Dumitru Ichim: Frica

   versuri, versuri, versuri versuir

Vino la mine și spune-mi
de ce este plină de sânge
crenguța de măslin
din ciocul cocorului alb?

În jurul inimii
singurătățileTale
înghețând
își prelungesc înțepătorii țurțuri
adulmecându-mi apusul.

Oare de ce nimeni nu știe
câtă frică poate să fie
în mijlocul soarelui
înainte de-a răsări peste ape?
Numai
împrumutatele mele cuvinte
au sâmburul la fel
ca strălucirea înaltului frig.

Eu știu c-ai să mă chemi,
dar această tăcere a Ta
e singurul ocean
ce încă n-are nume pe hartă.

Marian Barbu: Poemă mică, de priveghi

 versuri, versuri, versuri...

Ce pot să mai spun,sunt un biet prăfuit
merg anapoda,nu mai aud și nu mai văd bine
oasele mă dor și în fiecare noapte în capul lor,neadormit
petrec ceasuri bune privind în gol,cu mine -

Trosnetul dușumelelor anunță plecări sau vizite vagi
le aștept ca și cum,Dumnezeule,ar mai avea loc vreodată
nătângie a clipei când negura minții peste noapte o tragi
arătând că ți-e somn și nu vei mai adormi niciodată.

Dac-o fi și n-o fi doar privire mai am căutând spre pervaz
un semn tainic,de drum,o minunată plecare
pribegie a cărnii din care mușcă îndoiala și viermele treaz
un fel de a rupe lumina puțină-n bucăți de înluminare.

Va veni?Nu va veni?Pasul ușor, noapte de noapte-n odaie
și foșnetul aerului tot ușor,ca iarba cosită de vânt?
umbra pe care-o recunosc clătinat,dezbrăcată de straie?
Uitarea-uitare,uitare? Murmur că sunt,încă mai sunt.Sunt.

Reznic Cristian: Zile fără inspirație

 .

azi nu mai scriu nimic
m-a părăsit inspirația
pe un scaun așezat
privesc la fulgii ce cad
privesc la albul și moalele covor
ce s-a așternut pe pervaz
azi nu scriu nimic
doar voi sta
voi privi minunatul peisaj
voi asculta vijelia
voi simți frigul
ce taie până în măduva oaselor
mâinile care scânteiază
cristale de frig
vor fi încălzite de o ceașcă de ceai
voi medita
pentru noi scrieri
scrieri ce vor învia următoare zi
plin de inspirație
ziua următoare
la o lumină rece
voi scrie
despre acel cer ce cernea fulgi
despre acea vijelie
ce umblă ca colindătorii
pe la casele oamenilor
despre stelele sclipitoare
într-o rece noapte.

Cristina Ștefan: portrete pe zăpadă

oamenii vin

oamenii pleacă

oamenii uită

important este că renasc ceva

odată cu plecarea

ceva mai tare ca moartea

*
nu avea prieteni
privea cum din dealuri domoale curge
teama îngheţului
îi era frig şi-n lumea ei înaltă
nu încăpea înstrăinarea

*

sfrijită, blondă

năsoasă cu mâinile mari

se dorea noapte de noapte

o marcă erotică de top tv-

au găsit-o într-o dimineaţă

răsucită pe parchet

inertă

şi în mână strângea 100 de lei!

*
i se spunea fluturaşul
pentru că tenul ei
era subţire, subţire.
alb şi fin
ca untul proaspăt;
la 70 de ani
şi-a vopsit părul albastru
şi-a pus o pereche de aripioare azurii-
când au văzut-o vecinii au crezut
că organizează o chermeză.*
era medic chirurg -
grasă gogoaşă cu guşa gomoasă-
compensa duritatea
cu melomania,
la concert
tropăia lent
pe muzica lui Mozart

*

mi-a cerşit bani

la revelionul scriitorilor

l-am întrebat ce poet român cunoaşte,

Eminescu-floare albastră

am liceul - mi-a şoptit -

i-am dat banii însă merita un job

*
el a fost propangandist implicat
vreo două decenii,
acum la 85 de ani
mai prinde câte un copil în parc
sau pe scara blocului
şi-i povesteşte despre Lenin,
pe Stalin l-a urât
era incult...

*

după revoluţie

singură şi uitucă

Meluncinda a intrat pe internet

şi-a aflat că poate scrie versuri

mieunate şi simpluţe

nu-i pasă

e fericită: produce rumoare

*
am întâlnit un dăscălaş cronicar
înalt, spătos
cu ochii mici şi răi
vorbea de una de altul
care habar nu au să scrie
am aflat că recenza pe oricine-i dădea 100 de lei
contravaloarea mărfii unui vis de poet

*

tânărul avea în mersul lui

ceva batjocoritor

păşea aruncat

ca şi cum pasa mingea

unui adversar imaginar

şi totuşi

în ziua aceea pe munte

a călcat strâmb

n-am putut

să-l privesc,

intrase în pământ

*
bărbatul din lună
scria poezii
compunea muzici sentimentale
şi desena chipuri frumoase
avea atâta lumină
în mâinile lui
încât semnele despărţirii
înălţau
grămezi negre
de stele

*

Roxana

voia să înveţe zborul

când a picat primul examen

s-a avântat de pe căminul de studenţi

spre cer;

jos, pe platforma betonată

avea o aripă

întinsă spre oameni...

*
ce ghinion să iubesc un poet
el poate să-mi soarbă
în trei cuvinte
naşterea şi moartea
asemenea
pot rămâne fără sinele meu
dacă iubesc un poet...

*

profesorul Luctar

îşi scotea pălăria

când întâlnea o studentă

într-o zi pe Sărăriei

o colegă cu tupeu

i-a răspuns la salut

scoţându-şi pălăria-nflorată

într-o reverenţă ironică;

întristat brusc

profesorul

şi-a întors privirea

în altă parte

şi la examen

a picat-o.

morala?

a saluta e o manieră,

a răspunde la salut

e mai mult decât o ştiinţă.

*

urcase la peste 2500 de metri
din stâncă în stâncă
când a ajuns sus sus pe platou
epuizat de efort
a înţeles ratarea
.
el căutase
un munte neterminat
şi nu eternitatea albă
deschisă acum privirii
el căutase locul acela
unde se războiesc regimentele luminii
cu apele ne-ncepute
el s-a dorit
lancea zdrobind cerul
.
abia acolo sus sus pe platou
şi-a recunoscut în sfârşit
noima de a fi
nici măcar
o simplă
rază de soare

(Volum Punct şi de la capăt - portrete pe zăpadă - ArtBook, 2014)

Firoiu Cristina Maria: Mi-a spus că sufletul stă și inima se mișcă

.

Privirea...
Înaintea ei stă sufletul,
După ea se mișcă inima...
Câteodată se înalță sufletul ca un arbore
Puternic,
Câteodată se apleacă inima ca un zbor de rândunici...
Și tu vii și pleci înainte
Ca eu să îți arăt toate aceste
Forme ale dragostei...

Dragostea se sperie pentru că trebuie să se sperie...
Se ceartă dragostea de-o viață cu dragostea de-o clipă
Și se deschide cerul în ploi de vară...

Se ceartă dragostea de semeni cu dragostea de-un om
Și niciuna...
Dar niciuna
Nu e găsită la final de cuvânt
Ori la final de faptă
Cu bagajul făcut.
Mereu se întâmplă să rămână sentimente neîmpachetate...

Se ceartă dragostea de naștere cu frica de moarte
Și omul nu vede,
Nu vede...
Nu vede, săracul,
Că sufletul stă
Și inima se mișcă!

Am întrebat odată un orb ce vede când nu vede
Iar el mi-a spus că își imaginează ce văd eu
Și că dacă ar vedea cu adevărat ceea ce eu văd,
Mi-ar certa dragostea și mi-ar împăca iubirea...

Am întrebat un orb ce vede când nu vede
Și el mi-a spus,
Da,
El mi-a spus
Că sufletul stă
Și inima se mișcă!

Ștefan Popa: Mihai Viteazul - un simbol al Națiunii Române

.     istorie, istorie, istorie, istorie                                                                                                                           

Puțini români știu că marele nostru erou național - Mihai Viteazul – este născut în ziua de 15 ianuarie 1558 la Târgul de Floci. În calitate de mare strateg militar, Mihai Viteazul, prin inteligență, eroism, vitejie și determinare, a pus capăt epocii de glorie a Imperiului Otoman în acest capăt de lume. A fost Campionul Creștinătății, a fost sabia și scutul lui Hristos de la Dunăre, iar Unirea celor trei Principate a fost viziunea lui asupra Marii Uniri, care avea să se producă peste secole.
Personalitate marcanta a secolului al XVI-lea, Mihai Viteazul a ramas neclintit in constiinta si istoria poporului roman. Mihai a intrat pe tron intr-o vreme cand Tara Romaneasca avea mare nevoie de un om hotarat, priceput, ager la minte, insufletit pentru lucruri mari, viteaz si neintrecut in razboi, abil diplomat. El era “cel ales”, “trimisul” si “unsul” lui Dumnezeu pentru neamul romanesc in acele vremuri de grele incercari. Avea o credinta puternica si mare evlavie la Dumnezeu, din mila caruia se socotea “domn a toata Tara Romaneasca si al Ardealului si al Tarii Moldovei”. A fost singurul conducator militar care stia Psaltirea pe de rost. (Si astazi, Romania trece prin incercari mari si ar avea nevoie de un astfel de român, patriot şi erou, dar probabil că nu s-a nascut inca).
La 11.10.1593, Mihai Viteazul intra in Bucuresti si ocupa tronul Tarii Romanesti, al carei Domn a fost numit de catre Poarta Otomana. Cu un an înainte de a pleca la Domnul, la 8 iulie 1600, domnitorul Mihai Viteazul întemeiază Mitropolia românească în Transilvania.
Marele voievod Mihai Viteazul a fost ucis mișelește la 09.08.1601 pe Câmpia Turzii, de către mercenarii generalului austriac George Basta. Domnitorul Mihai Viteazul a fost primul unificator al Țărilor Române. Din respect și înaltă cinstire pentru domnitor, regretatul mitropolit Bartolomeu Anania a ridicat o mănăstire de maici pe acest loc. De asemenea, se cunosc şi nenumăratele demersuri ale mitropolitului Bartolomeu de a-l canoniza sfânt pe domnul curajului, demnităţii şi credinţei nestrămutate în ortodoxia neamului românesc – Mihai Viteazul.
Conducător de geniu, ilustru strateg, strălucit diplomat şi om plăcut lui Dumnezeu (ctitor de lăcaşuri sfinte), Mihai Viteazul face parte din galeria celor mai mari principii ai secolului al XVI-lea. Prin moartea sa eroică şi martirică, el a intrat în eternitate şi în conştiinţa românilor ca un erou civilizator, ca un simbol al acţiunii, al libertăţii, al unităţii şi fiinţei naţionale româneşti.
Calitatea de bun creştin a lui Mihai Viteazul a fost pusă în evidenţă prin viaţa sa pilduitoare, prin legăturile strânse cu marii duhovnici şi ierarhi ai vremii domniei sale, dar şi prin dorinţa de a apăra credinţa creştină ortodoxă prin participarea la Liga sfântă.
În veci, să fii slăvit, erou al neamului românesc!

Comandor (r) Ştefan Popa

Nicolae Petrescu Redi: Ecou

                                                                                                                                                               

Priveau spre vremi apuse
poetul și „bădia”,
în calda bojdeucă,
trezeau copilăria.

Ca-n basm foșnea smaraldul
și înfloreau răsuri,
vrăjit, un copilandru,
cutreiera păduri.

Zâmbind,
poznașul Nică,
în rouri se scălda,
răstit bătea pendulul
când pupăza cânta.

Treceau prin bojdeucă
și chiot și oftat -

ecou de nouă ceruri,
ecou de cer surpat!

Radu Catalin Melinte: Tablou pe mare

Ce frumoasă e femeia care umblă peste ape
Și de-atâta mare moartă ancorând un mal de vise,
Caii nopților bătrâne vin din plete-i să se-adape;
Sug la sânii ei de aur stelele prin evi nestinse.

Își învăluie tot corpul în mătăsuri de vântoase,
Scormone talazul aspru toți coralii din recif.
Plâng comorile ascunse și pirații numai oase,
Stăruind în marea hulă doar cuvântul apocrif.

De va împărți noianul de deșertul dintre valuri
Cu-n toiag tocit de vreme smuls din brațele Atenei
Despărțind pe fundul mării alte pustiite maluri :
Om dormi un somn de moarte pe sub pleoapele Selenei.

Vor vorbi-o numai peștii într-o oarecare limbă
Și va fi o cumetrie cu bătrâne stânci și sare.
O vor admira rechinii, pașii sălilor cum umblă,
Estompând pierdut ecoul galbenii bureți de mare.

Ce frumoasă e femeia de sub voal de nori și ceață;
Toți datorilor de soartă poleind cărări de nave
Rătăcind se pierde goală, palidă în dimineață,
Coborând în dormitoare, sub a norilor etrave.

.versuri, versuri, versuri, versuri, versuri, versuri, versuri, versuri,

Traian Abruda: dacă poezia

 .

dacă poezia ar fi

o crasă păroasă hermafrodită

poate poeții nu ar

mai lua numele sexului ei în ispită

poate poetele nu

ar mai urla de plăcere scriind-o – frumoasă (?!) – distinct

în caietele de

amintiri despre vremuri în care

era o nebunie pe face

book : era o plecare

a cititorilor în strofe de-acasă

urmând un instinct

.

Paul Coculeanu! Nici așa n-o fi bine?

•|•

Zic mulți pudibonzi:
"În artă,
distanța și sobrietatea
au mereu trecere!"
N-au deloc dreptate.
Iubito,
ești atât de perfectă,
normal, doar pentru mine,
dar — există și-un "dar",
sparge-ți odată
cristalul,
nu te mai ține
atât de rigidă!
Vezi, pleacă din noi
rotiri periculoase,
toate acordurile joase
și toate zgomotele
prea ascuțite
din tine, din mine...
Și-mi zici
"Nu mă mai gâdila,
dacă râd prea mult
mă trece știi tu ce..."
Dar chiar nu știu
ce te-ar trece,
vorba e,
trecem unul prin altul,
te trec eu,
mă treci tu,
nu suntem tuneluri,
ci pasuri!

Nicu Gavrilovici: Dincolo

Dincolo de cuvinte,

jurăminte

și șoapte,

de visare,

uitare

și noapte,

dincolo de atingeri arzânde,

și lacrimi căzânde

pe vatra de lut,

de tot ce a fost

cu rost, fără rost

și-a trecut,

de dulcele pătimașelor săruturi,

de albastrul aripilor de fluturi

și caldele ploi,

dincolo de tot ce e sfânt

pe pământ,

suntem noi...

Iar dincolo de noi...ce uimire,

un ocean nesfârșit de iubire...

Ionuț Caragea: Aforisme

Aforisme despre "Dumnezeu" din antologia de poeme, citate şi aforisme "M-am născut pe Google", editura Fides, februarie, 2021.

*

Uneori îmi trec prin cap gânduri furioase ca niște armate de fulgere. Poate că Dumnezeu încearcă să comunice cu mine, iar eu, ca un insomniac, număr secundele dintre lumina pe care n-o ating și glasul pe care nu-l înțeleg.
*
Gloria este inerția clipei în eternitate. Iubirea este inerția eternității într-o clipă. Cunoscându-le pe amândouă, prefer magia lui Dumnezeu...
*
Și chiar dacă vei fi rănit, să accepți durerea ca pe un dar divin. Pentru că acolo unde nu iubește omul iubește Dumnezeu și, dacă nu renunți niciodată la iubire, nici Dumnezeu nu renunță la tine și îți va da într-un final ceea ce meriți.
*

Tot ce este materie poartă amprenta lui Dumnezeu. Iubind materia în esența ei, putem accede la divinitatea ei.
*
ADN-ul lui Dumnezeu este compus din spiralele galaxiilor.
*
Dacă la început a fost cuvântul, pot spune că Dumnezeu a fost poet și a creat universul așa cum și eu am creat poezia mea.
*
Când eram mic voiam să mă fac Dumnezeu, dar nu realizam cât de greu este să iubești și să fii întotdeauna singur.
*
Când eram mic voiam să mă fac Dumnezeu, dar nu bănuiam cât de greu este să rămâi Om atunci când ești singur.
*
Când ești înconjurat de străini, Dumnezeu este mai aproape de tine.
*
Dumnezeu, prin nemișcarea sa, spune totul.
*
Dumnezeu nu-și trage niciodată sufletul, îl oferă necontenit.
*
Dumnezeu scrie cu pană de înger.
*
Dumnezeu este prisăcarul stelelor.
*
Dumnezeu locuiește la ultimul etaj… într-un cer fără scări.
*
Dumnezeu nu tace niciodată, se face că plouă…
*
Azi, pe fruntea mea, pianotează Dumnezeu.
*
Dumnezeu – ceasul deșteptător care ne trezește, prin revelație, din somnul letargic al existenței.
*
Prefer să rămân toiagul tău, Doamne, pe care să-ți sprijini sufletul, și să mă doară dragostea ta decât să mă dărâme cuvinte de dragul cuvintelor...
*
Suntem asfixiați cu zădărnicie și necunoaștere. Aș vrea să vină Dumnezeu să ne facă respirație gură la gură...
*
Prin subteranele minții, Dumnezeu se balansează pe un hamac plin de stele.
*
Dumnezeu răspunde la orice întrebare, dar cine acceptă tăcerea ca fiind cel mai folositor răspuns?
*
Tot ce-i adânc până-n suflet este resimțit și de Dumnezeu: durerea, dragostea, chiar și abisul din noi.
*
Respect religia în care m-am născut, dar nu mă las ușor convins. Îmi place să-l provoc pe Dumnezeu cu întrebări indiscrete, ca mai apoi să fiu persecutat cu miracole.
*
Dumnezeu este sus, atât de sus încât cei care încearcă să-l găsească prin puterea minții vor fi striviți de avalanșa propriilor gânduri.
*
Când Dumnezeu a făcut lumea, cu un ochi plângea, iar cu celălalt râdea. Plângea știind cât vom suferi, râdea știind că îi vom ține totuși de urât.
*
Dumnezeu își permite luxul de a da tuturor oamenilor autografe cu raze de soare. Când vine noaptea, stelele îi scriu și îi rescriu biografia pe paginile infinite ale cerului.
*
Dumnezeu stropește pânza dimineții cu rouă. Este divina lui semnătură.
*
De dragul liberului arbitru, Dumnezeu ne-a tăiat sforile. Acum doar speră să ne facem leagăn din ele.
*
Știți de ce plouă atât de mult? Pentru că nimeni nu-i oferă lui Dumnezeu o batistă...
*
Dumnezeu, ambasadorul lacrimii mele pe lângă inima ta.
*
Dumnezeu e perla după care te scufunzi în propria lacrimă. Uneori e cuvânt, alteori e tăcere.
*
Dumnezeu nu se dă în spectacol. Nu are loc de măscăricii acestei lumi.
*
Pentru ochii lui Dumnezeu, e bine să fim împreună. Pentru gândurile sale, e bine să fim singuri.
*
Dumnezeu ne-a dat la fiecare atâta minte câtă putem duce.
*
Dumnezeu scrie cartea vieții, cerul e hârtia indigo, iar noi suntem urmele scrisului.
*
Omenirea este o pagină ruptă de Dumnezeu din cartea visurilor sale. O pagină pe care și-a vărsat cafeaua cu stele.
*
Dumnezeu are mireasmă de cetini de brad.

Ionuț-Tiberiu Balan:***

am început să plîngem în fața porții-baricadă
ce greu se desparte marea de cer
ce greu se desparte fereastra de zid
și cît întuneric rămîne peste toate apoi

mă lovesc de scaune și cad peste salteaua cu arcurile rupte
amețesc mai repede acum

promisesem că ne vom ridica însă
a trecut o veșnicie și jumătate
iar bezna asta nenorocită
ne-a frînt

fiecare vers e continuarea altui vers
pe care l-am omorît din pîntec
și nu-mi aduc aminte prea multe

parcă o umbră de-a ta mă mai caută și azi
parcă o umbră de-a mea îți bate noaptea în ușă
și fuge
ca un copil speriat
ca o stea căzătoare
ca un cîntec
ca o amintire frumoasă

să fugim de acasă acum
cînd nu-ți mai știu nici numele

Teodor Dume: Mioara Băluță redefineşte libertatea de a fi, chiar şi "acolo unde nu mai există nimic de lăsat sau de dus".

     Frunze sub un ștergător de parbriz      

        " Frunze sub un ştergător de parbriz",(anul 2020, Editura Rovimed Publishers) este a treia carte semnată de Mioara Băluță, după " În cădere voi râde" (2014), şi " Partea nevăzută a lumii"(2015)

        Dacă autorul ar fi fost la prima sa carte aş fi spus că orice început însumează o serie de întrebări la care, posibil, să poți ori să nu poți răspunde doar în momentul în care ajungi la un oarecare capăt. Dar mă voi contrazice, pentru că am în față o carte a unui autor bine închegat între cuvânt şi frumusețea lui.
Mioara Băluță(că despre ea este vorba) vine încet şi sigur. Calcă apăsat lăsând în urma sa castele ale bucuriei , întristării dar şi ale fericirii împlinite. Liantul dintre cărămizile de suflet , aşezate milimetric, leagă de timp viața interioară de cea exterioară având ca unic scop bucuria, fericirea şi mântuirea existenței prin Dumnezeu.
        Cineva spunea că " poezia este o Artă". Aşa este!. O artă a sufletului!
Şi asta pentru că poezia nu poate degrada, ci doar înălța şi bucura!. Concomitent cu trăirea trupului se hrăneşte şi sufletul. Poezia este şi va rămâne liantul perfect dintre trup şi suflet, o completare a elementului lipsă.
Mioara Băluță este un antreprenor, un inovator cu abilități de a identifica şi capacita valorile esențiale necesare existenței şi trecerii prin timp.

Mă întristez atunci când detectez, la unii autori tineri, cuvinte care încorsetează poezia, o aduce în genunchi pe poziția condamnatului. Şi asta pentru a fi în "trend", cum tot ei îşi motivează gestul, fără a ține cont de trecutul ființei. În mine apare neprevăzutul atunci când citesc un text îndesat, până la sufocare, cu expresii şi cuvinte reci, robotizate, ermetice care te pun în situația de a refuza deschiderea altei pagini.
        Evident că nu este cazul în scriitura Mioarei Băluță, pentru că poezia, izvorâtă sub semnătura ei, are esență, pătrunde, linişteşte şi bucură. O simți ca pe o binecuvântare!.
Poezia Mioarei Băluță creează punți de legătură între trup şi suflet, şi mai apoi are loc o contopire. Această contopire nu degradează, ci ajută la clădirea unui imperiu al bucuriei de a fi. Conştiința poeziei este infinită, doar atât cât să ne permitā a creiona un traseu de urmat adecvat trecerii înspre inima acelora care rezonează cu stările autorului. Ceea ce spun vine din experiență. Scanarea atentă a unui text nu este suficient pentru a elabora un verdict, nici cel puțin o părere, dar citind aproape întreaga scriitură a Mioarei Băluță, mă autopropun mesagerul scriiturii sale.
        İată de ce criticul responsabil cu diagnosticarea stărilor unui text , şi mai apoi a întregului suflet al autorului , ar trebui să elimine cuvântul "eroare".
Concluzia mea se întemeiază pe experiența scrisului şi pe cunoaştere, pe ritmul stabil, deloc fluctuant, în exercițiul construcției unui text. Cu riscul de a mă repeta, îmi voi etala părerea spunând, din convingere, că poetul nu trebuie să fie un gardian al sufletului, ci o pârgâie , un propulsor înspre dumnezeire.
        Poate că în demersul meu voi fi suspectat de infidelitate față de cuvântul scris, față de acele cuvinte ermetic închise în carapacea necunoaşterii în profunzime a ființei. Aşa este!. Dar numai până la un punct!.În literatură, îndeosebi în poezie, căutările după cuvinte care să domine trecutul şi să scoată la suprafață viitorul noii literaturi este foarte riscant (mai mult sau mai puțin dăunător) chiar dacă conştientizăm valoarea nulă a acestora. Şi nu pot fi contrazis chiar dacă mi- se expun, plenar, câteva motive care ar "achita" cauza.
        Iată de ce sunt în asentimentul Mioarei Băluță!
" lăsați- i pe cei trişti să plângă/ poate au făcut totul/ şi nu le- a ieşit nimic./ poate slăbiciunile lor/ abia acum îşi scriu istoria."(pag.61).
Judecățile mele, desigur, pot fi influențate de ceea ce văd de la interior la exterior şi viceversa, dar asta nu înseamnă că, din unghiul meu de vedere, nu pot detecta valoarea. Pentru mine fiecare text, trecut prin scanerul ochilor mei, trebuie să lase în urma sa o istorie a sufletului. Filonul epic al scrierilor trebuie să urmărească urma de reîntoarcere în suflet chiar dacă nu în modul cel mai simplu, explicit.
Iată de ce, Mioara Băluță este poetul care nu îşi interoghează sufletul pentru că el este deja format intr- o expresivitate exteriorizată, vizibilă, iar fidelitatea față de întreaga ființă îi permite să facă o scanare atentă, nu numai lăuntrică ci şi în perspectiva exteriorizàrii stărilor, aşa cum am mai menționat.
În contextul dat autorul, Mioara Băluță, lasă asupra întregului o amprentă vibratoare, deloc fragilă, în incizia pe care o face fiecărui cuvânt."ne naştem cu dorința de a merge./ trăim cu o imensă foame
de a fi/ dacă ne- am opri / am rămâne/ unii în fața celorlalți/ cuprinzând cu privirea/ labirintice prăpăstii."(pag.13).
Mersul acesta nu este ca mersul pe apă, lin, alunecător, ci previzibil conturând traseul cu tact şi înţelegere până dincolo de marginile lumii sale.
        Familiarizată cu mersul prin labirintul interior al stărilor, Mioara Băluță, din simplitate pe simplitate, construieşte un turn de veghe din care priveşte în interiorul ființei, ca lumina dintr- un ochi de apă, însetată fiind de profunzime şi cunoaştere.
Şi iată confirmarea:" şi după fiecare a rămas un semn/ o adâncitură în pământ/ cât vârful piciorului// nimeni nu va mai privi înapoi.au zburat toți, până la ultimul/ , în direcția propriului freamăt". (pag.20)
Da, iată că freamătul din "Frunze sub un ștergător de parbriz" este un "freamăt" ce repune în drepturi respirația cuvântului dintr-o lume care va supraviețui doar prin și din el. "închid ochii / îmi imaginez că mă ridic dintr-un abis/ la înălțimea cuvintelor/ cum aș veni din întuneric la domestica lumină a corpului,/ nu este suficient și totuși am făcut tot ce am putut"(pag. 106).
        Interpretând o imagine a autorului, "lumina unui rug se joacă în spațiul dintre plecări și (de)veniri, ne amăgește privirea cu chipuri"., nu pot decât, nostalgic, să mă întreb: ne îndoim chiar și de puținele vieți pe care le-am trăit sau am fi vrut să ni- le trăim?.
Cartea, Mioarei Băluță , "Frunze sub un ștergător de parbriz" nu este o carte propriu zisă, ci un testament al sufletului care eliberează "rețete" experimentate pe ani și nicidecum pe trăiri ad-hoc.
"Existența micilor fericiri", cum spune autorul (în nota atașată cărții), este dovedită în fapt printr-o schemă trasată arhitectural. Iată de ce întregul cărții convinge. El nu vine cu schițe publicitare înmânându-mi- le ca pe niște curiozități.
Nu pot să închei decât convins că "libertatea apare/ întotdeauna/ acolo unde nu mai există nimic/ de luat sau de dus".(pag.116)
        "Existența micilor fericiri" mă face să-i spun Mioarei Băluță, că a marcat cu sânge pe sângele ființei un drum de neoprit și fără margini care o va călăuzi atât timp cât "lumea se va răsuci pe axa ei/ invizibilă". Și sunt bucuros pentru că, în trecerile mele, uneori clandestine, prin scrierile Mioarei Băluță, am descoperit locul în care își păstrează cheia codului genetic al textelor sale, desigur, susținute stilistic.
Și o altă bucurie care dă identitate cuvintelor mele este revelația autorului care constituie o treaptă de pe care excelează și va excela poetic.
        În rest, "nu se mai vede nimic/ o pădure crește printre flori/cântecul unei păsări".(pag.46)

(Teodor Dume, membru U.S.E)

Marian Florentin Ursu: Veghindu-ți absența

m-ai încuiat decisiv
în tăcerile tale
și mă pui să-ți răstălmăcesc capriciile
în timp ce eu mă întreb
cum mai poți fi
atât de frumoasă neexistând
și cum poți măsura totuşi
cu atâta acurateţe
trupul meu pe sub cearșafuri
cu degetele de la picioare?

și chiar dacă ți-aș spune
că acum e de fapt atunci,
că văzduhul înebunește
de singurătatea păsărilor,
că mâine e doar o altă amintire a
unei amintiri,
pe tine nu te deranjează deloc
strigătul gândului
când pleci definitiv
din ochiul meu stâng

și pentru dumnezeu,
cum poți număra atât de calmă
timpul
pe degetele tale de aer
devreme ce eu știu să pierd
la nesfârșit
clipele,
veghindu-ți absența?

Marian Vișescu: Poeme

              Poeme                                                                                                                     

Renaștere

Seamănă-mă,
Doamne, cum știi,
în fiecare noapte
când plâng orele târzii,
iar smalțul lor albastru
în fulgere dispar.
Clădește-mă din rouă,
din foc, lasă-mă jar,
înalță-mă-n lumină
adâncă și tăioasă,
și pune-mă-ntr-o grindă,
icoană într-o casă.
Împarte lumea-n două
pe un tărâm fără hotar,
și din pumnul tău cu apă,
răsare-mă-n cleștar!

Templul din timp

Ne simțim ființă,

pe pământul care a mai rămas,

bântuind într-o clepsidră care

se sparge sub ploaia

ce-și vinde lacrimile

veșniciei.

Ne trece vremea,

nu mai este mult...

dar din puținul ce-l avem,

vom înălța un templu

din etern!

Univers

Noaptea,

cuprinsă într-un gând etern

apăsat de oboseala lumii.

Spiritele dorm pe vremi,

iar nesfârșitul morții crește.

Dimineața pândește

într-o coasă de brumă rece,

zâmbind pe-o buză de zenit

de n-ar mai vrea să plece.

Pe inelul lui Saturn,

într-un colb stelar cu nuferi

își fac legamânt doi ingeri.

Îi cunună o vestală,

vreo trei roze

și-o petală!

Elohim

E dreptul Lui cosmic

și pofta de a nu vedea

cum ni se sfâșie carnea.

El s-a născut din chinurile

veșniciei trăite de noi,

iar noi...

din setea Lui

de moarte.

E tânăr,

nemilos de tânăr!

                                                                     

Marian Vișescu.

N născut la 20 februarie 1969, în comuna Leleasca, județul Olt.

Activitate literară:

- Debut literar: în Antologia Societății Culturale „Anton Pann” (2017).

- Publicații în: Antologia Societății Culturale „Anton Pann” (Editura Hoffman,

Caracal, 2017), ), Revista „Cenaclul de la Păltiniș” (Sibiu, 2017), Antologia Societății

Culturale „Anton Pann” (Editura Hoffman, Caracal 2018), Antologia Toamna

Cuvântului („eCreator”, Baia Mare, 2018), Revista „Glasul Iubirii” (Curtea de Argeș,

2017), Revista „Glasul Iubirii” (Curtea de Argeș, 2019), Revista „eCreator” (Baia

Mare, 2018), Revista „Cenaclul de la Păltiniș” (Sibiu, 2018), Revista „Mirajul

Oltului” (Călimănești, 2019). Revista Românilor din Italia ,,Rotalianul” (Italia, 2019),

Revista ,,Bibliocărți” (Republica Moldova, 2019), revista ,,Logos și Agape” (Iași,

2019), Antologia poeților Cercul Literar de la Cluj, vol. 3 (Cluj, 2019). Revista

,,Alternanțe” (revistă de cultură, Germania, 2019), Antologia Societății Culturale

,,Anton Pann” (Rm. Vâlcea-Editura Colorama, Cluj, 2019), Revista ,,Anotimpurile

Expresiei Ideii”(Revistã de educație, culturã ṣi civilizaṭie apãrutã sub egida Asociaṭiei

“Clubul EXPRESIA IDEII”, Oneṣti-Bacău, 2019), Revista ,,Cervantes”(2019),

Revista literară ,,TopLitera” (Toplița 2019), Revista ,,Poezia” (revistă sub egida

Uniunii Scriitorilor din România, 2019), Revista ,,Destine Literare” (Revistă a

Asociației Sriitorilor Români din America de Nord 2019), Revistă de cultură

,,Familia” (Oradea 2019), Revista ,,Mărturii culturale” (revistă trimetrială de cultură

2019), Revista Pro Litera și radio Pro diaspora, 2019), Revista de cultură

,,Alternanțe”, 2020), Revista ,,Boem@” (Revistă ce apare sub egida Uniunii

Scriitorilor din România, 2020), Revista de cultură ,,Arena Literară”, 2020 ).

- Revista ,,Rotonda Valahă” (Revistă ce apare sub egida Uniunii Scriitorilor din

România, 2020 ), Revista de cultură ,,Caligraf” (Revistă ce apare sub egida Uniunii

Scriitorilor din România, 2020 ), Revista ,,Lumină Lină” ( Revistă de spiritualitate și

cultură românească ce apare la New York, 2020), Revista ,,Monitorul De Poezie”,

secțiunea: Poezie de colecție (Revistă foileton, 2020), Revista ,,Astralis”, 2020 ),

Revista ,,Litera 13”(Revistă literară manifest, Brăila, 2020), Revista ,,Magazin Critic”

( Târgu Jiu, 2020 ), Antologia ,,Cenaclului Schenk” ,,Wort Vergessen - Cuvânt uitat”!

(Poezie tradusă în Germană, Germania, 2020), Antologia de texte literare Festivalul

Internațional de Poezie ,,Zilele Nichita Stănescu”- Antologiile Apollon, 2020 (Vis cu

Nichita vol. VIII, 2020), Antologia ,,Cenaclului Schenk” ,,Roua din cuvinte”, 2020,

Revista ,,Axis Libris”(Revistă de Cultură Trimestrială, Galați, 2020), Revista ,,Limba

Română”(Revistă de știință și cultură, Chișinău, 2020), Pagini de creație online:

Cercul Literar de la Cluj, Clubul Qpoem-atelier poetic popular, Cenaclul Poetic

Schenk.

- Membru al Societăţii Culturale ,,Anton Pann” - Râmnicu Vâlcea.

Vasile Predescu:***

MĂRTURISIRE

Chiar de vei spune că-s asin,
De-mi vine mingea la fileu,
Să nu te mint, îmi vine greu…
Să mă abțin.

ȘI BOGAȚII MOR

Se-nvață asta-n casă și la școală
(Așa a fost și-așa va fi mereu)
Că nimeni nu te apără de boală
Ci, dacă meriți, numai Dumnezeu.

GO WEST !

Acum, cu mult mai mult câștigă,
Plecând, așa cum și-a propus
Spre State (cică, tot Apus !?)...
de mămăligă.

AI GRIJĂ CE-ȚI DOREȘTI

De vrei să faci, cumva, pe prostul
Te roagă, să n-ai ghinion
Și să plătești dorinței costul,
Căci te cam „scurmă” în...pardon !

Radu Branda: Eminescu pe drumul lung și cunoscut

       Eminescu...                                                                                                                        

Eminescu n-a plecat.
El în umbra lui fatală,
Stă-ndărătnic rezemat,
Nici în viată nici în moarte.
Și-ale mele grele șoapte,
El le-ascultă dus din lume,
Ca pe o dulce minune.
Și-atâta mi-e dorul de lung
Căci mii de lacrimi nu-mi ajung.
............................................
Când vorba voastră sună ca plâns la cununie,
Și mă-ngână-n cânt de dulce evlavie,
Eu văd cum urna crapă și cenușa-i reînvie...

Nicolae Nistor: Trandafirul roșu

Ce vină are trandafirul roşu

prin el ne derulăm viaţa!

inocenţa trece prin sânge

durerile iubiri petalele le frânge

înţepături de părăsiri înlăcrimate

impreunările sîngerii de noapte

impăcările ascunse in petalele

roşite în noapte

despărţirile din nopţile nefaste

când eşti departe ascunsă în şoapte

ce vină are trandafirul

prin el ne părăsim de viaţă

atunci când trece carul morţi prin piaţă

şi dormi definitiv ascunsă în petale

urmată de alte suflete ce cred în astă floare!

şi aruncă din iubire cu petale!

Viku Zen:***

Și mă absolv de vina la cum sunt ei
Mă întorc la natura proprie
Acolo unde m-am regăsit
Acolo unde m-am pierdut
Acolo unde mulți au spus că am murit
Eu le scriam poezii și ei spuneau că scriu manele
Atunci să-și cânte singuri muzica-n baie
Se vede acum cât de mult au înnebunit
fără concerte și paie... Fără liber aer
Liber Domn Liber cer Liberi câini bucălaie