Dragoș Vișan: Mă scufund...

Mă scufund

în amintirea

unor episoade

Lumea reală poate avea

dar mai degrabă nu va avea

nici măcar tangențial

o logică o continuitate

cu lumile din Minecraft inventate de-un an

De propria mea existență la Tulcea lăsată vraiște

măcar mă separă aproape două decenii —

nu-mi vine să cred

cât mai sunt legat

de lumea Deltei și întregii Sciții

a nașterii dezvoltării și îndepărtării

primei iubiri

A te mișca dezinvolt prin viață

nu se poate uita —

asta să țină minte bine

guvernanții imorali actuali

A te mișca precum eroii din "Z▪︎E▪︎I americani"

de Neil Gaiman pe două tărâmuri

cel al vieții și cel

al măgulitoarei consacrări a zeilor în conștiințe

devine echivalent în ultima vreme

cu efortul juvenil de-a înainta

nu doar în rele

într-o cunoaștere ori deprindere cu de toate

prin confruntarea cu amenințări și protecții

succesive

Rămăsesem atât de singur într-o zi

fusesem rănit incredibil

știam că Dunărea iubește faleza Tulcei

nu-i sunt valurile împinse niciodată-n timp

înapoi în trecut

ori prea în față în viitorul stropit pe sărite la țărmuri

nici marea nu voia să-și cocoțe apele sărate

decât peste o parte a Deltei dintre Sulina și Sf. Gheorghe

Încrederea în tine și-n oameni

contează enorm

oferă cheile

obișnuirii treptate cu fericirea

Sobrietatea vieții este dublată de-o altă încredere —

îți faci prieteni ca să te mai relaxezi și să înveți

cum vei putea în popasuri frecvente pe culmi

apoi prin văi

să-ți umpli cufărul

cu tot felul de chei

pentru portaluri

Lumea sau viața

apare ca diferită

în Minecraft

chiar dacă

trăim în același Timp Netimp

acordat dintr-un spirit altruist de Dumnezeu

ca să mai creăm

ori doar să supraviețuim

Elena Lucia Spatariu-Tudose: Cine sunt eu...

de mă întrebi,omule,
n-aș ști să-ți spun
-oglinda-mi vorbește
numai mie-

Uneori,

în apele ei,

mă caut și eu

cu disperare...

Știu doar că sunt

un lut,

ce ochii tăi îl modelează

atunci cand mă privesc

cu ură sau iubire.

Prind forma sufletului tău

când ușa mi-o deschizi

și mă primești

c-un scrâșnet sau un zâmbet...

mă închircesc de frig,

sau mă învălui in caldură.

Eu sunt lumina din lumina ta,

sau umbra-ntunecată

ce o răsfrânge mintea ta

din unghiul gândului

ce fulgeră asupra mea...

Pot fi iubire sau blestem,

Pot ger să-ți fiu, sau primăvară,

inger sau demon pot să fiu;

doar tu decizi,

căci...

Eu nu sunt eu.

Și cine sunt cu-adevărat,

nici eu nu știu.

O știe numai Dumnezeu...

Sunt ce vrei tu să-ți fiu,

prietene al meu!

Popa Ștefan: Credința

Credința înseamnă putere
Adevăr, dreptate și durere,
Credința înseamnă energie
Sapă, sapă și apa o să vie.
Arată-te așa cumva,
Ca și cum ai primit deja
Nu mai gândi rațional,
Totul se-ntâmplă irațional.
Nu trăi în trecut sau viitor,
Ci în prezentul uimitor
Trage de timp în adâncul tău
Și-L vei vedea pe Dumnezeu.
Nu accepta dojene și cuvânt,
De la stăpâni fără de sfat
Crede și nu cerceta
Va câștiga conștiința ta.
De ne-om încrede în moroi
Vai și-amar va fi de noi.
Poartă-te ca un biruitor
Crede-n visul tău de dor,
De ai credință-n Dumnezeu,
Găina se transformă-n ou.

Petruța Niță: perpetuum

Umbra mea îți rătăcește pașii

tăcându-ți mirarea
unde ni s-au odihnit bucuriile orfane
pe când eram copii
într-o îmbrățișare
curgând prin noi cu ploaie și sânge...
O cert și o împac
cu un suspin din amintirea călătorului
ce-a dat târcoale speranței
prin anotimpuri străine
Umbre și pași care pleacă și vin
izbindu-se repetat și cu putere
de pereții tâmplelor noastre obosite
un perpetuum de-a chemarea
într-o poveste uitată...
Ceasul ne-a legănat singurătațile tandre
cu oasele albirii
am numărat vămile absenței dimpreună
în timp ce timpul se odihnește puțin
noi ne îndreptăm spre locul unde grâul
va încolți anafură
plugarii ne vor ara palmele,
iar vrăbiile își vor îngropa setea...

Alexia Ema: ***

mă faci
să râd mami
cum să fii un copac
într-o grădină părăsită?
unde îți sunt ramurile
și de ce primăvara nu-ți cresc frunze?

mi-e frică

de vânt Ema

iar frunzele sunt tot ce are

un copac mai plăpând

am luptat cu toate vijeliile

până s-a dus și ultima frunză

iar mă faci

să râd mami

spui lucruri haioase

eu am crescut și nu te mai cred

aproape că mi se face teamă

să știu că poate te vei usca

copacii mor

mereu în picioare micuțo

cu rădăcinile atât de adânc înfipte în pământ

încât crengile lor mai pot așteapta

păsări care se întorc în primul cuib

cândva

vei ști precis de ce

poți zbura cu brațele tale

Badescu Alexia:***

sunt gunoierul care șterge lacrimi
un biet intrus în haosul ateu
o anatemă-n cartea de bucate
un vis prea rătăcit de dumnezeu
sunt algoritmul unei lumi pierdute
și sarea în bucate a unui sfânt
ce a uitat că ritmuri absolute
nu se pot naște pe pământ
dar tot iubesc cu fiecare fibră
cu fiecare pas ce sună a vânt
în iarna asta de risipă
voi fi Iubire
patimă
cuvânt

Cadar Katalin: Spuneai cândva...

de fiecare dată
când marea
își aruncă valurile spre țărm
te trezești brusc
din uitare
și începi să mă iubești ...

spuneai cândva ...

pescărușii nu se tem

de căderi

și nu crezi că există apusuri,

crezi doar că există răsărituri

văzute prin sticla unei clepsidre

întoarse,

ce ne măsoară urmele pașilor

pe nisip ...

marea își mai aruncă și astăzi

valurile

și se pare că nu-ți mai amintești

nimic

și încet,

încet începem să decădem în tăcerea

timpului,

prin fumul gri-albăstriu de țigară,

pete de cafea

și muguri de amintiri.

Aurelius Belei: Clipe de colind

Iarna ta,

adiere de colinde

peste așteptările raiului meu.

Fulgii de argint,

cu care îți netezeai cărările

și îmbrățișările toate

între ceruri și eu cel de jos,

mai cern acum doar

clopote turnate în armonii

de cristale cerești.

Cuvintele-ți albe

înfloreau îngeri la geam

aduși de nicăieri

și dintr-un niciunde

nefiresc răsărit de poveste.

Șoaptele ireale

îmi legănau duios copilăria

și a inimii inocență

fără de rece, fără de tremur,

mai ales fără de timp.

Iarna ta,

cu sori neîmblânziți din

lumi așternute încetișor

pe un vis de iubire-poem,

e tot ce mi-a mai rămas.

Ce să mai fac

acum

când primăvara bate la ușă?

iar eu nu m-ai am

nici răsărit, nici surâs,

nici zboruri ori vreun cer

folosit drept culoare,

nici măcar rătăcită

vreo idee de ușă.

Vasile Dan Marchiș: Normă

Dumnezeu nu se ocupă de fleacuri...

Mântuitorul nostru Iisus Hristos

n-a spus niciodată povești

ci a mers pe fapte așa:

Cu perfecțiunea s-a întrecut

Cu ea și-a petrecut

Cu perfecțiunea nu s-a jucat

deci a făcut minuni...

Și-a achitat datoria față de soare

pentru lumină

deschizând orbilor ochii...

Nu te crede superior nevăzătorului

dacă nu ți-a fost atribuită ca premiu

sau ca recompensă lumina!

Dacă ai doi ochi

și poți da unul nevăzătorului,

să știi că doar ochiul acela odată dăruit

te va cuprinde cu adevărat

în lumina iubirii!

Violetta Petre: Bate vând de Eminescu

  versuri, versuri, versuri, versuri, versuri, versuri  

Bate vânt de Eminescu, bate vânt printre cuvinte,
Smulge virgula și punctul din sanctuarul lor cuminte
Și le răvășește dorul de poetul nepereche
Și de matricea străbună, ce-i din ce în ce mai veche...

Poezia-i mutilată de cuvinte clandestine
Bine, că nu vezi urgia, c-ai muri din nou, Emine,
De-ai vedea cum pe un podium de hârtie șifonată
Trivialu-mbrățișează versul tău de altădată.

Bate vânt de sărăcie-n toate câte sunt pe lume,
Bate vânt de agonie în cuvinte fără nume;
Și de-ai scrie-acum de nuferi și de tei și mare-albastră,
Îți va plânge poezia într-o pasăre sihastră...

Și ar arunca cu pietre toți poeții de hârtie
Și-ar scuipa pe epitete cu pismă și-antipatie...
În cămara cu reziduri te-ar închide cu lăcate
Ca să nu mai naști lumină printre umbre vinovate...

Bate vânt, și ce furtună-n acolade ne adună,
Să fim paznicii de noapte pentru tine, pentru lună.
Fiecare, cu ce poate să-ți vegheze poezia
Să nu-i altereze gustul limbii pure, nebunia...

Tu, recită printre îngeri la cenaclurile-astrale
Unde scrii, și-acum, Emine, incantații magistrale...

Lizeta Prața: Nocturnă

E-un plâns cernit al ploii,
șoptit printre cuvinte,
o revărsare a durerii
dintr-o aducere aminte.
Și cad, în ritmul stropilor,
note întregi, sonore,
în suflet se apleacă norii
și rup zăgazul dintre ore.
Iubirea își spală
pânzele de in în valuri,
din gânduri, visuri se destramă
și se îndreaptă înspre maluri.
Ritmul din inimă
acoperă tăcerile,
ce poartă-n ele povestea
în care s-au aprins trăirile.
Este un dor pe care
l-am așternut în iarbă,
când trece noaptea-nsingurată
peste-o privire care-i oarbă.

( vol:" Gânduri cu aripi albastre")

Nela Boca: Rugă pustie...

Și dacă azi ți-as cere drumul înapoi

Spre neștiința-n care am fost cândva,
Îmi vei aduce iarăși nori și ploi,
Ger și furtuni în viața mea?

Căci nu mai voi atâtea insomnii tăcute!
Și nu-mi doresc răspunsuri care dor!
Nu am decât crâmpeie triste, rupte
Și-o margine de vis amăgitor!

Dar m-ai ales! Să-ti fiu mereu albastru!
Să scutur veșnicia cu întrebări!
Să răscolesc cărări în fiecare astru
Să nu mă mai opresc din căutări!

Sunt doar un vas neînsemnat de lut!
De ce mi-ai dat atât de grea povară?
Nu știi în câte nopți ce aspru m-a durut!
M-aș vrea înapoi! Să fiu că prima oară!

Neștiutoare și senină, copil naiv cu dorul de frumos
Să nu mai simt atâta vină, săgeți ce-mi intră pân' la os!
Nu eu, mi-am croit calea și destinul!
Tu, Tată mi-ai zidit în inimă seninul!

Știu... Ți-e necaz că nu sunt mulțumită
De ce mi-ai hărăzit ca și ursită!
Dar nu vreau Tată să mai fiu privită
Ca o zăludă ce-i cu mintea rătăcită!
Tu îmi cunoști și gândul și scânteia!
Îmi știi culoarea sufletului meu!
Tu-mi încolțești în inimă ideea
Tu-mi ești alături când mi-e greu!
De ce găsesc în drumu-mi doar venin?
De ce mi-i inima neînțeleasă?
Sun doar copil cu dorul de senin
Cu lacrima prea des in suflet arsă!
Acum îmi vii și îmi răspunzi cu duioșie
Că pot să-mi duc și crucea și amarul!
Cărarea ce mi-ai dat rămâne vie
Căci numai tu-i cunoști hotarul!
Și totuși. Am durere-n suflet, Tată,
Îmi e iubirea de frumos nevinovată!
De ce îmi e adesea arătată
Doar fața lumii strâmbe, necurată?
Îmi mângâi părintește fruntea îngândurată
Și-mi zici atât: Copilă, rabdă, iartă!

Călin Sămărghițan: referință la volumul : moartea, un fluture alb, de Teodor Dume

Coperta: Mioara Băluță Editura: Pim/Iași

Teodor Dume priveşte moartea, albă, ca pe o perioadă a copilăriei. Nu întâmplător tata şi bunicul apar atât de des. Şi nu o priveşte cu ochiul circumscris unui fatalism inexorabil, ci cu ochiul credinţei ingenue a copilului fermecat de taină. Moartea e mai degrabă o grădină plină de lumină în care se perindă chipuri cunoscute, decât un tărâm lugubru şi întunecat.
Fluturele însuşi este un simbol al efemerităţii, iar această trăsătură, atât prin titlul cărţii cât şi prin textele ei, este imprimată asupra morţii. Bine, şi atunci moartea e efemeră?, veţi întreba. Bineînţeles că da, vă va spune autorul. Şi ne va da câteva explicaţii de ce: Cărbunele este ultima rămăşiţă a lemnului înainte de a deveni cenuşă, cărbunele îşi pierde astfel orice proprietate a ceea ce a fost. La Teodor Dume nu, cărbunele miroase a cireş.
Sau, tot autorul, se gândeşte la ziua „în care voi ieşi/ din mine/ ca apa/ din albie.” Acest diluviu de proporţii restrânse, personale, transfigurează ceea ce am înţelege îndeobşte prin moarte, ea nu mai apare ca un teren arid al sfârşitului şi al secătuirii de sine, ci, dimpotrivă, este tărâmul fertil al unei re-naşteri pentru o nouă copilărie. În plus, rămânând în acelaşi registru, trebuie neapărat să relevăm şi un subtil accent ontologic, discret, dar prezent, bine individualizat, într-o sensibilă exprimare poetică: La fel cum în grădina de care spuneam sunt prezente chipurile tatălui şi bunicului, starea atinsă la rândul său de către autor devine un loc comun şi pentru urmaşi:
„voi călători liniştit
dincolo de ani până când
fiul meu va trece prin mine”.
Firul călăuzitor al scriiturii de faţă este unul profund creştin, un creştinism străluminat de puterea credinţei de a schimba faţa / aparenţa lucrurilor: „Suferinţa atârnă în mine ca un tablou”. Moartea nu mai este un schelet hâd cu coasa în spate, ci, într-o inedită reiterare a motivului eros-thanatos, este o femeie rezemată de spatele nopţii, cu capotul dantelat cu fluturi. Fluturele apare cu obstinenţă printre versuri, devine vehicol al sufletului, simbol al inefabilităţii noului chip pe care fiinţa umană îl va împrumuta la trecerea Styxului. Fluturele este şi simbol al transfigurării.
Există oameni care văd partea neagră a morţii şi există prea puţini care să o vadă pe cea albă. Teodor Dume face parte dintre cei din a doua categorie. Căci există o parte albă, da! De fapt, e singura care există.

Radu Iorgulescu: Vină

Eu am urcat privind în ochii tăi,

ca într-o apă clară și adâncă,
la cer cu ale inimii bătăi
parcă simțeam în sânge o poruncă.

*
Cum mă grăbeam să simt și să cunosc
iubirea mea întreagă și pe toată,
știu că te-am ispitit și recunosc
că am greșit și nu ești vinovată.
*
Dar voi urca privind în ochii tăi
cu ochii încă limpezi în lumină,
purtat de ale aripii bătăi
să ispășesc iubirea mea deplină.
*
Atât de rău îmi pare că a nins
e totul alb, zăpada e curată
de parcă noi nici nu ne-am fi atins
și nici iubiți nu ne-am fi fost vreodată.

Ionuț-Tiberiu Balan: Poezie

de-ai ști ce ușor e să îmbătrînești intrînd cu privirea

în ultima lumină stradală de pe strada ta
pînă la poartă mai sînt 50 de metri de întuneric pur
poleiul marchează începutul unui dezastru
alunec șidau cu fruntea de marginea balconului

am ațipit, sînt puțin obosit, am băut cîteva pahare de vin

dintr-o sticlă de cinci litri luată de la crama aia mizeră

orice oraș are crama lui

bidonul ăsta îmi aduce aminte că obișnuiam să merg la izvor cînd eram copil

doamne, ce somn m-a prins așa deodată

te superi dacă

prea tîrziu, sînt la foișor, am cărat mașina de scris după mine

a dracului de grea și nici nu o pot folosi, am uitat că trebuie să-i schimb tușul

și-mi scot un carnețel umed la colțuri de la buzunarul drept

iar în cel stîng, cel rupt, mi-a încăput o bere ieftină care s-a și încălzit de cît timp mă tot plimb

așa

între zile

ce cald e aici! deschideți ușa larg, mai larg

să iasă și fumul de țigară

nici septembrie nu e și 18 grade sînt mai mult decît suficiente

ca să adorm după

un

mă deranjează pătura la picioare, am tălpile reci

asta ar putea să fie ultima iarnă, citisem o poezie astfel

că nu există putere mai mare decît

nu îmi mai amintesc de aici, oricum - n-am mai recitat cu adevărat

de cînd fugeam dezbrăcat prin camere și rodeam cartofi aproape cruzi

și-mi desenam pe brațe flori și tot pomeneam de nichita

și nu puteam să-i recit o poezie cap-coadă

parcă aș mai închide ochii

poate doar o

secundă

Nely Vieru: Între ieri și podea

 (Album Aripi de pământ)

Nu se îmbrățișaseră zorii,

încă aveam retinele-n ceață

când zâmbetul tău ireal

îmi ațintise privirea de gheață.

Mintea mea croșeta amintiri

pe pânza de visuri

survolând adânce abisuri

ale nopților reci.

Doar un gând să rămâi ,

doar un gând că să pleci,

înghețate poteci

nu doream să le-atingi.

Mă simțeam 'nlănțuit

în cătușe și chingi

de-ale tale suflări ,

nu vroiam să le stingi...

Între diminețile tale , arzând

gândul meu se zbătea.

Hainele dezvelind trupu-ți

atârnau între ieri și podea.

În regatul de gheață

flăcări vii de aprind,

ard in zori văl de ceață,

te zăresc, te ating, te respir.

Geo Vasile: Poezii

ANXIETATEA LUMII

Lipsită de lumină, zăpada ce te-a nins nu se zărește
sub o tunică de dominican una sau două stele,
ți-aduseră mesaj pe-o frunză-nscris c-un os de pește
în limba neoplasmului antic intrat în circuit până-n plăsele.
Furgoanele tot cară sânge ceresc curs din securea lunii,
ți-ai pus pe-al vieții hematom mătănii-n formă de petale,
binecuvântă, Doamne, în roșu transparent, anxietatea lumii,
ascunsă de-evantai, să nu-i vezi coapsa baletând pe dale...
Te arse chiar zăpada, chiar și gheața, interterestră-gură
a sângerării, a plânsului când speri că totul va fi bine
ca la-nceputul epocii de aur în iezerul la sud de sine..
Speranța era verde, și inimi desenai la scala – do solemn
al răsuflării, stindardul biruinței ivea heraldicul îndemn,
și flacără, și vremea, și floarea, secundă – tot mai pură!!!

VIITOR FĂRĂ PLECARE

În calcul diferențial ia acalmia și punctul de sosire
ce niciodată de zbuciumul talazului nu e ajuns,
vibrează, ici și colo, două minți menite să se mire,
întreabă câte strigăte și câte dioptrii are în plus
privirea mitologică – a Meduzei? Cu genele cusute
cu sârmă-n Purgatoriu suflete borderline pe rugul
luxuriei și-mpărtășaniei, avem eresuri și anacolute !
Înțelegeai în fine că e totuna înmugurirea și amurgul...
Astfel din timp aveam doar jumătatea: un viitor fără plecare.
Rămâne doar prezentul, nu-ți ajungea parfumul și nici crinii
angelicei zăpezi, tânjeai după Lighea cea veșnic iubitoare,
adolescentă veșnic, și-aducătoare-a morții amanțil

Marin Sorescu: Perseverență

Voi privi la iarbă
Până voi obține titlul
De doctor în iarbă.

Voi privi la nori
Până voi ajunge Laureat
Al norilor.

Voi trece pe lângă fum
Până când fumul, de rușine,
Va deveni iar flacăra
De la început.

Voi trece pe lângă toate lucrurile
Până când ele
Vor ajunge să mă cunoască”.

Camelia Boț: Voalul infinitului

  poezie                                      

Răsună aievea
un imn convulsiv,
atârnat de un peisaj hieratic,
ca o dorință de eternitate...

Gânduri abisale,
împrăștiate-n pulberi de atomi
se-adună-n contemplări incomode...

Cel mai dur asalt,
cea mai aprigă dorință,
rup voalul infinitului,
aprinzând lumina-n pupila cerului,
bătând cu inima universului
peste cei netreziți din vii...

Nelu Cazan: Gânduri la răscruce

S-a schimbat anul,ne-am schimbat şi noi
Nu ne mai recunoaştem nici pe stradă,
Cu măşti pe suflete şi aproape goi
Bieți clovni ce defilăm ca la paradă.

Sub munți de vise,zămislite parcă
De sorți ce nu ne aparțin,
Ne lăfăim cu toții într-o barcă
Ce o scufundă un cumplit destin.

Plutim în viață,haos şi derivă
Ne-mai având nici țel,nici viitor,
În buzunar cu doi lei de-o colivă
Împrăştiați de vânt,aleator.

Am străbătut şi secole şi ere
Prăpăstiile s-au tot adâncit,
Nici nu mai ştii şi nu mai ai cui cere
Să pună tot la locul cuvenit.

S-a schimbat anul şi schimbați sântem şi noi
Nu ştim nici ce va fi,ce va urma,
Ne întoarcem iar în viața de apoi ?
Pe cine să mai poți azi întreba.

Nu ne mai recunoaştem nici ca nații
Nu ne mai recunoaştem nici pe noi,
Căzut-am ca indivizi în dizgrații
Mânați sântem ca turmele de oi.

Am acceptat tacit tot ce se întămplă
Şi ne purtăm ca nişte măscărici,
Ne-au şters tot ce aveam sub tâmplă
Şi totuşi încă existăm aici.

S-a schimbat anul,nu ştim ce-o să fie
Şi eu m-am săturat să mă prefac,
Nu voi mai accepta o Pandemie
Cu toții avem nevoie azi de leac.

Nu vreau să văd şi anul care vine
Vre-o mască pe figura nimănui,
Aş vrea să aud că peste tot e bine
Că țara asta nu-i a Neamțului.

Să-mi văd poporul renăscând din scrumul
Ce s-a depus pe oameni şi destine,
Cu demnitate să ne croim drumul
Să pot visa şi anul care vine.

Să nu mai văd în jur doar chipuri triste
Nici mască pe figură să mai am,
Nimic din ce e acum să nu existe
Asta-mi doresc să fie de alt an .

Întoarce Doamne,timpul înapoi
Şi scapă-ne de blestematul chin,
Dă peste țară doar belşug şi ploi
Croieşte-ne că poți,un alt destin.