Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Oana Frențescu: Sensul nespusului


sugrumând sensul nespusului
aud nimicul așternut peste umbre.
depărtările fierb în amurg.
din ochiul lunii coboară involt zăpezile ucise,
cuvintele ies din himere, plouate.
strada e aceeași cu o mie de fețe sub măști
și pași forfotind către moarte.
liniștea mea umblă în negru,
casele fug în umbră,
soarele vâslește galben și aproape.
mi-ai trimis o silabă fără punct,
drămuită și oarbă.
pe-o margine de ieri decolam spre azi
într-o metaforă de cină.
10 august /2020/

Boris Mehr: ***

Știu călători ce trec prin dealuri, nu le ocolesc, trec prin ele,
Acolo crește alt grâu, boabe negre, mai dau de un strămoș, 
Apoi ei ies glorioși, în mantii aurii de cuceritori, unde sunt? 
Câte vieți trăim? Multe. Voi nu știți, nu vreți, ce vreți?
Ei încearcă să locuiască în timp. Îi respect.
Poți înmormânta un fluviu, o mare? Nu. 
Dar viața unui om este mai de preț. 
Simți stelele cum se sparg de piept. 
Stelele tale sunt sfârcurile nemaipomenite. 
Am povestit prietenilor despre primul sfârc 
Văzut în viața mea prin ușa unei case străine. 
Dionisos era cu noi. Râdeam ca proștii. 
Bărbații au plecat, ne-au lăsat femeile. 
Așa credeam. Am crescut, am devenit mai triști.
Cântă-mi , zeiță, mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul…

Lăcrimioara Iva:***

În cer se strânge fânul!
Îngerii au întors norii
cu furca,
când pe-o parte,
când pe-o alta.
Acum ...sunt uscați.
Uite-l pe unchiul Marcu
cum îi strânge
într-o claie.
Pe bunicul nu-l văd,
s-o fi dus după căruță.
N-o văd nici pe bunica,
o fi pregătind pentru prânz
ardei umplut.
- Unchiule Marcu, unchiule Marcu,
nu te istovi atât de mult,
ca și mâine
voi ajunge și eu
acolo sus
și îți voi da
o mână de ajutor!

Dan Casuneanu:***


amorțit și lipsit de contur
intru în apa călâie
fac pluta apoi mă las scufundat
dau de pietre
mă grăbesc să ies la suprafață
sunt atent la ce se cere și ce nu se cere
la fiecare mișcare
în aer miroase a gaze de eșapament
mă intersectez cu tine
tu, care nu înoți niciodată singur
tu, care nu rămâi surprins niciodată puțin
valul trece peste noi, intempestiv
ne aruncă în larg
înot cât mă țin puterile
mă scot la liman
printre sălcii și plopi
nisipul e împânzit de chiștoace
de măști aruncate la întâmplare
și de urme de pești
tu lucrezi în bucătărie
e lipsit de sens să te expui soarelui
întinzi lutul cu mistria de inox
pe peretele dinpre nord
așezi faianța desprinsă de la traficul greu
o dupăcești cu pumnul strâns
insiști până o aduci la același nivel
din când în când te oprești
nu vrei să faci risipă de material
cureți canciocul cu mistria de inox
amesteci chitul pentru rosturi
îți scoți masca de pe față
privești flăcările albăstrui de pe aragaz
învârți în dulceața pentru pui
lași apa să curgă pe țevi alături de clor
înoți înoți înoți până la izvor
te întorci însuflețit umpli toate golurile
cu șpaclul, târziu
le dai luciu cu peria de câlți

Ionuț Calotă: mă întreabă mama


mă întreabă mama ce mai fac
nu ştiu ce să-i zic
un selfie cu oraşul
mă scufund în mine
nu pot să-i spun că mă aflu
într-un spital
stau la coadă
pe un hol fără capăt
în îmbrăcămintea mea de apă
şi de porţelan
şi ascult cum se laudă fiecare
cu boala lui / cu viaţa lui
doctoriţa asta are 100 de ani
ca şi cum ea ar fi însuşi spitalul
unul de stat / cenuşiu şi ridat
holul are gresia aşezată
ca o tablă cârpită de şah
până am intrat la medic am jucat
toate partidele posibile
chiar şi vremea asta e azi în călduri
e fierbinte în cabinetul ei
respir un aer de eprubetă
iar în loc de consultaţie
am fost pus să citesc o poezie
azi mi-a fost foame de litera a
aşa am aflat că sufăr
de inimă mărită
am primit o cutie mare cu pastile
pe care nu scrie nimic
singura zonă unde se construieşte
în acest colţ uitat al lumii
este biserica
locul unde se desparte
cerul de oraş
pentru că moartea există
doar cât timp trăieşti

Mariana Buzea Daia: viața la țară


(Grupul Zbor spre înălțimi - administrator Camelia Bot)

Prin cătunele din ţară, zac uitaţi părinţii, bunii,
Ultima brazdă n-o luară, încă n-au putut tribunii.
Pământul este al lor, dar n-au boi, nici car, nici plug,
Singuri, pe-a lor bătătură, neputinţa-n pumni şi-o strâng.

Pământu-i tot ce-au avut şi, gândind, bine să fie,
Au făcut ce au putut copii-n şcoală să-i ţie.
Cu sudoarea din pământ, şi-au dat copiii la carte,
Acu-s domni prin lumea largă şi sunt de pământ departe.

Oamenii sunt rari prin case dar sunt deşi în cimitir,
Cei rămaşi, cumpără vase pe nuci din vreun coviltir.
Popa-şi rânduieşte slujba celor câteva colivi,
Aşteptând colaci afară, stau copiii costelivi.

În ogradă e secată, fără de apă, cişmeaua,
Prin nucii bătrâni mai face vocalize cucuveaua,
Prin sageacul de la case, când te uiţi, te trec fiori -
Cele singure rămase, disputate sunt de ciori.

Bătrânii sunt necăjiţi că-s mâncate, până-n zori
Găini şi-alte orătănii de vulpi, nevăstuici, dihori.
Porcul mare din ogradă pe-apa sâmbetei s-a dus,
Doar veniră de i-l luară, că-i bolnav...ordin de "sus".

Pământul, grânarul ţării, e dat prin asociaţii,
Pământul celor săraci îmbuibă din plin bogaţii.
Alţii, care nu au vrut, l-au păstrat ca buni creştini
Şi se uit-acum pe câmpuri la cultura de ciulini.

Doar la patru ani o dată, tribuni şi-amintesc că-s vii
Şi că sunt bătuţi de soartă, c-au nepoţi, c-au şi copii...
Le promit marea cu sarea, pe uliţi va curge miere,
Numai dacă îi votează, aşa cum partidul cere.

Iar bătrânii bucuroşi că-s băgaţi şi ei în seamă,
Pentr-o sticlă de ulei, pentru mici şi pentr-o zeamă,
Îşi dau votul cui îl cere, afundându-se-n noroi,
Îşi plâng mai departe soarta plini de boli şi de nevoi.

Frumoasă ţară bogată, condusă ai fost mereu...
Dacă-n ţară este bine, la ei de ce este greu?

Cristina David: Despre iubire


Am fost în paradis.
Sunt absolut convinsă.
Am toate dovezile
Lipite de inimă.
O aripă de înger încă palpită pe geana sufletului.
Eu însămi aveam aripi
Crescute din umeri,
Iar vârful lor prelung
În pulbere de cer îl înmuiam...
Încă simt locul de unde s-au desprins
Tăcute, dureroase...
Și-n ochi lumină din soare aveam..
Iar lucrurile se făceau tot mai strălucitoare...
Eu însămi rază nesfârșită eram...
Dovadă-i amintirea
ca o insulă izolată în mijloc de suflet
cu pajiști fragede
și sălcii plângătoare...
Păzită cu strășnicie de ape adânci,
Dar scrutată în taină de ochiul flămând
Al visului.
Cine a fost odată în rai
Își poartă sufletul înveșmântat în zâmbete plângânde.

Vlad Anghelescu: Străbunica


am luat spicul verii, pandantivul primăverii, o stea miniaturală.
clepsidra am spart-o.
nu se mai văd cioburile,
inimile ruginite ale fluxurilor de lavă.
ecolocația orcilor
emite quasari cu smaralde.
sâmburele de maramă
spală un tentacul
pe o verigă strălucitoare.
aș vrea să port
steaua străbunicii
când soarele va apune
gârbov
într-o ie cusută cu negre umbre
albit de o maramă!

Ioan Draga: Destin de lumină

Uneori mă opresc și stau să mă gândesc.
La ce mă gândesc? Poate la emoții netrăite din anotimpurile vieții.Nedumerit, privesc focurile aprinse pe țărmul meu de suflet, care mistuie clipe netrăite și destine neîmplinite. Mă întreb de ce? Întrebările sunt ca nisipul mării, iar valurile albe aduc din adâncuri, răspunsuri pe care eu nu le înțeleg.
Apoi pornesc pe cărările vieții. Îmbrățișez necunoscutul și încerc să mă obișnuiesc zâmbind, cu toate tainele lui. Pășesc printre gânduri și cuvinte nerostite, încercând să culeg un regret pentru îmbrațișările irosite.Dar din lacrima inimii înflorește speranța, singura floare care vindecă sufletul de durere.Din zbaterea unei tăceri, rănită în adâncul inimii adun toate visele mici și le așez lângă floarea speranței, unde vor crește și vor rodi bucuria.
Lângă arborele vieții îmi odihnesc sufletul obosit, căci lacrimile pe care ochii nu le pot plânge, îmi umplu văile cu emoții pierdute. Speranța mă ascunde în zâmbetul ei de floare și îmi dă putere să trăiesc viața intens. Mă ajută să rămân imun la necaz și durere, până voi intra în eternitate. Mă așteaptă un "Destin în lumina"!
Arad 08.08. 2020

Vasile Ionac: Sfaturi surde


Nu te descălța în urechi.
s-ar putea să tulburi liniștea
celor care nu au murit
(e groaznic să vorbești cu spusele altora
și să nu știi că o faci).
când citești, ia mintea cu tine
și gândește chiar și confuz;
ascultă cum se limpezește
gustul mămăligii-n cucuruz.
a-mi da mie sfaturi nu-i un sacrilegiu
deși, o simt cum pașii nu prea le întâlnesc,
iar că-i aicea iarna și-aud în somn hăitașii
cu ciurda de târzie ce-n gânduri îmi roiesc,
nu dau la nimeni vină... e semn că-mbătrânesc.
(08 gustar 2020, Căpâlna)

Camelia Bot, Grupul Zbor spre înălțimi:Poezia lunii


Strada fără nume
autor, Cristina Tunsoiu

Eu locuiesc pe strada fără nume...
Nici n-a avut sau poate l-am uitat,
M-am rătăcit stingher prin astă lume,
Și visele atunci au încetat!
Pe strada mea, așa necunoscută,
Mai locuiesc și alți necunoscuți...
Ce trec prin viața searbădă și slută
În case mari și gri stau zăvorâți!
Căci oamenii sunt triști și împovărați,
Nici nu mai știu ce este bucuria...
De griji și de nevoi sunt măcinați,
Și au uitat să-și spună bună ziua!
Aș vrea să torn o pată de culoare,
Chiar pe vecinul trist de vizavi,
Sau o petală ruptă dintr-o floare...
Ca să zămbească-n fiecare zi!
Apoi chiar bunicuței de la colț
Cu ochi ca două picături de cer,
Ce iese doar în zilele cu soț
Un an din viață, aș vrea să îi ofer!
Apoi femeia, mamă a trei prunci..
Ce zilnic cară plase făr' de odihnă,
Văd lacrimile ades în ochii seci,
I-aș dărui un ceas măcar de tihnă.
Și-aș transforma poverile în flori,
Și firimiturile în proaspeți cozonaci,
Pentru micuții ei, ce dulci comori,
Iar lacrimile în roșii flori de maci!
Încet, încet s-ar mai schimba ceva...
Făcăndu-le o mică bucurie,
Iar strada mea, altfel va arăta,
Și am numi-o simplu... ,,Omenie"!

25/31/08. 07.2020 

Ottilia Ardeleanu, cronică: Alt condițional, de Anica Andrei-Fraschini

Al treilea ochi sfredelitor

Anica Andrei‑Fraschini este la volumul său de debut, Alt condițional, apărut în colecția Modus vivendi, la editura ieșeană Pim, 2020, în ediție bilingvă româno‑franceză. Dedicat părinților săi‑îngeri, volumul beneficiază de o prefață rânduită de poeta dobrogeană, pe numele său de scriitoare, Ana Ardeleanu, membră a Uniunii Scriitorilor din România.
Volumul este gândit pe două arii poetice: Verbele trupului în care apar doar poezii în limba română și Porte‑bonheur, poeme bilingve, pe care chiar poeta și le traduce.
Anica Andrei‑Fraschini nu are cum să nu scrie ceva temperamental, la ea poezia țâșnește după o formulă matematică și după frisoanele unui timp foarte deformat din punct de vedere liric. Poezia sa strânge, doare, pare a fi o menghină sau o matriță procustiană în care trebuie să te încadrezi. Da, dar asta nu înseamnă că nu este emoțională, că nu dă fiori, că nu stoarce câte‑un oftat. Tocmai că se pretează la actualitatea prezentată și raportată la cunoștințele stufoase ale autoarei. Sensibilitatea acesteia debordează în inecuații, asimetrii și posibilități multiple de atingere a infinitului. Este capabilă să trăiască pe carne vie ceea ce i se întâmplă, adoră poezia venind țanțoș spre ea, intrându‑i pe sub piele mai ceva decât o muză, de aceea o cheamă înăuntrul său spre a o servi din propriile rezerve existențial‑spirituale.
Anica nu face decât să ne ofere această poezie ca pe o eternă prietenă de cuvânt.
Poezia Anicăi este de înclinație oarecum nichitiană: amândoi suntem vii și miraținoi sau: sufletul poetului este indescifrabil/ slovele scrise ori niciodată născute/ se necuprind la masa tăcerii/ taină (l’âme du poète reste indéchiffrable/ les lettres écrites ou jamais nées/ se non‑enveloppent à la table du silence/ mystère)
Deși foarte matematică, iubirea revelată de autoare în poeziile sale este dezordonată, pare un demers fizic brownian, devenind subiect de culegere de antagonisme.
Poeta mușcă și din caragialismele dulci‑amare ale vieții, din dulceața de trandafiri pusă în galoșii amintirilor, căutărilor, dragostei visate.
Remarc în poezia Anicăi intruziunile tehnologiei avansate, limbajul conex și viciul abordării virtualului mai presus de viabil‑existențial: sincronizez skydrive‑ul/ cu cloud‑ul și onenote / pun fonduri de ecran / scintillantes /desenez singurul cuvânt / mă desfăt în pagini virginale / azi mă joc‑Jocelyne/ Frunze de nuc.
Singură mărturisește căscrisul e ca o cafea pură… Autoarea nu se supune dogmelor, ea simte, trăiește, împărtășește firesc, neabătându‑se de la ideea că totul este așa cum trebuie să fie, obișnuit, mecanic, reflex:  cum să fie oare duminica ta?/ e mereu a șaptea zi,/ e ca un final, ca un corolar,/ duminica. Totodată, conștientizează aportul duminicii liniștite asupra sinelui: a mea văd că se pricepe să devină/ cer senin de septembrie,/ care trece prin mine/ mă absoarbe cu sunet de ventuză/ și mă trece prin el…/ cerul acesta, perfect,/ ține și reușește să‑mi fie călăuză/ către împliniri următoare/ în care se prefigurează esențe…/ duminica.
Filonul poetic este marcat de componenta revoluționar‑tehnologică, de aceea, limbajul întreținut de poetă are puterea momentului: tabletă,  cloud, blank, megaocteți, click etc.
Avem de‑a face cu artă fină antagonică țesută în amănuntul cuvântului, ca în poezia te știu, în care efervescența absolutului se diseminează în trăiri secundare: îmi scriu zilele ‑ diastole pieritoare/ exemplare princeps/ lucrate cu arta fiecărei secunde…/ închiderea porților sinelui versus permite unic zbor visat în interior/ ca o implozie aducătoare de libertatea/ cochiliei supreme…
Poetei îi trec prin minte diverse picturi murale cu siluete/ subtilizate în contururi șoptite/ încarnate pe masa din salon/ cu mult albastru/ câteva cărămizi și alge…/ vor fi oameni copaci și pești/ stând în picioare sau culcați/ pe aceleași amintiri oblice/ idee murală. Este evidentă formațiunea sa inginerească‑lingvistică‑picturală. Deși nu ar recunoaște‑o, probabil.
Anica Andrei‑Fraschini subtilizează sentimentul dăruirii poetice ori îi dă anvergura unei reclame despre lutul divin: poezie înfășurătoare/ a tuturor trăirilor și netrăirilor/ ulcica.
Tot ea se simte devorată de viață, de timpul care stă pe loc în vreme ce poeta trece parcă pe o plajă. Deosebită comparație nisip‑timp în care el, nisip‑timpul, o privește cu miliardele de ochi,/ dinspre întotdeauna către niciodată/ nisipuri. poezie mișcătoare, la propriu și la figurat, gândindu‑mă la cât de ușor este spulberat nisipul de vânt, la cât de ușor sunt șterse urmele pașilor în nisip, la trecerea simplă și aproape nevăzută a omului prin viață. Remarc și câteva metafore, aici: degradeul sângelui; hologramele dichisite,/ înfățișând viitorul; timpul s‑a umplut de trecere,/ iar eu m‑am fofilat prin el,/ ascunzându‑mi mereu trupul,/ ca pe un măr furat…/ nisipuri.
Poeta se află sub incidența trăirilor personale, uneori de o sobrietate dureroasă, alteori sub impulsul refulărilor de moment, din când în când cu nuanțări umoristice, atingând mereu coarda sensibilă a instrumentelor literare folosite pentru a evidenția anumite subiecte și pentru a încânta cititorul cu melodicitatea creației sale care aduce mereu în prim‑plan termeni acustici și vizuali, termeni tehnici: absorb emisii radio/ inhalez aromele apei mărunțite…/… mă acopăr cu idei de îmbrăcăminte ‑ încă un exercițiu yoga ‑ ele mă ascund mai bine de conflictele gen instant/…doar trec în revistă memoria zilei ținând încă mult deschise brațele să vină iubirea/ ideea din brațele melen‑aș trânti ușa n‑aș sparge farfurii n‑aș țipa (poate aș cânta ceva mai decibelic…)/… aș călca ușor/ pe kilometri de bitum/ să ajung la liziera/ primei păduri emanând/ reînvierea/ să‑i șiroiesc pe scoarțe/ plânsul adunat/ fără stavilă/ să‑i îmbrățișez statornicia/ măreția și pacea/ până m‑ar contamina iremediabil/ iar ecoul din adâncuri necălcate/ mi‑ar veni cu tril curat/ alinător… / refulare.
Poate că motivul condiționalului, acel alt condițional cu care își numește volumul de poezie, vine din dorința poetei de a face sau a nu face lucruri, gesturi, activități, iar din punct de vedere gramatical se poate extrage ca pe o măsea de minte dintre altfel de verbe. Verbe care imprimă acțiune, vioiciune, vervă, tenacitate etc.:  aș transforma două vise/ și un tricou/ aș tăia în țesătura onirică/ fără mustrări de conștiință…/ … ar putea fi un scop în sine/ să mă desfac în drum pierdut/ deasupra vântului…/ chemarea păsărilornu m‑aș trage de păr/ nu mi‑aș roade unghiile din carne/ n‑aș freca podelele cu ciudă/ nici măcar n‑aș zmulge buruieni/ și n‑aș întinde praștia după ciori/ n‑aș bate darabana pe colțul mesei/ nu mi‑aș bălăngăni picioarele/ n‑aș omorî muște/ nici n‑aș da cu var…/ refulare.
Poemul eponim capitolului întâi, verbele trupului, este o demonstrație matematică a trăirilor într‑un segment de timp plasat aproape de inimă. Cadrul este un dreptunghi, dreptunghiul vieții, desigur, iar personajele vizate sunt, cum altceva decât alese după criterii potențial subiective/ suflete autentice/ purități integrale ca‑n teoriile/ ce rămân fără demonstrație/ axiome de ne‑extrapolat…/ verbele trupului.
Aproape mereu, poeta își creează alternative în acel condițional, deci ne poartă optativ prin lumea sa care pare a fi calculată, controlată pas cu pasdacă m‑aș hrăni cu rădăcini de iederă/ poate că aș crește/ cățărător compact și plat/ pe verticala zidului de apărare /a lumilor vertebrate/ mărunte sau extinse/ uimitor de bine lucrate/ verbele trupuluidacă ne‑am întâlni/ ne‑am zâmbi îndelung/ cu cele mai multe subînțelesuri/ în public sau înafara lui/ zâmbetele ni s‑ar lua de mână/ foarte sugestiv/ doar noi am ști/ și ne‑am lăsa purtați/ de valul de armonie caldă/ ‑cuantum de așteptări‑/ ce ne‑ar cuprinde/ ca‑ntr‑un balon nedirijabil/ dacădacă pot crea formula mulțumirii de o secundă/ un Ka din talantul nașterii/ poate fi bună o cifră întoarsă/ creștin sau hindus/ în aceeași transcendență…/ luna portocalie ascunde prietenii din numere/ pitulări pe dinafară/ povești cu și fără pitici…/ nimic nu‑i de ajutor/ trăim separat…/ nu așa mi‑aș fi dorit/ nu așa…
Nici în partea a doua a volumului, în care poeziile în română sunt dublate de cele în franceză, poeta nu se îndepărtează de obsesia matematică existențială, ea pare să măsoare în permanență gradul de umanitate și reflectarea lui în mediul înconjurător. Versurile sale sunt adevărate izbucniri cu tentă de revoltă sau blurări de senzații,  mixaj de sunete capabile să performeze transformări imaginare, filmice: răsună o cavitate visceral/ un mixaj retro‑tehnicizat de ecouri exaltă/ dar se năruiește subit prin vremea/ care îi consacră la întâmplare o secundă/ să aibă o coordonată mică abscisă…// iar pe verticala unui infinit/ viața palpită strâns – reverberă/ mă bucură cu fiecare răsărit/ în al meu cord – cea mai caldă visceră…/ abscisă; (une cavité viscérale raisonne/ un mixage retro‑technique d’échos exalte/ mais tombe en ruine subitement dans le temps/ qui lui consacre au hasard une seconde/ pour qu’il ait une petite coordonnée abscisse…// et sur la verticale d’un infini tout autour/ la vie étroitement palpite – réverbère/ réjouit avec chaque lever du jour/ dans mon coeur – le plus chaud viscère.../ abscisse); puține capete contemplă iarba zilelor/ sunetul unui nechezat/ din herghelia amintirilor/ scrierile unora dintre semeni…/ aer ciuruit (peu de têtes contemplent l’herbe des jours// le son d’un hennissement /de l’écurie des souvenirs/ les écritures appartenant à certains des semblables…/ air criblé).
Deși, aparent, poeta se axează pe o lume interioară, chiar dacă nu este interiorizată, totuși, în această parte a doua iese cumva din sine și ajunge în acel exterior cotidian, cel nelipsit din viață și pe care îl persiflează într‑o anume măsură: ne foim alandala prin orașul/ cu o mie de cai liberi/ și restul de ozn‑uri/ facem coadă la comerțul stradal/ se vinde la liber/ lapte de măgăriță/ cad pere mălăiețe și populația/ intonează alt sunet răgușit cernut/ nu se mai respectă rândul/ e grămadă ca la rugby/ epoci (on bouge à la con/ dans la ville avec mille chevaux libres/ et le reste des ovnis/ on fait la queue leu leu au commerce de/ proximité/ on nous vend librement du lait d’ânesse/ des poires bien mûres tombent/ et la population entonne / un autre son enroué tamisé/ la queue n’est plus respectée/ il y a une mêlée comme au rugby/ époques); îmi burdușesc universul strâns/ cu litere minuscule și buburuze/ nu știm când vom pieri toate/ nici dacă ne e teamă…/ aș aplica regula/ ochi pentru ochi/ mai întâi șase sute dintr‑ai lor/ luați la întâmplare/ căci ei nu‑i aleg pe‑ai noștri/ și ce dacă răzbunarea/ ar fi condamnată/ (de către cine?)/ ca arma prostului?/ fractofusus (j’entasse dans mon univers étroit/ des lettres minuscules et des coccinelles/ nous ne savons pas quand nous allons périr toutes/ et ni même si on a peur…/ j’appliquerais la règle/ oeil pour oeil/ au début six cents des leurs/ pris au hazard/car ils ne choisissent pas les nôtres/ tant pis si la revanche/ serait condamnée/ (par qui ?)/ comme l’arme du con?/ fractofusus).
Dacă în prima parte condiționalul tronează în verbe, aici, i se adaugă și conjunctivul, ceea ce conferă o dinamică fără reproș poeziei Anicăi Andrei‑Fraschini:  să mai desfac niște arahide recoapte/ să mă uimesc de afișajul termometrului/ să dau un zoom acestor ore traumatice/ fractofusus (que j’enlève la coque de quelques cacahouètes/ que l’affichage du thermomètre m’étonne/ que je mette un zoom sur ces heures traumatiques/ fractofusus).
Poeta balansează între real și virtual cu mare acuitate atât stilistic cât și la nivel de vocabular, așa cum reiese din poezia leagănmă cifrez/ ca să transmit/ mesaje subliminale/ încadrate de melodii fine/ imagini color pastel/ ondulat ca de tantra/ gândul pleacă direct/ cu sentimentul/ două chei/ nu se mai concretizează/ în vocabule/ rețeaua globală îmi preia/ trăirea (berceau: je me vois codifiée/ pour transmettre des messages/ subliminaux/ encadrés par des mélodies fines/ images couleur pastel/ ondulée comme de tantra/ la pensée part directement/ avec le sentiment/ deux clés/ ne se concrétisent plus/ en vocables/ le réseau global reprend/ mon ressenti).
Poezia Anicăi Andrei‑Fraschini este una efervescentă. Este trăire sută %! Și, așa cum remarc în poezia care finalizează volumul, are puterea de a te aduce cu picioarele pe pământ, dar în același timp îți impune cumva să rămâi într‑o visare cu încetinitorul, zăbovitoare, care mângâie și aduce zâmbet. Nu de puține ori mi s‑a întâmplat ca finalurile poeziilor sale să mă facă să zâmbesc a satisfacție.
Poate și pentru că poeții își aștern la poarta universului/ sufletul arat în răspăr/ taină(les poètes couchent au portail de l’univers/ leur âme labourée de travers/ mystère), după cum afirmă însăși poeta!
Ottilia Ardeleanu, Năvodari, 11 mai 2020

Daniel Corbu: Topirea


(Începusem să mor prea devreme)
O excepțională carte pentru istoria literaturii române: Daniel ...Începusem să mor. Muream încet în fiecare zi
în fiecare oră în fiecare secundă.
Consultam tomurile sănătăţii şi ale bolilor lumii
zeci de tratate ale trecerii
cărţi despre regi glorioşi
gladiatori, cruciaţi, castelani şi celebre madone,
şamani, zoroaştri, exploratori, prinţi ai curajului
şi papi intermediari ai Bunului Dumnezeu
şi din fiecare se înălţa ca un abur
abia perceptibil revoltătorul firesc
aşa cum din adâncul materiei nimicul.
Începusem să mor vizibil. Îmi spuneau
iubitele prietenii vecinii:
Tu nu observi cum mori cu câtă evidenţă
şi impardonabil fast chiar fără un pic de ruşine
în văzul tuturor te topeşti ca o apă
ce se scurge fără de noimă-n adâncuri
sau ca o avere căzută pe mâna prăduitorilor?
Începusem să mor prea vizibil. Vorbeam cu
mult prea ocupatele celule, cu sinapsele, cuarcii, leptonii, gluonii
şi-i rugam să oprească un timp lunecarea
de nesuportat pentru cei care chiar în acel moment
mă acuzau de pierderea clasicei demnităţi
a minimei decenţe sociale.
Dar totul căzuse în autism şi totul
lucra în defavoarea mea şi nici scepticismul
nu-mi mai era biserica sfântă a rugăciunii
iar iubita cea nouă-mi spunea:
– Degeaba ai scris şase mii de poeme despre
sânii mersul şi părul meu auriu
uite cât de vizibil mori în fiecare zi, în fiecare oră
în fiecare clipă te zbaţi ca o floare tăiată
şi nu faci nimic. Nimic şi nimic.
Iar plecarea mea e foarte aproape.
– De mă părăseşti – spusei cu glasul pierdut – va fi o rană,
dar ce spun eu
va fi un dezastru mai feeric decât
orice apus pentru că eşti atât de aşezată în
inimă, în sânge iar sufletul mi-i ocupat în întregime.
Cum să te desprinzi?
Va fi o rană pe care-o vor vedea toţi
care se va scurge pe bulevardul Victoriei, pe strada Puşkin şi
Lăpuşneanu, pe stradela Baudelaire prin clădirea
televiziunii centrale prin pieţe cluburi
de zi şi de noapte o rană urâtă
ca o lipicioasă meduză ca o inimă însângerată pulsând
în dezordine
ca un monstru uriaş.
Iar oamenii zice-vor: ce despărţire urâtă
ca un muşuroi ca un oraş oceanic după apocalipticul tzunami!
– Fă ceva – îmi spune noua iubită – şi pune capăt acestei ambiguităţi!
Dar eu continui să mor vizibil
în fiecare zi în fiecare oră
în fiecare secundă
crezând ca şi vechii greci în destinul câştigului
din pierderea lucrului de pierdut supus astfel măreţiei
pierzaniei şi golului absolut
continui să mor vizibil cu neruşinare,
în timp ce-mi îmbogăţesc impunătoarea colecţie de timbre şi fluturi
sau fac adânci reverenţe unei glorii de trei parale
şi uneori chiar ascult zile şi nopţi în şir

cum din adâncul materiei urlă nimicul.

Daniel Luca: ***


În livadă
umbrele coapte
cad din copaci
culegătorii
le adună
cu gălețile
cu cotărițele
le așază
grămezi
la păstrare
în podrum
din când în când
voi scoate câte una
și o voi da hrană
pământului
.

Armanda Filipine: Rugăminți violete

Între două poeme
refugiul e în norii
violeți de pâslă
pe care calcă inorogul
atent la fluturii
zilei marmorate
și la copilul
zărit în ochii ploii
Rima se dă în leagăn
așteptând ora de școală
să scrie în taina zăpezii
uitată în dulapul de haine
Ramul de cais bate la geam
dă-mi un poem cald, zice...
(4 mai 2020 h 23.00)

Ionel Bota: poeme de subpământ

xanax
(„salut voios de pionier”)

în rai e voie bună prea ne dăduse cu tifla domnia sa nenorocul
autobusele își schimbau subit ruta
trenurile ocoleau munții zile și nopți la rând și cel mai adesea se întâmpla să nu mai ajungă nicăieri
dar astăzi lucrurile par să ia o întorsătură ciudată
șeful îngerilor curăță o rigolă prea îl rugaseră oamenii să le facă o canalizare clasa-ntâi
și se mai ivise și o grădină în care florile de nu-mă-uita fuseseră plantate să promoveze binefacerile
nimeni nu se-nghesuia să-l ajute pe șeful îngerilor
toți căutau să intre în grațiile providenței și asaltau sălile de așteptare ticsite până la refuz de multpreaîntristații cavaleri ai speranței
nu se încheiase războiul de o sută de ani
aici în subpământ morții în ținută de gală și aliniați pentru apelul de seară erau aduși cu poștalionul fluturilor beți
apoi cu toții începeau să numere cuie
poetul devenise statuie 

***

femeia din săptămâna luminată
eu te-am întâlnit în ţara făgăduită ninsorii
acolo unde femeile trec din libertatea amintirii în somnul bărbaţilor
trupul tău aştepta mirele clipei
braţele tale repetau miracole invocând
atunci au strigat pelerinii în pieţele bethaniei şi deodată renăscând
culeasă din apa râului în paradis o lumină sădeşte copacul zilelor mele
astfel tulburătoare buzele tale cucereau noapte de noapte imperiul dintr-un vis
iar ochii vedeau înălţarea mea la cer în muntele cuvintelor
catargele zorilor purtau chipul tău ca un stindard
când pielea înflorise în cărţile diademei
înaltele cupe dizolvau sigiliul timpului trecut
dar cu un sărut ai destrămat anotimpul îmblânzind ceasul veacurilor mute
înhămat la carul stelei absolute eu rămâneam pe malul râului chemându-te
atunci am deschis pleoapele şi erai tu geamătul acestei clipe
astăzi până şi tăcerea obiectelor din camera mea


poartă mireasma coapselor tale

Scriitor născut în luna august: Adrian Lesenciuc

(Adrian Lesenciuc (n. 21 aug. 1975) este poet, prozator, eseist, critic si istoric literar)

Adrian Lesenciuc, premiat de Președintele României!


Președintele Uniunii Scriitorilor Brașov, Adrian Lesenciuc, a fost premiat, la Palatul Cotroceni, de Președintele României. Decretul prin care prorectorul Academiei Forțelor Aeriene „Henri Coandă” din Brașov urma să primească această distincție datează din luna martie a anului trecut. 
De Ziua Culturii Române, toți cei a căror operă și activitate a fost recunoscută de Administrația Prezidențială, au și primit medaliile și diplomele chiar din mâna lui Klaus Iohannis. Nu este prima distincție de acest gen pe care a primit-o ofițerul și scriitorul brașovean din partea vreunui președinte al României.  În urmă cu 15 ani, acesta a primit Meritul pentru Învăţământ, clasa a III-a, din partea preşedintelui Ion Iliescu.
Adrian Lesenciuc este născut în 21 august 1975, la Câmpulung Moldovenesc. El este poet, prozator, critic literar, președinte al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Brașov, precum și prorector al Academiei Forțelor Aeriene din Brașov.

letopisețul poeziei de la optzeciști încoace de unde este părăsit de vornicul cărtărescu din țara de jos

poetul
cu tăișul hârtiei pe gâtul poemului
îl obligă să-i scrie cronica
poemul respiră aerul apăsător al creației și
așază versuri-versuri despre
nemaipomenitele întâmplări ale măriei sale (ce bine că poetul nu înțelege ce-nsăilează poemul să-i ceară să scrie măria sa cu majuscule)

– nu-l chinui măria ta strigă nebunul curții lector ocazional prezent la scena cu amenințarea
– după ce îi tai lui capul ți-l retez și ție țipă
poetul
istoria nu poate fi spusă de nimeni mai bine
decât de mine

în regate imaginare nebunii vorbesc despre sfârșitul stirpei voievodale cum vorbesc în dodii și cei ce invocă sfârșitul istoriei
poemul
respirând tot mai greu
scrie cu soarta lui miron costin zugrăvită în ochi letopisețul pe care vakulovski l-a stâlcit în rostire
și despre care nu mai știe dacă e proză sau nu

oricum nu mai contează azi

Scriitori născuți în luna august. Azi: Gellu Naum

Gellu Naum  a fost eseist, poet, prozator și dramaturg român. S-a născut la 1 august 1915 în București. Este considerat cel mai important reprezentant român al curentului suprarealist și unul dintre ultimii mari reprezentanți ai acestuia pe plan european. Opera sa este tradusă în principalele limbi internaționale, fiind încununată cu premii importante (Premiul special al Uniunii Scriitorilor din România pentru întreaga activitate literară, 1986; Premiul european de poezie, Münster, 1999; The American Romanian Academy Arts Award, 2002 ș.a.).S-a stins din viață la 29 septembrie 2001. Este cunoscut și ca un autor pentru copii: Așa-i Sanda, Cel mai mare Gulliver, Amedeu, cel mai cumsecade leu, Cărțile cu Apolodor. 

Crusta

Oraşul avea o singură casă,
casa avea o singură încăpere,
încăperea avea un singur perete,
peretele avea un singur ceas,
ceasul avea o singură limbă.
În tot acest timp copiii
creşteau şi puneau o singură întrebare,
pe când adulţii, nedumeriţi şi superbi,
scădeau, scădeau surâzând.

Pe urmele poetului Nicolae Silade (III)

Ion Bălu

Nicolae Silade / O nouă viziune poetică


Apărut la Editura Grinta, Cluj-Napoca, în 2017, miniepistole este al șaselea volum de poeme semnat de Nicolae Silade din 1979 până astăzi. Distanța temporală de aproape patru decenii dezvăluie seriozitatea prin care poetul a gândit atunci și a realizat astăzi o poezie distanțată programatic de comunicarea lirică uzuală.

Structura

După o intro-ducere, artă poetică esențializată, poetul a inclus, în prima secvență a volumului, 28 de miniepistole, toate personalizate ideatic și tematic, prin referire antitetică la epistola cultivată în clasicismul francez din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, iar în Țările Române un veac mai târziu.

Un insert introduce două modalități lirice distincte. Inițial, o privire meditativă asupra lumii de azi și de ieri. Șapte poeme sunt grupate sub sigla a șaptea frumusețe, număr nu ales aleatoriu. În numerologia universală, șapte simbolizează muzica și abilitățile psihice. În religia creștină, același număr, sacralitatea înzestrării magice, reprezintă prezența Divinității. Alte șapte poeme introduc zilele săptămânii într-o meditație personalizată. Volumul se închide cu alte 28 de miniepistole. Semnalez structura distinctă a textelor. miniepistolele sunt alcătuite din trei catrene și un distih, Binecuvântările cuprind două catrene, iar A șaptea frumusețe, trei.

Un catren cu titlul ortografiat intro-ducere – despărțit în intro, neologism francez cu sensul „înăuntru, în interior”, și ducere, substantiv cu sensul de „plecare”, undeva în lume – constituie o secvență avertizatoare. Vocea poetică își prezintă intențiile și noțiunile necesare decodării versurilor: „pentru cine crede că aceasta e poezie vin și spun: nu e poezie. / nu e proză. nici filosofie nu-i. nici religie. este legea mea scrisă / pentru mine, cuvântul meu către mine însumi. Singurătatea mea dintâi”. Menționez și ortografia particulară utilizată nu numai în acest text. Poetul nu folosește majuscula după punct. Din structura celorlalte poeme, punctuația este exclusă. Înfățișarea grafică a volumului prezintă o notă particulară. Formatul lui: 14,5 cm și 20,5 sugerează prezența unui album. În loc de posibile fotografii sau ilustrate, Nicolae Silade include poeme existențiale.

„Cuvântul meu către mine însumi”

Exceptând relativ continuitatea, între primele miniepistole și ultimele există, firesc, trăiri emoționale complexe. În același timp, sesizez și deosebirile. În cele dintâi, vocea poetului receptează și comentează realitatea extralingvistică. În a doua secțiune, se întoarce frecvent către propriul eu. Nicolae Silade gândește poezia sub forma unei nesfârșite aventuri a sinelui. Reprezentările monologate și trăirile sufletești sunt concretizate în imagini artistice în funcție de feluriți cronotopi spațio-temporali. În fiecare poem, felurite nuclee lirice însoțesc trăirile interioare și le modelează în funcție de spațiul autohton și de timpul prezent, cu incursiuni în trecutul apropiat și cu gânduri întoarse spre viitorul imprevizibil.

Volumul este deschis printr-o negativă retro-spectivă a propriei existențe: „n-am învățat nimic din viața asta care nu încetează să fie când eu / nu voi mai fi n-am învățat nimic din viața asta care nu încetează / să-mi arate altă viață adevărată pierdută în timp ce trăiam / și ce fericit eram și în ce rai eram când nu știam că nu știu nimic” (1). Același ciclu de poeme se închide printr-o caracterizare a propriei structuri caracteriale: „sunt un om care simte gândește și scrie nimic din ce e omenesc / nu mi-e străină nici dumnezeirea nu mi-e străină am trăit precum zic o vreme...” (28).

În alte miniepistole, vocea lirică relatează relațiile cu lumea: „am ieșit să văd și să mă văd...” (17), evocă amintirea surorii sale (14). Comentează sinteza unui experiment medical: „sufletul uman cântărește 21 de grame” (12). O bătrână surprinsă la „umbra nucului bătrân, într-o zi de vară la țară / privind pierdută în depărtare” (22) constituie nucleul unei mișcări sufletești: pământul pierdut prin colectivizare! Un trandafir, încărcat de flori, duce gândul spre trandafirul înflorit identic în „prima dimineață a lumii” (22). Decizia lui Ceaușescu de a ascunde bisericile bucureștene între blocurile  proletare formează substanța minieseului 16. Întâile amintiri se derulează melancolic pe un ecran imaginar (11). Câteva grațioase poeme de dragoste se desprind din miniepistolele 6, 7, 9 și 26.

În a doua serie, miniepistolele stau sub semnul unei introspecții melancolice: „Ferice de cel ce află împăcare în inima sa și liniște pentru sufletul său” (31). Întoarcerea spre sine este mai accentuată: „te trezești ca s-o pornești pe propriul drum...” (33). O meditație despre relațiile interumane: „de ani buni tot încerc să-mi fac simțită prezența de ani buni / îți spun te iubesc...” (35). Iar amintirile revin în poemele 49, 43, 45, 34.

ne sinucidem trăind n-a spus-o nimeni mai frumos ca Ungaretti, moartea se ispășește trăind” (50). Viața „este muntele din fața ta îl urci pe o parte îl cobori pe cealaltă” (8). Numai elementele rămân eterne: „revin mereu să privesc acest râu care curge fără oprire încă de pe vremea romanilor...” (53). Amintirile copilăriei revin obsedant: „la școală să învățăm / ce înseamnă a fost o dată ce înseamnă să fii fericit / adică să fii mulțumit de ceea ce ai de ceea ce ești” (52). Ultimul poem aduce un îndemn la statornică meditație: „rămâi cu tine însuți în tine însuți / cât poți de mult iar când nu mai poți când nu se mai poate atunci / ieși dar ieși doar să vezi să te minunezi și să binecuvântezi totul” (56)

Nucleul profund al textului

Lirica modernă – comenta T. S. Eliot în eseul Muzica poeziei – a rămas constant absedată „de transformarea radicală a codului lingvistic general, urmărind să dobândească pentru discursul poetic o altă gramatică, un alt tip de spunere decât cele îndeobște utilizate”. Aceeași idee a fost dezvoltată de Roman Jakobson prin noțiunea de paralelism gramatical: „la toate nivelurile limbii, esența tehnicii artistice constă în reveniri repetate” – asupra aceleiași idei, prin simetrie lexicală, morfologică, sintactică.

Un paralelism sintactic similar caracterizează miniepistolele din a doua parte a volumului. În poemul 32, de pildă, structura repetitivă este alcătuită dintr-o propoziție principală negativă: „să nu spui” și o subordonată completivă directă: „că nu-ți place”. Fraza este adresată unui receptor absent fizic, dar prezent în conștiința poetului.

Element recurent al textului, paralelismul sintactic este repetat anaforic: „să nu spui că nu-ți place să stai seara pe balcon să asculți / cântarea de greieri a nopții de august...” Și reluat în aceeași strofă prin epiforă. În toate, planul expresiei este alcătuit din elemente specifice semnificantului; planul conținutului cuprinde semnificatul, conceptul noțional.

Poem de dragoste, miniepistola nr. 9 este edificată pe repetiție lexicală, spre a sugera intensitatea trăirilor interioare. Reluate prin diaforă, structurile lirice primesc, în context, o fină nuanță de semnificație diferită. În întregul poem, accentul cade pe superlativul absolut al adjectivului „tare”, precedat de verbul „a se îndrăgosti”: „ne îndrăgostisem atât de tare” – însoțit de felurite determinări, introduse prin conjuncția „încât”, specializată în exprimarea raporturilor de subordonare consecutivă: „încât nu mai puteam lăsa nicio clipă să treacă...”. Reluată în fiecare strofă, structura sintactică exprimă nu numai durata și intensitatea trăirilor emoționale, dar și trăirile psihice ale emițătorului.

Imaginile artistice au o curgere interioară, izvorâtă din desfășurarea lor temporală: „laptopul stins și toate / gândurile stinse risipite în nemărginirea stelară când luna trece / imperială...”; „să nu spui că nu-ți place. să privești o femeie frumoasă...”; „că nu-ți place / să dormi pe balcon înfășurat în stele în raze de lună în simfonii / de greieri să visezi cum se face ziuă în timp ce se face ziuă...”. Vocea lirică folosește nu numai valorile expresive ale cuvântului, dar și material lingvistic diversificat.

Miniepistola 40 dezvăluie o superioară competență lingvistică. Poetul introduce în text adjectivul nehotărât „totul” și îi imprimă succesiv valoare de pronume nehotărât, substantiv neutru, adverb, dar și sensul figurat de esențialitate, în care se reduce „totul”. Remarc intertextualitatea difuză din majoritatea poemelor, procedeu retoric, definit de Genette „o relație” stabilită între un text cu altele asemănătoare, „pe care le absoarbe și le transformă”.

Nicolae Silade realizează intertextualitatea pe două axe diferite. Textul preluat este transpus pe orizontala noului text: „la umbra nucului bătrân” o femeie în vârstă se gândește la „prima noapte de dragoste la ultima zi de război” (22); „aș trece pe lângă tine nemuritor și rece” (45); „noaptea cea mai lungă” – replică posibilă la „ziua cea mai lungă”, „aerul proaspăt al înălțimilor” (39) etc. Referințele la literatura română (Bacovia, Eminescu) și la cea străină (Shakespeare, Tolstoi, Dostoievski) sunt numeroase. Relev inserțiile constante în limba engleză: „like and share așadar pentru viață like and share pentru dragoste” (25).

Insert

Între cele 56 de miniepistole, Nicolae Silade a introdus alte trei cicluri de poeme. Cinci ample Binecuvântări aduc mulțumire divinității „pentru această libertate de a gândi de a fi / de a spune și de facere îți mulțumesc pentru harul vederii și bucuria / înțelegerii celor văzute”. Versurile se întorc într-o laudă libertății de a călători în spații geografice știute, vreme de patru decenii, numai din cărțile de geografie, călătorii interzise în comunism. Atunci, numeroși tineri treceau Dunărea înot spre țara lui Tito. Ceaușescu a promis guvernului iugoslav un vagon de sare gratuit pentru fiecare fugar prins și înapoiat țării-mamă, unde era judecat pentru trecerea frauduloasă a frontierei și vârât în închisoare. După căderea comunismului, constată vocea lirică, românul călătorește „tot mai departe de sine tot mai departe de om în căutarea fericirii...”.

Călătoria în „noul Olimp”, într-un „timp fără timp”, în oaza de liniște „din pustietatea pierdută” mi-a amintit de „notele” din Grecia de Al. Rosetti, elogiate de G. Călinescu în marea lui Istorie. Însă Nicolae Silade aduce o altă viziune și o imagine plastică inimitabilă, ascultând tăcerea grăitoare a divinității.

Miniepistolele din A șaptea frumusețe se întorc într-un elogiu adus intrării în „această minunată margine a pământului”, o splendoare „fără de seamă”, „o frumusețe care se tot înfrumusețează”, un spațiu unde, în cetatea cea veche și în orașul cel nou, se aud toate limbile pământului. Adresate unui receptor nenumit, poemele elogiază „libertatea neîngrădită de gânduri bucuria cea neumbrită și / fericirea”, frumusețe „care se înfrumusețează mereu și se veșnicește”.

Prin reluarea unor constante repere sintactice: construcții iterative, recurența substantivelor, repetarea verbelor în propoziții antonimice, însoțite de sinonimice determinări atributive, Nicolae Silade creează o formă specială de peridiocitate: „o ploaie de mare e ca o binecuvântare nu te-ai gândit niciodată la asta știu / de aceea îți scriu în timp ce plouă peste moschee plouă peste mănăstire / plouă peste biserica ortodoxă plouă peste cei răi peste cei buni plouă la fel / plouă peste cetate peste orașul cel nou peste cei care pleacă peste cei care / vin...”.

Versurile dezvăluie prezența unei ordini neschimbate, aptitudinea de a construi multiple enunțuri personalizate. Textul devine confesiv, atrăgând atenția asupra propriei organizări expresive.

Meditații existențiale

Versurile din secvența a doua venire sunt reflecții mulate sinonimic pe creația biblică a lumii în șapte zile. O istorie apocrifă, dar adânc poetică, adresată unui potențial grup de ascultători: „aici este locul de întoarcere ladies and gentleman this is the place aici / unde începe marea nesfârșita mare după ce pământul s-a tot rotunjit / s-a îngerit și s-a întors în pământ plin de viață e cuvântul aici cuvântul / ce dă naștere cuvintelor întoarse dintr-o altă viață aici e viața de apoi / adevărata viață care pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire // s-a arătat... (ziua întâi. repornirea timpului).

Întreaga evocare este construită prin epanalepsă, distribuită simetric și intensificată prin insistență. Nicolae Silade folosește resursele expresive ale repetiției stilistice spre a realiza o modalitate diferită de receptare a realității.

Remarc tehnica diversificată prin care vocea lirică individualizează fiecare zi din „a doua venire”. Încărcătura lexicală a întregului are semnificație ambiguă. Nicolae Silade a imprimat textului o valență biblică: potențiala „venire” pentru „a doua” oară a Mântuitorului în mijlocul poporului ales. Și o alta profană: „a doua venire” a poetului într-o vacanță de o săptămână pe țărmul de vis al Mediteranei.

Gruparea hiponimică a limbajului subliniază convingător specificitatea analitică a peisajului receptat. Îndepărtându-se de ceea ce se numește „realitate”, Nicolae Silade propune structuri imagistice reduse la esență. Receptorul este provocat să se întoarcă spre sine, spre a descoperi nebănuite, anterior, relații interumane. Dar și pentru a sesiza corespondențe vizuale și acustice percepute direct pe țărmul mediteraneean și imagini similare „în severin pe semenic”, readuse în memorie dintr-un timp trecut.

Reiterarea reperelor constante de natură sintetică, recurența permanentă a acelorași verbe, adverbe și substantive, însoțite de similare determinări sintactice exclud redundanța și imprimă un relief emoțional strofei în integralitate: „când bat clopotele în două biserici
deodată și se sincronizează perfect / dangătul de plecare cu cel de sosire dintr-o biserică mare la țărmul mării / într-una micuță pe un vârf de munte cum am văzut  în grecia în thasos sau / în severin pe semenic să pleci dintr-un loc și să sosești în altul în același / timp ca și cum timpul și spațiul se fac una în cel mai pur gând omenesc...
” (a doua zi. Regăsirea spațiului).

Întâile versuri din ziua a treia. reconfigurarea traseului sunt organizate morfologic și sintactic pe o dublă structură lexicală. Inițial, vocea poetului resuscitează latența semantică a pronumelui relativ-interogativ „ce”, succesiv folosit cu valori stilistice diferențiate. Locuțiunea adjectival-pronominală „ce fel de”, utilizată cu superlativă încărcătură adjectivală: „ce valuri”, „ce insule”, reluat adverbial: „ce vrea”; element de relație, introduce o circumstanțial temporală, în raport de anterioritate cu propoziția regentă  „după ce”: „ce fel de nori ca niște picturi albastre valuri înspumate ce insule pe / marea învolburată în această dimineață după ce toată noaptea ai stat să / asculți ce vrea să spună tunetul...

Textul dezvăluie o particulară explorare a valorilor antonomazei prin anonimație. Poetul repetă un cuvânt folosind atât sensurile lui sinonimice, cât și deosebitele lui valori gramaticale. Prin această complexă modalitate repetitivă, Nicolae Silade realizează o neașteptată polisemie lexicală: „să ne bucurăm așadar de această zi de această / clipă de această viață întoarsă la viață acum când cerurile se înseninează / acum când gps-ul nostru reconfigurează traseul și ne anunță că am ajuns / la destinație în noi înșine adică în frumusețea fără de seamăn a sinelui”.

Intensitatea trăirilor interioare este supusă de Nicolae Silade rigorilor plastice, ca în tabloul Vedere de la Estaque de Paul Cezanne. De undeva de sus, privirile rețin culoarea albastră a mării, spuma albă a valurilor, peisajul natural. Substantivele sunt pete de culoare, adjectivele adaugă zbuciumul valurilor, verbele surprind emoția contemplării.

În ziua a cincea: un refresh vizual, recurența adverbului cantitativ „atât”, legat de adjectiv prin prepoziția „de”, imprimă enunțului semnificația de superlativ absolut și legitimează noi teritorii ale sensibilității umane: „atât de albastră marea n-a fost niciodată atât de curată atât / de prezentă în noi și în jurul nostru încât aerul și marea sunt una iar timpul / întreg e în această clipă stătătoare...”.

Asemenea lui Tudor Arghezi și lui Lucian Blaga, Nicolae Silade surprinde făptura umană sub dubla ipostază de entitate generică și individualitate distinctă. Specificitatea acestui tip de enunț este interiorizarea prin care vocea lirică așterne o nouă perspectivă asupra realității. Nicolae Silade vorbește despre solitudinea ființei și despre efemeritatea ei biologică, despre aspirațiile perpetue și raporturile sale cu Divinitatea, despre puținele bucurii și numeroasele limitări impuse prin destin.

Interiorizarea constituie consecința autoexprimării. Discursul liric se transformă în confesiune, aspirație și mărturisire: „când închid ochii te văd pe tine dumnezeule când îi deschid văd / lumea / pe care ai biruit-o tu ce poate fi mai frumos decât această vedere/ această / înălțare a sinelui în / sine doamne cât de aproape e omul de tine și cât de / departe ești tu de înalt în această măreție albastră...” (ziua a șaptea. o hologramă vie).

Dumnezeu – constată Tudor Vianu în eseul Filosofie și poezie – rămâne „ultimul cuvânt al tuturor lucrurilor”, iar filosofiile, întocmai ca poezia, nu sunt decât apropieri relative între făptura trecătoare a omului și făptura infinită a divinității. Izvorâte din structurile adânci ale sinelui, distribuite în șapte zile din „a doua venire”, minieseurile imaginate de Nicolae Silade reliefează o evidentă similitudine cu filosofia.

Remarc rigoarea geometrică a textelor. Adițiunea dintre idei și imagini augmentează expresivitatea structurii grafice. Plasticitatea gândului intensifică imaginea prin inuzitate conexiuni lexicale: simetrie, similitudine, ambiguitate. Dar și constante comunități lexicale: inversiune, dislocare, izolare sau intercalare. Frecvent utilizate sunt unitățile sintactice repetate prin anadiploză, reluare anaforică sau antimetateză.

Construite pe echivalentul verbal specific trăirilor interioare, Nicolae Silade transformă ideile în imagini artistice și obligă limbajul să-i exprime gândul prin structuri polifonice.

Reiterarea relațiilor sintactice dintre principalele părți de vorbire – asemănătoare cu reluarea aceluiași motiv melodic din Bolero de Ravel – imprimă enunțului metric structura unei fraze muzicale de un emoționant relief sufletesc, distribuit pe o pregnantă linie melodică.

Nicolae Silade a realizat astfel un tulburător volum de poeme proiectate pe trecerea ireversibilă a timpului: „scenariul care se schimbă întruna și pe care nu-l poți schimba” (11) și întoarcerea spre sine, temă esențială a poeziei mari de totdeauna: „am ieșit să văd să mă văd pentru că numai ieșind din tine însuți te poți vedea pe tine însuți...” (17). 
***

Nicolae Silade

Vreau să întorc poezia spre lume şi lumea spre poezie!
Toată averea mea de simţăminte

Ţi-am deschis inima şi ai intrat. Goală cum nu te-am văzut niciodată. Plină de iubire că nu te încăpeam. Stăteam la geam. Stăteai la poartă. Şi nu ştiam. O, nu ştiam că ai intrat în vreme ce priveam cum mi se hărăzeşte altă soartă. Mie, care-n nicio soartă nu credeam. Şi ai intrat. Te-ai aşezat cuminte. Pe un divan cu lucruri sfinte. Priveai în jur. Priveai ‘nainte. Eu te sculptam din ochi şi din cuvinte. Habar n-aveam. Habar n-aveam cum ai putut s-arunci pe geam toată averea mea de simţăminte. Că rămăsesem gol. Dar plin de tine. Şi peste inima-n ruine veni o seară de rubine. Era frumos şi-atât de bine. De parcă mă năşteam din mine. Dădeam ocol trupului tău gol. Ne răsfăţam în doi. În paturi moi, de lână. Iar inima-mi de-atunci ţi-e slugă. Tu – stăpână.

Cea mai frumoasă viaţă din câte sunt posibile

Cea mai frumoasă viaţă din câte sunt posibile, mie mi-a fost dată. Şi am venit să o trăiesc cu voi. În vremea mea. Nu vremea voastră. Iubire. Revoluţii. Comunism. Democraţie. Pe iarba ce se-mprumuta de rouă păşeam spre roua-n lacrimi preschimbată. Speranţe. Bucurii. Istorie. Cutremure. Şi flori. Flori lângă flori. Şi peste flori. Ce vise! Ce iubiri! Ce împliniri! Era în mine toată lumea mea. Şi eu în lume. Aveam pe bolta înstelată doar o stea. Şi i-am dat nume. Iubire. Bogăţii. Capitalism. Milenii. Rai pe pământ. Şi sufletul în rai. Această viaţă mi-a fost dată. Cea mai frumoasă din câte sunt posibile! Şi am murit în timpul vieţii mele. Şi moartea mea murise toată.
Fotografia meaRedactor şef laLugojul, 1991-1997. Din 1997 este fondatorul şi directorul ziarului Actualitatea. Din 2010, fondatorul şi directorul revistei Actualitatea literară. A publicat în: reviste literare din România, Austria, Franța, Germania, Spania, Serbia, Israel, Canada, SUA. Volume apărute:
* Visul în lucru, Litera, Bucureşti, 1979
* Cartea poeţilor (volum colectiv), Lugojpress, 1994
* Mergere înainte, Lugojpress, 1997
* eternelia, Marineasa, Timişoara, 2006
* iubirea nu bate la uşă (I), BrumaR, Timişoara, 2013
* iubirea nu bate la uşă (II), BrumaR, Timişoara, 2016
* miniepistole, Grinta, Cluj-Napoca, 2017
* miniepistole, ediția a doua, Grinta, Cluj-Napoca, 2019
* calea victoriei, Cartea Românească Educațional, 2019
* La guérison d'illusions et autres guérisons, Editura Stellamaris, Franța, 2020
Poezii traduse în: engleză, franceză, germană, spaniolă, maghiară și ebraică.


Postare prezentată

Teodor Dume: De ce, tată?...

Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșat...

Top 10