Corneliu Neagu: Fereastră peste timp

========================

N-a fost, desigur, pură întâmplare
că ai venit atunci la început de mai –
în ochi aveai doar semne de-ntrebare,
din vorbele-ți rostite se năștea un rai.
Mă-nvăluiau cu-o vrajă absolută
curgând spre mine-n valuri, ca un vis,
cădeam vrăjit sub arcul de volută,
aprins în ochii tăi, căzuți din paradis.
Dar m-ai cuprins la pieptul tău, deodată,
mă rătăceam pe-o margine de infinit –
când m-ai lăsat din brațe m-am trezit,
privind buimac spre bolta înstelată.

A fost prea scurtă întâlnirea noastră,
mă-ntreb acum: ce mai păstrez din ea? –
doar chipul tău pe-a timpului fereastră,
deschisă-n amintiri cu raza dintr-o stea.
Erau pe drum vacanțele de vară,
cântau fanfarele în parcul regăsit,
un tren nebun tocmai sosea în gară
când soarele, pe deal, pleca spre asfințit.
Te-ai dus cu trenu-n lunga ta vacanță,
doar umbra ți-a rămas lipită de peron,
plutea-n văzduh, venind din ultimul vagon,
parfumul tău, cu-o ultimă speranță.

=============================

Vasile Culidiuc: Crocodilul albastru

   poezie    

crește în mine cu viteza
luminii îi trebuie nopți
să ajungă la el strecurând
fluxul prin pietrele puse-n cale
de neprevăzut se umple
cu whisky turnat din ceașca
îmbrăcată în tablă inoxidabilă
m-am jucat cu el de mic
am crescut mare-n carne
și oase și piele
el a rămas mic și periculos
și albastru
de material plastic rezistent
făcut de fiul unui barman
care șterge masa de oțel inox
îi dau marijuana să fumeze
îl ajută să crească fără durerile
întinderii de spini și solzi

Irina Monac: Adrian Păunescu, Flacăra României

 (eseu)                         

  Motto:                                                  
Trăiască-n libertate
Și-n liniște poporul
Trăiască România
Trăiască tricolorul” (Adrian Păunescu)

În decembrie, în vremea colindelor, în România a nins toată noaptea cu fulgi albi de sidef. Dimineața pământul era acoperit cu o pătură mare de nea iar copiii veseli s-au îndreptat spre școală. În jur de ora 10, am văzut pe geamul clasei cum afară ninge din nou dar cu fulgi mari, pufoși, iar steluțele fulgilordansau în toată splendoarea. Clopoțelul a sunat de ieșire și curtea s-a umplut de adolescenți gălăgioși și veseli, iar bulgării de zăpadă zburau peste tot în râset zglobiu. Clopoțelul a sunat de intrare doar pentru el, că elevii se jucau continuu și nu l-au auzit. Jumătate ora a fost pierdută pentru profesori, dar câștigată de elevi.
Ningea continuu și era o zi de basm.
În timp ce elevii au terminat orele și plecau spre casă, pe cer a apărut un curcubeu mare în care culorile parcă ardeau de la soare și strălucirea zăpezii. Dumnezeu a lăsat toată dragostea Lui peste oameni și în această frumoasă zi de care toți ne-am bucurat. Zi frumoasă pe caream trăit-o la fel ca celelalte zile ale vieții, în care încerc să respect poruncile Divine.
Ziua frumoasă cu ninsoarea este în timpul lui Ceaușescu-15.dec.1975. Din timp s-a anunțat în oraș „Cenaclul Flacăra”, cenaclu înființat de poetul,scriitorul și patriotul Adrian Păunescu care a pus noi baze culturii în toată țara, iar astăzi, în albul ninsorii, a fost o zi mult așteptată de toți locuitorii și în special de copii și tinerii orașului.
Pregătiți cu voie bună și în mâini cu steagurile României fâlfâind, spre seară, au umplut Casa de Cultură de nu mai era loc liber nici în picioare. Lumea mai în vârstă era pe lângă clădire și toți așteptau cântăreții de folk, pe poetul Adrian Păunescu care vor cânta din poeziile patriotice ale poetului și vor închina imnuri de Slavă Lui Dumnezeu, prin colinzile cântate de Ștefan Hrușcă, Gheorghe Șeicaru...
Marele poet și interpreții de muzică, plini de viață, au sosit într-un autobuz mare și s-au pregătit de spectacol. De seara, de la ora 18, până la ora 3 dimineața, a fost cea mai grandioasă noapte pentru toți locuitorii...
Prezența pe scenă a patriotului poet, Adrian Păunescu, a umplut aerul și sufletele iar în aplauze puternice și în acordurile cântecului, Trăiască România, poetul a salutat orașul, pe spectatori și a slăvit și mulțumit Divinității pentru putere și sănătatea tuturor românilor. Înainte de a da drumul desfășurării grandiosului spectacol cultural, a spus: „Nici nu vă dați voi seama ce învățătură extraordinară este asta... să-i apropii pe oameni, nu să-i desparți!!!”
Spectacolul a durat până la ora 3 dimineața. Tinerii au stat după autografe și au petrecut autobuzul cu aplauze și colinzile lui Hrușcă, iar alții fâlfâiau steagurile României în cântecul „...Trăiască-n libertate / Și-n liniște poporul / Trăiască România / Trăiască Tricolorul.” A fost o seară și o noapte magnifică, plină de patriotism, de istorie, de cultură, de omenie și Divinitate.
Sunt obosit de munca de peste zi, fiind și profesor de serviciu pe școală și de spectacolul grandios dat de poetul Adrian Păunescu și cântăreții din „Cenaclul Flacăra”
Ajuns acasă aduc laude de mulțumire Mântuitorului, laude care-mi inundă sufletul cu lumină și-i multumesc Lui Dumnezeu pentru faptul că și-n această zi, EL a fost lângă noi să ne ajute și să ne binecuvinteze . Obisnuit să-mi trăiesc viața ca ultima zi pe pământ, îmi înalt gândul și inima spre Divinitate.
În gânduri bune, somnul odihnitor a pus stăpânire pe ființa mea iar spre dimineață am visat că eram într-o livadă frumoasă cu lumina albă, în care zburau și cântau păsări vesele.Simțeam liniște și pace interioară, cum nu mai simțisem. Poate acest vis era continuarea spectacolului care te-a făcut maibun, iar cântecele patriotice și colinzile trăite s-au transformat în visul meu de peste noapte, care era în cântec suav de privighetori.
Sunt profesor de geografie și diriginte la Liceul de lângă locuința mea, am luat sub braț globul pământesc ca material didactic și m-am îndreptat spre liceul unde predau. Lecția din planificare pentru data de astăzi este, România-așezare geografică, bogățiile solului și subsolului.
Am intrat încet în clasă și văd toți elevii prezenți, dar obosiți...cu capul pe bancă. Așez cu zgomot catalogul și globul pe catedră iar tinerilor cu priviri somnoroase, le spun: „Cine este de noapte, trebuie să fie și de zi!”
N-am ascultat elevii din lecția precedentă și „am trecut la lecția de zi”. Sub privirile elevilor, am rotit bine globul, am oprit cu degetul pe România și le-am zis: astăzi ne plimbăm prin România... iar elevii, plini de elan, au inceput dialogul între ei:
Gelu;-- România este Adrian Păunescu. Toată țara este plină de „Cenaclul Flacăra” și revista lui. Poetul este un patriot înflăcărat, cu iubire mare de țară și de oameni, indiferent din ce categorie socială fac parte, așa cum ar trebui să fim toți românii. El insuflă patriotism, cinste și omenie, strânge cu drag mâna oamenilor și are o vorbă bună pentru fiecare.
Vasile; -- Păunescu este plin de omenie, de poezie și cântec, iar oamenii din România cântă cu drag versurile din cântecele patriotice ale poetului. Poetul filozof este născut în Basarabia lui Ștefan, în Moldova de dincolo de Prut, ruptă noua de ruși. În poezii și cântece, poetul cere cu lacrimi amare reântregirea țării, la fel ca poetul patriot basarabean, Grigore Vieru. Adrian Păunescu a cuprins în „Cenaclu Flacăra” tineri din toată țara, căntăreți de muzica folk, rok, de muzică ușoară... Toate cântecele sunt acompaniate de chitară și de vocea poetului Păunescu, voce puternică dar blăndă și plină de lacrimi de durere, cu intonație și dicție perfectă. La bucurie și supărare românii cântă cântecele patriotice din „Cenaclului Flacăra”, iar de Crăciun, peste tot în țară auzi colindele folk ale cântăreților Hrușcă, Șeicaru...
Ioan; --După cum am învățat la istorie, patrioți au fost mereu în România, dar au fost și mulți trădători și vânzători de țară. Țara noastră este foarte frumoasă, cu o temperatura blăndă, temperat continentală. Este bogată în petrol, aur, argint, sare... și orice vrei. La suprafață, munții noștrii sunt plini de bogăția pădurilor imense de stejar, brad, fag, mesteacăn... și pline-s de animale sălbatice: urși, cerbi, porci mistreți... Bărăganul este roditor, iar oamenii care nu lucrează în industrie, lucrează în agricultură unde tot terenul este irigat... alții lucrează în fermele zootehnice , cu animalele. Este necesar ca omul să fie într-un loc de muncă pentru a-și câștiga existența zilnică și pentru a face ceva bun cu viața lui. Avem de toate și suntem invidiați de alte țări pentru că muncim zilnic, pentru noi și țară.
Dumitru; -- În toată țara, noi elevii învățăm pentru a ne perfecționa în diferite domenii de activitate. Părinții noștrii lucrează pentru a ne construi o țară frumoasă, pe care să ne-o lase moștenire, la fel cum și noi vom continua munca, pentru binele copiilor noștrii și frumusețea țării. Pe plan educațional, suntem bine formați iar pe plan cultural, la fel.
Toată avuția țării trebuie bine ocrotită și gestionatăîn viitor pentru că, acolo unde sunt bani, vin puzderie de hoți și vânzători de neam și țară. Dacă vom fi loviți și călcați de aceștia, nu vom uita, și:
„... Cât o fi român-român,
pruncul va primi la sân
adevăru-adevărat
Despre tot s-a întâmplat.
Ține minte fiul meu,
Că există Dumnezeu,...
Doamne, ocrotește-i pe Români !”
(Adrian Păunescu)
*****
După un număr de ani, în 1995, la întâlnirea de 20 de ani a foștilor absolvenți de la ora de geografie, s-a continuat discuția. Foștii mei elevi, astăzi doctori, ingineri, profesori, muncitori calificați, maiștri... erau supărați că și-au pierdut locurile de muncă, iar unii dintre ei, ingineri valoroși, au fost nevoiți să plece în străinătate, pentru a-și câștiga existența prin muncă necalificată.
Absolvenții plecați au venit din străinătate pentru această întâlnire. Au intonat noul imn, Deșteaptă-te Române, după care discuțiile au fost aprinse și pline de durere:
Nelu;-- În anul 1989, Româna era cea mai frumoasă și mai bogată țară și fără datorii străinătății, iar contractele industriale și agricole erau stabile. Pătura de hoți, vânzători și trădători de țară în cârdășie cu alții din țări străine, care doreau ca țara noastră să fie piață de desfacere pentru ei, au dat o lovitura de stat căreia, acum, au curajul să-i spună revoluție.
După anul 1989, după ce hoții au furat și distrus industriile pe motiv că ale noastre nu sunt moderne, oamenii au plecat în masă la lucru în străinătate, iar economia țării este susținută din banii pe care aceștia-i trimit în țară. În țară, totul s-a distrus și vândut, iar spitalele au îmbătrânit ca oamenii și altele nu s-au construit. S-au construit în schimb, case...palatele hoților, îngrădite de garduri înalte de fier, păzite de câini și badiguarzi cu experiență...
Stan; -- Într-o discuție din străinătate, am aflat de la oameni competenți că broderia străinilor pentru România a fost țesută pe ascuns încă înainte de anul 1989 împreună cu trădători români. Astfel:
--au dezbinat pe români prin toate mijloacele și au distrus industriile. Toate acestea, cu scopul de a nu avea locuri de muncă, pentru a-și câștiga existența acasă, în țara lor...motivând că românii sunt cuminți, ușor de păcălit și se urăsc între ei.
--țara, părăsită de oameni în putere și locuită doar de cei bătrâni ,se poate distruge și fura în voie. Țara va fi a bătrânilor, care vor duce dorul industriei, dorul pădurilor și a lemnului dus în masă, în țări străine.Pădurea, esența vieții, nu va mai oxigena aerul și vor veni calamitățile și molimele, iar viiturile apelor vor duce la vale oameni și case. Străinii iubesc și țin la țările lor, dar noi, mereu am fost dezbinați de vânzătorii și trădătorii de neam și de țară!!!
Inginerul Flaviu, venit din Italia, care, acolo, locuiește aproape de „Columna lui Traian” și lucrează ca zilier în Roma, povestește cu lacrimi în ochi:
Flaviu; --Exodul românilor în lume este privit cu durere și dojană de strămoșii noștrii dacii,de pe Columnă, care, în cumpăna nopților, lăcrimează...Și parcă se aude cu vuiet din cer vorbele regelui Decebal : Dacia este veche, de mii de ani. Întoarceți-vă români în țara voastră, întoarceți-vă pe pământul nostru sfânt, întregiți România și cu Moldova noastră de dincolo de Prut, să stăpâniți o țară frumoasă! Străinul n-are milă, el are doar interes. Nu cerșiți mila străinului și nu fiți sclavii lor.Trebuie să stați mereu la hotarăle țării și să luptați cu dârzenie împotriva viiturilor, a celor leneși care trăiesc prin cotropirea altor neamuri. Păstrați-vă demnitatea de daci, că vitejia voastră este mare!
Dacii mei, românii mei!... se aude mereu strigătul ecou al regelui Decebal, ecou parcă coborât din cer!
La sfârșitul orei de dirigenție, s-a cântat o strofă din versurile poetului Adrian Păunescu: „Dacă ne-nfruntă munții cu munții ne vom bate / Pentru lumina țării și pentru libertate, / Aici ne e cuvântul când il avem de spus, / Decât slujirea țării nimic nu-i mai presus, / Jurăm credință luptei, oricât ar fi de grea, / Jurăm că pentru țară și viața ne vom da, Jurăm să nu ne mintă nici clipa, nici vecia. / Trăiască libertatea, / Trăiască România. / Trăiască în fericire și liniște poporul / Trăiască România, / Trăiască Tricolorul !... / Trăiască România, / Trăiască Tricolorul !!!....
...Au stabili ca următoarea lor întâlnire să fie peste 25 de ani, în 22 .08. 2020 !
*****
Pe data de 10 august 2020, înainte cu 12 zile de întâlnirea de 50 de ani a absolvenților de Liceu, promoția 1975, dirigintele lor a murit. S-a stins de la o răceală ușoară, dar medicii l-au diagnosticat ca bolnav de o pandemie parșivă, care a cuprins România și întreg pământul, numită Covid-19. Sub aparate, intubat și cu masca de oxigen pe față, inima slăbită a dirigintelui a cedat foarte repede.
Absolvenții, care în timp au devenit profesori universitari, medici cu renume, ingineri, cercetători..., au dus flori și au aprins lumânări la mormânt, începând discuțiile„în fața dirigintelui”:
Tudor;-- Pandemiile apar în lume ca avertisment înainte sau după mari necazuri puse pe omenire. Pandemia de holeră din anul 1912, a apărut pe fond de sărăcie, înainte de primul război mondial. Încă de ani buni, țara noastră, România, este bântuită de anomalii evidente în toate sectoarele.Românii sunt dezbinați datorită influenței celor care, cu interes, ne suflă în ceafă, a celor dornici de îmbogățire.
Marcu; -- Într-o zi cu mult soare, ziua de joi 12-12-2019, în lume a apărut un microb, Covid-19, descoperit într-o țară frumoasă și puternic dezvoltată economic, China. Nici astăzi nu se știe și nu se va afla niciodată dacă virusul a fost aruncat sau scăpat din laboratorul lor. Cert este că se dorește schimbarea lumii... Dar, renumitul poet Adrian Păunescu a avut o premonițiecu mult timp înainte de această pandemie și a scris-o în poezia:Bolnavi Unanim
„Și ce-ar fi dacă, / Într-o zi blestemată/ Ne-am îmbolnăvii cu toții/ Deodată?/ Și medici, și pacienți,/ Și părinți, și copii?...
Grigore; -- Acest virus, ieșind din China și purtat de oameni, a cuprins toate țările și face ce vrea pentru că nu se lasă controlat. Microbul seamănă cu hoții, vânzătorii și trădătorii de neam și țară ai României, pe care nimeni, niciodată, nu i-a putut controla și stârpi. Acestora nu le va pieri niciodată sămânța din Româniafiindcă se înmulțesc ca virusul Covid-19, în fel de fel de tulpini.
Mihai; --Covidul a prins țara noastră frumoasă în mare sărăcie, cu spitalele vechi, lipsite de medici și aparatură. La noi,covidul are putere mai mare ca-n alte țări din cauza sărăciei. Hoții de țară au furat totul și au dispărut.
Gheorghe; -- În aceste timpuri grele, pentru a încănta lumea și pentru a ușura suferința copiilor și tinerilor, în țară se aud cântecele patriotice de la „Cenaclu Flacăra”, cenaclu care, de mulți ani, a fost preluat de fiul poetului, Andrei Păunescu. Acestaduce cu mândrie numele părintelui său, Adrian Păunescu,prin spectacole grandioase...
Din mormântul dirigintelui se aude un suspin greu...iar vocea patriotului Adrian Păunescu „participă” din eternitate cu versurile:
„... Noi mereu le-am suportat pe toate,
Ducă-se dezastrele de-a dura,
Dar de ce în plină libertate,
Cea mai mare să devină ura?
Pluralismul tuturor ne place,
Chiar dacă îl facem numai unii,
Dar vedem, de atâta timp încoace,
Pluralismul cinic al minciunii.”
(Asdrian Păunescu)

Irina Monac ar încheia cu aforismul:

„Oamenii sunt experimente vii pe care se încearcă definirea timpului”
(Teodor Dume)

Gabriel Stănciulescu: Iubirea mea, ursita mea...

=====================
Te-am presărat între ispite,

lângă un dor ș-o-ngândurare,
pe vremuri gri afurisite
iubirea noatră-i o încercare.

Iubita mea, ursita mea,
pășim cu dreptul, calea-i lungă,
de mână fi-vom printre stele
și calde raze, să ne ajungă.

De dor ș-amor călăuzită
într-un decor cu promoroacă,
cald îți e și rece iară...
când ești hazlie, când posacă!

Te înconjor c-o-mbrățișare,
te simt, prin pori se scurg dorințe,
și în clipe mii ne contopim
ca-ntr-un curcubeu de ființe.

Te mângâi cu priviri lucinde
și cu un sărut catifelat,
între vis și realitate
ursitele ne-au condamnat.

Ne-au condamnat la fericire,
La ce am tânjit și am mai vrea,
Să fim aievea, împreună...
Cât ține viața,... și într-o stea.

Autor: Gabriel Stănciulescu

Firoiu Cristina Maria: Un Dor care nu s-a speriat niciodată de Dragoste²

        poezie                                                                                          

Când mă apucă dorul...
Mă las în plata norilor;
Să facă ei ce vor cu mine:
Să plouăm împreună
Ori să ne supărăm pe Soare!
Apoi, câteodată,
Dar doar câteodată...
Mă urc în spatele gândirii.
Acolo simt că am nevoie și de vânt...
Ce mult imi seamănă vântul când
Sunt fără nădejde ori fără grai de iubire!

Recunosc, pe furiș de priviri,
Când doar iarba are să mai înțeleagă
Cumințenia potecilor,
Împrietenesc ploaia cu vântul
Și-atunci,
Atunci...
Imi este foarte greu.
Nu știu de ce fac asta ...
Poate doar pentru că sufletul meu nu stă la pândă,
Căci am văzut eu multe suflete care fură
Sărutul altora
Și urâte buze devin cele ce nu-și păstrează credința celor mai dragi buze sărutate cu câteva doruri mai devreme...
Tic-tac...
Tic-tac...
Și mai sărutăm puțin...
Uneori mai bine,
Alteori mai puțin bine...
Cred că în acel moment depinde totul
De respirație,
Respirația venită din suflet și ascunsă în inimă,
Adică,
Ati văzut voi că
Această respirație
La începutul sărutului este foarte puternică, intuitivă, credincioasă, arzândă...
Fricoasă, întâmplătoare....
Iar apoi...
Dacă sufletul tău nu are legătură cu buzele tale,
Aceasta se pierde,
Se pierde și fuge!
Aici vorbim despre un sărut ticălos.
Sărutăm ticălos de mai multe ori în viață.
Mă rog, să revin la dorul meu...
Cum am început?
"Când mă apucă dorul..."
....................................................
Greșit!
Pentru că nu mă apucă niciodată dorul...
Ci...
Când mă apucă pământul...
Când mă apucă stelele...
Când mă apucă apa...
Când mă apucă aerul...
Când mă apucă toată viața...
Atunci...
Doar atunci
Mă las în plata Iubirii
Și nădăjduiesc
Că și vouă vi se întâmplă
Dar am vrut să vorbim,
Să spună cineva
Ce se întâmplă...
Ah, încă ceva...
Când aveți timp și stare,
Să încercați să creați un dor definitiv
Dacă încă nu ati găsit!

Aveți grijă, căci nu va fi niciodată dor definitiv acela ce se plânge doar în absență
Și povestește câte-n lună și-a stele,
Ci doar cel ce se încumetă să îl apuce damblaua infinitului aflându-se lângă un alt dor.

Adevăratul dor se plânge de apropiere, adică se teme că ceva îi este atât de cunoscut și de drag încât acesta chiar nu mai poate supraviețui de unul singur
În fața dăruirii.
Dăruire!!!
Adică devine laș în fața propriului suflet,
Isi dezbracă sufletul și îl lasă ca pe un 8 așezat cu inima-'n sus!

Vă rog încă o dată... în aceste cuvinte pe care nu vreau să le așez cumva,
Căci nici eu nu mă așez cumva:
Când aveți timp și stare,
Încercați să creați un dor definitiv!

Ah, uitasem...
Să nu spuneți niciodată (dacă aveți ocazia)... că vă este dor și atât...
Ci... tolăniți-vă dorul întreg la umbra vieții până când își găsește rădăcinile
Și atunci o să vedeți infinitul despre care băteam eu potecile cuvântului mai sus...!

Marian Vișescu:***

Sunt la marginea lumii cărându-mi pantofii
zdrobind nesătul bălți pe trotuare,
iar ploaia care stă să vină...
Îmi șterge fruntea de culoare!

Încă îmi mai aduc aminte ce am fost,
țin minte!
M-am îmbătat cu abur rece... Nu era vin.
Și cerul, acum, își varsă apa
să-și domolească setea din asfaltul citadin!

Mă-ntind, mă uit pe la vitrine,
Eu-lui din mine încep să-i crească palme,
amintindu-și cu câtă ușurință
în trecut era... o umbră din reclame.

Într-un colț de stradă îmi descalț pantofii,
scăldați de-atâta apă ce-a curs pe trotuare
și tremurând de frig, ștergându-mi fruntea rece
scuip seninul după ploaie, crezându-mă...
albatrosul... ce n-a uitat să zboare!

  poezie                                                         

George Sangortya: Esența morții

=======================

Încă din prima noapte,
a minții mele
Dar și-a ultimei dimineți ,
pe care eu scrisesem ultimul
poem uitat
De-atata dor
Era ,accea esență a morții
care îmi dădu-se târcoale
În acest nesfârșit timp
Când visele mele nelegiuite ,
ce se rătăcise în alte lumi,
de dincolo de noi
Și totul ,
transpus într-o retrospectivă umană
cu miros de tăciune
-
Și acele clipite ,
sparte în mi de cioburi incandescente
Era nefirescul,
ce aștepta la inima mea
cea mută
de nesperantă
Parcă rătăcită....
nu știu unde
Într-o stea,
stingandu-se incet, incet
deasupra unui oraș de unde eu
plecasem ,
către o eternitate neștiută de nimeni
Și unde esența morții ....,
îmi era ascunsă
în mii de pastile luate cu pumnul
Visând la o moarte atât de poetică,
căzută într-un neașteptat somn
din care, aveam să nu mă mai trezesc. niciodată ,
dar niciodată .....
-
Și cum să mai pun dovada
în fața dispariției mele
Când moartea mea,
îmi făcuseră deja curte
la solemnitatea mea eternă
Ca și cum destinul era,
ca un grefier care îmi scriese
tot trecutul meu
Și poate de ce nu...,
esența morții avea și ea gust de ceai
sau poate de cafea
proaspăt măcinată
Ca mai apoi,
să stea cu mine la o șuetă
despre cum ar fi fost înțelegerea
mea interumană
Că doar îngerii cu aripi eterne,
mă mai pot înțelege
în toată această rătăcire
-
Iar sufletele ce sap morminte
Pe ceruri ,apărând și luna
ascunsă de-atata vreme
Cu chipuri în oglinde saltimbalce
Dar aici.....
poate fi și timpul
care părea ,că este al meu
și numai ca esența morții
să poată, să-mi mai călăuzească
ultimi pași
până la ultimul răsărit de soare
Și știu.....
Că hoarde de demoni,
puseseră stăpânire pe-al meu
suflet nelegiuit
Iar totul, îmi făcuseră redat,
ca într-un traseu
cu norii de turcoaz ....
Neșlefuiți , de-atata patimă cordială
Și unde cenușa răstignirii mele,
ascunsă într-un păcat
S-au unui crez ,
într-un mormânt acoperit
de trandafiri nemuritori

The Dark of Silence / București 2021

Stamate Constantin: Amor?

Ieri, in noapte,
Adesea mă oprisem
Cu zâmbetul pe buze.
Ieri, in noapte,
Vântul mortificat roşea-n zori
Sub al vietii soclu.
Întristătoare, se-nălţa luându-şi zborul
În al meu vis de jale.
Soarta... mâhnită şi pustie vieţuieste,
Chiar tu, aşa-i femeie?!
Rămâi pulbere uşoară
Bucurată de-un fluture ce zboară,
Din amor in amor purtat pe alei...

Nuța Crăciun: Azi noapte m-am întors la tine

versuri ==============================
știu că e mai bine să nu privesc înapoi

e vreme prea multă și o ceață deasă între anotimpuri
o pădure întreagă de străini cu valize în mână un adevărat
domino cu piese care nu se mai leagă

azi noapte m-am întors la tine ai fost pentru o clipă
aripa ruptă a visului meu
lumea a rămas în urmă în limbaje de neînțeles
în adevărul unei povești care nu se mai repetă

totul s-a destrămat acum îngropat în propria umbră
viața e un metrou în care nu se deschid ușile
sirena care anunță intrarea în tura de noapte

am înțeles că singurul adevăr este amintirea
care supraviețuiește oricărei singurătăți

===================================

Nicolae Silade: Miniepistole

 Nicolae Silade  (n. 4 decembrie 1956, Făget, Timiș): Poet și jurnalist, redactor șef la “Lugojul” (între 1991 și 1997), fondator şi director al ziarului “Actualitatea” (din 1997), fondator şi director al revistei „actualitatea literară” (din 2010). A publicat în: Algoritm literar, Alternanţe (Germania), Apostrof, Arca, Arcadia, Ardealul literar, Argeş, Ateneu, Banat, Cafeneaua literară, ComUnique, Conta, Convorbiri literare, Cuvinte româneşti, Destine literare (Canada), Discobolul, eCreator, Expres cultural, Ex Ponto, Familia, Fereastra, Flacăra, Hyperion, Levure littéraire (France-USA-Germany), Libertatea (Serbia), Luceafărul, Luceafărul de Vest, Lumina literară şi artistică, Lumină Lină (SUA), Mărturii culturale, Orient latin, Origini România (Spania), Orizont, Poesis, Poesis Internațional, Pro Saeculum, Ramuri, Reflex, România literară, Român în lume (Spania), Semne, Steaua, Surâsul Bucovinei, Unirea (Austria), Vatra, Tomis, Tribuna. Poeziile sale au fost traduse în: engleză, franceză, germană, spaniolă, maghiară și ebraică.Blog: Nicolae Silade - Vreau să întorc poezia spre lume şi lumea spre poezie!

      miniepistole           

64                                                                                   

m-am trezit la 3:33 şi gândul pe loc mi-a zburat la cifra aceea
666 fără nicio legătură cu liniştea de dinaintea zorilor cu lătratul
câinilor comunitari acompaniaţi de cântarea greierilor de oraş fără
nicio legătură cu vuietul camioanelor pe autostradă sau cu faptul

că luna era tot în mijlocul platanului cum am lăsat-o când am
plecat la culcare poate gândul că au trecut o sută de ani şi mai
bine de la primul război mondial să aibă vreo legătură poate crimele
comise în cel de-al doilea oricum conexiunea cifrelor a dat naştere

gândului că toţi dictatorii lumii au fost la început inocenţi iată-l pe
pe hitler scâncind în braţele mamei sale şi iată-l pe stalin sărutând
prima oară o fată iată-l pe mao la şcoală învăţând alfabetul chinez
ce şcoală ce educaţie ce sistem mă întreb le-a permis să devină

ce au devenit ce şcoală ce educaţie ce sistem bune de aruncat
la gunoi dacă dintr-un copil se pot naşte asemenea monştri

67                                                                                    

mă tot uit la niște poze pe net o galerie foto cu trei sute șaizeci și
cinci trei sute șaizeci și șase imagini din țară afară e frig și noros nu
prea ai ce vedea pun pe slideshow și urmăresc fotogramele ce țară
frumoasă avem am avut parcă aș călători în trecut iată locomotiva

cu aburi mocănița din bucovina ce mult mi-a plăcut s-o aud șuierând
printre case să o văd pufăind printre brazii încărcați de zăpadă iată și
sania trasă de cai în urma ei o mașină din secolul nostru iată-i pe copii
la săniuș la colinde cu steaua cu plugușorul ce obiceiuri ce rai ce magie

iarna în sat drum de oi prin nămeți și sunete de clopoței la stână care
cu fân trase de boi de bivoli de vaci nu pot să uit nu am uitat de capra
neagră din munții carpați de lupii urlând în pădure dar ce mult ce mult
ne-am schimbat după două războaie și un comunism eșuat afară tot

frig și noros nu prea ai ce vedea numai natura se întoarce-n natură
iar pe facebook dacă bine traduc iubirea de neam e zaț peste ură

68                                                                                          

zile în șir am căutat-o pe lupe târfa aceea de 17 ani din cartierul
guerrero am căutat-o cu detectivii sălbatici și după trei ani și mai
bine am regăsit-o în 2666 în camera hotelului acela trebol la fel de
încăpătoare și la fel de întunecată ca pe vremea lui roberto bolaño

amintindu-și de el i-au dat iarăși lacrimile ca atunci când își pierduse
un fiu la prima vedere nici nu m-a recunoscut însă nici nu mă așteptam
la vreo recunoaștere ea era tot subțirică și avea aceleași picioare lungi
și pătate ca leoparzii și tot 17 ani am regăsit-o goală în același pat

holbându-se la tavan ca atunci când făcea dragoste cu ființe imaginare
am regăsit-o vorbind despre viața ei și ce însemna pentru ea fericirea
și mi-am dat seama că n-a cunoscut nici fericirea nici dragostea
cu toate că pe mulți i-a făcut să se simtă bărbați încolăcindu-și

picioarele de leopard în jurul taliei lor căutându-le sfârcurile
sau bătăile inimii sau pur și simplu sugând din ei inima

Cornel Florin Cubleșan: Închipuirea

==================

Un șarpe albastru
îmi trece prin auz-
ca un sunet de gheață -
când mă atingi
cu gândurile
cu tăișul vorbelor tale.

Închipuirea crește
în adânc.

Distanțele dintre noi
se măresc-
le descoase
noaptea

când șarpele albastru
îmi trece prin auz
si mă cutremur

când
nu pot să te uit.

=====================

Alexia Ema:***

    poezie                                   

te așteptau aliniați
de-o parte și de alta
a întunericului
cu lumânări în mână
luminau atât de frumos
prin ceața aceea rece și grea
drumul până la biserică
încă puțin
și ajungeai acasă
încă puțin
și se termina

,,v-am adus-o înapoi"

ce frig în cuvintele tatei
de parcă le aruncase despuiate
în iarna de afară
n-a îndrăznit nimeni să-i răspundă
nici măcar eu
și ce să-i fi spus?
nu tată nu lor le-ai adus-o
nici nouă
ai adus-o de fapt pământului
aș fi spus prostii
nimic nu putea să-i îndrepte umerii
nici mie să-mi oprească nenorocitele alea de lacrimi

dar tu păreai liniștită
te întorceai în sfârșit acasă
de data asta n-am putut să mă mai ascund
în spatele ușii
deși mi-aș fi dorit mai mult decât oricând
să o pot face

"vezi că fata noastră te va urî
dacă nu te întorci"
mi-au răsunat în timpane ca un ecou
cuvintele lui de atunci

în spatele ușii se afla acum o altă fetiță
am surprins-o cum iscodește prin gaura cheii

apoi o deschide ușor

cât să facem una cu alta pace
și să recunoaștem la dracu
chiar ne-a fost dor

Nela Tănase Talabă: Am rămas captivă

Am rãmas captivã în albastrul tãu tãios
şi m-am rãtãcit, oh, m-am rãtãcit
in gerurile din sufletul tãu!
Insulele de nori
ce capitoneazã pereţii inimii tale
deseneazã arabescuri bizare,
umbre tabu pentru dragostea mea.
Aerul tãu a devenit atât de vâscos, compact,
încât cocorii îşi curmã tânguitor zborul
şi cad pe verticala gândului stingher,
suspendat peste inima mea.

Nu mã mai amãgi cu miraje
pe care retina mea lacomã
le absoarbe ca un burete!
Lasã-mã sã-ţi deschid ferestrele!
Lasã-mã, o, lasã-mã, într-un ultim ceas,
sã-ţi sublimez albastrul tãios
în veşnicia iubirii
unde vreau sã am mereu adãpost!

Petre Stoica: Declarație despre zbor

================================
Să presupunem

Că Dumnezeu ar fi o pasăre,
O pasăre mare
Iar pasărea aceea s-ar găinăța în capul
Tuturora.
Oare l-am mai iubi astfel pe Dumnezeu?
Știu
El pare neutru în general și nu supără
Decât atunci
Când ai așteptări prea mari de la păsări
Și nu ai încercat nici măcar o dată,
O dată, să zbori

================================

Niculina Berheci: Celor care nu mai sunt

versuri

Ei nu sunt morți, sunt doar plecați puțin,
Să lumineze lumea-n chip de astre
Și transformați în picuri de senin,
Revin ploi calde-n inimile noastre.

Înconjurați de străluciri albastre,
Se scaldă-n lacul lacrimilor lin.
Ei nu sunt morți, sunt doar plecați puțin,
Să lumineze lumea-n chip de astre.

Nu vor să plângem,ci să le zâmbim,
Când vin la noi cu aripi de măiastre
Și-apoi,transfigurați în flori din glastre,
Ar vrea din când în când să-i pomenim.
Ei nu sunt morți, sunt doar plecați puțin.

                                                               

Ionel Bota: Poezia lui Teodor Dume între temele primordialului și propria geneză

 Resuscitări, supraviețuiri, autenticism

Numai în literatură, spune critica, deconstrucția e pozitivă, eul creator/creativ fiind cel ce sancționează, după ce negociază, ipostaze ale deciziilor neașteptate privind de-compoziția imaginarului. Dar de-construcția pozitivă e la ea acasă în mai toate literaturile lumii contemporane iar temele provocărilor poeziei – la cele en vogue, ca să zicem așa, mai alăturăm reducțiile edificării, ambiționarea indistincției, consacrarea afecțiunii ușor intimizante ca maximă vizibilitate într-un discurs contrabalansat de utopia agonică – plusează en abyme experimentul ordinii vernaculare. Eul liric e tot mai reticent tentaculelor melancoliei, însuși demersul sugerând o permanentă așteptare. Așadar, obsesia poemului vizionar e peste tot arcana autenticismului sever.
La noi, unde „stratigrafierea” promoțiilor post 90 a îngăduit adeseori afirmarea adolescenței punk, vârstnicii nu dau semne de oboseală, ei sunt activi, jucând și la două capete: fanfaronadă grațios-abrazivă ori ecranare oniric-grotescă a stării de poezie. Un poet atent la propriile subtilități, ca o instanță cerebrală, cu un ritm specific în aparițiile editoriale, este Teodor Dume. Ciudat, oricât am crede că survine la un moment dat clacarea și deriva, cărțile sale, care apar la intervale scurte de timp, sunt fiecare în sine mostre de strategie particulară/particularizată. Fiecare din aceste volume devenind jaloane în sine ale unei ascensiuni valorice care, oricât ne-ar contrazice destui chiar acum, trebuie luată în seamă dacă vrem să știm cu adevărat ce se mai întâmplă la ora actuală cu poezia românească.
Iată, de pildă, Moartea din vis (Iași, Editura PIM, 2020, 154 p.), e o carte iscată din acest autenticism obsedant. Dar cartea aceasta este, cum s-ar zice, grea de poezie. Încărcătura lirică indică o experiență matură, ecranarea imaginarului având ca fundamente un onirism evanescent („dincolo de orice tăcere/e-ntuneric și nici un cer/umbrele adorm într-un fel anume/ca și când/nu ar fi existat atingeri//aciuit în primul anotimp/după naștere/îmi desfac singurătățile în șuvițe lungi//pe palmele mele goale au mai rîmas/doar urme de fluturi”) dar și candoare de ingenuu mai mereu aflat în priza convertirilor. Partitura ține, e drept, de cotidian, de evenimențialul sincopat, dar unitatea de măsură e, totuși, metafora. Dinamicile discursului liric perspectivează, mai degrabă, o adâncire în sine, ființa supraviețuiește visând, scriind, imaginând, scenariile, uneori decerebrate, țintind distopic ritmările intemperantului psihedelic. Febricitatea sintaxei lirice nu complică nici codul, nici mimata depersonalizare. Jocurile eului – un eu opresiv, totuși, față cu o lume dementă - amestecă, desigur compensativ, planurile simplității fade, edificate din registrul discursului, orchestrează un suprarealism pliat pe inițiala fanteziei, condiționată și ea de starea personajului: „în fiecare duminică/la biserica albastră/slujba începe la nouă fix//Dumnezeu mereu pare grăbit//îmi șterg ochelarii/iau biblia și plec//între două rugăciuni/cineva îmi spune că Dumnezeu/trăiește prin noi//deși nu s-ar fi cuvenit/să vorbesc despre asemenea lucruri/i-am răspuns//dacă eu sunt poarta spre cer/și Dumnezeu este calea/atunci copilul meu va fi/consistența trupului sau/șoapta morții trupului meu?/o bucată de liniște oprită între noi/scurta dangătul clopotului//poate din pricina asta încercând/să-mi descâlcesc nodurile din viață/am tăcut...” (Poarta spre cer, p. 115-116).
E multă coerență în delirantul dualism realitate-visare. Un continuum constitutiv e supus destul de brutal imprevizibilului, dar nici un element nu e dislocat violent din alcătuirea întregului, nici o „rătăcire” nu consemnează inadvertențe ale eului liric. Melancoliile sunt incinerate prin enunțare, practic (,azi-noapte mi-am dus iubita acasă/o să locuim în acest anotimp/pentru o vreme și/în aceeași casă/o să dormim în același pat/din când în când/tăcuți ca păianjenul din colț/o să facem dragoste și copii/ne vom îmbrățișa tristețile ne/vom mângâia în gol/vom număra pe degete orele/rămase neatinse/cineva ne va ademeni prin semne/va fi singura noastră noapte în care/nu ne vom striga pe nume//privesc din mijlocul emoției/și tac//oare ce nume să-i dau/singurătății mele...”), nici o dulcegărie nu sabotează ritmările figurativului lăuntric. Uneori, funambulescul, și el bine mimat, pare să fie nimic altceva decât refuzul salvării artificiale a ființei, emblema spiritualului se redistribuie în ciudate stigmate, realitatea imaginară inducând sensibilitate exorbitantă deschiderilor vizionarului.
Nu este scutită poezia aceasta de o tensionare gripată, convulsivă. Dintr-un cadru în alt cadru, poemul are un traiect in crescendo, lumea/realul trece prin stări de estompare, volatilizare, contorsiuni ale imaginarului dau un statut de ambiguizări peremptorii plonjeurilor eului în universuri meta-lirice. Antinomii diafan-lugubru întâlnești la tot pasul și ele fac parte din zestrea stilistic-estetică a liricii lui Teodor Dume. Histrionismul discursiv explodează, însă, în fluidizările stilisticii („nici chiar moartea nu doare/mai tare decât dorința/de a iubi sau/a fi iubit”), furia existențială determină dislocări semantice. Intarsii fictivizante impun o energie discursivă edificiului liric (dar și edificărilor poematice), șarjele eului denotând curaj imaginativ, asta pentru că și solemnizările tonului de fond (uneori și grotescul incumbă formal suprarelismul) duc în desuetudine doar harnașamentul, nu și vocea (eului, da) verificabilă. E ca și cum ai trăi vremuri fantastice, deopotrivă cu autorul. Numai că vremurile sunt cum sunt (adică tare urâte), iar a căuta dinadins reabilitări și destrămarea stranietății prin versuri altminteri abile, subtile, frumoase, înseamnă șefuirea unora din fațetele lui Ianus. Or, decadentismul poeziei lui Teodor Dume constă tocmai în a dezvălui „putrefacția” melancoliei, instinctul libertății provizorii e augmentat de un fior mistic, ontogenetic, mocnind emoțional, trezind din criză somatică energii paradoxale:
În creuzetul descifrărilor sentimentale, eul liric inovează direct în barochismul texturii poemului. Interogativul cedează bifurcațiilor sofianiste, același eu devine alteori extrem de recluziv. Să mai spunem că supraviețuirile se transformă în recuperări și procedura introspecției fascinației elimină riscul „agresiunilor” calofile, trecutul și uitarea impusă au asemănări cu proiecția abandonului tragic. Fragile, vulnerabile, sunt evaluările de miracol palpitant-hipnotice („dâra de nisip din trupul meu/atinge pământul/printre/măruntaiele lui/cerul/deschide o rugă”), de combinatoriu al realităților consensuale. Extincția și revenirea în ciclul primordialului inițiatic fac din cazurile multor poeme o reverie fără rezerve, cumva neverosimilă. Or, stările afective, cred eu acum,cel puțin la lectura acestei cărți, întrețin și individualizează, aici, starea de poezie.
Altminteri, e o liniște absolută, o energie ascunsă, expurgată din tonalitatea anti-edulcorărilor. O poezie care se ferește, programatic, de a deveni peltea erotică, poeme care își află regenerarea în ele, în maximalismul „vegherii” faliilor din tectonica percutantă a reliefului metaforei. În pofida angrenajului vetust al realului, avem de unde alege, chiar dacă nu eul este impenitent, precum în poezia post-optzecistă de azi. Autorul e interesat doar de partizanatul poemului-poem. Poemul anulează, poate anula nenorocirile lumii, alungă îndoiala, resuscită mereu memoria primordialului, consacră vieții fulgurații lirice, redistribuie Lumii statusul de imprevizibil road stories: „am pus totul deoparte/somnul munca libertatea/ipocrizia și femeia//stau nemișcat și fac infuzie/cu aromă de cer//poate puțin dezamăgit/că n-am oprit un strop/de înțelepciune//cât să mai pot rămâne/printre oameni” (Omul din piatră, p. 80)
E și mult parfum de mister și inefabil fiindcă, nu-i așa, între Eu și Celălalt inegalabilul suspans tot poezie înseamnă. De aceea mai degrabă aș vorbi de capturarea melancoliei, de păstrarea ei în rezervă, deși explicitul nu e deloc operant, scrisul învinge memoria. Teodor Dume știe foarte bine că, semn al unei revelații, poemul caligrafiază mistuitor o realitate, alta decât realitatea calpă în care conviețuim, grav proiect de amneziere, de umilințe ale intelectualului. Poetul, rebel nelecuit, caută sensurile cele mai adânci, versul îngemănează nevoia plenitudinii lumii, emoțiile sinelui, întreține vâlvătăile interogativului. Marja lui pensiero debole poate remodela, prin poem, scenariul reificării.
Volumul acesta continuă ritualul unei poezii bune prin care Teodor Dume, ambiționând destul de des să iasă din mrejele genericului, izbutește de fiecare dată să facă demonstrația unui poet pur sânge. Ceea ce nu e de neglijat, dacă vrem să inventariem cu adevărat dinamicile poeziei noastre din ultimele trei decenii.

    cronică                       

Reznic Cristian:***

I                                                                                           

fereastra deschisă
doi ochi privesc
spre capelele albe
spre talazuri
ridicate în cer
păstrează în sine tăcerea
și totul în jur
i se pare zgomotos
se așează la masă
se cufundă încet
să nu tulbure apele
deschizând porți
pătrunde în alte lumi
se reunește
cu eul său
fiind în deplină armonie
ca Yin și Yang

II                                                                                         

am venit iubito
să-ți sting flacăra
din buze
din ochii tăi
inexpresivi
stelele albe de cristal
și luna de pe cer
se întorc împotriva ta
în această seară
tu cu mâinile încrucișate
privind rece
mă străpungi
în adâncul meu
un zbucium răsună
și eu tremur
tot ce a fost sufletesc
s-a spulberat
a rămas un gol
fără de sfârșit
e frig
pustiu
și ninge

                                                                                       

Barbu Iulian:Sub cerul iubirii

(de Rusalii)                          

Ca o prelată imensă
Iubirea acoperă
Casa cu un roșu invizibil
De culoarea cireșelor din stradă .

Poezia transformă
tăcerea în Cuvânt. .

Privesc peste poem
Pădurea ce ca o taină
Mă ascunde în vers .

                                           

Gina Zaharia: Lampa

                                                                                                                                   

Abia aștepta să se aștearnă întunericul că lampa bunicii se aprindea parcă din senin. Peretele alb devenea un muzeu unde umbrele flăcării abia pâlpâind desenau amintirile de peste zi. Lângă ea, o icoană veche, în fața căreia bunica se rugase în toate etapele vieții sale: pentru fiii plecați pe front, pentru sănătatea noastră, pentru bunăstarea zilei de mâine.
Îngenuncherea în fața Maicii Domnului nu se face oricum, ci în liniște deplină, spunea bunica. Simți o rază de lumină că se desprinde din tine și urcă spre cer. Și nu mai știi dacă vântul îți bate pe umăr ori o adiere divină te cuprinde.
Apoi veneau fluturii după lumină, fluturii plecați să petreacă grijile până departe, fluturi mai mari sau mai mici, ostași fără de lance, dar cu libertatea în piept.
Veseli, făceau rânduri-rânduri până la izlazul cu albăstrele și ruguri de mure. Și nu doar o singură dată i-am văzut cum se așezau pe ștergarul bunicii, la cină.
Deodată a început să plouă. O ploaie deasă care spăla noroiul pământului. Iar picurii se adunau în pârâiașe, mângâind rădăcini de urzică vie și dezlegând mărăcinii de înțepături.
Din când în când, se ivea luna. Dădea norii la o parte și își arăta ochii limpezi. Îi zâmbeam și se bucura. Dar poate numai eu o zăream. Poate așa se vedea de la fereastra mea, ori mintea mea o aducea acolo. Ca să aprindă lampa bunicii. Ca să încurce firul timpului. Să lumineze calea spre adevăr.
Și acum e lampa aprinsă. Însă fluturii nu mai sunt. Ștergarul e ros de molii, ploile și-au zidit albii adânci.
Pe un petic de gând, luna ține în brațe casa bunicii. Iar bunica stă în genunchi și se roagă.
– Aprinde, Doamne, lampa aceea să lumineze casa celor care poartă răsăritul cu ei!

Din volumul "Cartea de sub braț", Editura "Leviathan", 2021.

Gina Zaharia: Zbor

================================

mă ia de braț copilăria și zice
- hai să mergem pe dealul din spatele casei
am uitat acolo păpușa cu ochi căprui
și rochie cu fluturi

- nu... nu mai știu unde e
poate într-un șotron cu spiriduși sau într-o carte
de primăvară
iar la anticariat s-a închis de mult...

- și totuşi hai să ne pitim după nuci
de atâtea ori am intrat în umbra lor
sigur mi-au rămas în vreo scorbură pantofii
pe care mi i-a cumpărat mama
când moș crăciun
se pierduse pe poteca dinspre casa noastră

- nu pot am strigat tu nu vezi
că zborul meu s-a oprit într-o fotografie?
pelerina de atunci a devenit un evantai de culori
care curg
pe genunchii mei

La mulți ani, copile de oriunde! Tu ești lumina și binecuvântarea noastră!

Ina Dumitrescu: Anotimpul viselor

 versuri  

Din anotimpul unor ierni ce-au smuls
Săruturi oarbe printre suspine reci
Am mai pastrat mângâiuri tatuate
Din visele pe lângă care treci...

Și n-am putut să mă despart de ele
Căci doar în ele îmi dospeam surâsul...
În ele eram liberă de frici
Și nu îmi aminteam ce-nseamnă plânsul.

S-a împuținat nisipul din clepsidră,
Nici nu mai știu ce cântec să-i mai cânt
Să curgă mai incet, ca intr-o șoaptă,
Să pot visa mai mult, iubirea să o simt.

Și când ultimul fir de nisip
Va curge lin și visul va opri,
Poate atunci mă voi trezi să mor
În viața fără vise și plină de trăiri.

Maria Vasilescu:***

La o intersecţie de cuvinte
s-au încrucişat două priviri
dar era atât de roşu
că femeia a rămas goală
să urle ‒

bărbatul a scăpat
şi-a luat târziul pe tălpi
şi s-a dus
mai departe.

Georgian Ionuț Zamfira

versuri, versuri, versuri, versuri, versuri, 

Se scurg pe suflet două lacrimi înconjurate de căldură
Și de iubirea părintească formată din dureri și ură
Însă oricât de mult ar cere un trup flămând lăsat să moară
Nu va obține mângâierea cat timp durerea o să doară

Aducerea la suprafață a amintirilor cumplite
Și scoaterea în evidență a rănilor despăgubite
Nu vor produce noi regrete în ochii celui ce ascultă
Ci va-nflori în el speranța ispășitoare și ocultă

Pe-un drum crăpat de-atâta soare și împietrit de-a vremii zgură
Apar toți șerpii din adâncuri fiind prolifici la căldură
La umbra unui măr sălbatec, pe jumătate ars de soare
Doi porumbei își scriu povestea într-o iubire muritoare

Atâta vreme cât strănută un nor din când în când din zare
Vor exista lacrimi sfințite chiar dacă sunt ades' amare
Însă din lacrima căzută vor înflori florile lunii
Cu care ne-om cinsti părinții și ne-om comemora străbunii.

Mioara Olteanu: Tunetul developând imagini

     poezie                                  

Printre albastru

Iubirea privește tăcută

Dintr-un colț

De gri, negru şi alb

Iar eu înainte

Întrecându-mă în salturi

Spre posibil.

Alexandru Andi Pripon: Cea din urmă ploaie

     versuri 

Privim tăcuți la cea din urmă ploaie
Care inundă primul vis de zbor,
Lăsându-l devină, prin noroaie,
Un accesoriu nefolositor.

Speranțe se topesc sub reci șiroaie,
Trecutul s-a topit în viitor,
Privim tăcuți la cea din urmă ploaie,
Cu cea dintâi senzație de dor.

Cuvintele seci mânjesc întreaga foaie,
Ca un adagiu neconvingător
Se scurg idei în plăsmuiri greoaie,
Iar noi, într-un demers înșelător,
Privim tăcuți la cea din urmă ploaie.

Petre Stoica: Autoportret

===============================

Am înfundat gurile de tun

Cu flori de mușetel dintr-o copilărie

Pașnică

Adormită pe sub coline domoale, cu gust

De ceai.

Sunt născut să fiu de partea celor care nu

Au plecat

Mai departe de cuvintele lor, niciodată..

Singurele victorii

Le-am obținut asupra mea, până am reusit

Să mă cunosc

Și să mă declar învins de verticala binelui,

Atât

===============================

Marin Rada: Comori

Doar tu îmi spuneai

că înlăuntrul unei femei

doarme o ființă
necunoscută
nici măcar de cugetul ei...

Când vei privi
în ochii ei,
cu mirare,
de tine depinde
dacă vei trezi
un înger, un demon,
o mireasmă de floare...

Numai tu
vei putea să știi
dacă în sufletul ei
este iubire, teamă,
singurătate...
În sufletul unei femei
sunt toate
comorile lumii,
toate...

Vasile Dan Marchiș: Poezii

Tristețea cea mai mare      

Tristețea cea mai mare este a acelei păsări
condamnată pe viață
să zboare doar cu avionul...
Suspectă părea pasărea respectivă
uitându-se la mine
de parcă
dorea să-și dea aripile
în schimbul mâinilor mele
pentru ca eu să pot zbura în locul ei
iar ea să poată scrie în locul meu,
dar pentru cine?
Iar eu taină o priveam să nu par descurajat
prin faptul că prin mâini
nu mă simt altceva înafară de om...
Însă nu-i pasăre care prin măreția aripilor sale
să se joace de-a mâinile...
Nu-și dă nimeni o aripă adevărată
pentru tot cerul,
nici pentru toate mâinile...
Doar aripile adevărate
au crescut și cresc de la sine.
Mâinile goale dacă nu intră în contact cu ceva
pot face doar semne
fie de încurajare
sau de disperare.
Aripile chiar dacă nu intră în contact cu nimic
pot să zboare...

Motivare

Scriu despre singurul lucru pe care
dacă-l folosești fie ziua în amiaza mare
sau noaptea,
la bine și la greu,
la bucurie și tristețe,
la criză sau belșug,
nu poți fi dat de gol...
Acest lucru este lumânarea.
Ai motive s-o folosești oricând,
fie că te rogi cu voce tare
sau în surdină.
Iar dacă ești prins că taci
cu lumânarea aprinsă în mână
fără să semnalezi nimic la vedere,
când nu ești la un oarecare eveniment public
(botez, nuntă, slujbă religioasă
sau de altă natură),
chiar dacă ești de mirare soarelui,
poți motiva că astfel
ții momente de reculegere pentru cineva.

La Început...                                               

La început a fost cântecul la care
Dumnezeu i-a pus un singur vers:
”Ce să fac să am de ce să mă mir?”
Determinat de asta,Tatăl Ceresc
a făcut lumea cu viețuitoarele care
au preluat unele de la altele acest cântec...
Corbul, cioara și alte înaripate
au încercat să imite pe unele păsări cum ar fi:
privighetoarea, mierla, ciocârlia
dar n-au reușit pe măsură.
Dumnezeu auzindu-le oftatul le-a grăit:
”Pe voi v-am ales promotoare la bass!
Omul a încercat să imite și el unele păsări
fie vocal sau cu diferite instrumente muzicale
și a reușit atât de bine încât
a fost determinat să se exprime astfel:
”Doamne, nu știu ce-mi place mai mult
la aceste păsări!
Dacă aș putea cânta ca toate în același timp!”
”Vei putea!”
”Cum Doamne, a întrebat omul uluit?
Dumnezeu i-a răspuns:
”Fă-ți orchestră!”

Balaj Radu-Alin: ***

 Castelele de nisip nu rezistă în lumea noastră deoarece 

au un singur ingredient: nisipul... 

Ele supraviețuiesc metafizic, de dinaintea piramidelor, 

deoarece au un singur ingredient: aspirația umană ...

aforism

Geo Vasile: Mihai Eminescu

    Mihai Eminescu *Mihai Eminescu *Mihai Eminescu  

Cu mâne zilele-ţi adaogi…
Cu mâne zilele-ţi adaogi,
Cu ieri viaţa ta o scazi
Şi ai cu toate astea-n faţă
De-a pururi ziua cea de azi.
Când unul trece, altul vine
În astă lume a-l urma,
Precum când soarele apune
El şi răsare undeva.
Se pare cum că alte valuri
Cobor mereu pe-acelaşi vad,
Se pare cum că-i altă toamnă,
Ci-n veci aceleaşi frunze cad.
Naintea nopţii noastre îmblă
Crăiasa dulcii dimineţi;
Chiar moartea însăşi e-o părere
Şi un visternic de vieţi.
Din orice clipă trecătoare
Ăst adevăr îl înţeleg,
Că sprijină vecia-ntreagă
Şi-nvârte universu-ntreg.
De-aceea zboare anu-acesta
Şi se cufunde în trecut,
Tu ai ş-acum comoara-ntreagă
Ce-n suflet pururi ai avut.
Cu mâne zilele-ţi adaogi,
Cu ieri viaţa ta o scazi,
Având cu toate astea-n faţă
De-a purure ziua de azi.
Priveliştile sclipitoare,
Ce-n repezi şiruri se diştern,
Repaosă nestrămutate
Sub raza gândului etern.

Accresci col domani i giorni…

Accresci col domani i giorni,
Coll’ieri la tua vita scade,
Innanzi hai, ciò nonostante,
Eternamente il giorno d’oggi.
Quand’uno passa, l’altro viene
Qual successor a questo mondo,
Così il sole mentre cala,
Risorge pure in qualche luogo.
A quanto sembra altri flutti
Trovano sempre stesso guado,
E pare sia altro autunno,
Benché le stesse foglie cadan.
Innanzi alla nostra notte
Va la regina del mattino;
La stessa morte è illusione
Nonché di vite tesoriere.
Di ogni istante passeggiero
Intendo questa verità,
Che esso appoggia lo eterno
E volge l’universo intero.
Per ciò quest’anno pur s’involi
A seppellirsi nel passato;
Tu hai tutt’ora il tesoro
Della tua alma, sempre intatto.
Accresci col domani i giorni,
Coll’ieri la tua vita scade,
Innanzi hai, ciò nonostante,
Eternamente il giorno d’oggi.
I paesaggi corruscanti,
Che a file rapide s’incalzan,
Riposan sempre immutati
Nel raggio del pensier eterno.

                                                                                                              

Rodica Ochiș: Umbra fără nume

   versuri   

Eu sunt aceeași umbră fără nume,
De care te-ai legat cu-o zi de vară,
Mi-ascund mereu tăcerile prin lume,
Să pot visa în fiecare seară.

Presar dorințe-n zorii dimineții
Întruchipate-n boabele de rouă,
Miracol așezat pe geana vieții,
Tu să-le-aduni cu mâinile-amândouă.

Sădește-le în suflet să-ncolțească
Mlădițe tinere de puritate,
Târziul clipei poate să-ntețească
Zmaraldele pe ramuri răsfirate.

Un râu de dor trecut peste petale
Trezește simfonii uitate în suspin,
Sclipiri ce cad din ploile astrale
Aprind toți macii pe câmpul din destin.

Adună umbra mea și dă-i un nume,
Să prindă viață într-o zi de vară,
Să nu mai plouă cu tăceri prin lume,
Să îți rămân din zori și până-n seară.

Pica Maria N.Boștină: Luceafărului

==========================================
In valuri albastre, senine

Parfum de tei s-a ridicat,
Cu îngerii toţi să se-nchine,
Că veşnic eşti şi nu uitat!

Norii desperinşi deschis-au zări,
Ochilor dând drumul privirii,
Stele cu drag ți-au țesut timpi
În valurile amintirii!

Ai plecat, e mult de-atunci,
Luna-ți mai face rugăciune,
Lumină şi stelele-n cruci,
Mereu Luceafăr al Tău nume!

Versuri îți cântăm şi-acum,
În glasuri alese, ce-au mult har,
Cum ai fost şi cum te-ai dus,
Stelelor Te-ai dat în dar!

Şi-ai rămas să faci lumină
Ca Luceafăr sus la cer,
Nu mai este alt Luceafăr,
Versuri să scrie la fel!

================================================

Veronica Pavel Lerner: Poetul

  poezie                     

scriitorul de proză
nu e niciodată
singur

personajele lui
reale sau inventate
îl înconjoară

poetul însă
e cel mai singur om
din lume

poezia lui e

rugăciune
când o șoptește

chemare
când o strigă

durere
când o gândește

dor
când o scrie

spovedanie
când o mărturisește

cel mai singur om
din lume

poetul

Cornel Florin Cubleșan: din tăcere

Pe cămașa pe care-o îmbrac zi 

de zipe costume
pe cuvinte
aceiași pată scarboasa
ce nu iese
la spălat cu niciun detergent
aceiași pată pe gulerul
dimineții pe vise--

pata
pe care o văd clipă de clipă-
FRICA.

Îi întorc spatele
mă ascund în fuga
farfuriei zburătoare - renaște
în prima cometa
întâlnită.

Mă ascund
dincolo de mișcare de viață
o văd
cum își înalță
capul de șarpe cum se ridică
din TACEREA nesfârșită.

George Pașa: „Albăstruiu și alte poeme”

==================================================

(fragment 20)

Albastrul e ceva etern: străbate spații după spații,
se-ntoarce-n timp; în viitor, încântă alte generații.
Și-auzi pe-un cinic tinerel, ștergându-și cașul de la gură:
- Ești cam aiurea în tramvai, deși te crezi mare figură.
Căci Dumnezeul tău e mort, iar zei pragmatici îi iau locul.
Ce-atâta cântec fără rost? Doar file bune de-aprins focul.
Azi, poezia e un moft (să nu spun pierdere de vreme),
nu te ajută nicidecum, chiar de-ai să scrii antipoeme.
Trist, îl ascult pe tinerel, fără a-l lua prea mult în seamă.
Albastrul râde-ncetinel și către june-acum exclamă:
- Vai! Aflu că deja sunt mort, cu Dumnezeul meu odată,
că doar nimic sunt pe pământ, iar lumea ta-i așa bogată,
încât și coada de topor are un diamant în frunte.
Ce să mai zic? Felicitări! Ai grijă doar când treci pe punte,
că-i prea fragilă spre-a lansa pe cer o stea așa de mare.
(Mă tem că invers ai să zbori, și-o baie rece-ar fi salvare.)
Mergi fără teamă! Drumul tău nu ți-l ia nimeni, n-avea grijă!
Răniți suntem cu toți oricum, chiar neloviți de nici o schijă.
Și iată adevărul crud: totul se mișcă-ntre cuvinte,
din gol să iasă forme noi călcând pe vii și pe morminte.

=========================================================