă
încă mai plouă...
Petronela Apopei: Oglinda de suflet
(recenzie: Față în față cu mine, de Teodor Dume. Editura Pim/Iași)
„Într-o viață de om singura datorie pe care o lași pe pământ este adevărul” susține Teodor
Dume, autorul volumului de poezie „Față în față cu mine”, apărut în 2018, la Editura „Pim” din
Iași, un volum reflexiv, cu o încărcătură din artileria grea a cuvântului.
Un scriitor prolific, artizan al cuvântului, Teodor Dume creează un poem de factură
postmodernă, cu puternice valențe filosofice, bazate pe o vastă experiență de viață și scriitură,
surprinzând de fiecare dată cu mesajul transmis, cu emoția produsă, rod al unei munci sisifice în
slujba Frumosului.
Împătimit de viață și trăire, poetul Teodor Dume pornește în călătoria lirică prin
redescoperirea sinelui („azi stau față în față cu mine / pentru a-mi putea da seama / cât sunt
adevăr / cât minciună și / cât sunt eu / ceea ce înseamnă / că fac parte din lumea / lucrurilor ce
încă respiră // azi voi învăța cât / să dau vieții / cât morții și cât să / las lui Dumnezeu” – Față în
față cu mine) acel prim pas în descoperire și cunoaștere a „tainelor” (L. Blaga) ce ni se dezvăluie
ochilor minții.
După acea „înfățișare” a poetului cu sinele, conștientizarea eului creator este pregnant, o
apariție rară, spectaculoasă în arealul poeziei românești contemporane: „în lăuntrul meu e o
pădure de mesteceni / o mare de alb pe care / nimeni nu o revendică / dimineața / aud răsăritul /
spunând rugăciunea zilei / la amiază / soarele lăcrimează tăcut / e multă durere în ruga luminii /
undeva între umbrele de mesteceni / sunt eu / un suflet / cu bilet doar dus / înspre seară / umbrele
se subțiază subit și / mestecenii se culcă în beznă / atât de trist / îmi aduc aminte de cei care / nu
mai sunt... / / prăbușirea în moarte / e singurul sens al existenței // și mâine va fi o altă zi”
(Pădurea de alb).
Deloc ales întâmplător, mesteacănul simbolizează axa lumii, stâlpul cosmic, arborele
sacru, dar și înțelepciunea, o calitate excepțională de care beneficiază autorul acestui volum (cât
și al multor aforisme), aflat într-o perioadă frumoasă a vieții (pe care el o întrevede
premergătoare înserării).
Suflet tânăr, ancorat în realitatea scriiturii, poartă în sine tristețea geniului neînțeles,
trăitor într-o lume absurdă și incapabilă de iubirea frumosului („umblă ura ca în ceasul sfârșitului
/ și crește ca un aluat / nu-i bai / zic / faceți-o pietre și / aruncați cu ele în mine / nu vă sfiiți / e
bine să răbufniți ca / durerea din rana ascunsă sub piele / în cele din urmă vin consecințele / cu
scâncetul abia perceptibil / o să constatați că / eu nu exist pentru voi / și nici voi nu existați / în
ochii deschiși ai lumii // și ce altă durere mai mare / să nu poți să-i privești în ochi pe cei vii...” –
Undeva, prin voi, prieteni...), purtând ca pe-o povară dorința de recunoaștere a valorii umane, dar
și pe cea de scriitor: „țipă până la cer / să ți se recunoască / existența / rostește un cuvânt / doar
unul / unul singur / și scoate din el / toată vlaga / dar strigă / între tine și el / e Dumnezeu / mai
inofensiv / ca o lacrimă” (Îndemn).
Puterea creatoare, forța motrice a celui ce creează și dăruiește imaginea frumosului
filtrată prin ochii sufletului său, este una de dimensiuni cosmice, și pe care o vede drept „nimic
nu se pierde / nimic nu se câștigă / totul se transformă”, un adevăr: „Eu, puterea din pământ, aer
și foc” („trist... / mormintele / cresc flori pentru nunți / zborul / curăță înaltul de cartușe / focul /
trage soarele de urechi până plânge / eu dau fuga într-o clipă / pentru o altă naștere // pământ /
aer / și foc // ...puterea din toate / sunt eu”).
Într-o viață de trăiri și ființare, rugăciunea este piatră de temelie („azi n-am să vorbesc /
despre mine / palmele îmi transpiră / genunchii îmi sunt / îndoiți / la jumătate de gând // cred că
m-a atins o tristețe / văd cerul curbat peste mine / ca o umbră îngăduitoare / îmi desfac palmele /
și mă aplec / în rugăciune” – Nedumerire) pentru aspirația și înălțarea spre albastru („dar înainte
de toate / mă voi sprijini de cer / și-l voi ruga / să-mi împrumute / puțin albastru / pe care îl voi
cicatriza / în palmă / ca pe un val / unde vor ancora corăbiile // sufletul meu o să fluture pe
catarg” – Când o fi să plec).
În afară de actul creației, sufletul poetului este invadat și de cotidian, de bucuriile și
durerile tipic omenești, în centrul cărora imaginea părinților săi este predominantă („din când în
când părinți ai mei / spălați ulciorul / umpleți-l cu apă de fântână / lăsați lumina curgă precum
dorul / cu iubiri și descântat de apă lină / ... / tristețea din grădini seva schimba / în sărbătoare /
și-n casa noastră cu dragi părinți / străluminată pâinea rumenă rotundă / vă așteaptă prieteni să
veniți” – Lăsați lumina să curgă) evocarea acestora fiind făcută cu drag („Am presărat soarele /
pe rana-ți deschisă, tată, / într-o rugă de seară / și-n limpezimea ochiului tău / mi-am oglindit fața
/ pentru a defini istoria / dinspre suflet / mirosul din țeava de pușcă / urca într-un fel de rostire /
blestemată / și strig, strig / alungându-mi teama // ... se face liniște / și sub semnul înțelepciunii /
șoptesc: iubire / pace și soare” – Rugă de seară) dar și cu o nespusă durere, aceea firească a
pierderii lor („în lumea lui cu îngeri și ierni / e multă liniște / nu-i pasă de griji / fumează iarbă
neagră / și joacă barbut / uneori table / pe o pânză de păianjen / crescută din oasele bunicului... /
plouă nu plouă / nu-i pasă / trage din iarbă / liniștit / ridică pleoapa să ia puțin aer / se uită spre
pământ / să audă / atingerea pașilor mei” – Încă o iarnă fără tata).
Poet solar, al luminii, cu rădăcini bine înfipte în iubire, Teodor Dume readuce pe pânza
scriiturii sale amintiri din copilărie („m-am cățărat pe umerii umbrei / să pot privi depărtarea /
până dincolo de orizont / soarele tăcea / în palmele mele ridate de întrebări / ... / așteptând
soarele să refuze plecarea / cerul mă umplea de credință / știa că nu vreau să pun / nicio întrebare
despre numele meu / până nu-mi amintesc / cine sunt... / sigur că nimeni nu-și aduce aminte / știu
doar că uneori / mă ascund în copilul de ieri // prin fața de acum umblă anii / ... / privesc cerul /
sorbit de lumină / tac și aștept / până se dizolvă umbra / să pot pleca pe urmele / copilului din
mine // văd în spatele liniștii o lumină / Dumnezeu se ceartă cu un înger...” – Copilul de ieri) dar
pictează și imaginea iubirii – văzută ca suferință („spun iubire spun senzație / suferi nebunește” –
Când spun iubire spun suferință) dar și ca al cincilea anotimp („simt zbateri confuze / de care
vreau să scap / se conturează probabil un / al cincilea anotimp / și nu vreau / nu vreau culoarea
din el” – Probabil un al cincilea anotimp).
Din lumea sa interioară nu putea lipsi însă Adrian Păunescu pentru care scrie o „dedicație
expresă lui Adrian Păunescu, la solicitarea domniei sale, pe foaia din manuscris, după ce i s-a
interzis Cenaclul Flacăa. La Felix, după o îmbrățișare prietenească, mi-a zis: Tinere, sunt o iluzie
pe pământ. Copacul acesta sunt EU. Îți mulțumesc pentru asta”: „cu simțurile descătușate / spre
cer / suie copacul din mine / cineva dă să-l scrijelească / se-ntunecă-n jur / agățat de o lumină /
vreau să rostesc: viață / cuvintele ard / și flacăra mută / se stinge în semn de iertare / din căușul
palmelor mele / răstorn cenușa / peste mormintele altor / păduri” (Copacul din mine).
Aflat „Față în față cu mine”, poetul se autoexilează într-o dedublare („depărtarea nu e
decât o linie / care ne desparte de noi // sub cer lumina / sculptează în umbre / singurul lucru care
contează / când vrei să mergi înainte // în tabloul cu două fețe / sunt eu / descifrez tainele liniei
din palmă” – Depărtarea) pentru propria descoperire, introspecția ducând către acel „Nosce te
ipsum!”
Poet ce se desfășoară în arealul simbolistic al postmodernismului poetic, Teodor Dume
este inebranlabil în scriitura sa, iar simbolurile sunt diverse, tinzând către înălțarea în lumina
creației: clopotul (cel care anunță atât bucuria, cât și sfârșitul, dar care are rolul de a anunța
primejdia, dar și de a sparge norii în caz de furtună – „sub clopotul inimii”), ochiul (spiritul și
iluminarea, cunoașterea, inteligența, înțelegerea, conștientizarea – „ochiul hrănit dimineața / își
spune cuvântul”), zmeul (înălțare, bucurie, joc – „umblă sub cer / ca un zbor surd”), umbra (ceea
ce se opune luminii, dar și imaginea lucrurilor efemere, ireale și schimbătoare), fluturele albastru
(frumusețea, efemeritatea, înălțarea), lacrima (simbol al durerii și al mijlocirii) oglinda
(înțelepciune, gnosis, autocunoaștere, imaginație, gândire, amintiri subconștiente, contemplație
spirituală).
Autorul însuși spunea că „ochiul, un ciob din oglinda sufletului”, iar volumul de față este
un exercițiu de a privi în oglindă, de a fi reflectată imaginea proprie prin sita sufletului celui care
citește...
Privește în oglinda-ți, cititorule! Stai „față în față” cu tine! Vei descoperi Lumina!
Cadar Katalin: Bulb de lumină
un bulb de lumină
sădit
într-un lut sec,
joi, înspre toamnă, devreme,
să mă-nalț din mine
spre mine,
fără nicio creangă.
m-am născut dintr-o idee
de umbră,
din perspectiva unei vieți,
în care ploaia
este
nivelul de unde poți vedea
mai clar
totul
dincolo de moarte ...
Nicolae Silade: Poeme în proză
Vreau să întorc poezia spre lume şi lumea spre poezie!
unu
poate că totul începe cu o dimineață romantică după un film romantic cu câinii romantici ai lui roberto bolaño când în vis te gândești să ții un jurnal despre propriul tău vis deschizi ochii și vezi că totul există și vii peste această existență de peste această existență poate de aici bucuria celor ce te întâmpină poate de aici plânsul celui ce vine aici pentru a pleca dincoloar fi prea simplu să spui că vii dintr-o dragoste mare dintr-un vis de dragoste dar poate că așa este și așa este după ce ai văzut acel powerpoint de la nasa și te simți ca un pixel într-o nesfârșită hologramă și întreg sistemul solar e un pixel față de alte sisteme solare galaxii roiuri de galaxii superroiuri quasari vorbim de ani-lumină în lumina anilor vedem ce nu e nu vedem
ce este poate că totul e doar o poveste poate că vii de mult mai de departe de mult mai de deasupra trebuie să ții un jurnal trebuie să vezi ce nu se vede trebuie să ieși din ape și să mergi pe apă apa este elementul esențial aici scrie asta scrie în jurnalul tău cei de aici vor un viitor ce nu vine au un trecut ce nu trece în timp ce prezentul se prezintă continuu și spune
totdeauna prezent poate că totul începe cu prezentul în care vii și e un miracol venirea celui viu între vii o minune plecarea celui viu dintre morți poate că moartea nici nu există dumnezeiască e însă rămânerea prezența permanentă în prezent scrie asta scrie în jurnalul tău scrie despre cina romantică a părinților tăi despre dragostea de după și dimineața asta romantică
doi
în vremea aceea aveam vârsta lui isus și studiam ca isus universul întreg toate legile lui toate religiile lumii până la mine până la „eu sunt religia mea” nu într-un templu nu într-o biserică ci într-o cameră de 4 pe 4 cu obloanele trase și un bec de 100 totdeauna aprins nu știai când e zi când e noapte poate că nu era nici noapte nici zi doar lumina aceea venind de la kant
de la moise de la domnul beam cafea în neștire și fumam ca un turc făceam drumul îndărăt spre facerea lumii până la eva până la adam până la pământul acela pustiu și gol și până la întunericul acela în care duhul lui dumnezeu se mișca pe deasupra apelor în vremea aceea elytis luase premiul nobel și john lennon fusese asasinat ascultam john lennon și citeam
elytis și prin norul de fum din camera mea făceam drumul îndărăt spre facerea lumii tot mai singur dureros de singur și lumea nefăcută în jur doar un noian de ape și peste ape doar întunericul doar duhul lui dumnezeu atunci l-am înțeles pe dumnezeu atunci am înțeles singurătatea eram înaintea unui episod psihotic discordant la treizeci de kile de trup ești tot un suflet și-un
spirit simți cum creierul arde și luminează și normal după sute de litri de inka nechezol și ness zeci de baxuri de carpați fără havana sau mărășești doctorii din lumea aceea nefăcută mi-au dat plegomazin clordelazin și mi-au spus „trebuie să ne ajuți și tu/ noi nu putem face nimic” atunci m-am gândit serios la facere la facerea lumii eram chiar la facerea lumii și chiar am făcut-o
trei
am văzut-o venind ca într-un vis treide avea o rochie luuuungă și albă cum au miresele când merg la altar mie îmi crescuse o barbă mare și albă cum avea zamolxe pe kogaion și era atât de frumoasă că frumusețea însăși pălea când o vedeam venind și venea și venea și încă mai vine și-acum când mă trezesc îmi fac o cafea aprind o țigară și prin norii de fum o văd tot pe ea
de parcă ar fi afrodita regina din saba sau marilyn monroe dar nu e nici afrodita nici regina din saba nici marilyn monroe nu e seamănă totuși cu fecioara maria dar mai mult seamănă fecioara maria cu ea și nu are nume pentru că toate numele sunt în numele ei și nu are vârstă pentru că toate vârstele sunt grație ei și tinerețea fără bătrânețe și viața fără de moarte da o văd
venind și mă bucur că vine pentru că vine întotdeauna și nu vine oricum vine dintr-o dragoste mare și dintr-un miracol postum o văd și mă bucur că o pot vedea așa cum vezi un răsărit de soare un izvor în munți nemărginita mare ea e mereu înainte dar și înapoia mea cum sunt visul și amintirea și această nesfârșită hologramă în care universul întreg e un pixel într-o mulțime de
versuri scrise doar despre ea pare un vis treide și chiar e un vis în care realul se-animă dar mă trezesc din nou și mă trezesc direct în lumină cu această umbră a mea însoțită de umbra ei anonimă mai aprind o țigară îmi mai fac o cafea și prin norii de fum o văd iarăși cum vine din sine prin sine pentru sine [nu e nimic fără ea dar nici ea fără mine] ce să vă mai spun despre ea
patru
nu reușeam să-mi revin după concertul the skywalkers de la english pub unde robert șerban și tudor șerban au lansat volumul tata eu glumesc serios era într-o sâmbătă într-un 30 de martie cu o zi înainte ca nichita stănescu să sfârșească cu sine la fel cum a început fără să-l vestească vreo aură / fără să-l urmeze vreo coadă de cometă [ei aură ce aură nicio aură sau cometă
ce cometă nicio cometă - ca să zic și eu cum spune moldoveanul rachetzul magician cu peste două milioane de vizualizări pe youtube] nu reușeam să-mi revin spuneam și în drum spre casă fredonam mercy de duffy ca un orfeu fermecat de propria lui muzică ca un tudor gheorghe după valțul rozelor dar după zaraza sau nabucco de verdi cu nana mouskouri îmi venea să trec
pe roșu la semafor era ora pământului era beznă în oraș în lume în univers și singura lumină erai tu iubirea mea notează asta singura lumină iubirea fredonam george baker selection una paloma blanca și sfârșitul nu-i aici ține minte sfârșitul nu-i aici nu nu-i aici nici bob dylan nici florian pittiș rătăceam pe străzi cu gheorghe dinică și fredonam întruna sunt vagabondul vieții mele
da muzica te face mai bun mai frumos mai viu și dimineața la răsăritul soarelui când te trezește viața nu poți să nu cânți non je ne regrette rien cu edith piaf și milord nu poți să treci peste simon & garfunkel the sound of silence și el condor pasa chiar dacă la știri se anunță că talibanii mai revendică un atentat iar europa s-a scufundat în islam precum atlantida și fără coran
cinci
după colocviul revistelor din sala ferdinand a primăriei arad unde manolescu a vorbit despre adevăratul eminescu poet și jurnalist ca mine ca tine despre soarta literaturii române în comparație cu alte literaturi cu nimic mai prejos și nimic mai presus am ajuns la concluzia că trebuie să ne vedem de treabă de evaluări & aprecieri ocupe-se posteritatea care este și mai dreaptă
după ce m-am pozat cu domnica pop în sala ferdinand a primăriei arad iar poza a apărut imediat pe facebook în timp real cum se spune adunând mii de laicuri plus gelozia colegilor mei am plecat la timișoara să le duc actualitatea literară celor ce vor să rămână în actualitatea literară la cărturești esotera cartea de nisip am oprit la iulius mall să mâncăm ne-a fost greu să alegem
între bella italia el burrito subway wasabi sushi bar ne-am decis pentru un mix la chang cheng food în jurul nostru o femeie cu copilul în cărucior se tot foia de colo colo urmărind tăvițele adunate în elevatorul de tăvițe se repezea din când în când și lua câte-o pâinică sau câte-o bucățică de carne pe care le învelea într-o punguță de plastic nevastă-mea a urmărit-o îndeaproape
până când i s-a oprit mâncarea în gât am plecat de acolo cu noduri în gât seara am ajuns acasă am adormit cu greu a doua zi am plecat la herculane ne-am cazat la golden spirit pe malul cernei care de această dată curgea invers până și cocoșii cântau acum pe celălalt mal doar elisa făcea baloane de săpun ca altădată și se minuna și se bucura cum se sparg ele într-un pixel
Florin Tănăsescu: Povestea lui Gion, stâlp de beton
Întrebat ce vrea să se facă atunci când va fi mare, Gion a strigat: „Stâlp electric, doamna învăţătoare”.
Mirare în clasă. „Cu oameni ca el, viitor în beznă ţara noastră are”, l-a lăudat doamna. Gion a urmat şi cursuri de specilizare la „Institutul de beton aramat – secţia stâlp nemişcat”.
Dar, la fel ca la popi, pentru a deveni stâlp de nădejde al patriei, musai să fii însurat. De asta s-a ocupat Daniel.
Nu Preafericitul, ci Popescu de la Energie! Neclintitul din minister i-a făcut lipeala cu o tipă mişto – Gina Stâlpoaica.
Luna de miere şi-au petrecut-o pe la Porţile de Fier II, unde-au mâncat şi-o ciorbă de burtă făcută la Cazane.
Dragostea lor se manifesta prin firele de înaltă tensiune. El îi trimitea bezele sub formă de factură, ea se-nroşea de i-o lua razna contorul.
Într-o zi, naşul Popescu s-a dus cu plocon la ei. Gion a primit cadou un felinar, ea – o lumânare.
Stâlpul de beton, numitul Gion, a început să cânte: „Aseară trecui călare/Pe la poarta dumitale/Te văzui la lumânare…”.
I-a retezat-o Stâlpoaica: „Lasă vrăjeala, că am văzut călăreţi fără cap, guvernanţi fără minte, da’ stâlp pe mârţoagă nu!”
Nefericitul a zis că-i fidel. Că stă neclintit, ca toţi stâlpii din ţara asta.
Geaba! Asta urla ca sirena lui Vasile Roaită.
Scandalul a fost aplanat tot de preafericitul ministru Daniel Popescu: „Copii! Rămâneţi pe locurile voastre! Sunteţi alături de alţii, stâlpii mei de nădejde”.
Apoi, a lut-o de-o parte pe Gina: „Vezi că Gion te iubeşte. Io am amantă, da, mucles!
Curioasă ca orice stâlpoaică, a-ntrebat cum o cheamă.
„Factura la electricitate, dar rămâne-ntre noi. Că e secret de stat”.
Aşa s-a împăcat Gion, stâlp de benton, cu Gina Stâlpoaica.
Şi tot aşa, ţara cu soarta.
(Sursa:Ziarul PRAHOVA
-
septembrie 7, 2022)Cornel Florin Cubleșan: Liber
liber
sa visez intr-un sicriu
sa-mi scriu poemul pe spatele furtunii
sa privesc oglinda in care
nu mai seman cu mine.
sa-mi scriu poemul pe spatele furtunii
sa privesc oglinda in care
nu mai seman cu mine.
Liber
sa tusesc precum
un tuberculos autentic
sa visez cai verzi pe pereti
sa ma inec in sarutul tau
liber
sa port crucea altuia.
Liber
sa leg pamantul trupului de cer
sa scap de conventia mastilor
liber
sa cad din mine
in partea de vis a calatoriei
sa pot iesi din cerc
prin cuvant
cercul
ca un sarpe ce strange incercand
sa devoreze lumea
sa se inghita
pe sine.
Elena Papadopol: Înainte de a se face ziuă
Am lăsat fereastra deschisă
Așa cum fac uneori copiii,
Când peste drumuri se așterne noaptea,
Sau așa cum vrea inima
Încercată de sinceritate
Frumoasă e zarea!
Iubirea nu ajunge
Să descriu toate trăirile mele
Nu mă lăsa!
Ea singură nu ar putea
Să facă nimic pentru mine
Eiii, Doamne,
Întinde-mi brațele din cuvinte
Ca să-mi strecori în suflet
Toate poveștile
În lăsarea serii,
Nimic altceva,
Doar închipuirile zilelor
Care nu se vor mai întoarce
Așa cum fac uneori copiii,
Când peste drumuri se așterne noaptea,
Sau așa cum vrea inima
Încercată de sinceritate
Frumoasă e zarea!
Iubirea nu ajunge
Să descriu toate trăirile mele
Nu mă lăsa!
Ea singură nu ar putea
Să facă nimic pentru mine
Eiii, Doamne,
Întinde-mi brațele din cuvinte
Ca să-mi strecori în suflet
Toate poveștile
În lăsarea serii,
Nimic altceva,
Doar închipuirile zilelor
Care nu se vor mai întoarce
Daniel Corbu: Noi vești despre pasărea oarbă DALI
Motto:
Primiţi-l cum se cuvine
pe călătorul străin, poate
că el poartă semnul!
Primiţi-l cum se cuvine
pe călătorul străin, poate
că el poartă semnul!
Nu mă mai recunoşti poartă a liniştii
în zadar paşii mei bat dalele jur împrejur!
Bezna trece de pe o stradă pe alta deopotrivă
murdărindu-le
şi iată-mă oprit la jumătatea drumului
precum mâna lui Avraam la uciderea fiului.
Unde să mă mai răsfrâng
dacă şi întâmplările trecute mint?
Suflete aruncat în trup ca regele
într-un umbros sarcofag
la ora când viermele părăsea mărul putred al
stăpânirii de sine
ţi-am cumpărat încă un CD cu hârşâit de
valuri cu gândul secret să te scap de ziduri
de arlechini mahorcă de creneluri şi de balul
de steaguri de făcătura ce-şi trăieşte clipa de glorie.
NU MĂ MAI PRIMEŞTI POARTĂ A LINIŞTII!
A plecat şi Lenor cea frumoasă precum
grădina Ghetsemani la vreme de rugă
s-a risipit şi măreţia găleţilor cu rouă.
Dar astăzi rătăcind prin frigul altor priviri
m-am întâlnit cu pasărea oarbă Dali şi iar m-am întrebat:
CE FEL DE PASĂRE
E ACEASTA CU ARIPILE ÎNLĂUNTRU ŞI
CU MORMÂNTUL PE UMERI CE FEL DE PASĂRE E ACEST ZEU INFORM
PĂGUBITOR DE LIMITE?
Şi pe când cele şase întrebări mi se înghesuiau
la lucarne
ea mă opri înainte de primul cuvânt şi spuse:
Prea multe întrebări pentru cel singur
nimeni nu poate corecta şpalturile greşitei tale vieţi
totul e clinic până şi risipirea
lungă lista proscrişilor frumoasă piramida de capete!
Daniel CORBU
în zadar paşii mei bat dalele jur împrejur!
Bezna trece de pe o stradă pe alta deopotrivă
murdărindu-le
şi iată-mă oprit la jumătatea drumului
precum mâna lui Avraam la uciderea fiului.
Unde să mă mai răsfrâng
dacă şi întâmplările trecute mint?
Suflete aruncat în trup ca regele
într-un umbros sarcofag
la ora când viermele părăsea mărul putred al
stăpânirii de sine
ţi-am cumpărat încă un CD cu hârşâit de
valuri cu gândul secret să te scap de ziduri
de arlechini mahorcă de creneluri şi de balul
de steaguri de făcătura ce-şi trăieşte clipa de glorie.
NU MĂ MAI PRIMEŞTI POARTĂ A LINIŞTII!
A plecat şi Lenor cea frumoasă precum
grădina Ghetsemani la vreme de rugă
s-a risipit şi măreţia găleţilor cu rouă.
Dar astăzi rătăcind prin frigul altor priviri
m-am întâlnit cu pasărea oarbă Dali şi iar m-am întrebat:
CE FEL DE PASĂRE
E ACEASTA CU ARIPILE ÎNLĂUNTRU ŞI
CU MORMÂNTUL PE UMERI CE FEL DE PASĂRE E ACEST ZEU INFORM
PĂGUBITOR DE LIMITE?
Şi pe când cele şase întrebări mi se înghesuiau
la lucarne
ea mă opri înainte de primul cuvânt şi spuse:
Prea multe întrebări pentru cel singur
nimeni nu poate corecta şpalturile greşitei tale vieţi
totul e clinic până şi risipirea
lungă lista proscrişilor frumoasă piramida de capete!
Daniel CORBU
Ionuț Caragea: Iartă-mă
(pentru Ana)
un vis de-altădată
care-a prins viaţă şi respiră
cuminte ca un vânticel
de primăvară
o mână micuţă şi caldă
pe care o strângi cu grijă
un păr moale pe care îl mângâi
aşa cum te mângâiau bunicii
şi părinţii
în timp ce-ţi spuneau poveşti
cu feţi frumoşi şi cu zâne
o ghemuire în braţe
un întreg univers
lângă tine
o inimă care bate
şi o asculţi cu urechea
lipită de piept
un oftat de bucurie
o confirmare a faptului
că eşti iubit
fără nicio reţinere
o stare de veghe
o îngrijorare
o vină pe care ţi-o asumi
un regret, un straniu regret
nu ai vrea să mai crească
nu ai vrea să cunoască
suferinţa şi moartea
o rugăminte fără voce
preschimbată
în lacrimă
iartă-mă, copilul meu
că te-am răpit din ceruri
şi te-am adus
pe lumea aceasta
bolnavă şi rea
iartă-mă că sunt
un pic egoist
iartă-mă că sunt
un pic criminal
iartă-mă c-am vrut
să-mi umpli golul din suflet
iartă-mă că voi pleca
într-o zi
şi te vei simţi
pustiit
iartă-mă
că ţi-am dedicat
atât de puţine poeme
cu toate că tu meritai
toate poemele mele
iartă-mă...
(sursa: vol. Infectat cu iubire, Editura Fides, Iaşi, 2020)
Nicolae Silade: Despre citit, citire. Cititori din toate țările, uniți-vă!
Să zicem că apare o carte foarte, foarte bună și primul ei cititor nu poate sta locului dacă nu îi spune iubitei, soției, prietenului sau primului întâlnit în cale despre inedita apariție, despre acest adevărat miracol. La fel, iubita, soția, prietenul sau primul întâlnit în cale nu va putea sta locului, după lectură, dacă nu dă știrea mai departe.
Nu e nevoie de niciun fel de marketing literar, nu e nevoie de niciun agent literar, nu e nevoie de nimic altceva la apariția unei cărți foarte, foarte bune. Așa cum nu e nevoie de nimic altceva la răsăritul soarelui, la munte sau la mare, decât să asiști la acest miracol. Și să te bucuri de el, împreună cu familia, cu prietenii, cu cei care gândesc și simt la fel ca tine.
Așa e și cu cartea. Păi ce, erau agenți literari pe vremea lui Homer? Era marketing literar pe vremea lui Shakespeare? Cum au ajuns operele lor până la noi și cum rezistă ele încă? Oare nu prin valoarea pe care o au?
Dar noi, scriitorii de azi, care nu suntem în stare nici măcar să-i citim de la un capăt la altul, darmite să-i mai înțelegem, îi considerăm depășiți, îi aruncăm în debara și facem experimente literare în ideea că aducem ceva nou în literatură.
Dar, în literatură, ca și în viață, nimic nu e nou sub soare. Sau, cum spunea Alex Ștefănescu cândva, în cultură nu există progres. Câtă vreme omul e tot așa cum l-a făcut Dumnezeu, după chipul și asemănarea Sa, nici nu poate fi altfel, el nu poate gândi altfel și nu poate simți altfel.
Vorbim de o criză a lecturii? E o problemă falsă. Mai degrabă poate fi vorba de o criză a scrierii. Nu mai știm ce să scriem și cum să scriem, după ce am încercat avangardisme de tot felul, modernisme și post-modernisme, crezând că doar forma contează.
Da, contează, așa cum ulciorul lui Omar Khayam poate fi admirat și gol, dar plin cu vin e mai util și mai prețuit. Nu știu dacă m-am făcut înțeles, dar cititorii pe care îi acuză „scriitorimea” nu au nicio vină.
Cine ar vrea să primească în loc de un pește viu unul de plastic sau de sticlă? Așa e și cu cartea. Dacă e bună și utilă, își va găsi singură cititorii. Până atunci, cititori din toate țările, uniți-vă!
Nicolae SILADE
Mai multe aici:
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postare prezentată
Teodor Dume: De ce, tată?...
Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșat...
Top 10
-
" Eu cred că destinul a avut un rol decisiv în fixarea numelui meu pe palierul de sus al literaturii.” 1 . Pentru un scriitor, d...
-
Scrijelesc pe coaja de nucă poemul în care mă refugiez. Dup-amiezile ploioase scot din matcă răul. Apele spală de umbre piatra cubică a ...
-
Rodica Lazăr, acesta fiind numele ei de la starea civilă, s-a născut la 17 iulie 1970, în comuna Moldova Suliţa, judeţul Suceava, într-o fam...
-
suntem atât de puțini în compania acestei nevroze care a înghițit gâtul lebedei într-un alfabet al învârtirii încât ne întrebăm care pi...
-
Costel Zăgan (n. 20 ianuarie 1958, Tudor Vladimirescu,Botoşani) : A urmat gimnaziul în satul natal. Este absolvent al Liceului de c...
-
34 de ani de la debutul în poezie(1985) al lui Teodor Dume/ 34 de ani de la debutul în poezie(1985) al lui Teodor Dume ...
-
Luceafăr și zeu și om și apă și codru, și mare, și floare și gând, și vis, și durere, și-mpăcare E lacul, e luna, pădurea și-o stea lumino...
-
Aida Verdi Muzica ridică iarba în cer Albastrul mi-ajunge până la brâu În rest scaunele goale așt...
-
Și, ți-am zis, iubito, din două puteri de cearcăn rămâne una, din două puteri de viață rămâne una... din două puteri de moarte... rămân...