Daniel Corbu: De Singurătate și Iubire

MIRIMAH

Recunoaşte că te gândeşti tot mai rar

La sufletul meu ca la un alb patinoar.

Altfel

ai fi văzut bucuria, un fel de

totem întors,

rătăcind prin regatele mele,

de Sus şi de Jos

pline de magii şi apoteoze,

de mirări, de şoapte,

de crini, tuberoze!

Nu-i nimic, Mirimah, nu-i nimic,

e-aceeaşi luptă oarbă cu marele Nimic.

Înfrigurări danteşti, aprinse herminii

împodobesc aleea pe care n-ai să vii.

Nu-i nimic, Mirimah,

sunt tot eu cel care duce

cu sine divina, invizibila cruce.

===========================

Veronica Pavel Lerner: Privește-mă

privește-mă copac,
atunci când crengi voi naște
din muguri din boboci
din frunze și din scoici

ascultă-mă tu stâncă
dintr-un adânc de ape
când spumele s-or sparge
albastru în catarge

atinge-mă pământ
când flori voi ridica
spre cercul Zeu
din curcubeu

îmbrățișează-mi ruga
ce ne va-mpreuna
cu zarea și cu marea
pre noi pentru apoi……

Ionuț Caragea: Iubește-mă cât sunt în viață

Iubește-mă fără rețineri

Acum, cât suntem încă tineri.
Iubește-mă ca pe-o comoară
Descoperită prima oară.

Iubește-mă cât sunt în viață,
În fiecare dimineață,
Iubește-mă la prânz și seara,
Cât încă nu mă plânge ceara.

Iubește-mă în miez de noapte,
Spunându-mi la ureche șoapte,
Iubește-mă în pat de rouă,
Cât încă Luna este nouă.

Iubește-mă cât încă soarta,
Deschide inimilor poarta,
Iubește-mă cât încă visul
Deschide-n suflet paradisul.

Iubește-mă ca pe-o magie
Cu vers și ritm de poezie,
Iubește-mă, citindu-mi cartea,
Cât încă nu mă cheamă moartea.

Iubește-mă fără orgoliu,
Nu aștepta o zi de doliu,
Iubește-mă cât încă vântul
Ți-oferă darul meu, cuvântul.

Giorgian Ionuț Zamfira: Scrisoare către Dumnezeu

De zile-ntregi aștept cu nerăbdare
S-apară cineva la ușa noastră...
Lumina se ascunde-n felinare,
Iar eu mă rog cu ochii pe fereastră.

O lume-ntreagă nu-mi priește-acuma,
Că doru-n mine-i plin de amăgire
Iar trecătorii se întrec cu gluma,
Când mă salută numai din privire.

Oftez și plâng că toată bunătatea
Apune lângă firele de iarbă...
Dar tot aștept să-mi las singurătatea,
Acolo unde dragostea e oarbă!

Azi, draga mea, rămânem în poveste
Doi oameni care-au cunoscut pustiul;
Dar poate Dumnezeu ne dă o veste
Și mâine, ne vom strânge-n brațe, fiul.

Nimic nu e la fel de greu în viață
Decât iubirea sfântă de părinte
Tu, Doamne, mi-ai pus lacrima pe față,
Din clipa când eram sub jurăminte.

De-o fi să mor o dat' cu-a mea soție,
Te rog ca să veghezi căsuța noastră.
Că într-o zi, lipsit de avuție,
Băiatul meu va fi lângă fereastră.

Apoi și el pustiu ca niciodată
Pe glia sfântă va planta o floare...
Și-o va uda cu dragostea curată,
Pentru cei care-au învățat să zboare!

Petruța Niță: Ceva...

suntem arderi din fiecare altă iubire
liniile noastre sunt paralele
se deplasează întotdeauna împreună
nu știm dacă ne vom întâlni în cele din urmă
ne ştim însă toate secretele
adevărurile noastre conţin minciuni
ce strălucesc în întuneric
liniştea ni s-a umplut cu anxietăți
amplasate într-un fel de pasiune
şi ardem... singuri
peste malul uitării
răsăritul ne este un veşnic apus
privim spre cer din locuri opuse
(fiecare de pe linia sa paralelă)
diamante mici ne strălucesc în priviri
când încercăm să ne şoptim
că ne-a rămas totuşi
ceva...

Ottilia Ardeleanu: ***

==============================================
când intri într-o inimă caldă seara nu se mai duce
pe pustii nu mai asculți singurătatea cum ciocăne
în scoarța copacilor să-i curețe de tăceri
e o liniște cu fir de aur din ultime raze rătăcitoare
aparentul strigăt de femeie zdrobește cerul abia amuțit de neguri
se agață de pereții purpurii disperat
nu este niciun pod în preajmă numai eu
nu mă tem că aș putea fi auzită printre fiori
mă așez pe-un auricul cumsecade

pentru că știu să iert lipsa luminii

==============================================

Daniel Marian: În joia după amiezii e pace

ca-ntr-un binemeritat genunche
după ce a încercat coatele mai întâi
dincolo de răstoaca din gutâi
pe stroboscoapa de deal şi pe lunche

nu e vrej de cer de atins
numai un larg necuprins
pe unde noi dinadins
sărbătorim varul nestins

nicio fasole de arătat lumii
scuturate de speranţe ca de ciulini
nu se mai face umbră deloc
din pricină de soare terfelit

la o stradă distanţă de e şi nu e
în ultima cerneală criminală
substanţa ideii tace satelit
împroşcată-n pereţii măriei sale

Doina Moritz: Prin insomnia nopților de vară

Prin insomnia nopților de vară
Tresar cireşe coapte-ntr-o carafă,
Mireasa lună pentru-ntâia oară
Îşi prinde lacrima într-o agrafă

Şi trece ca să-şi scalde amintirea
În marea vitregită de iubire,
Un val rebel se pierde iar cu firea,
Își tremură nisipul în privire.

Mareea unui dor îmbracă plaja
Când algele luminii rup canoane,
Un pescăruş se-nalță-n zbor şi vraja
Se cerne peste vechile şabloane.

Îşi plânge scoica perla rătăcită,
Printre suspine îşi îngroapă jalea...
Din patru zări o clipă răzvrătită
Se-opreşte-n loc...a rătăcit cărarea.

Prin insomnia nopților de vară
Ascund un colț de cer ce-mi aparține
Şi-o notă adormită pe vioară...
"Sunt doar un cerşetor la porți străine".

Pe urmele poetului, Nicolae Silade (xxv)

Miniepistolele lui Nicolae Silade sunt ode închinate iubirii, frumuseții, existenței trăite la cote înalte*

În cuvântul lămuritor, inspirat numit intro-ducere, poetul Nicolae Silade își definește creația situată sub zodia unei autolegități deliberate, a unei ,,răfuieli” cu sinele, a ,,gâlcevii” cu propriul eu (ce generează așezarea-reașezarea, ,,locuirea” confortabilă în interiorul propriei ființe), o încercare de definire a propriei identități într-o mare de identități, a omului-insulă într-un ocean de solitudine. Tonul dubitativ al autorului se justifică prin prisma imposibilității ,,celuilalt” de a intra în pielea scriitorului, de a trăi și simți în locul acestuia, scriitorul neputând fi cunoscut pe de-a-ntregul, cât mai degrabă intuit. ,,Haina” singurătății pe care acesta o îmbracă e croită după propriu-i ,,calapod”, după propriile-i mărimi și gusturi în materie de vestimentație (citește gusturi estetice), e un ,,articol” ce vizează propria-i ,,ținută” (la modă sau nu, știut fiind faptul că nu tot ce e la modă într-un anumit moment ne avantajează sau ni se și potrivește), croită după toate rigorile ,,fashion”-ului, pentru că, nu-i așa, literatura se aseamănă foarte mult cu moda, ambele fiind acte de creație și, de ce nu, de (auto)analiză. ,,Haina” pe care-o îmbracă Silade are caracter de unicitate, de model unic, nefiind un ,,produs de serie”, pentru uzul comun, e o haină care-l ,,face” pe purtătorul său, care-i conferă prestanță, alură, stil și ștaif, o ,,haină” când ușor de purtat (de tipul cămășii înflorate, exotice, ce se potrivește sezonului estival), când sufocant-împovărătoare (gen manta).
Dacă suntem de acord cu Silade că a sa creație ,,nu e poezie./nu e proză.nici filosofie.nici religie.”(p.8), prin deducție ajungem la concluzia că respectivul nu e nici poet sau prozator, nici cugetător sau afiliat unei forme de spiritualitate. În realitate însă, există premisele contrariului, Silade fiind din toate câte puțin (în ciuda ,,alintului”), fiecare domeniu menționat fiind și o ofertantă ,,garderobă” pentru cel care ,,probatul” și pendularea în fața oglinzii ține de stilul de viață al unui dandy veritabil. Singurătatea lui Silade nu este o problemă greu de înțeles pentru cei ,,din afară”, cât, uneori, pentru sine, de unde și misterul propriei solitudini, solitudine pe care încearcă s-o ,,aneantizeze” prin desele-i peripluri în preajma mării (simbol predilect), al călătoriilor extinse. miniepistolele sale, 56 la număr (o posibilă cifră cu implicații sentimentale personale), tot atâtea declarații de dragoste, atunci când nu sunt autoadresate, au ca destinatar o ,,ea” universală care-l inspiră și pentru care face un adevărat cult, o ,,ea” la fel de tainică și de tumultoasă precum valurile înspumate. Excepție face miniepistola adresată fiului –echivalentă cu o mărturisire de taină, de tip testamentar-, când își dezvăluie tinerețea de tip bacovian: ,,ascultă-mă fiule ascultă-mă cu atenție și cu luare aminte ascultă-mă/stau lângă ploi bacoviene lungi și stropii bat în sufletul de cretă durerea/lui rămâne violetă stau lângă ploi bacoviene lungi în parc pe-o bancă/toamnele de plumb se-așează leneș le privesc în față sunt laticlave/ // ce-au ieșit din ceață să zguduie simțirile de plumb da ai ghicit sunt/versurile mele de la douăzeci de ani dedicate lui bacovia pe când eram/și eu bacovian […]” (p.11). Acel ,,și eu bacovian” însemnează recuperarea unui timp când era la modă să fii bacovian, să simți bacovian, să te porți bacovian, să fii una cu poetul lacustru.
intro-ducerea imaginată de Silade e un fel de periplu-,,ducere” în interiorul labirintic al propriei ființe, o autoscopie ce are drept rol cunoașterea sinelui, ca prim-pas în cunoașterea ,,celuilalt”. Silade este un om căruia îi este dragă viața (marele Pedagog, creație a Învățătorului Suprem), pe care încearcă s-o înțeleagă și s-o (pe)treacă, indiferent de serpentinele, barierele sau sinuozitățile întâlnite-n cale. Paradoxal pentru autointitulatul ,,bacovian” din tinerețe, Silade trece, la maturitate, de partea trăitului intens, ,,dezertează” în favoarea lui carpe diem, al celebrării clipei, își schimbă ,,haina” și gusturile în materie de lirism, greutatea ,,plumbului” și podurile trase de la mal nemaitentîndu-i scriitura. În fapt, viața e cea care-l ține ,,conectat” acum, care-i alimentează dorința de a scrie, care-l motivează pe de-a-ntregul, viața care nu contenește să-l surprindă, să-i dea elan vital (opus alienării), să-i alimenteze ,,combustia” și fascinația în fața vegetalului cu care o compară: ,,iasomie levănțică trandafir.” (p.9) La Silade, cel care scapă/se dezice simbolic de melancolia bacoviană, dincolo de frumusețe, de miracolul existențial, viața are miros, uneori și gust. E un Silade ,,lăut”, ,,lămurit” prin foc po(i)etic, pasionat de viața pe care o trăiește, de o viață care continuă și după dispariția ființei, de un întreg proces care evoluează după legi și rosturi pe care mintea omului nu le poate înțelege, de o ,,haină” pe care o îmbracă de fiecare dată curtenitor-celebrator. În fața vieții, Silade se comportă ca un ,,elev” silitor, o ,,citește” și o învață pe dinafară, cu dragoste, din dor, niciodată trufaș, ba dimpotrivă, ,,socratian”, înțelept. Persoanei care îi datorează totul, analogată vieții înseși, este o ,,ea”-oază, de la care se ,,ucenicește” în tainele trăitului autentic, cu ochii larg deschiși la spectacolul mundan care-l înconjoară și din care se înfruptă privind: ,,[…] dacă n-ai fi tu/izvorul ei și delta și marea cum aș putea iubi vreodată altceva” (idem).
Alături de trăitul intens, Silade este fascinat de ideea de joc, semn al unei disponibilități totale de a se lăsa pe mâna vieții, de a i se abandona în totalitate: ,,tocmai luasem premiul nobel și începuse să ningă și am intrat/într-un bar să beau o cafea să mă gândesc la mine la tine la/trecutul tău viu la prezentul meu înstelat la viitorul nostru […]” (p.10). E scena unei imaculări generalizate, a unei reușite depline în viață capabile să ,,croiască” o fericire după chipul și asemănarea celui care își imaginează torențial. Înainte de a fi ,,suedez și bogat în ninsori în speranțe” (idem), Silade e îmbogățit sufletește, lirico-prozodico-spiritualo-filosofic. Prin intermediul modelatoarei vieți, autorul este și în același timp nu este, este ,,același” și mereu ,,altul”. Puritatea zăpezii și a cernerii (întoarcerea la inocența primară, la starea de grație de dinaintea maturității alienant-claustrant-pervertitoare) îl deturnează de la delicata problemă identitară, îl face să uite pentru moment de scrisoarea-s.m.s. gândită a fi trimisă persoanei iubite și prin care plănuiește să se ,,deconspire”, să spună ,,unde sunt cine sunt ce gândesc și cum mă împac cu cel care este”. (idem)
Deși pozează într-un însingurat (o solitudine pe-alocuri benefică, creativă, de bun augur), Silade nu e un om fundamental singur. O dovedește felul cum știe să se raporteze la cuvânt (cel care duce, conduce și seduce), să-l mânuiască și să călătorească în timp și spațiu prin intermediul său (cuvântul-vehicul). Aparența cu care se visează ca rezistând timpului, opunându-se lui, rămânând în memoria colectivă sau în conștiința umanității, nu e decât un joc elegant de-a eternitatea, al schimbului de roluri, în care, în orice moment, e dispus să-și cedeze postura imperial-,,augustă” imaginată oricărui doritor să se abandoneze ludicului: ,,voi apărea în curând în toate fotografiile în tonuri de sepia”, ,,voi apărea în curând în toate revistele lumii [...]”, ,,voi apărea în curând în toate bibliotecile lumii […]” (p.12) Nu e o infaturarea creatorului conștient de propria valoare, nu e egolatrie, ci o invitație la ieșire în lume prin intermediul poeziei.
Există momente (de exemplu, de ziua îndrăgostiților) în care Silade, la modul bizar, alege să fie singur, să abandoneze romantismul de care e capabil (și la care tânjește), să-și trăiască solitudinea ca pe-o poezie. E momentul său de grație când își permite detașarea, nu dintr-o criză de masculinitate sau de natură sentimentală, nu dintr-un preaplin de ,,ea”, ci dintr-o nevoie acută de a se inspira din și a privi mostrele de iubire din jurul său, prilej de a reveni îmbogățit și înnobilat sufletește. Pentru Silade, iubirea e o stare perpetuă, un mod de a fi, el iubește iubirea, fiind oricând disponibil s-o trăiască la modul plenar, de a fi în mijlocul Poeziei: ,,nu ți-am luat flori nu ți-am spus te iubesc nu te-am scos în/oraș nici cină romantică nu ți-am pregătit de ziua îndrăgostiților/dimpotrivă m-am plimbat singur și te-am lăsat singură să faci/curățenie-n suflet dumnezeu știe de ce și m-am uitat cu jind/ // după toate femeile și le-am făcut ochi dulci puștioaicelor și/complimente doamnelor […]” (p.13)
Iubita Victoria, prilej de recompuneri succesive pentru cel care o idolatrizează, e sinonimă cu victoria poetului în plan afectiv, o femeie imemorială pe care și-o proiectează pretutindeni, ca fiind dintotdeauna, anistorică și omniprezentă, indiferent de vremuri, de personalitățile cu care intră în contact la modul simbolic și pe care le supune și înrobește prin frumusețe (Stalin, Alexandru cel Mare, Cezar, Mussolini, Che Guevara, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul) și de locurile -reale sau imaginare- spre care îl duc pașii pe poet (Havana, Cuba, Berlin, București, Cancun, Beijing, Shanghai, Lugoj, Roma, Copacabana). Geografia sa afectivă este una universal-acaparatoare, iar femeia iubită i se strecoară printre degete, precum nisipul fin prin fanta îngustă a clepsidrei: ,,[…] ai un stil de madonă perversă în toate de la unul la altul/tu treci și prin moarte în limuzine de epocă fluturând o eșarfă de aur olé” (p.14) Cu Victoria, poetul se află într-o relație de dependență afectivă, așa că orice întâlnire cu ea, orice întoarcere simbolică ,,acasă” generează din partea-i o explozie de sentimente, semn că Bacovia, pentru care în tinerețe făcuse un adevărat cult, trece în plan secund, fiind dat uitării: ,,nici nu știi cât mă bucură întoarcerea ta nici nu știi cât mă bucură/zâmbetul tău lumina din privirile tale ca un val de înțelepciune care/se revarsă peste înțelepciunea inimii […]” (p.15)
Din dilema shakespeare-iană, Silade reține doar prima parte, el fiind interest cu precădere de ființare, de acel celebru a fi (a fi și prin intermediul Poeziei). Dar cum marele Will este astăzi în pericol de a aluneca în desuetudine, iar poveștile sale de iubire să devină maculate prin convertirea brutală la facebook și la ,,votul” prin ,,like” sau ,,dislike” (de unde și ideea de comercializare-globalizare a afectului), statutul poetului are și el de suferit, supus fiind decredibilizării: ,,cine mai crede azi în poet cine mai crede azi în iubire” (p.16). În ciuda acestui fapt, Silade respinge inadecvarea la context, încăpățânându-se (rezistență sporită la abandon) să se pună de-a curmezișul tăvălugului de ignoranță care tinde să ne zdrobească și să creadă în continuare în valorile perene care înalță spiritual, miza fiind aceeași dintotdeauna, pe Poezie: ,,[…] eu zic că există/și ce nu se vede iar cei care sunt totdeauna vor fi câtă vreme ei vin/și devin din cel care este dar să trecem peste și să spunem că lumea/e o poveste o dramă o comedie sau dacă vrei un sonet iar dumnezeu/cel mai mare poet scrie și scrie și scrie până când totul devine de vis” (idem). Ultima parte aduce izbitor cu ,,la vida e sueṅo”, ,,viața e un vis”, a lui Calderón de la Barca.
Silade nu se sfiește să facă risipă de sentimente, să-și popularizeze trăirile într-o lume în care iubirea devine un ,,apendice” de care ne putem dispensa oricând, fără regrete. Abrutizarea generală o contracarează cu vorbe calde, tandre, exilurilor interioare le interpune arhipelaguri de iubire. Teama de îndrăgostire nu-i dă târcoale defel, ba dimpotrivă, ușurătatea cu care creează sub auspiciile iubirii devine una contaminantă: ,,ne îndrăgostisem atât de tare încât până și dumnezeu/parcă fusese cuprins de marea noastră dragoste mare”. (p.17)
miniepistolele lui Silade au rol de balsam sufletesc. Adunate într-o carte și lansate-n lume, ele nu-i mai aparțin, devenind mesaj adresat tuturor. Confesiunea sa extinsă îl eliberează de presiunea ascunderii sau a secretului. Frumoasa sa ,,nerușinare” nu-i lezează deloc bărbăția (în sensul dării pe față a sensibilității care-l caracterizează), poezia nefiind nicidecum apanajul exclusiv al femeilor. Postura anacronică pe care o afișează, aceea a unui romantic ,,rătăcit” într-un peisaj social (post)postmodern aliena(n)t, nu-i dăunează deloc sănătății spiritului. Refuzul lui Silade de a se da ,,pe brazdă”, de a crea în ton cu minimalismul zilelor noastre (în fapt, o mascare deliberată a trăirilor poetice, o banalizare a trăitului și a consemnării cu acribie a cotidianului insignifiant) se justifică prin raportarea sa la calofil, dar și la credința în divinitate (ambele afectate de criza generalizată pe care o traversează omenirea). În replică, Silade își ,,maximizează” trăirile: ,,doamne dacă suntem doar noi dacă suntem acum și suntem/totdeauna te rog spune-mi pe nume și-ți voi spune pe nume da/și iartă-mi scrierea cu litere mici și iartă-mi păcatele mari doamne/tu cel fără de păcat m-ai și iertat îți mulțumesc doamne […]” (p.18)
Nicolae Silade e dator întâmplării și totodată neîntâmplării de a fi. În relația cu propria-i existență, el se comportă onest. Filmul vieții pe care și-l proiectează și la care asistă alături de iubită (e prezent aici motivul vieții ca o sală de cinema și a celebrei cugetări Rimbaud-iene ,,Eu sunt un Altul”), în tripla ipostază de regizor, actor și spectator, e și o nostalgie a rememorării, a revederii sinelui modelat în timp prin iubire: ,,și mai e nostalgia de care nu poți scăpa când se aprind luminile/când te îndrepți spre ieșire și ieși ca și cum ai ieși din tine însuți” (p.19). Așadar, o nouă formă de ,,(auto)vulnerabilizare” a poetului, nostalgia care-l îndeamnă să aglutineze înspre sentimentalisme și edulcorări romantice.
miniepistolele lui Silade se consumă pe fondul relatărilor de călătorie, călătoria fiind percepută în sens extins, Iubirea, Cultura și Credința fiind unul dintre ele. Vizitarea Moscovei, de pildă, îi stârnește poetului emoții estetice puternice la întâlnirea cu marii corifei ,,dostoievski tolstoi pușkin esenin”, surprinși în ipostaze umane-celebratoare: ,,beau votcă pe gratis și cântă” (p.21). La fel de bine, capitala rusească e văzută ca un oraș cosmopolit, ce rezonează profund la și abundă de cultură: ,,[…] vă salut din această țară/în care se vorbește limba română vă salut din această țară în care/se vorbește eminescu și bacovia și arghezi și nichita stănescu”. (idem).
În miniepistolele sale, Nicolae Silade este impresionat și de ,,minioameni”, în speță copiii, al căror suflet candid deschide calea către o Poveste trăită cândva de poet: ,,[…] întotdeauna mi-a plăcut să merg la grădiniță./odinioară mergeam de mână cu surioara mea. un fotograf/ne-a făcut atunci o poză. o poză alb-negru. decolorată/în timp. o poză de colorat. în timp. o am și acum. o port/ //în buzunarul de la haină ca pe un lucru de preț.” (p.22). La fel de atașat este și de bătrâni, oameni mari cu suflet de copil, cărora le citește poeme de dragoste ,,de ziua poeziei” (p.23).
Sufletul lui Silade este în permanență conectat la frumos. Natura, creație a lui Dumnezeu, cu tot ceea ce conține, îl impresionează până la lacrimi, îl mișcă, îl sfredelește pe interior. Ceea ce vede, înregistrează artistic, pune deoparte pentru ,,vreme” rea, stratifică sufletește, decantează, alătură și se minunează. Sunt imagini personalizate, amprentate de eu, pe care și le apro(p)rie, și al căror caracter de unicitate se păstrează mereu, în ciuda brutalei intervenții a omului, care schimonosește peisaje, obstrucționează natura, pune bariere, ucide taina, îngustează perspectiva, acoperă orizontul, artificializează până la aneantizare: ,,în stânga era o biserică mare pe un deal aurit, cu două/turnuri gemene. în dreapta un râu șerpuind printre sălcii./în față o câmpie cu lanuri de grâu. nesfârșită. și muntele/în spatele meu. acoperit cu zăpadă. apoi au construit un/ //bloc înalt în stânga. un bloc înalt în dreapta. un bloc înalt/în față și un bloc înalt în spatele meu. să nu se mai vadă/ biserica. să nu se mai vadă râul. să nu se mai vadă câmpia./nici muntele acoperit cu zăpadă. dar eu încă vedeam totul. (p.24) Pentru a vedea, poetul e nevoit să urce, să escaladeze, să treacă peste obstacole, pentru ca, odată ajuns sus, să aibă toate condițiile spre a reflecta asupra condiției ingrate de ,,captiv” urban și de a privi în interiorul sinelui. Schimbarea paradigmei e echivalentă cu schimbarea focalizării, autoscopia fiind, la rându-i, un proces ,,obstaculat”, o probă inițiatică greu de trecut.
În cazul lui Silade, ieșirea optimă din sine se produce în sânul naturii, în mijlocul ei. Contemplând natura, identificându-se cu ea, ,,învățând-o” pe de rost, poetul ,,rodește” la rându-i, devine parte din spectacol. Abandonarea, pentru moment, a cuceririlor tehnicii, în speță a feisbucului alienant și corupător, e un gest de frondă similar cu întoarcerea spatelui civilizației și cu a da curs, ce-i drept, destul de târziu, apelului rousseau-ist de întoarcere la natură. Dacă regăsirea sinelui se consumă în miniepistola precedentă ,,pe verticală”, aici întâlnirea cu propriul eu are loc ,,pe orizontală”, în imensitatea câmpului înflorit, ,,la vedere”, în spiritul unei transparențe totale.
Există momente când poetul se alintă, parcurgând stări de spirit înălțătoare care merg de la beatitudine, până la autoamăgire, basculând înspre ,,erezie” și încremenirea ,,trecerii”. Așa se face că se imaginează ca fiind stăpân absolut peste timp, ca biruitor al lui Cronos-cel-trimis-în-exil (și al cărui loc îl ia), de unde și plasarea sa naivă în afara temporalului și a temporarului: ,,am tot timpul de pe lume și tot timpul de pe lume e al meu” (p.26)
Apartenența la spațiul cultural românesc e un prilej pentru Silade de a trasa tușe fine ale propriei identități mioritice, dar și o subtilă declarație de dragoste închinată limbii române, topos sacru prin excelență: ,,pentru mine românia a devenit literară îmi duc viața printre/litere sunt un om de litere așadar îmi duc viața printre cuvinte/sunt un om de cuvânt așadar un om de litere un om de cuvânt/printre cuvintele limbii române aici în românia mea literară/ // și limba română este cea mai frumoasă dintre toate limbile/pământului și cuvintele limbii române sunt cele mai frumoase/ mai melodioase cuvinte și dumnezeu este român […]” (p.27) Cele două capete de ,,pod” existențiale, omul de litere și omul de cuvânt, îi conferă lui Silade calitatea de om cu însușiri, opus omului musilian, în toate cele trei ipostazieri fiind prezentă moralitatea, eticismul.
În plan personal, întâlnirile (mai mult sau mai puțin accidentale) providențiale ale lui Silade cu Ellada de poveste se consumă, paradoxal, în spațiul pur românesc, banal am putea spune: interiorul unui hipermarket. E însă locul unde o revede (sau are impresia că lucrurile se întâmplă aievea) pe Atena, persoana iubită, Atena sa, ce transcende legendarul și mitologicul, o Atenă himerică, ce nu se lasă ,,prinsă”: ,,[...] s-a făcut nevăzută tocmai când am văzut/că pe vechile rafturi marfă nouă se pune […]” (p.28)
În miniepistolele lui Silade, vechiul și noul coexistă. Nu este vorba numai de aspecte citadine pe care ochiul poetic le reține (exemplul Timișoarei istorice) și compară, ci și de oameni, cei ,,recenți” văzând lumina zilei la maternitatea Bega. Poetul are știința ponderării, ruralul și citadinul fiind prezentate într-un tot armonios, ambele dobândind drept de cetățenie poe(i)tică. În majoritatea cazurilor însă, persistă ideea unei nostalgii după timpuri imemoriale, nepervertite de civilizație. La fel de himerică precum Atena, o găsim pe bătrâna ,,la umbra nucului bătrân într-o zi de vară la țară” (p.30), o bătrână solitară, melancolică și meditativă, depozitară a unor sensuri, misterii și înțelesuri adânci, care scapă celui care a trăit departe de natură. E o paralelă subtilă între tradiție și (post)modernitate, între lumea arhaică și contemporaneitatea hăituită de spleen și în care civilizația e o formă paradoxală de regres, de îndepărtare definitivă și ireversibilă de veritabil și de autentic. ,,Duilzamfirescianul” Silade conchide amar: ,,și viața la țară nu mai seamănă deloc cu viața la țară/nici cu moartea la țară și nici țara nu mai e ce a fost” (idem).
Nicolae Silade nu e atent doar la spectacolul mundan din jurul său, ci și la spectacolul naturii. Înflorirea unui trandafir în plină rouă, de pildă, egalează în frumusețe, dacă nu chiar și depășește, sacrul. E felul poetului de a ne face atenți la miracolele din imediata noastră vecinătate, de a le trăi, însuși și duce mai departe vestea, de a le împărtăși, fie și prin intermediul mijloacelor moderne de socializare: ,,like &share așadar pentru viață like&share pentru dragoste/like&share pentru trecerea asta și acum bucurați-vă” (p.31) Tot de trăitul veritabil ține și miniepistola care îndeamnă la neacumularea, în timpul vieții, a bogățiilor materiale, ci la înnobilarea cu cele care bucură spiritul, în paralel cu apropierea trupească de ,,celălalt”, semn al integrării cosmice și al proiecției în absolut: ,,băiatule mă de ce nu te duci să faci dragoste să citești o carte” (p.32)
La fel de ,,insolent” este poetul când dă cu tifla morții, ignorând-o practic, făcând abstracție de ea, punând-o între paranteze, semn că trăirea exuberantă este singura care rupe lanțurile și contează cu adevărat, trăire care dă naștere literaturii cu menire soteriologică: ,,mai toți tinerii poeți scriu despre ea și mai toți tinerii critici literari iau de/bune versurile pe tema morții când de fapt ea sărmana nu există/ // și după ce lumea s-a sfârșit a început literatura aici mă simt eu ca/peștele în apă […]” (p.33)
Alături de preluarea apelului rousseau-ist de întoacere la natură, Silade postulează ideea ,,debirocratizării” iubirii, a ieșirii acesteia de sub tutela castratoare a actelor și a documentelor care (ipocrit) o consfințesc și care, în realitate, nu fac altceva decât s-o văduvească de esență. Cei ce se iubesc nu ar trebui ținuți laolaltă de un banal petic de hârtie fără valoare sentimentală, dragostea neavând nevoie de ,,scripte” sau de consemnări funcționărești în registre ale stării civile, ci de naturalețea exprimării neîngrădite a manifestărilor de afectivitate: ,,am înțeles că atunci când îți alegi jumătatea ai nevoie de/o dovadă de dragoste certificat de căsătorie adică dar de ce/îți mai trebuie certificat de deces asta n-am înțeles niciodată/dacă oricum nu-l mai vezi dacă dincolo n-ai nevoie de acte” (p.35). Ironie subtilă, o profundă înțelegere a lucrurilor!
Și cum poetul e în tot și în toate, ,,sunt un om care simte/gândește și scrie nimic din ce e omenesc/nu mi-e străin nici dumnezeirea nu mi-e străină […]” (p.36), cum ,,[…] poezia e viața și mai mult decât viața […]” (idem), miniepistolele lui Silade au rol de mesager. Pentru a evita monotonia sau cantonarea în tipare, autorul lor le segmentează după un prim lot de douăzecișiopt, prilej de a-și îngădui un fel de ,,respiro” poetic materializat prin introducerea unui insert în care schimbă maniera de a versifica și așezarea în pagină, totul desfășurându-se de astă dată sub auspiciile călătoriei prin spații exotice care-și pun amprenta asupra scriiturii.

Insular, reflex al omului-insulă (singur, dar nu singular) care este poetul, unele poeme poartă un titlu (ex.binecuvântările –când i se adresează direct lui Dumnezeu, mulțumindu-i, dar și cerându-i protecția), fiind structurate ,,canonic” (grupate câte cinci sau câte șapte). E momentul când Silade își trăiește profund dragostea pentru mare, când își consemnează itinerariile prin lume, Grecia (leagănul civilizației europene) fascinând cu predilecție. Marble Beach, Golden Beach, San Antonio, Kavala, Thassos sunt doar câteva toposuri care cartografiază adevărate geografii interioare afective: ,,sunt locuri pe pământ care trebuie văzute sunt frumuseți/ fără de care sufletul ar fi mai sărac sunt lucruri pe care mintea/nu le înțelege dar inima le poate explica […]” (p.43)

Inserturile lui Silade nu fac altceva decât să-i reînnoiească invitația adresată celor mulți de a-și trăi viața la paroxism, de a călători, bucura și înnobila sufletește, de a refuza postura sedentară (sinonimă cu ignoranța), de a îndrăzni să descopere și să se descopere. Nu prin intermediul facebook-ului, ci prin ,,contaminare” directă, de la sursă. Sunt poeme despre frumusețea împărtășită, despre călătorii reale sau în imaginar, care se doresc să alimenteze predispoziția la visare, la evadare din banalul cotidian, la descătușarea sinelui. Veritabile lecții de estetism, luate individual sau colectiv, poemele din insert îndeplinesc același rol celebrator al iubirii, frumusețe supremă: ,,[…] pentru că tocmai despre frumusețe voiam să-ți vorbesc/despre frumusețea care se înfățișează vederii și frumusețea care stă ascunsă asteptând să o descoperi […]” (p.44).
Poemele lui Silade, itinerarii spirituale povestite, scrise sub imperiul entuziasmului (de unde și tentația întregitoare, de a cuprinde totul), au rol coagulant, în ele coezistând spectacole ale naturii (răsărituri de soare, dar și apusuri, marea în întreaga sa splendoare), dar și cele făurite de om. Scrise sub semnul ,,ecumenismului”, ele postulează dreptul la credință și la libere alegere: ,,[…] cum să nu-ți scriu despre minunatele/răsărituri de soare și încă mai minunatele lui apusuri de după cetate despre/vocea muezinului din vârful minaretei și clopotul ortodox care bate/ //chemând la vecernie la rugăciunea de seară musulmani și creștini/ și atei deopotrivă […]” (p.49). Dar, dintre toate frumusețile consemnate de poet, cea mai impresionantă rămâne frumusețea care sălășluiește în oameni: ,,[…] cum să nu-ți scriu despre/oamenii care surprind în imagini un paradis regăsit fie și pentru o clipă” (p.50).
O notă aparte în cadrul volumului de miniepistole o face împărțirea poemelor pe șapte zile (parte a ciclului intitulat a doua venire, de unde și ideea de pelerinaj perpetuu, de întoarcerea la ,,matca” poetică), toate cu un titlu propriu, în care poetul își însușește rolul de ,,ghid”, nu numai geografic, ci și spiritual, o încercare a poetului de adecvare la context și de autoplasare în spațio-temporalitate, dar și de structurare-condensare, în cheie poetico-lumesco-simbolică adaptată cerințelor (post)postmoderne, după modelul Genezei biblice: [ziua întâi. repornirea timpului], [a doua zi. regăsirea spațiului], [ziua a treia. reconfigurarea traseului], [a patra zi. un parasailing în zori], [ziua a cincea. un refresh vizual], [a șasea zi. in love reloaded], [ziua a șaptea. o hologramă vie].
După acest periplu în șapte trepte, Silade își continuă miniepistolele de unde provizoriu le-a lăsat. Astfel, miniepistole II le cuprind pe cele din intervalul douăzecișinouă-cincizecișișase, de la cea dedicată ,,unui bun prieten” (p.65) trecut în eternitate și pe care-l revede pretutindeni cu ochii minții, în diverse capitale europene, până la ultima, când, în ritualul zilnic, își propune să nu se grăbească-pripească, să se ,,autoconserve”, să întârzie cât se poate rămânerea în sine și zăbovirea asupra propriei persoane, să nu se abandoneze tumultului citadin.
miniepistole deschid calea interpretărilor multiple. Adresate unui destinatar real sau imaginar, dedicate cititorilor săi sau autoadresate, ,,scrisorarul” lui Silade își propun să celebreze clipa. Indiferent însă de forma în care apar, ele sunt o consecință a trăitului pluriplan, când ludic-jovial, când amprentate de spiritualitate. Cele două ipostazieri nu se exclud una pe cealaltă, ba dimpotrivă, se completează reciproc, întrepătrunzându-se: ,,[…] mă înțelegi tu oare frumoasă domnișoară hai/mai bine să ieșim afară să ieșim râzând din rând și să dansăm/în ploaie goi cântând cum nu mai cântă nimeni pe pământ […]” (p.66), versus ,,[…] și a zis sufletul către mine: ferice de/cel ce puritatea găzduiește ferice de cel ce ocolește răutatea și lângă/izvorul apelor se așează și de lumina lumii se lasă purtat pe căile sale” (p.67). Aceasta și sunt poemele lui Silade, ieșire din rând, ,,chivoturi” purtătoare de mesaj pacifist, îndemnuri la a fi, confesiuni-spovedanii extinse. Și cum frumusețea îmbracă o infinitate de forme, Silade ,,păcătuiește” privind totul din jur cu un ochi expert, asemenea unui ,,voaior”-artist ce se ferește să cadă în plasa ipocriziei: ,,[…] să nu spui că nu-ți place/să privești o femeie frumoasă cea mai frumoasă femeie din lume/goală când trece dintr-o încăpere în alta goală când se dezbracă/ de frumusețea ei de tinerețea ei […]” (p.68)
miniepistolele lui Silade sunt ode închinate iubirii, frumuseții, existenței trăite la cote înalte. Lămurite în focul dogoritor al cuvântului, ,,forjate” în ,,athanor” poetic (în care ,,piatra filosofală” este tocmai Femeia, cea predispusă la seducție), ,,alchimia” poeziei lui Nicolae Silade este una la îndemână, având un caracter universalizant: cu puțină voință, deschizând ochii mari, dându-le voie sentimentelor benefice să se manifeste și să ne cotropească, deszăgăzuind baierele inimii, așternându-se la drum, omul poate recupera oricând starea paradisiacă, cea care cu-adevărat înalță, conferă Sens, cea care permite ca identitatea fiecăruia să nu fie doar o sumă de limitări sau de documente arhivate, ci ilustrare a originalității/unicității din noi. miniepistolele nu contenesc să caute ,,acele cuvinte magice” (p.71) spuse in presentia, și nu in absentia. Și cum cuvintele sunt un ,,vehicul”, poetul, ajuns la maturitate, își împlinește visul de tinerețe, acela de a deveni ,,[…] un mare taximetrist pe/o dacia 1300 sport [...]” (p.70), nu într-o ,,itb floreasca” (idem), devenită între timp iluzorie, nu conducând un automobil, ci călătorind (însoțit sau nu) în lumi poetice de o frumusețe aparte.

Scrisul, indiferent de forma sub care e practicat (cu penelul sau pe laptop), e o ,,conectare” la sine: ,,când mă conectez la mine însumi devin liber devin puternic devin/și atunci încep să-ți scriu despre devenire despre ființare […]/ și în timp ce îți scriu/simt că exist mă simt veșnic precum munții de la băile herculane/ //stâncile de la meteora alpii francezi sau ca mureșul dunărea” (p.72) Trăgând cu ochiul înspre timpuri imemoriale, imaginând un refugiu la țară, dar, în același timp, exprimându-se și prin intermediul inovațiilor în materie de socializare, Silade înțelege să se manifeste plenar, să fie prezent. O face când curtenitor, când grav: ,,niciodată n-am reușit să aleg între o femeie frumoasă și o carte bună/mi-au plăcut întotdeauna femeile întotdeauna cărțile nu le poți separa/sunt dătătoare de viață amândouă amândouă sunt izvor de iubire și de/ înțelepciune dar o femeie frumoasă citind o carte bună ehei o femeie/ //frumoasă citindu-mă ca pe o carte bună în timp ce eu citesc toate/femeile frumoase ca să înțeleg viața și frumusețea ei și misterul da” (p.74).
Indiferent că e Marea Mediterană, Marea Egee, Marea Roșie sau Marea Moartă, adevărata mare convulsivă, misterioasă, capricioasă și, în același timp fascinantă precum o femeie este, pentru Silade, Poezia înseși. În fața spectacolului naturii, poetul rămâne interzis, iar tot ce a acumulat în materie de cunoaștere dispare în fața frumuseții valurilor, a insulelor și a plajelor însorite. Devenit brusc ,,socratic”, conștientizând că, în raport cu universul, e doar un bob de nisip, singura cale de a fi care se conturează la orizont este cea a Iubirii: ,,[…] cu ochii închiși vei vedea și dragostea ce-nvăluie/totul dragostea din care totul se naște vei privi înlăuntrul tău/și te vei vedea pe tine însuți și te vei bucura și te vei minuna.” (p.76)
Potrivit lui Silade, ab initio, cu toții suntem un ,,produs” al binelui, cu toții avem un fond sufletesc bun și o ,,genă” cu potențial soteriologic, însă pervertirea, sfârșitul inocenței se instalează brusc la cei predispuși la faptul reprobabil, care au nesăbuința să dea lumina pe întuneric: ,,[…] toți dictatorii lumii au fost la început inocenți iată-l pe/hitler scâncind în brațele mamei sale și iată-l pe stalin sărutând/prima oară o fată iată-l pe mao la școală învățând alfabetul chinez” (p.77).
De nostalgie e vorba și în situația în care Silade face o radiografie a actualei Românii, cândva o țară de poveste, cu adevărat pitorească, în care geografia e mutilată barbar de istoria haină: ,,iarna în sat drum de oi prin nămeți și sunete de clopoței la stână care/cu fân trase de boi de bivoli de vaci nu pot să uit nu am uitat de capra/neagră din munții carpați de lupii urlând în pădure da ce mult ce mult/ne-am schimbat după două războaie și un comunism eșuat […]” (p.79)
Silade ne îndeamnă să privim viața în ansamblul ei, fără ochelari care s-o modifice virtual. Deficționalizarea depinde de fiecare dintre noi, la fel și marjarea pe butada ,viața bate filmul”. Ideea care rezultă de aici e să trăim cum se cuvine, și nu să ne lăsăm trăiți. Fiecare dintre noi suntem apți de a deveni propriul regizor, propriul scenarist, propriul recuziter. Vital este cum ,,filtrăm”, cum interpretăm ceea ce vedem, ce reținem din filmul numit viață, cum ne gândim existența, cum selectăm personajele cu care intrăm în contact: ,,[…] scoate-ți din cap/ //pe cel ce gândește în creierul tău așează-te confortabil în fotoliul/imax și proiectează și urmărește acele imagini unice cu tine însuți” (p.80)
Parte din miniepistolele lui Silade sunt adresate lui Dumnezeu, perceput ca o certitudine și nu ca pe un deus otiosus sau deus absconditus. Relația lui cu divinitatea ține, cum e și firesc, de domeniul intim, personal, iar comunicarea cu acesta este una directă, fără intermediari. Departe de a se crede o ființă perfectă, poetul își recunoaște deschis nimicnicia, dar e de nezdruncinat când vine vorba de credința sa. Portretul pe care i-L face lui Dumnezu e o încercare de (con)figurare a nefigurabilului: ,,[…] dar eu știu că tu ești deasupra și dedesubt deasupra/și dedesubtul a toate și interiorul și exteriorul și timpul și fărătimpul/și acumul și totdeauna și pretutindenea împlinirea rugilor mele” (p.82)
Poet solar, Nicolae Silade nu contenește să elogieze viața în scrierile sale. ,,Viețaș” în toată puterea cuvântului, cu o filosofie existențială sănătoasă, simplă, dar nu simplistă, el vorbește cu dor, cu dragoste și din dragoste despre frumosul care îl înconjoară. Într-o vreme când taman urâtul și florile veștede ale răului tind să înlocuiască ,,corola de minuni a lumii”, demersul optimist al lui Silade este cu atât mai îmbucurător. Felul cum își gândește volumul de miniepistole, ,,orizontal”, ,,pe lat” (a se vedea și prețul pus pe cartea-obiect de artă) este o formă prin care, din tot noianul de nonvaloare care e la modă astăzi, el se dorește (și reușește să fie) fundamental și structural ,,altfel”.

Dr. Florin-Corneliu POPOVICI

Nicolae Silade, miniepistole, Cluj-Napoca, Editura Grinta, 2017, 92p

despre 

Nicolae Silade

Lugoj, Timiş, RomaniaEste fondatorul şi directorul ziarului Actualitatea, fondatorul şi directorul revistei Actualitatea literară. A publicat în: reviste literare din România, Austria, Franța, Germania, Spania, Serbia, Israel, Canada, SUA. Volume apărute: * Visul în lucru, Litera, Bucureşti, 1979; * Cartea poeţilor (volum colectiv), Lugojpress, 1994; * Mergere înainte, Lugojpress, 1997; * eternelia, Marineasa, Timişoara, 2006; * iubirea nu bate la uşă (I), BrumaR, Timişoara, 2013; * iubirea nu bate la uşă (II), BrumaR, Timişoara, 2016; * miniepistole, Grinta, Cluj-Napoca, 2017; * miniepistole, ediția a doua, Grinta, Cluj-Napoca, 2019; * calea victoriei, Cartea Românească Educațional, 2019; * La guérison d'illusions et autres guérisons, Editura Stellamaris, Franța, 2020; * [despre], Editura BrumaR, Timişoara, 2020; * everest, Editura BrumaR, Timişoara, 2020; Poezii traduse în: engleză, franceză, germană, spaniolă, maghiară și ebraică.

Vizualizați profilul meu complet

Violetta Petre: Mustind a vară

miroase-mă a miere din flori de tei şi ploaia
opreşte-o să nu-mi fure polenul din poem,
mai picură din ochiul ce a aprins văpaia
albastrul fantomatic al florilor ce gem!

e-atâta vară-n mine şi pleoapele-mi sunt grele
de galbenul din spice şi sângele din maci.
hai, gustă-mă, iubite, am gust de micşunele
şi m-aş urca pe tine, ca via pe araci.

cârcei de nerăbdare-mi furnică-adânc prin vene
(de vină-i curcubeul din ochii tăi de jar);
mă cheamă-n dansul nopţii un glas de sânziene
să te opresc, străine, din jocul tău barbar.

şi de te strigă iarba când o striveşti sub talpă
opreşte-te o clipă, priveşte înapoi!
sunt eu cu-alaiul verii, ce sevele dezgroapă
să ne ajungă viaţa din urmă, pe-amândoi...

Aurelius Belei: Lumină înaltă

Auzisem cândva,
undeva,
de la vreun înger cumva
sau de la vreo floare,
nu mai țin minte,
că vine un
timp al inimii când
începi să trăiești
și doar atunci
o lacrimă de fericire
ori lumină înaltă
răsare peste zbor
cu tot cu regăsire,
abia acum
mirat observ,
că raiul e de aur,
ce-i drept,
n-am fost
niciodată
atent
la cerul lacrimilor.

Djamal Mahmoud: Exil

nu voi cânta azi de joseph haydn
nici de giuseppe verdi
instrumentul la care mi se joacă degetele
refuză să scoată vreun sunet
tace cald în diferite culori și nuanțe
clapele sale se încarnează în câmpuri imense
de mărăcine și de grâu
deasupra lor
stoluri de păsări și de oameni
în du-te vino purtând securile
în guri și-n pliscuri
în timp ce-mi picură continuu atâta rugină
din palme …

================================

Ina Dumitrescu: Muza

Mi-ai răstălmăcit iubirea, eu de azi nu-ți mai sunt muză...m-am pierdut prin nemurirea de cenuși uitate-n spuză.
Doar te-ai folosit absent de mirarea ne-nțeleasă a privirilor căprui rătăcite între-o doamnă și o simplă fată-n casă.
Te-am lăsat printre scaieții ce voiai să-mi coși pe suflet...poți să scrii de azi pe nori despre irizări albastre îmbrăcate-n prea mult cântec.
Nu-mi mai pasă, eu sunt alta, mi-am crescut pe umeri aripi și-am să zbor în poezia celui ce mi-a-ntins o pană învelită-n a lui patimi.
Arta ta dumnezeiască va găsi o altă muză, fragedă, nepricepută... dorul tău necunoscut nici de sfinți și nici de demoni va renaște dintr-o suptă viață tânără și dulce ca licoarea ce-o beau zeii, adânciți în nemurire...
Poate asta ți-e osânda să tot cauți încolțirea picurilor din iubire...

Vasile Dan Marchiș: Vom vedea

Cine are de gând să meargă în Rai
pe post de trândav,
când în Rai sunt mai multe de făcut ca în iad?
Doar nu merg toți aici ”tobă de carte”
sau pe post de conducere să li se dea
totul pe tavă.
Nici vorbă!
Cum credeți că merg poeții în Rai?
În această viață sau în viața de apoi?
În acest sens am conceput pe hârtie raiul
în percepții extra poetice.
Pe când m-am extins eu la socoteli
hârtii, pixuri, timp alocat scrisului
pentru o viață veșnică,
muza m-a împresurat fulgerător așa:
Ce tot îndrugi acolo fără noimă?
Faci matematică astronomică sau scrii poezii?”
Păi calculez câtă hârtie și altele
îmi vor trebui să duc cu mine
în rai în acest sens…
Că doar la comanda imensității tale
să pot și să am pe ce scrie despre tot
și despre toate!”
Apoi muza a vehiculat:
”În acest context chiar vom avea de
îmbinat mai abitir poezia cu matematica...!
Bine, hai scrie!
Vom avea matematic o viață veșnicã ce scrie…!

Geo Galetaru: Iubiesc apa

Iubesc apa, iată mă înscriu la cursul de filosofie a apei și
vă spun:
(că)
iubesc și grimasele festive, doi cu doi fac patru, așa
se învață gramatica în climele meschine ale
acestui pământ desțelenit, suntem fericiți,
da,
suntem cu un pas înaintea evenimentului.
Ei sunt frații mei, ei zic asta și asta,
cultivă aceleași fantasme în grădinile suspendate ale
momentului, nu contează, banchetul continuă
în aceeași veselie simulată, inima ta pătrunzătoare
doarme printre pești, ca regina bucătăreselor,
astăzi descojim cartofi și mergem în locuri
interzise, astăzi e întuneric și străzile silabisesc
micile trucuri ale puilor de focă, ale
acestei realități dezabuzate.
Iubesc apa, corpul meu acceptă admonestări
grăbite, mâine vom localiza frânturile de
conversație ale lepidopterelor, fiți siguri, fiți
luminoși ca lacrima aceasta care
se naște și moare ca un atlet desăvârșit.

DrElsa Hansen: Înfășor tricolor

simbol drapelul meu
tăiat de Dumnezeu
mantie-albastră Maicii Sfinte
vecilor tabu dinte pentru dinte
flutură țărm oglinzii năframa ei de alge neagră
nemuritor adâncul ochii își aleargă

slovelor tricolor
doine copiilor
sorilor galbeni
fugii din Bach mă tot aștept
lacrimă îngerilor
roșului vin altar
împreunate viața - moarte
rugă bietului mâine felinar
singurătăților din piept

Geo Vasile: Despre poezie numai de bine

Poezia este opțiunea tragică de-a supraviețui.
deplinătatea vidului, a fi fără speranța mântuirii,
timp fără trup, un morb cu care nu se poate locui,
el se rostește irosindu-te căci este contra firii,
este deșert și totodată oază a desfătării-ntre minuni,
poezia este solul ce prevestește, rostire inumană
cu sute de sclipiri, tăișuri, catifelări, cuvânt între genuni
absență, depărtare, desprindere, delir și suverană
urgență, viață, suferință, virus universal - corona -
e fluxul eternului, ereditarului dezgust de-a fi cobai,
e cântecul mătăsii pe coapsele iubitei din Sodoma.
Poezia - ambitus vertiginos amăgitor, cromatic, numai,
bun pentru dezamăgire, frustrare, penitență, vis,.
este genunea ce desparte vorbirea liberă de scris.

Vasile Ionac: Despietrire

Primăvara-i cam plecată.
Vara prinde aripi noi;
Numai poarta, încuiată,
Ne așteaptă pe-amândoi.
Dintr-un ciot mai vechi, mălinul
Amintește-și de parfum...
Pare-se, sunt doar străinul
Trecător pe căi de fum.
La ferestre, vechi ți-e stolul
Iară tu, spre erezii,
Ai lăsat la timp pistolul
Să ne-mpuște zi de zi.
Din burieni, azi prin ogradă
Facu-și șoarecii cununi...
Stâlpii porții triști, spre stradă,
Putrezesc crezând minciuni.
Vara chiar sosește-n plaiuri
Și-ar fi vreme de scăldat
Însă azi, au alte raiuri
Tinerii ce sunt prin sat.

Vasile Culidiuc: gogyohka

===================
i-a spus femeii să plece
până nu-i fuge frumusețea
vorbea poetul care i-a scris
cele mai frumoase poezii
sacrificându-și inima

===================

Nely Vieru: Muțenia pământului

      (Album: Violete)

cumva mă vezi,
dar nu m-auzi,
sunt eu ...
atinge-mi trupul prin beznă,
simți cum vibrează odată cu tine ...
mă sfarmi între degetele tale
ca un bulgăr,
mă frămânți aluat nedospit
în taina iubirii,
privește-mă în adâncul fântânii
și ascultă-mi gândurile ,
e tot ce pot să-ți ofer,
cuvântul mi l-ai însămânțat
odată cu aerul
și așteaptă acum să rodească
odată cu lumina
și roua .

=======================

Marin Rada: Părinții

Mi-e dor să-i văd
în prag, din nou acasă,
adulmecând o ploaie
ce nu vine,
chemându-ne, toți fratii,
cu sora mea, la masă,
,,... tu Gheorghe, tu Dumitre,
tu Mărine,

Dați slavă pentru pâinea
ce-avem la noi, acasă,
lângă icoană puneți
să ardă-o lumânare,
nu risipiți pământul
ce gândul vi-l apasă
el are-un strop de sânge
din noi, din fiecare..."

Va fi o vară-n care
privighetori rănite
vor mai cânta o vreme,
în noapte, pe răcoare,
părinții ne vor scrie
din cer, sau din morminte,
cu stropii noi de rouă
trecuți din foare-n floare,

Ei spun o rugăciune
ce i-a-nvățat pământul
în care, mulțumire aduc
lui Dumnezeu
și trec într-o mirare
în care se cuprinde
și casa lor, și cerul
și frații mei, și eu...

9-10(72) Mai 2022

Revistă de Cultură, Artă și Literatură   NR.9-10(72) 2022      Apare bilunar la Oradea/ RomÂnia  ISSN 2667-5620  

Director/fondator:Teodor Dume

Redactor-șef: Teodor Dume (Romania)  

      Redactor: Petruța Niță (România)                                       

 Redactor: Mioara Băluță (Romania)

          Redactor: Aurelius Belei (România)    

       Cum să depășești limita, când limita ești tu însuți         (Gheorghe Grigurcu)

====================================

* Mulțumim tuturor colaboratorilor!

* Revista se poate accesa prin Google

* Selecția textelor, în vederea publicării, se face din Extemporal liric - grup

* Cei care postează cu mențiunea *drepturi de autor rezervate, nu vor fi publicați

Sprijin financiar, benevol: DONAȚII,  Cod IBAN RO76BTRLRONCRT0621981301 Banca Transilvania, Filiala Oradea. Titular: Teodor Dume

Ioan Barb: Călătorul

sunt un călător cu un singur rând de încălţări
şi o singură haină
în fiecare dimineaţă o spăl
învelind acest trup supus dorinţelor
noaptea un înger îmi rostogoleşte piatra
de la gura peşterii pe unde cobor în mine
să mă reculeg când adorm îmi înalţi sufletul
până la al şaptelea cer într-o grădină
ce seamănă cu Ghetsimani şi îl curăţeşti
în lacrimile adunate în zori de îngeri
de pe fruntea Ta
cum aduna Moise mana în pustie
într-un vas al aducerii aminte păstrat în Chivot
şi simt cum sunt săturat şi gata de drum
atunci mă întorc în trupul părăsit
un şarpe îmi atinge de fiecare dată cămaşa
aşa cum se lipeşte viaţa veche de mine
ca o femeie uşoară

Ionuț Caragea: Cam scârțâie toate, mon cher

Cam scârțâie ușa cea veche,
cam scârțâie scara spre cer,
cam scârțâie într-o ureche
o frunză răpusă de ger.

cam scârțâie ventilatorul,
cam scârțâie traiul mizer,
cam scârțâie frâna, motorul,
și n-am niciun marche arrière.

cam scârțâie încheietura,
cam scârțâie clanța de fier,
cam scârțâie dinții și gura,
să scârțâi e tot ce mai sper.

cam scârțâie coarda viorii,
cam scârțâie glasu-n eter,
cam scârțâie bilele morii,
cam scârțâie toate, mon cher.

(Ionuț Caragea, 30 mai  2022)

Teodor Dume: Ultima șansă

=======================
Doamne câtă lume se scaldă

în lacrima ta!

ostenit de drum
îmi pun mâinile peste piept
și îmi aștept rândul

=======================

Gheorghe Grigurcu: De unde vine poezia?

================
De unde vine Poezia
de bună seamă din cap
din cuvinte

dar uneori de-acolo
de unde nu sunt cuvinte
de unde nu e
nici măcar cap.

================

Daniel Corbu: ***

 HORTUS DELICIARUM

Nici soldaţii nu sunt de mâncare, Moarte
lasă-i să viseze victorii!
Ieri am fost mai puţin viu
şi poate bucuria ta fără margini. Barbituricele
propanololul şi toate
preparatele prietenului John farmacistul
s-au dovedit inutile precum IDEILE
CU CARE FĂCEAM CÂNDVA DRAGOSTE
ÎNTR-O CAFENEA UITATĂ DE LUME.
Ieri am fost mai puţin viu
şi în preajmă bucuria ta fără margini.
M-am rostogolit în jurul sîmburelui acrişor
de lumină ţi-am refuzat cătuşele, Neînduplecato,
am recitit din memorie marile cărţi
prin ele am peripatetizat ca prin grădina plăcerilor
am probat mirarea idioată în faţa cenuşii
şi până seara am sporit numărul idiosincraziilor.
Retras în secrete odăi
TOTAL IRITAT DE PREZENTUL ETERN
AM PLÂNS BULVERSANT
ŞI-AM RÂS POSTMODERN.

Daniel Marian: ***

 prea verde

te rog să mă ierţi că stau
la doi metri de tine dar eşti
prea verde pentru îngăduinţele mele
să vezi după ce trăieşti toamna
cu dorurile vineţi de aşteptare
cum îţi trece cu pasta corectoare
tot verdele cel pus în iluzii
asta după ce te impozitează
de verde de prea multă speranţă
atunci sigur te strâng în braţe
ca pe ultima creangă rămasă
văduvă de soare dar plină
de clorofila minţii de pe urmă

=============================== 

Daniel Luca: Recuperarea inocenței

cronică: Kara Molnar/ Poemul dintre lumi 

În viziunea Karei Molnar, poemul se află chiar pe granița dintre lumi („Poemul dintre lumi”, Editura Inspirescu, Satu Mare, 2019), funcționând ca un filtru între viață și moarte, dar și între realitate și oniric.
Poem ce ascunde o taină sufletească („Din carnea literelor crește / Poemul viu al tainei mele”) și se naște din scheletele altor poeme („În limpezimea din pre-somn / zăresc schelete de poeme / Ele-mi întârzie visarea, / Continuă să mă cheme”).
O taină a inocenței, atât a vârstei copilăriei („Ochii de copil privesc în gol, / Dar golul nu e gol, e plin / De fantezie și mister, / De feți frumoși, de zâne”), cât și a maturității, nefiind pierdută atunci când fata devine femeie („Contrar obiceiului, inocența mea / Nu s-a pierdut odată cu ruperea himenului. / Fluturii mei albi încă zburau fericiți prin fața ta, viperă!”).
Totuși, inocența se evaporă odată cu intrarea brutală din vis în realitate, când nu se mai pune preț pe normalitate („Simțim în aer lipsa parfumului normalității. / Magia și-a pierdut deja efectul. / Și întrezărim. / Suntem în pericol de luciditate!”).
Pierderea inocenței atrage și pierderea speranței, dar în mod voluntar, ca o acceptare, ca o renunțare în fața destinului („Mi-am îngropat de vie speranța. / Zilnic pun o floare pe mormânt”), urmarea fiind cufundarea în întunericul interior („Fără ea mă scufund încet / în întunericul din mine”).
Moment în care și moartea începe să-și facă simțită prezența („Miroase-a moarte peste tot. / Miroase-a lumânări și-a crizanteme”).
Numai că speranța nu se dă bătută cu una cu două, ci luptă din toate puterile pentru a supraviețui („Buzele mi se crispează într-o grimasă / Și țip cu disperare mai tare decât ea, / Căci nu mai știu unde am ascuns lopata”).
Și începe cursa pentru recuperarea inocenței pierdute, rezultatul fiind o reușită deplină („Și rând pe rând, cu grijă, mi i-am adunat, / I-am cunoscut din nou și mi i-am întrupat, / Împreună spre lumină cu forță am pornit. / Cine am fost și cine sunt, mi-am reamintit”).
Fiorii iubirii nu mai stau ascunși, ci, ușor-ușor, răsar în inimă, aducându-i fericirea („În inimă îmi cresc, ca un fior, / Mugurii iubirii. / Toate în jurul nostru strălucesc / Mai tare decât legea firii”).
Poemele Tăiș de gând și Comă melancolică nu au suficientă forță, iar E ușor este numai moralizator și atât, însă poezia Karei Molnar este curajoasă, venind cu un mesaj optimist, de lumină și speranță, pentru ca omul să nu se lase niciodată înfrânt

Reznic Cristian: În dosul crucilor de lemn

frunzele ce bat
în pala lumină a lunii,
valuri azurii
în străfundul lacului,
acoperit de sclipiri gălbui
frumos violet voal,
o boare de vânt
ridicată deasupra capetelor,
legături religioase,
spirituale,
inimă pentru inimă
deschideți sufletul,
spre a ne cufunda împreună
în purpura mreajă a apei,
sub florile înflorite de primăvară,
în dosul credinții din lemn
voalul se va crispa
pe pământul umed
și sângele meu
va curge
în cupa dragostei tale

Constantin Stamate: Buboșii

O nevăzută mână-ți întind, ucigătoare!

Privirea lor filtrează veninul negricios

Din ochii unei javre bătute în soare

Scăldate, ca într-o pâlnie cu rugină.

Buboșii, cu ochii închiși în verzi inele,

Cu degetele frânte, crispate pe femur,

Cu scăfârlia plină de aspre coji de piele

Ca florile de lepră pe câte-un antic corp

Li-s oasele-altoite pe neagra osatură

A unor mari fotolii, iar picioarele sub ei,

De dimineață până în seară, nu se-ndură

Să lase bara ce le slujește drept proptea.

Acești morți, cu jilțu-mpletiți de-o veșnicie

Simt cum le crapă pielea la soare, ba alteori,

Privind pe geam zăpada murdară, cenușie,

Sunt scuturați nedrept de dureroșii fiori,

Dar ce plăcut e jilțul, când fundul lui de lemn

Cedează pe la colțuri, sub șalele osoase

Al vechilor sori, suflete aprinse, iar sub văpaie

În spicele acelea, cândva mustind a rod.

La-ntoarcere, cu pumni-n mânecile murdare,

Se-așază, blestemându-i pe cei ce i-au trezit

Căci nimic nu e normal, iar ei, triștii de ei

Se saltă sub bărbie, turbând necontenit.

Zăcând așa, cu gura aproape de genunchi,

Cu degetele-nfipte sub fundul negrului jilț

Ei zic câte-o romanță pe-nchipuite clape,

Iar capul li se-nvârte-ntr-un vals amețitor.

Nu-i puneți să se scoale, căci ar fi o mare dramă,

Iar ca mâțele lovite, țâșnesc c-un mieunat.

Ai zice omoplații că-ncet li se destramă,

Nădragii li se umflă-n șale, și dintr-odată

Le-auzi cum capul pleșuv li se izbește

De zidurile negre, grele, când trec moi

Prin coridor, și-ai crede că-un ochi de lup lucește

În fiecare nastur al hainei lor pândind.

Când somnul grav le-nchide pleoapele, și visează

Lăsându-și capul moale pe-al jilțului pios braț,

Legănându-se-n ele culcați, se văd zburdând

Ca niște libelule pe-un șir de trandafiriri.

Iar nimic nu-i mai frumos, mai drept şi mai corect

Ca lumea ce-o visează, vii ei fiind

Călătorind departe, stând în același loc

Un leagăn pentru ei, un cimitir plin, săturat.

Oana Frențescu: Metaforele

=============================
metaforele se întorc din plete
noaptea e o formă de crocodili cu dinți
istoria se rescrie cu forță
tu respiri în altă direcție

vântul suflă în valuri răsfățat de aripi
pământul îmi intră în ochi
palmele simt lutul
sensurile spulberate îmi zdrelesc genunchii
semnul de urcare e înmărmurit
tocul vintage blocat
sunt dezbrăcată de cuvinte
fărămițată cuantic în țipătul ierbii

=============================

Georgeta Rada: Copilărie cu cireșe în sân

Rânduitu-s-a iarăși grădina
După legi coborâte din stele,
Amiroase a ceriu lumina
Și a prunci și a mâinile mele.

Râd cireșii ca pruncii la soare,
Își anină cercei la urechi,
Și-i împart în Duminica Mare,
Ca bunicile, taine străvechi.

Și din sânul lor plin de cireșe
Coborî cu cireșe în sân
Să-mi aducă de-acasă depeșe
Cu mireasmă din floarea de fân,

O copilă cu ochii de stele
Ca un înger de tot străveziu...
Culesese cu mâinile mele
Din cireșul de mai, timpuriu,

Din cireșul cu grauri din via
Unui moș cât pământul de vechi
O poveste cât copilăria
Să mi-o pună cercei la urechi.

Mi-a rămas poleită ca visul
De copil spânzurat prin frunziș,
De cireșe prădând paradisul
Și pierind printre stele furiș.

Rânduitu-s-a iarăși grădina,
Dar bătu o furtună de fluturi
Adumbri cu aripe lumina...
Și-o purtă către alte ținuturi...

Doina Moritz: Rugă

Pe umăr am simțit o adiere,
Un înger mi-a atins aripa frântă...
Am implorat în gând Măicuța Sfântă
Şi bunul Dumnezeu, să-mi dea putere!

S-a legănat tot cerul şi pământul
Şi-a început să ningă cu tăcere...
Petale mici, din noaptea de-nviere,
Pe geana mea le aşezase vântul.

Învăluită-n neguri şi suspine
Cu lacrima de lună-ncununată,
Eu m-am simțit de soare- abandonată
Şi-am alergat pe-atâtea căi străine.

Clepsidrele cerneau pământ pe mine
Şi lumânarea nu răzbea să ardă
Mirarea împletită în ghirlană
Şi macii-nsângerați de pe coline.

Îngenunchiată te-am văzut pe tine,
Măicuța mea, cu o icoană-n mână,
Mi-ai pus sfânt mir pe neagra săptămână...
Am înțeles atunci că-mi va fi bine...

Privirea-nvăluită încă-n ceață
Mai caută şi-acum albastrul zării
Şi-n scoica de pe țărm vuietul mării,
Pe drumul nopții-o nouă dimineață.

Încerc să mă ridic, ceva mă ține,
La geam ard stele şi nu vor să plece...
Prin gara mea ușor speranța trece,
Doine şi flori purced să se închine.

Pe umărul căzut, o mângâiere
Tresare şi mă poartă iar prin vise
Pudrând cu sare pleoape-ntredeschise...
A fost real sau numai o părere?

Trecutul şi prezentul îşi dau mâna,
Ciopor de lăcrămioare-mi curg pe frunte...
Luna trecând cu pletele-i cărunte
Îmi drămuie în clipe săptămâna.

La capăt de tunel se cerne timpul,
Tot fură şi-mi mai dă câte-o secundă...
Ecouri mii, îngemănate-n undă,
Îmi scaldă-n bobi de rouă anotimpul.

Teodora Pascale: Acvariul

Un uriaș acvariu e astăzi lumea noastră -
Lăsăm, vremelnic, dâre în apa lui albastră,
Urmând a ne petrece o viață de plevușcă,
Prinși în pereți de sticlă - o nevăzută cușcă.

Din când în când o mână, de sus, ne-aruncă hrană -
Ne repezim s-o prindem, dar este o capcană,
Căci va veni scadența și totul se plătește
Iar noi ne vom supune, tăcuți, precum un pește.
Uzăm puține simțuri, nu știm a fi empatici,
Trăim doar pentru sine și asistăm, apatici,
Cum se consumă drame, ce-i drept, la depărtare:
Vedem rechini ce-atacă, țintit ori la-ntâmplare,
Știind că nu e nimeni dispus să îi acuze,
Jeleuri translucide, perfidele meduze,
Pisicile de mare, cu otrăvite ace,
Balene ucigașe - ce luptă pentru pace.
Când, la un semn, Stăpânul o pauză permite
Apar, ca prin minune, sirenele vrăjite,
Pești curcubeu și claun, căluți, dragoni de mare,
Corali, asteroide și totul e-ncântare
Doar până când decide, spre a-și atinge ținta,
Prinzând în mâini Acvariul, să scuture incinta.

În zona interzisă, înconjurat de ape,
Determinat dar singur, Rebelul vrea să scape -
Se-avântă și înoată prin pâcla-ntunecată,
Izbindu-se de sticlă, o dată, înc-o dată…

Mirela Cocheci: Caii mei verzi

Caii mei verzi
de pe pereții
albi
ai sufletului meu,
încotro zburați?
Galopați neîncetat
spre un liman
numai de voi știut.
Probabil că
purtați cu voi
fantezia
gândului meu
și vreți
neapărat
s-o ancorați
pe un tărâm
de basm,
acolo
unde cerul
este mai albastru,
iar albastrul
este mai strălucitor
și unde vouă
vă cresc aripi
de ciocolată
albă.
Deși vă văd,
nu vă aud,
pentru că voi
galopați
în liniște,
pentru
a nu mă trezi
din vis.

Mioara Olteanu: Contopită cu amintirea

====================
Înnoptând

în livada
cu vișini
din trunchiul
crezului meu,
a răsărit
o imagine
vie,
ce limpede
mi-a umplut calea
în răcoarea dimineții,
cu acel vânt
ce îl cunoșteam
din tinerețe,
care mă aducea
tot mai aproape
de suflet,
mergând pe drumul
dintre două lumini.

====================

Petre Ion Stoica: Turbina ghalbenă a păpădiilor

Mă întreb
Când o să mai ajung așa mare cât un copil?
Așa fericit, când o să mai fiu
Visând cum țin în mâini un zmeu de hârtie
Și zbor împreună cu el
Deasupra câmpiei, lumii întregi, propriilor
Mele frici
De alți oameni mai mari dar răi, răi de tot.
Mă întreb
Cum aș putea pătrunde într-un basm și astăzi
În care să mă mai aștepte acasă
Mama și tata, ceilalți prieteni ai mei
Coborâți prea devreme în niște fântâni
Fără ciutură și fără izvoare ?
Mă întreb
Cum as putea reporni
Turbina galbenă a păpădiilor, oare?

Vasile Ionac: Versuri

    Tumult

Florile de păpădie
Ne mai cheamă înapoi,
Dar uitarea nu învie
Unu, de-i scăzut din doi.
Singur, nu mai vrea să știe
De ce-s eu, în loc de noi.
Balta, plină de tristețe
Scaldă broaște... berze vin,
Cum veneau în tinerețe
Spre bețiile de vin,
Fete gureșe, fâșnețe,
Colo-n vale, sub arin.
Iarbă, de-o tăvălitură,
S-ar găsi-n grădina mea;
Mai am o saltea, prin șură
Iar prin șopru,-o canapea...
Zău, ne-ar găzdui cu ură
Dacă șarpele-ar putea,
Să te vindeci de arsură,
Fiindcă măr, aș mai gusta.

    ***

Ca un condamnat cu lanțul lui,
Ne iubim mereu fără-ncetare;
Eu îți stau de pază la gutui,
Tu îți pui livada de-ncercare.
Nu vom spune, doamnă, nimănui
Câte-nvârtituri s-ascund în tare
Și de ce, în noapte, nu mai sui
Să mă plimb prin cer cu cele Care.
Stau aicea și mă mir cumplit
De iubirea noastră-ntâmplătoare;
Soarele n-o ia spre răsărit
Chiar dacă apusul ne și doare.
Nu există minus infinit
Dacă crezi în viața viitoare.

    Dans

Nu dansa când nu ies pașii
(Nu i-a luat mâța sub pat);
Trebuie-nfiați ocnașii
Dacă vrem ceva sărat?
Nu sunt muzici ce să spună
Cât e o lungime-n drum;
Dansul mărilor sub spumă
Scoate vuiet fără fum.
Nu aprinzi tăcerea nopții
Cu lampant dezmoștenit;
Oare cum dansează hoții
Când livad-au nimerit?
Vestejindu-se-n mirare,
Liliecii tac tăcut;
Strigă doar cu voce tare
Îngerul necunoscut.
Mai dansează-mă odată,
Chiar de nu ai mai făcut;
Amintirile de fată
Picură a absolut.
Dansul vântului în creangă
Și a peștilor în tău,
Duce mâna la desagă
Și te bagă-n făgădău.