Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Nicolae Silade: Compot de cireșe


amintirea e o realitate reluată dintr-o altă perspectivă compotul de cireșe bunăoară pe care îl cumpăram la zece ani cu șapte ouă furate de acasă și măsurate la cooperativa din sat cu măsurătoarea de ouă [care treceau prin fanta aceea nu se puneau la socoteală] nu o interesa pe tanti mili că socoteala de acasă nu se potrivea cu cea de la alimentară nici simbolistica oului nu

o interesa nici cât de mult îmi doream compotul de cireșe ambalat în cutiile acelea de tablă învelite într-o etichetă albastră pe care erau desenate cinci cireșe și două frunze [nu știu dacă numerologia avea vreo importanță pentru comuniști] mai vino tu cu șaizecișicinci de bani spunea tanti mili sau cu un leu și treizeci de bani după caz și veneam și plecam bucuros cu compotul 

fericit de această victorie personală îl țineam strâns ca pe un trofeu ca pe o pradă de război acasă îl împărțeam cu soră-mea mai mult eu ziceam mai mult eu că așa e între frați primul născut are întâietate în toate azi merg la penny la lidl la profi îmi cumpăr șapte borcane odată am cămara plină de bunătăți dar nici gustul lor nici aroma nu mă mai îmbie acum ca în copilărie

Daniela Mancaș Balaiita: Zile de toamnă


S-a dus și vara cea frumoasă
Cu toate florile de tei
Mai cade câte-o lacrimă albastră
Din ochii tăi, din ochii mei.

S-au dus și rândunelele departe
Și aleargă vântul printre văi
Foșnesc covoarele de frunze moarte
Sub pașii mei, sub pașii tăi.

Ploaia se zbuciumă pe geamuri
Parcă-mi stârnește milă, zău
Copacii n-o mai vor pe ramuri
Și plânge-n gândul meu , în gândul tău.

Dani Anton:***


Visez cu ochii deschiși la toamna aceea din sat, cu serile reci, întunecate, umede și parcă văd aievea fețele livide, supte și obosite ale țăranilor. Mă plimb printr-o iarnă cu viscol, cu vifor care urlă să rupă căpriorii casei și să scoată ușa din tindă din țâțâni, să dea buluc peste noi toți încotoșmănați, strânși lângă căminul unde arde focul.
Dimineața am fost la moară, ningea liniștit, drept de tot și nu bătea vântul, acum, abia mai zăresc felinarul din uliță împins în toate părțile, zguduit de gura înfometată a urgiei. Morarul, un om iute la mânie, boier cu casă pe două caturi ne-a măsurat pe bunica și pe mine disprețuitor de sus până jos:
“- Iarăși nu-mi poți plăti?, ce să fac eu cu uiumul tău? Îmi construiesc acareturi și-mi cumpăr lighioane cu uium?
Bunica se mânia tare pentru nedreptățile pe care le îndura, aduna cu pumnii făina sau mălaiul, îl îndesa în saci pe care-i arunca la spinare până la căruță.
“- Or veni și zile mai bune de la Dumnezeu, maică! Uită-te doar în sus, El le vede pe toate! Hai să mergem acasă, să-l lăsăm în grija Domnului pe sluga arginților”, mai îngăima cu glasul frânt.
“- Mâine sigur va mușca gerul, uite cum sticlesc stelele pe cer”, am mai auzit cuibărită la pieptul ei, sub pătura mițoasă, în troznetul ușor al lemnelor din sobă seara târziu când își termina de depanat amintirile.
(Fragment).

Nely Vieru:***


Album -Cioburi de visuri , frânturi de poveste
Frunzărind o clipă surâsul a toamnă

Odată , am încercat să desenez un surâs inedit ...
Nu prea mi-a reușit, dar știu sigur că am stârnit
multe zâmbete ascunse , multe discuții aprinse.
Unele erau banale, cu privirea studiind
colțul paginii agale , altele doar lăcrimând.

Odată , am încercat să zbor în trecut .
Era toamnă, mi-am pus pantaloni scurți cu bretele,
cămașă albă cu mâneci boțite până la coate,
m-am învârtit în cerc cât am putut
cu capul plecat într-o parte,
apoi , unde era balta cu apă de ploaie mai mare
m-am lungit în ea cu fața spre soare,
brațele , aripi de îngeri făcându-mi
și-am zburat pentru o clipă efemeră-n trecut
și cerul ploua cu frunze și trandafiri în petale ...
Atunci m-am simțit o clipă copil ...mi-a plăcut !

Altă dată , într-o dezordine totală în gânduri, răvășit
de vântul toamnei târzii, îmi căutam abătut
o clipă pierdută din minutul trecut .
În sufletul meu mă simțeam sărăcit,
părăsit , dezonorat , umilit ...
și clipa durea îngrozitor încătușată-năuntru .
La zidul tristeții în juru-i uniți ,
i se închinară o mare întinsă de sfinți
în togă cenușie-neagră îmbrăcați până-n dinți .
Sub ploaia de foc îngenuncheați , neclintiți ,
plângându-le cerul ere pe umeri , pe creștet ,
murmurau osanale înterminabile timpului veșted.

Odată , în altă toamnă ploioasă-târzie ,
am încercat să strivesc sub talpă o frunză arămie ,
dar vântul s-a pornit dintr-o dată și-a suflat-o-n cărare ...
De atunci , în fiece toamnă cenușie cer frunzei iertare .
Altădată , am pictat dansul frunzei căzând legănat ,
(știam pe undeva că, în timp, copacul m-a iertat )
nu știu dacă am reușit dar , în sine , nu mă mai simțeam vinovat ...
Încearcă și tu, suflet călător , să îmi schimbi durerea-n surâs.
Nu știu dacă voi putea să mai râd sau măcar să zâmbesc ,
nu știu înăuntru ,după aceea clipa de va mai durea ...
Ce pot să-ți spun doar , știu sigur , privire mi se va însenina .
Tu încearcă și frunzărește-mi clipa !
Nely Vieru

Eduard Bucium: Hai!

(recomandat de Camelia Boț, administrator grup: Zbor spre înălțimi)

Hai iubito, spre Rai, din potcoave de cai
Tot argintul să-l stoarcem pe loc,
Din poieni cu trifoi să chemăm înspre noi
Semnul frunzei ce-aduce noroc

Hai femeie, în munţi, dezbrăcaţi şi desculţi
Să te-acopăr cu inima mea
Să mă-mbraci în bărbat, să ne facem un pat
Atârnat lângă colţul de stea

Hai să ardem barbar, din trecutul murdar,
Tot amarul , și lacrima ta
Ca o mână de scrum să se-mprăştie-n drum,
Când în ochi numai ceru-ţi va sta

Hai s-aprindem un brad, în genunchi când îţi cad
Să te cer de mireasă un veac
Lumânare de lemn, jarul ei--un îndemn,
Să mă-nchin, să te rog şi să tac

Hai iubito, nebuni, să ne naştem de luni
În alt loc, fără lume şi legi
Doi copii neştiuţi, fără strai şi desculţi
Cei mai singuri şi liberi pribegi...

Marcel Vișa > Ultima sete


Ultima sete
Izolat în vârful muntelui,
omul se bucură și dacă i se ivește în cale
un mort
Îi dă binețe acolo, lângă fântâna unde l-a găsit prăbușit
În loc să-l îngroape, să meargă mai departe,
intră pe facebook și face un live
Îi este sete, dar nu abandonează cadavrul chircit în iarbă,
cu ciubote de gumă și parpalac uzat la mâneci
Dă lumii de știre cum singurătatea l-a ros până adineauri,
ca un șoarece mic, deloc lacom,
ghiftuit cu alte trupuri lăsate de izbeliște
în nămetele gros al cărnurilor părăsite de suflet,
în galantarele unei vieți putrezite înainte de termen
Lumea îl roagă să filmeze mai de aproape,
să se plece asupra lipsei durerii,
să se încumete a-i atinge terminațiile
Doar, doar vor simți și ei marea liniște
Poate, poate zgomotul interior va înceta pentru o clipă,
aidoma clipocitului apei dintr-o fântână
alături de care un mort
cu o cană de tablă
și-a astâmpărat ultima sete

Carmen Pasat:Fantezii în zi ploioasă


Plouă iar. Și-n ploaie vise...
O chemare aiurită,
Ce de-o viață-i pregătită
Să-ți ajungă primenită
În dorințele aprinse.

Hai, alintă-mă în gânduri,
Pune-mi sărutări pe umeri
Și începe să le numeri.
Dar, să nu îmi faci propuneri
Ca să scriu vreo două rânduri...

Căci nu-i timp și nu am vreme,
Noaptea trece repezită
Iar cămașa străvezită
Șade, parcă-i pedepsită,
Sus pe-un sold, ca să te cheme.

Ei, nu mă lua în seamă.
Ăsta-i vis, din alte visuri...
Dacă îmi descoperi lipsuri
O s-accept și compromisuri.
Îndrăznește, nu ai teamă!

Savu Popa:***


Ne dăm sau nu seama,
teama poate fi purtată
foarte ușor
în palme,
ea conține câteva grame din natura altor atingeri
și nu dăunează grav
sănătății tale
tot mai cenușii.

Nu are o formă anume,
de aceea, rămâne
încurcată în plasa liniilor
din palme,
agitându-se rareori.

Mișcările ei
sunt cele ale unei vietăți
nemaiîntâlnite,
pe cale de apariție
și de dispariție.

Când îți plimbi arătătorul încordat
pe întreg corpul ei de aer vânăt
și ajungi într-un punct
care pulsează încins,
creierul îți arată ca un pahar gol,
în care au rămas
urmele uscate ale băuturii
și câteva contururi de praf
ale altor respirații.

Melania Briciu Atanasiu: Nipone


voal înfășurând --
zdrențuită dantelă
umerii nopții
macii țesându-mi
borangic cu altițe –
măr roșu în piept
concert în noapte –
cinci viori principale
mierla solistă
cer scurgându-se
pe rama ferestrelor –
nici un ciripit

Vasile Ionac


Din sărăcia clipei, mai ia și tu un semn
(O coajă de bomboană, o trecere de flutur).
Nici nu mai știu acuma ce poate fi îndemn,
Când legea-mi interzice de tine să mă bucur.
De-o vreme bună-ncoace, pădurile-s de lemn
În vară, dar și toamna, când frunzele se scutur;
Uciderea pădurii devine lucru demn
Ce-aduce avuție tâlharilor cu ciucur...
Privită de departe, nici nu mai știu ce ești;
Grădinile sub toamnă s-aruncă spre brumare.
Doar un naiv ca mine mai crede în povești,
Cu rezervări de locuri, la geam, pe Carul Mare.
N-o să te-ntreb vreodată de-ai vrea să mă iubești;
Mă-mbracă frigul toamnei în semne de mirare!

Alin Ghiorghieș:Colaj

Cred că apa se uita în noi
Avea forme frumoase. Ne decupam chipurile.
Așezam buzele în locul băncilor
Simțeam în ochi deplasarea norilor
În urechea ei un cuib de păsări îmi clocea pieptul.
Seara
ne rupeam în firmituri și ne aruncam
la marginea orașului
lipeam pe porumbei timbre
în așteptarea scrisorilor de la pâinile calde
Luna ne arăta obrazul
Părul nostru se scurgea în mare.


Restituiri: Petre Țuțea

 Petre Țuțea (n. 6 octombrie 1902, , Boteni, Muscel, România – d. 3 decembrie 1991, București, România) a fost un autor, economist, eseist, filosof, jurist, politician și publicist român, membru al Mișcării Legionare, victimă a regimului comunist din România.

Studii

După absolvirea Școlii primare din Boteni (1913), Țuțea urmează între anii 1913 - 1917 cursurile gimnaziului „Dinicu Golescu” din Câm­pulung Muscel. În 1917, în timpul războiului, școlile funcționau cu intermitență, profesorii erau mobilizați astfel că trei ani (1917 - 1920) Petre Țuțea și-i petrece la Boteni, în casa părintească. În 1920, la sugestia consăteanului și colegului său, viitorul etnograf Ion Chelcea, se înscrie în clasa a V-a a liceului „Gh. Bariț” din Cluj unde, în 1923, promovând ultimele două clase ale cursului superior (a VII-a și a VIII-a, pe atunci) într-un singur an, absolvă liceul, își susține examenul de bacalaureat, iar în toamna lui 1923 se înscrie la Facultatea de Drept a Universității din Cluj, unde obține licența și docto­ratul în drept cu calificativul Magna cum Laudae, cu o lucrare privind contenciosul administrativ. (1929)..
Nu este clar, dar cândva în această perioadă Petre Țuțea intră in agentura sovietică numită Partidul Comunist din România (PCdR), fiind apoi infiltrat in Mișcarea Legionară, pronazistă.
Activitate profesională
În 1933, Petre Țuțea a fost angajat prin concurs ca referent în Ministerul Industriei și Comerțului (ulterior devenit Ministerul Economiei Naționale) unde a avansat până la funcția de director de studii, funcția maximă pe care a deținut-o în cariera de economist apoi, între martie 1933 și decembrie 1934 a fost detașat în Germania la Agenția economică din Berlin (tot ca angajat al Ministerului Industriei și Comerțului și nu pentru studii la Universitatea Humboldt, unde ar fi fost trimis de către Alexandru Vaida-Voevod). Rechemat în Ministerul Economiei Naționale, centrala Industrie și Comerț, Petre Țuțea funcționează aici până la data arestării - 12 aprilie 1948. Deși doctor în Drept, se specializase în economie, conform vocației sale reale.
După 6 septembrie 1940 Conducerea Mișcării Legionare îi încredințează lui Țuțea funcția de secretar general la Ministerul Economiei Naționale și, în această calitate, face parte din diverse delegații care au purtat negocieri economice la Berlin și la Moscova.
După Rebeliunea legionară este deținut pentru scurtă vreme în Lagărul de la Târgu Jiu, după care este eliberat și repus în funcție.
După 23 august 1944, continuă să lucreze în același minister, la Direcția Încurajării Exportului, apoi funcționar în Direcția Studii și Documentare, pentru ca în final să lucreze în Direcția Acorduri, protejat de Lucrețiu Pătrășcanu (fiind vechi colegi in PCdR) contra epurărilor succesive din aparatul de stat ale "elementelor burgheze", epurări făcute de comuniști. Două săptămâni după destituirea lui Pătrășcanu a fost arestat și Țuțea care, cu o întrerupere între 1953 și 1956, va fi deținut până în 1964 .
Eliberat din detenție, în urma amnistiei din 1964, patru ani mai târziu, în primăvara lui 1968, lui Petre Țuțea i se întocmește o "fișă personală" (în cadrul unui "Referat cu propuneri de avertizare a numitului Țuțea Petre"):
„Dar, fire de boem, dominat puternic de eul său, n-a acceptat să intre în câmpul muncii pe lângă faptul că nu este dispus "să se bage slugă la dârloagă" (sic!) autocaracterizându-se ca om "inadaptabil la situația politică și economică actuală"”
În vârstă de 66 de ani în 1968, Petre Țuțea avea deja vârsta de pensionare, dar deținuților politici nu li se recunoștea perioada de detenție drept "vechime în muncă". Tot aici se propune: "a se aproba avertizarea numitului Țuțea Petre de către organele noastre, fără audierea unor martori deoarece poziția sa dușmănoasă a fost semnalată de mai mulți informatori". Până la sfârșitul vieții a trăit extrem de modest, într-o garsonieră din apropierea Parcului Cișmigiu, ajutat de câțiva prieteni care obținuseră un mic ajutor bănesc și mâncare de la Casa Scriitorilor.
Petre Țuțea a fost supranumit „Socrate al României” datorită preocupărilor filosofice și a rolului educativ pe care l-a asumat prin exemplul personal în orice circumstanțe, chiar și în închisoare. Din cauza interdicției de a publica, ca și a persecuțiilor de după 1989, nu a apucat să-și vadă numele pe coperta unei cărți în timpul vieții. Ulterior însă, scrierile și interviurile sale au început să fie difuzate prin toate mediile. După decembrie 1989, cunoaște o popularitate fulminantă. Primește în garsoniera sa zeci de ziariști, iar în lumea culturală începe să se vorbească despre un nou curent: țuțismul. Deși cărțile i-au fost publicate abia după trecerea în neființă, talentul lui nu a fost acela de scriitor, ci de orator. Astfel, Țuțea a rămas celebru cu o culegere de vorbe memorabile.
Petre Ţuţea s-a stins din viaţă lucid, la 89 de ani în data de 3 decembrie 1991, într-o rezervă a spitalului “Christiana” din Bucureşti pe când era intervievat de un grup de reporteri. Întrebat: “Ce înseamnă un om de dreapta?”, câteva clipe înainte de trecerea sa dincolo, Petre Ţuţea a răspuns simplu: “Român absolut, asta înseamnă!” Cele din urmă cuvinte ale sale au fost însă: „Doamne Iisuse Hristoase, ai milă de mine!”
A fost înmormântat de ziua Sfântului Nicolae, în satul lui natal, Boteni, unde trupul neînsufleţit i-a fost dus cu un car tras de vaci.
Eseuri filosofice
Bătrânețea și alte texte filosofice, București, Editura Viitorul Românesc, 1992.
Reflecții religioase asupra cunoașterii, ediție îngrijită de Ion Aurel Brumaru, București, Editura Nemira, 1992.
Philosophia perennis, București, Editura Icar, 1992; reeditare în 1993, volum reeditat sub titlul Scrieri filosofice vol. I, Editura România Press, 2006
Neliniști metafizice, ediție îngrijită de Petre Anghel, București, Editura Eros, 1994.
Filosofia nuanțelor (Eseuri. Profiluri. Corespondență), antologie, prefață și aparat critic de Mircea Coloșenco, texte stabilite de Sergiu Coloșenco, postfață de Sorin Pavel, Iași, Editura Timpul, 1995.
Scrieri filosofice, vol. I, prefață de Gavril Matei Albastru, București, Editura România Press, 2005.
Scrieri filosofice, vol. II, cu un medalion de Ion Papuc și postfață de Gavril Matei Albastru, București, Editura România Press, 2006.
Fragmente, București, Editura Romania Press, 2007.
Dialoguri
Între Dumnezeu și neamul meu, ediție îngrijită de Gabriel Klimowicz, prefață și postfață de Marian Munteanu, București, Fundația Anastasia, Editura și Imprimeria „Arta Grafică”, 1992.
322 de vorbe memorabile ale lui Petre Țuțea, editate cu o prefață de Gabriel Liiceanu, București, Editura Humanitas, 1993; reeditare în 1999, 2000, 2003, 2005.
Ultimele dialoguri cu Petre Țuțea de Gabriel Stănescu, Criterion Publishing, 2000.
Scrieri monografice
Mircea Eliade. Apare în fascicole în revista „Familia” din Oradea, între 2 februarie 1990 - 9 septembrie 1990; ediții ulterioare: Oradea, Biblioteca revistei „Familia”, 1992; ediție îngrijită de Tudor B. Munteanu, Cluj, Editura Eikon, 2007.
Aurel-Dragoș Munteanu, volum îngrijit de Tudor B. Munteanu, București, Editura România Press, 2006.
Scrieri cu caracter economic, politic
Manifestul revoluției naționale (în colaborare), ediție îngrijită de Marin Diaconu, București, Editura Crater, 1998.
Ieftinirea vieții. Medalioane de antropologie economică. Prefață și text stabilit de Mircea Coloșenco. București, Editura Elion, 2000.
Reforma națională și cooperare, prefață și stabilire de text de Mircea Coloșenco, postfață de Mihai Șora, București, Editura Elion, 2001.
Anarhie și disciplina forței, prefață și ediție de Mircea Coloșenco, București, Editura Elion, 2002.
Proiecte
Proiectul de tratat - Eros (fragment din "Teatru Seminar" - reluat în "Fragmente"), Brașov & București & Chișinău, Editura Pronto & Astra, Editura Thetis, Editura Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, cu concursul Asociației „Porumbeni”, 1992.
Problemele sau Cartea întrebărilor (fragment din "Omul" vol. I), Iași, Editura Timpul, 1992.
Sistemele sau Cartea intregurilor logice, autonom-matematice, paralele cu intreguri ontice (fragment din "Omul", vol. II) Iași, Editura Timpul, 1993.
Lumea ca teatru. Teatrul seminar, prefață, text stabilit și aparat critic de Mircea Coloșenco, București, Editura Alutus/Vestala, 1993.
Omul. Tratat de antropologie creștină, ediție integrală și definitivă îngrijită de Cassian Maria Spiridon, Iași, Editura Timpul, 2004.

***„A scrie înseamnă a domoli gândul, a-l confisca în forme pe care nu întotdeauna le va șterge vântul cel bun, dar câte altele rămân în afara literei și a cuvântului?”
„Nu se poate vorbi de umanismul țărănesc, fiindcă sufletul țărănesc este incompatibil cu titanismul, sau cu însingurarea încărcată de deznădejde”.
„Se spune ca intelectul e dat omului ca să cunoască adevărul. Intelectul e dat omului, după părerea mea, nu ca să cunoască adevărul, ci sa primească adevărul“.

„Luciditatea este o limpezire a spiritului nimicitoare. Când ești lucid ești in fata cimitirului. A fi lucid înseamnă a-ți da seama perfect de limitele și neputințele tale. Luciditatea este o categorie dizolvanta. În măsura in care Dumnezeu trebuie primit, și nu înțeles, la Dumnezeu nu ai acces prin luciditate“.
„Umanitatea o iubești lesne. Pe om mai greu“.
„Libertatea omului este partea divină din el.”
(sursa: wikipedia și net)

Rotariu Vasile Dorel: Versuri

Ploaia

Tu vii la noi cu picătura
Ce face lacul să tresară,
Sau supărată în trăsura,
Unui Ilie ce-nfioară!...
Vii uneori ca mângâierea
Unei iubiri ce-a fost demult,
Sau vii să răspândești durerea,
Pe truda omului mărunt.
Când bați în geam,eu ies afară,
Te las pe păr să mă săruți,
Pe pleoape-mi plângi ,cămașa-i rară,
Vom fi doar doi și tot mai uzi...
Iar eu mă las apoi pe-o parte,
Să mă atingi la subțiori,
Ca guguștiucii dintr-o carte,
Cu pene moi și dor de ploi.
Tu pari o zână despletită,
Cu părul tot numai izvoare,
Mă iei în brațe.
”- Fugi ispită!...
Acu-s...curat !...
Mi-e dor de... soare!

Artiștilor(remember Michelangelo)
Ajută-mă tu Doamne să pot răpi azurul,
Și să-mi pictez un suflet ca cerul tău senin,
Izvoarele și marea să îmi inspire ritmul,
Pe fulger pune-mi gândul la tine ca să vin.
Invață-mă cum piatra e bună spre zidire,
În marmură dorm zeii și-a îngerilor șir,
Tu pune geniu-n daltă , să-i nasc spre nemurire,
Căci pun iubire,Doamne în truda ce ți-o-nchin!
Ne ispitesc abisuri, ori fetele morgane,
Dar fără noi în lume e cerul cenușiu,
Nu știe cântul, marea ce murmură-n izvoare,
Știința-i ca nisipul ,o marmură-n pustiu.
Mă legănam alături de unul ce nu știe,
Că viața nu-i o mare ce-azvârle fericiri,
Credea că are arca o pânză prea subțire,
Penel ,fluier ori daltă, înalță-mă-n simțiri!

Lutul
Eu sunt doar ideea de om ,sunt pământ
Care mor după soare,lumină și cânt,
Efemer ard în focul dorului de absolut,
Nu-l pot cuprinde căci ars aș fi pe al său rug.
O ,voi filozofi ,cum oare ați pătruns
Adevărul ,ce este ermetic ascuns,
Dacă nu cădea pe voi clipa,lumina,
Dacă nu trăiați cu toții mărginirea,
Dacă nu vă iubea glia și cerul,
Recolta, visul,misterul.
Metafizic ,lege și chiar absolut,
S-au născut,
din suflarea trimisă spre ...lut!

Ian Davos:***


eram mic cât o cutie de lapte când mama a adus în casă o bestie felină
avea ochii verzi și coada tăiată la jumătate:
eu mereu îmi imaginez și jumătatea lipsă așa că evit să stau în spatele ei la mai puțin de 30 cm
acest mic ghemotoc lăsa fire de păr peste tot
pe vremea când eram cât o cutie de lapte nu aveam niciun smoc,
luam părul pisicii cu ambele mâini și mi-l turnam în cap,
alergam prin casă și râdeam în hohote că am părul roșcat
mama îmi făcea poze, iar eu mă opream când numărătoarea ajungea la 3
chipul ei lumina încăperea tare de tot, iar ochii pisicii sclipeau
- mai târziu am învățat că ei au fosfor și fosforul este bun pentru creier,
dar pentru mine ce este bun? venea întrebarea supremă
și alunecând pe gresia din baie, cu mâna stângă zgâriată
vedeam pisica cum se apropie cu limba ei moale
cu perișorii aceia adorabili și puteam înțelege
că tot ce este bun pentru ea, este bun și pentru mine.

***
drumul drept ce nu se termină
- id
mă simt ca un gândac ce fuge dintr-o parte în alta
morcovit, fără voință proprie
văd conductele și mă gândesc la cum curge viața prin ele
purtate de curenți hidrodinamici
stelele se lovesc de lobul meu frontal, din plin, vertical, în vertex
când noaptea mă lasă iau autobuzul 20
-> tătărași sud, oamenii străzii mă așteaptă pe bancă
vocile lor groase strigă la unison din străfundul marianelor, mă vor printre ei,
uneori aproape cedez.
mă simt atunci foarte trist.
mă simt atunci liber și trist deopotrivă.
viața mea e un camion lung ce trece pe sărăriei,
pe el sunt poze cu oameni veseli,
sunt poze cu pisici, cu mașini și cu alte camioane
în ele stau oameni și eu îi cunosc pe toți - îi iubesc pe toți,
toți merg pe sărăriei cu mine, dar nimeni nu știe că frânele nu țin.
mi-am spus că nu mai suport -
nu mai vreau să trăiesc această senzație niciodată
trenurile lungi din nicolina șuieră
iar eu sar dintr-unul într-altul

Dorian Obreja, carte: Îndrăgostit, pe frunze scriu poeme

 Semnalăm apariția la EDITURA PRINCEPS MULTIMEDIA (Colecția ,,Galaxii lirice”) a cărții ÎNDRĂGOSTIT, PE FRUNZE SCRIU POEME, semnată de poetul ieșean DORIAN OBREJA.

Pe coperta cărții stă scris:
Dorian Obreja este un hidalgo al poeziei ieșene de azi. Poet optzecist, liber ca Villon, având la purtător îndrăznelile de concept și imagine ale lui Esenin sau Ioanid Romanescu, el visează, jubilează, construiește cuceritoare textură lirică.
Ca și Petrarca altădată, în Sonete, Dorian Obreja scrie poeme neo-romantico-avangardiste despre femeia iubită, despre darurile și diluviile iubirii, considerându-se, fără rezerve, ,,condamnat la iubire pe viață”.
Cartea de față, Îndrăgostit, pe frunze scriu poeme, oferă cititorului un spectacol apetisant, cu totul și cu totul magnetic.
Daniel CORBU

Daniel Corbu: Viața ca o carte, Cartea ca un destin

 În cadrul SALONULUI ANUAL DE CARTE- ediția a XXIX-a, organizat de Biblioteca Județeană ,,Ștefan Bănulescu” Slobozia - Ialomița, va fi lansată vineri, 9 octombrie, orele 11.00,

VIAȚA CA O CARTE, CARTEA CA UN DESTIN
Daniel CORBU în dialog cu Carmen DOREAL
Confesiuni literare
Poeta CARMEN DOREAL a scris pe coperta cărții:
Nu am cuvinte să descriu imensa bucurie provocată de acceptarea invitației mele la dialog de către unul dintre cei mai profunzi și mai originali poeți români. Există în creația lui Daniel Corbu un feeling care, mai presus de orice erudiție, este magic! Impactul cuvintelor este răscolitor, efectul ideilor, al metaforelor, vastitatea și profunzimea lor sunt fascinante.
Cartea de față este o captivantă carte de confesiuni despre devenirea poetului, despre singurătatea creatorului, despre caracteristicile unui univers poetic original și despre divinație. Dar este și o lecție despre poeticiile lumii și despre poetica personală. Afirmând că ,,Daniel Corbu face din singurătate un purgatoriu și din inconformism o etică”, Laurențiu Ulici intuia, încă de la prima carte, Intrarea în scenă, o dezvoltare prin opera ce va urma a pesimismului tonic. O poetică devenită un redutabil curent literar european și nu numai.
Și dacă am admirat tot timpul în creația lui Daniel Corbu spectacolul poetic miraculos, stări și ipostaze ale ființei în care simți vibrația cuvintelor la cote extrem de înalte, în Viața ca o carte, cartea ca un destin am avut privilegiul să fiu martora legăturii organice între realitatea experimentată și lumea fascinantă a ideilor, martora unor segmente de viață inedite și mai ales a dialogului ridicat la o dimensiune poetică, intelectuală!
Carmen DOREAL

Dani Anton: ***


Mă izgonesc din fața Iubirii, oh, lașitate,
plec cu capul în piep ca să fiu mai aproape de inimă și să îi ascult jelania, îmi picură lacrimi albastre pe obrazul împietrit, oh, cum m-a abandonat curajul la margine de mine, m-a lăsat aruncată și zac pe un morman de spini...
Mă îndepărtez murmurând incantații, fug din fața ta, suferință, dar tu mă cauți prin cotloane, oh, durere, ți-ai făcut culcuș din mine, mă stăpânești înfierată, încătușată în propriul eu!
Druizi s-au adunat în juru-mi, rugi în limbi vechi și moarte suflă peste mine, oh, piatră grea care stai piedică în calea Iubirii, lasă-te sfărâmată de mireasma tămâiei și a mirului, slăbește-mi chingile și dă-mi voie să zbor spre lumină!

Djamal Mahmoud: Lanțuri


am adus cerul în camera mea
am croit din el costume cămăşi
rochii arăbeşti
şi chiar câteva pijamale
din petice
am făcut un câine
pe care îl scot la plimbare
în zilele de vineri sâmbătă şi duminică
câinele meu n-are nevoie de carne
nici de oase
nu-i latră pe oameni
nici pe câinii lor
el doar îi priveşte-n tăcere
iar din când în când
cu privirea-n sus se aşază la umbră

Ionuţ Caragea:***


Valurile - Marea își recită poezia. Lava - Pământul își recită poezia. Vântul - Norii își recită poezia. Stelele - Cerul își recită poezia. Frunza - Pădurea își recită poezia. Zborul - Pasărea își recită poezia. Umbra - Moartea își recită poezia. Inima - Iubirea își recită poezia . Viața - Visul își recită poezia.
Omul - Dumnezeu își recită poezia.

Vasile Culidiuc: Haiku

cojocul în cui -
prima zăpadă vine
neanunțată

Costel Zăgan: poezie

 ***

Cu buzele am atins cerul cu ochii marea
Costel Zăgan, Nemărginiri într-un vers

George Adrian Popescu: Războiul sfânt

ea nu era nimic mai mult decât o întâmplare
pecetluită de zile și luni fără discernământ
nu era mai mult decât o țarină
cu fluturi
vrăbii
întinderi necunoscute
și foarte multă lumină orbitoare
ea își desena aerul pe care îl respira
cu degetele
și cu sânii încă necopți
în formă de multe războaie
înainte de a-l prăzmui în propria sa cunoaștere
ea nu era nimic firesc după legile lui dumnezeu
poate de aceea avea acest renume de așezământ
care trebuie cucerit
și devorat fără oprire
fără oprire doamne și fără de îngăduință
voi merge la războiul sfânt

Dan Tipuriță: Aici sub sânul drept

Sunt la un gând de tine, la ani lumină.
-Fie!
De când un crez fantastic m-a preschimbat în vers,
am devenit un înger în slujbă, cu chirie
la Daimonul luminii acestui univers.
Mă voi alege poate cu vreo chiverniseală,
o funcție în plată, la heruvim ceresc,
cât timp pot duce-n spate planeta vorbei, goală,
și piatra grea de moară a frazei s-o rotesc.
Sau, doar văzând pe stradă un marș cu mersul lunii
în sfânta datorie a zilei de protest,
pot săvârși cu scrisul în palma rugăciunii
lozincile prin versul poemului acest.
Voi încerca de toate, chiar jos, sub sânul drept
al unei dalbe stele, o dragoste cu rutul,
să-i prind pe un fior, metaforă, la piept
colierul meu de vorbe, fierbinte.
Ca sărutul.

Marian Valentin Ursu: Risipire în haos


ţie îţi era bine aşa,
stând ascunsă în tăcerea lucrurilor
şi doar uneori
în cuvântul strigat
de pe marginea prăpastiei
dar ţie îţi plăcea aşa,
în singurătatea invizibilă
a ideilor
erai mulţumită că te poţi înveli cu
atmosfera
ori cu sinele meu
că poţi număra ecourile gândurilor
şi le poţi risipi oricând
în haos
pe un fundal de ploaie
ţie ţi-era bine şi-aşa,
pe coclauri,
fiindcă ştiai să taci
în cântecul galaxiei
în luna din ape
în mijlocul câmpului
dar mai ales
în nisipul clepsidrei
tu nu existai ca substanţă
fiindcă tu erai doar o aură
în timp
şi îţi stătea foarte bine aşa,
cu părul tău lung şi rotund
înşirat peste râuri,
peste mituri
şi peste cândva-ul care a fost
azi

Constanta Popescu: Drumul


Cine să știe dacă-ți sunt în gânduri?
Mai sunt femeia frumoasă
cu privirea asortată dorințelor nerostite,
sau gând de primăvară în plină toamnă?
Cu rochia mea cu două degete mai scurtă,
ca vârsta încercărilor,
ascund mirările lumii și liniștea
de după furtună.
Cine să mai știe ce se ascunde
în privirea transparentă
unde înainte de orice,
eram început
și asta justifică tot
și mă face să cred că
toate începuturile puteau fi,
hartă și drum bucuriei.
Calea știi bine,
trecea printre stele
și nu era ușor...
să-ți mai rămân
și cât m-am străduit
să-ți fiu, dacă ai fi fost...

Teodor Dume, aforisme


*
  Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei

*  Cu cât eşti mai aproape de adevăr cu atât devii mai puternic în faţa celorlalţi

*  Omul dacă ar avea chiar şi o singură aripă ar zgârâia cerul

*  Anturajul este o văgăună din care respiră doar cei din interiorul ei

*  Nu da sfaturi de escaladare a muntelui dacă nu i-ai atins vârful

*  Uneori iubirea este cea mai puternică armă a umilinţei

*  Dacă toate durerile s-ar limita la o singură lacrimă am deveni foarte săraci

*  Fără iubire nu poţi trece nici de tine însuţi

*  Sufletul omului e ca şi iubirea, nu îmbătrâneşte niciodată

*  Înţelepciunea maturizează, nu şi îmbătrâneşte

*  Când nu mai exişti ca trup poţi fi orice, că nu mai contează

*  CREDINŢA – singurul sprijin al trecerii prin viaţă

*  Credinţa te înstrăinează de prietenii falşi dar te apropie de Dumnezeu şi de tine însuţi

*  Bruiaj – două inimi sfidând tăcerea

*  Frica de iad nu trebuie să fie biciul care te mână spre credinţă, ci frica de tine însuţi

*  Iubirea devine o boală incurabilă doar atunci când nu ştii să o tratezi cu respect

*  Dacă nu iubeşti grădina bunicii înseamnă că nu ai copilărit destul

*  Copilăria e o poveste în care credem doar atunci când suntem adulţi

*  Orice lacrimă are povestea ei şi-n fiecare poveste sunt eu

*  Viaţa - un labirint în care ne ascundem de noi înşine

*  Copiii se reîntorc la sânul familiei doar atunci când le este „frig”

*  Credinţa este leacul compatibilităţii între trup şi suflet

*  Omul este singurul care poate identifica şi descifra codul trădării

*  Viaţa se măsoară în timp iar durata absenţei noastre în moarte

*  Este trist să te uiţi în urma ta şi să nu vezi nimic

*  O inimă seacă e asemenea unui apus întunecat

*  Bătrâneţea este măreţia a tot ceea ce ai făcut

*  Iubirea este limbajul comun a tot ceea ce este viu

*  Zâmbetul poate colora şi chipul celorlalţi

*  Omul bun este fericit chiar şi atunci când se bucură de fericirea altuia

*  Dacă ţi-ai vedea goliciunea din suflet ar fi un adevăr trist şi incomod pentru tine

*  Viața dacă nu o lași să/și urmeze cursul e ca o moară de apă deconectată de la sursă

*  Prăbușirea în moarte e singurul sens al existenței

*  Fii tu însuţi şi numai aşa vei putea demonstra că exişti

*  Viața o cosmetizăm în fiecare zi pentru a ne arăta nouă înșine că existăm

*  Inteligența nu se poate cumpăra ci doar produsul ei

*  Când înțeleptul tace gestul său devine o improvizație filozofică

*  Diferența dintre un preot și un cerșetor este mâna pe care ți/o întinde fiecare

*  Omul este un adevăr pe care puțini știu să-l prețuiască



Mihaela Poduț Ienuțaș :***


Pisica cu ochi de culoarea stropului de ploaie alunecând
Pe fereastra aburită de căldura surâsului tău
Speriată puțin de o încruntare de gând
Enervantă și moale
Insistentă
Zgâriindu-ți liniștea uneori
-Acum și tu
Nu trebuia s-o acoperi cu tablă
Liniștea
Dacă simte că alunecă
Normal că își scoate ghearele
Pisica-
Noaptea uneori te sufocă
De fapt îți toarce bătăile inimii și
Să știi că e o mâță de treabă
N-a jumulit nici un înger dimpotrivă
Îi cheamă
Le spune unde ții toate visele tale
-Dacă iei din cui icoana cu
Un fir de busuioc după
În spatele ei e-un pătrat de lumină -
Și în timpul ăsta îți stă la picioare
Caldă
Dimineață ai să te trezești și ai să-ți zici
A naibii pisică
Cum o fi intrat
Ea o să plece privindu-te în culoarea ploii
Doar din prag se va întoarce puțin
-Revin și
Știi că am nouă vieți
Ar trebui să vezi cum faci
Să fii bine
Că voi avea
Nevoie de tine-

Lavinia Elena Niculicea:***


Știe cineva de unde pot cumpăra raze
din material de calitate
să nu se decoloreze
în zilele ploioase?
toate magazinele ce vând fericire
sunt închise în weekend și de sărbători
astept Black Friday
să cumpăr la superofertă emoții în toate limbile
să înțeleg poveștile lumii
încă neașternute pe hârtie
mă uit la data de expirare
să știu ce vis consum mai întâi
am înțeles că noi singuri
trebuie să ne confecționăm bucurii
ciopărțind clipele de singurătate
după mărimea inimii noastre.

Niculae Radu: Rapsodia toamnei


Un ceaun e astăzi cerul,
În el
Fiert este pământul,
Toamna îl face zacuscă
Cu bureți și dovlegei,
Morcov,
Multe vinete și ceapă .
Stau și morți,
Vor pomană,
De la pol
Vine și iarna,
Suflă peste tot cu brumă,
Vrea și ea
Un loc la masă .
Arde soarele ca focul,
De pe ramuri,
Frunze coapte
Cad pe nuci și pe castane,
Urșii,,,
Au uitat de hibernare,
Molfăiesc de zori la mure .
La o masă
Stau cheflii,
Sorb din vin
Și din tărie,
Lăutare le este vântul.
Toamna
Face iar pomană.

Zbor spre înălțimi: Concurs duminical

 (Administrator: Camelia Boț) 

  Premiul special:

Sub lacăt: autor, Ana Văcărășu ~

S-a făcut frig, la mine-n suflet și pe-afară,
Tu nu mai vii, iar timpul îmi pare o povară.
În viață mi-ai intrat așa, numai în treacăt,
N-am apucat a-ți descuia al sufletului lacăt.
Firimituri de visuri tu mi-ai adus în dar,
Iar inima-mi credulă tot speră în zadar
Să îmi întinzi o mână în gest de chemare,
Să vin și să te pierzi în mine ca-ntr-o mare.
Tu m-ai tentat cu bunătăți și ai închis cămara,
Ai semănat prin mine ca-n brazdă, primăvara,
Și florile-au crescut, chiar au și-mbobocit,
Dar tristă-i azi grădina, căci tu n-ai mai venit.
Mi-ai arătat un curcubeu căzut parcă din cer,
Și mi-ai dat drumu-n aer, iar eu atârn de el,
Și bate-un vânt de dor și-mi plânge trupu-a jale,
Că n-am putut deschide poarta inimii tale.
***
Premiul întâi:
Lacătele sorții: autor, Daniela Konovală
Lacătele nopții le-am deschis cu trudă
Am strâns iarba fiarei să dezleg tăceri,
Și-am trecut de puntea orelor de frică
Deblocând speranța zilelor de ieri,
Când plecat-ai singur către altă zare
Și-ai pus trei lăcate peste visul meu
Unul plin de patimi, altul greu de moarte
Și-un blestem de taină dorului cel greu.
Lacătele sorții le-am adus cu mine
Picurând o doină peste răni de lut,
Am deschis fereastra dimineții nude
Să ne-atingă cerul pe obrazul ud.
Toate care-nchise le-ai lăsat ,sunt duse!
Porțile iubirii am deschis acum
Risipiți sunt norii, suferința scursă,
Lacătele sparte și uitarea scrum.
***
Premiul doi:
Încătuşare: autor, Cristina Ghindar Greuruș

Mi-am pus lacătul pe suflet
Ca să nu mai sufăr iar.
Zile cu lumini şi zâmbet
Să urmeze-n calendar.
Mi-am pus lacăt pe iubire,
Că prea multă am dăruit
Tot sperând la fericire.
N-a venit, s-a năruit.
Şi mi-am ferecat şi dorul
Care a plecat hai-hui
Fără milă. Călătorul
Nu răspunde nimănui.
Mi-am încătuşat tristeţea
Să nu iasă la lumină.
Că mi-a stors, ea, tinereţea,
Fără ştire, în surdină.
Mi-am pus lacătul pe gânduri
Să le ţin, dar în zadar.
Că mai scriu vreo două rânduri
Şi le voi închide iar.
Şi mi-am pus cheia pe vise
Ce n-au cum să se-mplinească.
Mi-am închis dorinţe stinse
Ce or să se risipească.
Mi-am pus lacătul pe viaţă,
Că vreau să mai stau puţin,
Să respir în dimineaţă
Aer pur, fără venin.
***
Premiul trei:
Privește Tată CerescȘ autor, Ionuț Zamfira
Privește Tată Ceresc, cum fiii își leapădă glia,
Părinții de dor se lovesc și-ascultă pustii ciocârlia,
Rămân sufocați de dureri, când apa le inundă cămara,
Rămân cu-amintirea de ieri, dar iată, se-apropie seara!
Oprește Tată Ceresc, durerea, ce astăzi ne-apasă
La granițe s-apară un zid, să scrie pe el: -Du-te-acasă!
Pământul să fie -nflorit și gliile toate -ngrijite,
Bătrânul să fie iubit, iar lacrimile toate oprite.
Avem căpitan peste plai, dar n-avem soluții majore,
Există speranță de trai și lacrimi cu unde sonore.
Iubirea din noi a secat, părinții sunt două morminte,
Copilul din noi a plecat, copilul devine părinte.
Aș vrea, ca de mâine, să fim cu toți fericiți, stând acasă
Alături de oamenii dragi, ciocnind un pahar toți la masă.
Dușmani, hoți sau oameni săraci să fie de-aceeași culoare,
Un lacăt s-apară pe noi:
- Trăiască România cea Mare
***
(concursul din 27 septembrie 2020)
Sincere Felicitări și din partea Revistei Extemporal liric!

Postare prezentată

Teodor Dume: De ce, tată?...

Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșat...

Top 10