Rodica Cernea: libertate

Alerg și alerg
ispita asediindu-mi!
Cad în genunchi,
mă ridic,
încerc o regăsire!
Sunt liberă Doamne,
sunt liberă,
o simt pe deplin!
Univers fără margini
pipăit de visu-mi rebel,
ispită,
hotar de grea cumpănă,
răstignită pe altar
doar în purgatoriu!
Prețul tău
frizează ridicolul!
Pomană adulmecându-mi vrerile,
exilată complice,
mereu în contratimp,
îmbrățișînd riduri pe obrajii singurătății!
Giulgiu care-mi acoperă nopțile,
te rumeg în fricile-mi târzii, când
tu mai poți sapă șanțuri adânci
frizând pacea,
din absolutu-mi vizibil!
Dorința de tine
înoată smerită prin sângele meu,
luând formă de inimi!
Mă ning pietrificată-n cuvinte
și-n memoria nescriselor rime,
țintuite echidistant
între timp și netimp,
între lume, nelume!
Libertate!
Un paradox
galopând prin sinele nestatornic,
dincolo de care aventura dispare,
rămânând agonia și bolta în flăcări,
pironindu-te în sublim
și rug de liniște!
Nicicând nu mi-ai lipsit!
Pasăre îmbrățișând universul,
îți afli răgazul
nicăieri!
Te voi pierde,
doar în clipa în care bănuț pun,
în palmă luntrașului
ce grăbit mă va trece Styxul!

Daniel Luca: Lacrimă și zâmbet, de Ionel Aurel Simu

 (Ionel Aurel Simu a plecat să scrie din înalturi ... Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească în tihnă!)

Zâmbetul lacrimilor

Atunci când am scris despre primele două volume de versuri semnate Ionel Aurel Simu (Amurg fără mine și Striviți de destin), afirmam că autorul lor este un romantic întârziat. Prezentul volum, Lacrimă și zâmbet, nu face decât să confirme acest enunț.

O atmosferă eminesciană plutește peste versurile cuprinse aici, iar întâlnirea cu Mihai Eminescu este cât se poate de firească („Aseară-n parc, pe o bancă, / m-am întâlnit / cu domnul Eminescu. / Scria ceva de dor / pe-un carnețel, / sub teiul secular / de la Copou” – Sub teiul din Copou).

Iubirea este atotputernică. Iubirea de neam, țară și limbă (recunoscută de universul întreg, precum în momentul Marii Uniri: „A fost o zi / când cerul și pământul / s-au întâlnit / la Alba în Cetate” – Dor de Unire), de familie (părinți, bunici), de femeia îndrăgită, de natură, de Dumnezeu.

Sentimentul iubirii împlinite este covârșitor, nimic nu-i poate rezista („Dar ești de mult / femeia vieții mele, / ce-a risipit / tăcutele-mi dureri” – La multe primăveri...), fiind un adevărat balsam pentru suflet, dar și o capcană pentru timp („o zi e mai de preț / decâ o viață, / când simți că ești iubit / și când iubești” – Nu risipi iubirea!).

Momentul plecării, al depărtării, al despărțirii este dureros și lasă urme adânci („Mă sting încet, / gândindu-mă la tine / și tot murind, / în șoaptă te tot strig” – Te strig). Locul iubirii este luat acum de singurătatea așteptării („Și frunze cad, / acoperind cărarea, / iar eu privesc stingher / spre nicăieri / și tot aștept... / și, lăcrimând, zâmbesc” – Lacrimă și zâmbet). Totuși, zâmbetul se așază pe buzele lacrimilor, fiind dătător de speranță spre o unire a singurătăților („Ai vrea să împărțim / singurătatea, / ca pe o pâine neagră, / nedospită / și-apoi flămânzi / să ne-nfruptăm la cină, / din acrul-dulce / ca dintr-o ispită?” – Strop de soare).

Totodată, iubirea adevărată nu se sfârșește odată cu trecerea în veșnicie, sălășluind atât în sufletul celui plecat, cât și în inimile celor rămași în urmă („Dar dacă, totuși, / m-ați iubit vreodată, / aduceți-mi în dar o floare / și așezați-o ca un bun rămas / peste lăcașul meu de veci”; „Să uit că sunt / în lumea fără lacrimi, / când fără pomeniri / sau parastas, / vă veți gândi / din când în când la mine / și-atunci, pe-ascuns, / o lacrimă să-mi cadă, / pentru acei ce v-am iubit / și ați rămas” – Din lumea fără lacrimi).

Cu bune și rele, cu bucurii și amăgiri, viața merită și trebuie trăită („Uitarea nu m-ascultă, / le voi păstra pe toate / cum au fost / și voi plăti / preț timpului trecut, / ce l-am trăit / iubind fără de rost” – Prețul timpului trecut), cu rătăcirile inerente, dureroase pentru cei apropiați („Și mame triste / plâng în veșnicie, / privind cum ducem / viața pe pământ” – Ecouri cu fiori), dar care, încetul cu încetul, aduc apropierea de Dumnezeu. Conștientizarea greșelilor făcute sporește credința și învinge răul interior („Oprește, Doamne, / timpul care zboară / și lasă-mă / să mai trăiesc un pic, / măcar atât / cât să îți cer iertare” – Zbor spre cer).

Poezia este leac pentru suflet, este un liant între oameni, între oameni și natură, între oameni și Dumnezeu, între cer și pământ („E o minune / când alinți prin versuri / o inimă / ce-așteptă mângâiere, / să râzi cu ea / când viața îi zâmbește, / să plângi / când este plină de durere” – Talentul de a fi antitalent).

Unor poeme (precum Primul fulg, Nu vei ști..., Nu înțeleg, Tu și eu) le lipsește luciul, și chiar dacă este prezentă și diluția, mesajul de iubire și speranță ajunge întotdeauna la cititor.

Daniel Luca

Neculai Radu: Toamna iubirii

Lacrima zilei
În roșu se scaldă,
Pleoapa
Buza pământului simte,
În grabă
Trece și ploaia,
La geam
Tristețea coboară,
Dezbrăcată în pat
Lucești,
Ai stele în ochi neaprinse,
În vis
Cu mine poate tu ești,
Noapte,
Te simt o povară,
Tăcerea
Arșiță curge,
Privirea
Călare e dusă,
Pironit,
Blestemul iubirii îl simt,
E toamnă,
E brumă...

Zbor spre înălțimi: Concurs duminical - jertfa creatoare

 Administrator: Camelia Boț

Rezultate Concurs:

Nelu Cazan, Locul I -

Sandu Tanase Chiru, Locul II -

Cristina Ghindar Greuruș, Locul III -

Locul I -

(și câștigătorul concursului)

*Nelu Cazan

Acesta sunt

(fragment)

Eu nu scriu Opere Alese,

Nu prind cuvinte-n pioneze.

Nu-mi cereți texte literare,

Ce scriu, nu este de vânzare.

Nu sunt poet şi nu pot fi,

O fabrică de poezii.

Sunt om din carne şi pământ,

Scriu doar ce ştiu şi doar ce simt.

Nu corectez texte pe soft,

Atâta ştiu şi atâta pot.

Să nu-mi spuneți că fac greşeli

Când scriu din suflet...şi dureri,

Scriu doar spontan ce-mi vine în minte

Nu caut să-mi aleg cuvinte.

Nu am pretenții de poet,

Nu mă consider

Vre-un deştept

Şi mi se pare a fi normal

Să scriu ce simt şi e real.

Ştiu, e mai greu, sunt dificil,

Poate că sunt şi un pic debil

Că mă întind prea mult la vorbă,

Nu mâncăm toți aceiaşi ciorbă.

Eu... nu sunt vegetarian

Şi dacă sunt aerian

Nu vă spun asta să glumesc,

O spun să ştiți că vă iubesc.

Atunci când scriu în virtual

Trist... ce citeşti este real.

E rupt din inimă şi-n taină,

Nu îmbrac aici o falsă haină.

Ştiu carte cât să mă descurc

Chiar dacă azi par cam năuc.

Eu... nu-mi fac griji gramaticale,

Stau prost cu corzile vocale,

Nu reuşesc să exprim tot

De aceia urlu când nu pot.

.......................

Şi când privesc visând la lună

În orice zi şi săptămână,

Doar când am timp şi nu am treabă

Vă scriu cu sufletul în grabă,

Că de mă-apucă nebunia

Mi-e că iau coasa nu hârtia,

Să pot scrie gramatical.

Acum sunt doar un ins banal,

Dar şi aşa îmi ştiu măsura

Că azi e scumpă arătura.

.....................

Scuzați-mă, v-ați plictisit

Citind ce scrie un tâmpit.

Ce nu vrea glorie eternă

Şi-şi pune calm capul pe pernă,

Strângând cu drag noapte de noapte

În brațe semnul său de carte.

...sunteți cu toți în semnul meu

Că aşa a vrut Dumnezeu.

Şi chiar de viața ne desparte

Vă am aici în semn de carte.

Locul II -

*Sandu Tanase Chiru

Te-ai sacrificat degeaba

Oare-a meritat tot chinul

Să mănânci doar de sub unghii,

Ca să păcălești destinul

Ai mai tras și niște pârghii

Și acum nu-ți vede fața

Obligat, dar și din frică,

Masca este fortăreața

Și imunitatea, nică!

Te-ai sacrificat degeaba

Și acum privești cu ură

Evident că un zgârcioaba

Ai rămas, e trăsătură

Eu nu mi-am făcut palate

N-am răbdat, să pot, a fi...

Însă am imunitate,

Dor nebun pentru-a trăi

Locul III -

*Cristina Ghindar Greuruș

(poet debutant)

De ce scriu?


De ce scriu? Scriu cã mi-i bine
Şi cã sufletul îmi cântã,
Scriu când mã consult cu mine
Şi când inima-mi cuvântã.

De ce scriu? Scriu cã îmi place
Şi cã-mi este sãrbãtoare,
Scriu cã fericirea zace
În cuvânt şi în culoare.

De ce scriu? Scriu cã mi-i soare
Şi mi-s stele, şi mi-s vise,
Şi mi-i viaţa ca o floare
Cu petalele deschise.

De ce scriu? C-aşa îmi vine,
Sã-mi aştern pe coli visarea.
Aşa cred cã se cuvine
Sã-mi înãbuş disperarea.

Şi mai scriu cã-mi este pace
Şi în suflet şi în gând.
Scriu aşa, şi tare-mi place
Sã m-anin de-orice cuvânt.

Prin scris, eu îmi uit tristeţea
Şi necazul şi furia,
Uit cã trece tinereţea,
Uit cã-mi trece bucuria.

Uit cã viaţa se sfârşeşte
Şi cã timpul se prelinge,
Uit când dorul mã-ncolţeşte,
Scriu sã uit cã-mi vine-a plânge.

Felicitări și din partea Revistei Extemporal liric!

Maria Corini: Cad frunzele...

Peste firele de iarbă, frunzele se tăvălesc,

Se desprind de pom - cascadă, dansul toamnei învârtesc,
Vântul când le lasă-n pace, frântele, se liniștesc.
Un miracol!
Un spectacol!
Așezându-se în straturi, timpul lor și-l odihnesc.

Visătoare vor s-adoarmă peste față de pământ
Transformându-se în taină într-un prea frumos veșmânt,
Ce fudulă va fi glia! Frunze cad, cad în cuvânt!
Timpul trece...
Vântu-i rece...
Frunzele căzut-au toate, vor fi terrei un alint!

Se zmulg clipele din toamnă, fug de ea și-o-mbătrânesc
Rătăcită-n ramuri goale tălpile i se-ncâlcesc
Ploile își lasă gluma peste ea și-o ofilesc
Gerul șade...
Bruma cade...
Toamna goală iat-o, fuge, tălpile i se zăresc!

Doar o frunză ține piept gerului ce o-ncolțește
Vrednic, nebunatic vântul o ia-n brațe, o-nvârtește
E confuză, istovită, se desprinde-ncet și cade
Ultima...
Cine-a văzut-o?
Frunza de se lasă dusă, ramul pentru ea trăiește!

Doina Filip Pavel: Trupuri între văi

Peste trupul tău de frig ,
Astăzi fulguie poeme
și prin gri-ul toamnei strig
Nopțile de crizanteme.
Ruginit- au gânduri moi
sărutate de năluci;
Când se stinge clipa- n ploi,
amăgind mirări sub nuci .

Peste trupul tău de dor
ieri , iubirile s-au nins
Într-un lăcrimat ușor
vămuind cărări in vis;
Peste trupu -ți de cleștar
Tatăl Nostru se închină
Raiuri îngerește iar
adormindu-te în Vină...
......................
Uită trupul meu de alge
Exilat în zări târzii,
zbor de vară indiană
peste Mările pustii...
Și în dorul ce se sparge
Trupul tău este o rană,
Trupul meu ,e Miazăzi...

Getuța Z Corbu:***

sufletul nu îmbătrânește niciodată
doar trupul se transformă
cum se preface gândul
în dorință
în mine
amintirea ta e atât de vie
încât aș putea să o ating
trăindu-te de la început
așează-te
în dreapta mea
și ascultă ce nu ți-am spus
dar aș fi vrut

Getuța Z Corbu: Avem varză la boutique

 (text umoristic)

Bune mai erau magazinele tip ,,Gospodina,, aveai poftă de ceva și n-aveai timp sau răbdare să gătești; plecai la Gospodina, unde găseai orice îți poftea inima, de la salata de boeuf, orientală, până la sarmale. Cumpărai te duceai acasă și doar le așezai în oală. Poate nu erau ,,ca la mama acasă,, dar aveai masa asigurată.

Azi piețele s-au închis, din motive pandemice, însă țăranul producător e inventiv; și-a închiriat spațiu în Mall, unde își vinde marfa: carne, brânză, ouă, pește, legume precum varza dulce sau murată.

Tu te nimerești la cumpărături că îi trebuie celui mic o geacă sau ghetuțe, ție ți s-a rupt în genunchi blugii, nu-ți mai place poșeta, că ai prea multe accesorii și nu încap în actuala, dar vrei una mai voluminoasă (pentru prostioare), jumătatea conjugală a pierdut geaca și e musai să-i cumperi alta. Tot plimbându-te printre standuri cu lista de cumpărături, în nări simți un miros îmbietor de pește, și parcă ai mânca o saramură.. - da' de unde vine mireasma asta? te întrebi. Când, după colț apare un nene cu taraba cu pește proaspăt, mai încolo încă un precupeț cu varză murată. - Ah, ce-aș mai face niște sarmale, îmi plouă-n gură de poftă... Mototolești lista ce-o ți-i în buzunar, scrâjnești între dinți o înjurătură, scoți portofelul să vezi cam câți bani ai la tine, socotești dacă-ți ajung pentru ce aveai în gând, îti bagi picioarele-n ele de priorități, te proțăpești în fața celui cu varza, ceri două căpățâni să fie suficiente, mai adaugi în minte și niște carne tocată, că orez mai ai vreo 4 pachete acasă, de când te-ai aprovizionat în starea de urgență, restul se mai găsește pentr-o oală de sarmale. Te mai fură ochii după una-alta dar nu mai ai energie și nici timp să le ți-i evidența. Așa că pleci spre casă satisfăcută că te-ai ales cu mai multe perechi de sarmale ce-și așteaptă rândul la învârtit în oală, restul mai poate aștepta o lună două.

Purtăm ce avem, foamea nu așteaptă. Umblă prin mațe în pas alergător!

Vasile Ionac:***

Nu veni la mine, nu dau în chirie
Trupu-acesta veșted năruit de gând.
Lasă-mă-n pustiuri, doamnă pandemie,
Nu sunt nici mioară și nici lup flămând.
Viața e pândită. Lumea cred că știe
Că se urinează viețuind în vânt.
În locașuri triste, doamna moarte știe
Că i s-a da dreptul hulpav la cuvânt.
Mama ei de mamă ce-a născut morminte
Mult prea des în vremea ce-a trăznit acum.
E război pe față, fără tun și flinte;
Ne țintesc plămânii năclăiți de scrum.
Mi se cere-ntruna să fiu doar cuminte
Făr-a ști azi cine sapă groapă-n drum.

Mihaela Poduț Ienuțaș:***

Se făcea că
Până la genunchi ceața vâscoasă se agăța Înăbușit era icnetul ferigii frânte
Pașii mureau înapoi și înainte
Înghețați de tăcere
Noaptea despletită și mută plângea
Stele stinse
O cucuvea țipa doar cu ochii
Palizi și pustii privind leșios
Tânguirea unui clopot trecuse-n apus
Printre crengi uscate
Urma ecoului tremurânde degete să atingă voiau
Dincolo de ea creștea drumul
*
Undeva se legănau îngeri pe funii de lumină
Într-o clopotniță
Se trezeau zorii

Boris Mehr:***

Ca un paing urâtul se smulge de pe ață, iar eu îmi scriu poemul cu sânge și cu viață, tăișul se afundă în carnea încă vie, mișcare controlată, din suflet o fâșie se duce-n infinitul foșnind ca o hârtie, iar trupul se-nfioară, iar Dumnezeu privește, poetul-lumânare-ntr-o noapte se topește. Dansând cu cartea de citire, coboară tot mai în adâncuri, acolo latră , scos din fire , crâncen câinele pământului. Subțire rochia de mireasă valsează undeva-n văzduhuri, căruța mortului e trasă și tremură în iarnă murgul, o, câine al pământului, vezi bine că eu sunt în război cu timpul, străbunii mei purtară flinte, eu retopesc plumbii-n cuvinte. Eroare mare, cred, se face, când râde-un om de dobitoace, pentru că râsul nu e semn de multă minte, ci din lemn e capul celui care crede că umbra lui nu se mai vede, iar umbra este peste tot o umbră de biet dobitoc. A reuși să vezi în afara ta, aceasta este culmea înțelepciunii.

Emil Mircea Neșiu: Prieten

Poemul este
singurul tovarăș
cu care-mi petrec
cele mai intime momente
și-mi rumeg clipele
de sinceritate...

(carte: Retorica ploii)

Neli Burghelea Alice: Scrum

Pe harta iubirii noastre
Ivitu-s-au stropi de amar:
Trasat-au cu dibăcie hotar
Al unor anotimpuri nefaste.

În spațiul alb,destinat mie,
Pus-am să ardă smerită făclie;
Și zi,și noapte, când mă veghează,
Zvâcnetul inimii să mi-l lecuiască! 

Topească -mi simțirea, -n timpane turnând
Ceara-mpietririi și cât mai curând
Indiferența -pedeapsă cerşită -
Sisific rostogolindu-se,neostoită...

În spațiul vast,destinat ție,
Înțelenitu -s-au drepturi:o mie.
Ah! Neatentă, mistuitoare făclie,
Pârjolit-ai nevinovata hârtie:

Chiar harta iubirii înșelătoare
(Vreo şapte fărâme de scrum)
O mătură vântul, o spulberă-n drum,
Iar visul meu lângă ea moare...

Maria Vasilescu:***

Măștile pe care le-ai înghesuit
în ultimul colț de duminică
când ai plecat într-o fugă
pe jumătate șchioapă
proptindu-ți când un picior când altul
în strigătul meu
s-au ivit deodată
la masa oarecare de prânz
pe care nu o mai iau –
și-au început să pretindă
că știu în ce culoare
îmi plimb mâinile
către farul stins –
dar se înșală
aici nu mai există linie de start
orele se tot deznoadă
și ele nu știu
că orice plecare ia cu ea
întrebările.

Carmen Secere: Nuntă cu trăsături

voalul se sfâșie
pe amintiri cad resturi
de păsări negre

nunta cu trăsuri
și cai de hârtie
nu încape în fotografii

jumătate acolo
sfârșitul aici
durerea din unghii rupe nastur

jurămintele ruginesc inelul
piatra deformează degetele

ziua nu mai vine
soarele a rămas mic

în scena finală
mireasa e dată
de suflet

Emil Mircea Neșiu: Sâmbăta Duminică Luni

Şirul întâmplărilor din taina lui a fi

(Emil Mircea Neşiu – „Sâmbătă duminică luni”, Ed. Aureo, 2019)

         

                Alunecâd discret în „Duminică”, observăm că nu e mai deloc linişte, departe acea planeitate cu care am fi obişnuiţi, şi nici urme pregnante de festivism nu sunt... „Tremuratul face parte/ din lecția de zbor/ frica, pe post de desert,/ se servește mai nou/ cu frișcă și fructe glazurate/ cifra - lumânare aprinsă/ îmi spune că mai vine/ o aniversare la rând/ Printre copitele cailor/ mă strecor cu  repeziciune/ și descopăr număratul/ în ritmul flamenco/ zilelor le rămâne zbaterea/ și trecerile de  pietoni./ Pentru bifat clipe”. Interesantă ritmicitatea impusă, practicată în acest altfel de caz. De fapt, în asta constă una dintre caracteristicile definitorii ale cărţii, în faptul că sunt abordate stiluri diverse, în cele trei secţiuni bine delimitate.
               Iar sărind deodată în „Luni”, ne întâmpină ironia acestei zile blamate pe bună dreptate, fără însă a-i simţi zimţii la care ne-am fi aşteptat; ironie şi iar ironie, îmbrăcând pertinent pe cât se poate o astfel de etapă pe care am fi dorit-o mai degrabă pierdută din calendar: „Microbul  acesta/ mi-a  transformat sângele/ în  literatura/ de toate zilele./ Nopților nu le rămâne/ nici măcar  somnul  necesar/ refacerii  bateriilor/ completare a raportorului./ După masă servesc stavrizi/ ce nu-și mai schimbă/ costumul  din lipsă de timp./ Pentru baia de  dimineață/ caut  cel mai  interesant/ șampon  cu  lavandă pentru/ clătit  păreri de rău.”
               Propunând acest autor şi această carte pentru o lectură atentă, vom încheia printr-un frumos text ce însoţeşte coperta, mergând de astă dată pe o metaforă ceva mai frugală şi complexă: „din cotidian penelul/ culege surplus/ de cunoştinţe plus/ cerneala prelinsă pe/ obrazul fardat în albastru.../ masca veneţiană”.

(Sursa: Daniel Marian,ecreator,2019)

Jacob Crecan: Spre slava Ta!

(poezie creștină)

Spre slava ta această poezie
Vreau să o scriu o Doamne cu iubire
Dar mă simțesc cum știi așa de slab,
Te rog să-mi dai acum călăuzire.

Ca pana unui scriitor să-mi faci tu limba
Să te mărească azi in vers pe tine,
Să iți aducă ție osanale
Căci tu ești sfînt și știu căci se cuvine.

O dă-mi cuvinte pline de putere
Și dă-mi tu rime din ceruri aduse
Ca eu să pot prin vers ca sa te laud,
Să-ți mulțumesc deapururi o Isuse.

O dă-mi cuvinte pline azi de farmec
Să iți aduc eu slava numai ție
Și pana mea ca să arate-n versuri,
Iubirea-mi prin această poezie.

Și insoțit de-a ta putere Doamne
Vreau sa te laud azi prin poezie,
Pină in ziua mare ți slăvită
Cînd am să-ți cînt in cer,o veșnicie.

Gabriela Garlonta: Noaptea

Îngeri discreți mă poartă înspre ruine..păcatele mele.

Și dacă va fi raiul sau iadul nu ne pasă.

Un singur gând ne arde să dăm de ceva nou.

Provocare sau adevăr?

Adevăr.

Noaptea decolorează toate lucrurile.

Cine o va ierta?

Jenică Dragan: Poem de alicire

Iubire cum dureros m-ai alicit etern
cu sfidătorii-ți ochi din albăstrui oțel
nori de fum iscase tâmpla-ți a stângă
din pulberi dosite în piatra din cercel

Iar trupul meu înstelat cu alice ronde
se sfărâmă în ținte fără de ales număr
cum azi cu mâna pe inimă strâns pusă
mai cerșesc din pomul gurii tale un măr

Iubire cum dureros m-ai alicit etern
cu sfidătorii-ți ochi din albăstrui oțel ?

( din vol. ” Poeme întârziate”,din anul1998)

Silvia Bodea Sălăjan: Restituiri

Cu siguranță că unii dintre cei care vor citi această istorioară mă vor condamna, alții se vor minuna că am avut curajul să spun adevărul dar părerea mea sinceră este că a nu spune adevărul este o mare minciună pentru că adevărul chiar dacă este contestat , rămâne adevăr

Ca în viața fiecăruia dintre noi și în viața familiei noastre există întâmplări și evenimente care ne-au marcat existența. Una dintre aceste întâmplări îmi revine în minte ca un lait-motiv cutremurându-mă deoarece orice necaz poate duce și suporta un om cu excepțiile necazurilor care vin din partea copiilor. Noi avem o copilă și ca o recompensă pentru hărnicia și cumințenia ei, pe când era în clasele de gimnaziu, ne-am învoit să o lăsăm să meargă în Ungaria, în excursie, cu școala. Era un mare eveniment deoarece la vremea respectivă nu se putea ieși din țară decât în condiții cu totul speciale. Nu mă opresc la detalii din acest punct de vedere ci la întâmplarea despre care vreau să vorbesc.

La întoarcerea în țară, la vama Borș, copiii au rămas nesupravegheați pentru un timp și , deoarece era foarte cald, au coborât din autocar și au traversat șoseaua la o fântână de peste drum. Fiica mea a fost lovită în plin de mașina unui domn politist din Debrețin, care a ieșit din vamă cu mare viteză. A luat-o pe capota mașinii și când a pus frână a aruncat-o vreo 17 metri pe asfalt. O salvare din Ungaria a ridicat-o și fata a fost dusă la spitalul din Berettyóújfalu

Am aflat despre acestă nenorocire abia a doua zi seara, de la domnii profesori însoțitori. Nu pot să descriu starea în care am fost în momentul în care așteptam ca în casă să ne intre copilul și au intrat trei dascăli purtând hainițele ei la mână, inclusiv săndăluțele. Nu dorim nimănui să treacă prin acest fel de coșmar. După explicații inutile, am aflat că este internată în Ungaria și că nu puteam comunica cu ea. Deși era deja noapte, în disperarea noastră, am mers la Inspectoratul de Poliție să vedem care ne sunt șansele pentru a pleca din țară mai repede. Ofițerul de serviciu știa despre ce este vorba dar ne-a informat că doar a doua zi, când au program de lucru cei de la pașapoarte, putem rezolva problema. Mai mult decât atât, ne-a spus că avem nevoie de câteva aprobări, nu mai știu de pe unde, că trebuie să completăm o cerere pentru a ni se elibera valută și nici nu mai știu câte ne-a spus, pentru că mintea noastră nu mai putea procesa nimic, fiind copleșiti de necazul ce se abătuse asupra familiei . Am ieșit din sediul instituției și ne-am oprit derutați câteva clipe în curte. De noi s-a apropiat un bărbat înalt, frumos, cu o ținută de invidiat. A întins mâna și s-a recomandat ca fiind lucrător al Securității, venit din București într-o misiune în județul nostru. ”Noi suntem rude, a spus el. Doar o consoană din nume de desparte. Stiu ce necaz mare aveți și vreau să vă ajut. În câteva momente vor sosi cei de la pașapoarte și în seara aceasta vi se vor elibera pașapoartele.” ” Și cu aprobările acelea cum să facem?” a întrebat soțul meu.” În momentul în care aveți pașaportul în mână, legal puteți părăsi țara. Nu aveți nevoie de alte aprobări.” Nu mai știu dacă i-am mulțumit, pentru că totul se desfășura ca într-un scenariu suprarealist. Intradevăr nu după mult timp au sosit cei de la pașapoarte, am dat biletinele și în câteva minete am primit documentele care ne dădeau dreptul de a părăsi țara. Domnul Sorin Boldea, așa am aflat că îl chema pe îngerul nostru păzitor ce apăruse din senin în viața noastră, ne-a trimis la Oficiul Județean de Turism să ridicăm valuta și ne-a dat un bilețel către un domn din vama Borș, un domn pe nume Toma, care ne va da toate detaliile despre accident și ne va facilita tot ce trebuie pentru a ajunge cu bine la spitalul unde era internată fiica Am plecat în noaptea aceea. In vama Borș am întrebat pe un lucrător de acolo dacă îl putem contacta pe domnul Toma iar acesta ne-a spus că doar dimineață suntem așteptați. Am mers la o familie de cunoscuți unde am mai stat câteva ore, până s-a făcut dimineață. Când am ajuns în vamă, același domn ne-a întâmpinat, ne-a luat pașapoartele, le-a pus viza de ieșire din țară, ne-a întrebat dacă avem forinți și dacă mai avem nevoie de ceva. Ne-a dat un număr de telefon la care să sunăm dacă avem probleme. Ori de câte ori am întrebat de domnul Toma, lucrătorul acela a evitat să ne răspundă, așa că n-am insistat. Pe teritoriul Ungariei eram așteptați, așa că am trecut foarte repede. Când am ajuns la spital fiica noastră era conștientă. Medicul care o îngrijea, neștiind românește, a găsit un tânăr din Târgu- Mureș, care era internat acolo cu o fractură la mână și care vorbea și românește și ungurește. I-a propus să comunice prin scris cu fiica noastră, să-i răspundă la întrebări, pentru că era foarte bulversată neștiind ce s-a întâmplat și unde se află. Când am ajuns ea citea răspunsurile acelui tânăr. Situația era destul de gravă deoarece fata fusese în comă timp de două zile și avea fracturi multiple. Nu insist asupra modului în care am petrecut timp de o săptămână dormind în mașină, în curtea spitalului, deoarece nu ni se părea că facem o jertfă. Eram fericiți că fiica noastră trăiește. Am vorbit cu medicul și i-am spus că intenționăm să ne întoarcem acasă, când părăsirea spitalului nu ar constitui un pericol pentru sănătatea fiicei noastre . Doctorul ne-a informat însă că nu are posibilitatea să facă externarea pentru că nu putem dovedi că este copilul nostru. Pașaportul cu care fusese în excursie era colectiv și a rămas la domnii profesori însoțitori. Am mers la Consulat dar aici toti erau în vacanță pentru o lună. Trebuia să mergem la Ambasadă. În disperarea noastră am sunat la numărul care ni s-a dat în vamă. Ne-a răspuns colonelul Toma. Ne-a spus că în momentul în care vrem să plecăm de acolo, să-l sunăm, pentru că va trimite un echipaj care ne va aștepta pe teritoriul Ungariei și ne va însoți până în țară. Medicul ne-a dat doar o rețetă și filmele cu oasele fracturate, repetând că ieșirea din spital nu are cum să o facă. Am fost puși în situația de a ne ”fura” copilul din spital. Aici este însă o altă poveste, pe care nu o relatez acum. Am plecat și am fost așteptați, așa cum ni s-a promis. În vamă ne aștepta cel care ne-a întâmpinat la plecare și ne-a facilitat trecerea. A venit la mașina noastră și ne-a spus că el este Toma, dar că în starea în care eram când am ajuns în vamă nu ne-a putut lăsa să trecem pentru că fata încă nu se trezise din coma iar noi eram într-un risc mare de a produce accidente, după cum arătam..Nu am avut în viața noastră nici bune nici rele cu Securitatea așa că în momentul în care lumea striga în stradă ” Jos Securitatea!” noi eram gata să ne batem cu toată lumea , pentru că față de noi, care suntem niște oameni simpli , câțiva securiști s-au dovedit a fi mult mai mult decât Oameni . Nu știm dacă mai trăiesc, cum o mai duc, nu știm care a fost soarta lor după această întâmplare, dar nu-i vom uita niciodată și le dorim din tot sufletul binecuvântarea lui Dumnezeu ca răsplată pentru binele făcut. Cu siguranță că și între ei, ca peste tot, au fost și buni și răi. Noi am avut șansa să-i întâlnim pe cei buni și le mulțumim mereu

Ovidiu Kerekeș: aforisme

Hrăneşte-ţi trupul cu produse naturale, mintea cu informaţii reale, şi sufletul cu bucurii speciale.
*
Natura mă uimeşte în fiecare zi, caracterul omenesc a încetat de mult timp să mă mai uimească.
*
,Motivația aduce mișcare,mișcarea aduce viață!,,

*
Pentru suflet se găsesc sute de religii, în schimb pentru fizic doar una, sportul!
*
Natura mă uimeşte în fiecare zi, caracterul omenesc a încetat de mult timp să mă mai uimească.
*
"Natura mă uimeşte în fiecare zi, caracterul omenesc a încetat de mult timp să mă mai uimească."
_____________
Ovidiu Kerekes

Nela Boca: Orgolii

Uneori, insistăm în încăpățânare aiurea.
Fără să cântărim consecințe
De am putea, cu un grad să ne schimbăm firea,
Poate că n-ar țipa în noi arzânde legăminte...

Și n-ar fi atâtea cioburi de suflet
De aliniat cuminte din non sens,
Poate că ți s-ar auzi, tăcutul urlet
Răscolind întunericul dens.

Prostească răzbunare imatură
Clocită de suflete seci
Scăldate în cloacă de ură,
De inexistența unor lacrimi reci...

Rupeți cordonul ireal de cumplit...
Nimic nu întoarce clipa-napoi
Orgoliul e fiară ce-n noi și-a zidit
Renunțarea la doi...

Claudia M. Vlase: Iubește-mă

Eu mi-am făcut din inimă căuș
Să sorbi, iubirea mea, din ea pe îndelete
Și te asigur că oricât de mult ai bea
Gustând din ea, întotdeauna-ți va fi sete
Căci este pură, limpede și-ar vrea
Să-ți simtă moliciunea buzelor de catifea
Și ca o floare-n soare, petalele să își desfacă
Ți-o dăruiesc, să știi că nu-i o joacă!
Iubește-mă...
Nu vreau să-ți fiu doar clipă
Desprinsă din al timpului cadran
Iubește-mă ...
Aștept a ta chemare
Nu mai lăsa să treacă vremea în zadar! 

P.S :
Auzi când îți șoptesc că te...iubesc??

Domșa Lucian: Toader Canciu

 Motto: “Iubirea e povara celui nedesăvârșit”

(fragment din romanul „ANETA”)

Dimineața devreme, când abia începea să se lumineze de ziuă, Toader a lui Canciu s-a trezit cu un gust ciudat în gură și trebuia neaparat să și-o clătească cu ceva. Nu mai avea nimic de băut prin casă, iar asta-l enerva la culme, cu o seară înainte a căpătat o fele de jinars de la un cumnat de-al lui căruia i-a cărat niște gunoi cu căruța, și nu s-a lăsat până ce nu a băut-o pe toată. Era obișnuit cu mahmureala, chiar dacă îl durea groaznic capul, ar mai fi băut chiar și atunci orice, doar ca să-și limpezească mințile. Întotdeauna își lăsa puțină băutură într-un pahar sau chiar pe fundul sticlei, pentru a doua zi, ca să se dreagă, dar de data asta a băut totul. A încercat să deschidă ochii, să se uite în jur, dar parcă avea o ceață dinaintea lor și nu-și dădea seama unde se afla, își amintea doar că seara trecută s-a certat urât de tot cu Dorin, ficiorul său și...

A închis ochii, ca să-i deschidă ceva mai târziu, poate va mai reuși să doarmă câteva minute, sau, de ce nu, o jumătate de oră, poate chiar o oră, deși durerea aceea groaznică de cap nu-i dădea deloc pace. Simțea că-i vine frig de undeva și s-a ghemuit, a întins mâna să caute lepedeul cu care se acoperea de obicei, dar nu-l găsea nicăieri. Abia atunci a reușit să deschidă ochii și pe loc o durere ascuțită i-a săgetat capul dintr-o parte în cealaltă.

S-a șters cu mâna la ochi și dincolo de păienjenișul de pe privire, a reușit să-și ridice puțin capul, destul cât să-și dea seama că e întins pe jos, în conie, lângă lavița cu lemne. A tras o înjurătură în gând și a încercat să se ridice, dar nu avea de ce să se sprijine. Sub genunchi simțea ceva ud, alunecos, și cu mare greutate, mormăind o înjurătură, a reușit să se ridice în patru labe, chiar dacă picioarele nu voiau nicidecum să-l asculte. Abia atunci s-a uitat în jos, sub el și a zărit băltoaca de urină din care s-a ridicat, însă nu era pentru prima dată când...

A stat în poziția aceea câteva minute bune, să se dezmeticească, să-și dea seama cum a ajuns acolo și ce trebuie să facă în continuare, după care a simțit, din nou același gust coclit în gură. A întins mâna și s-a căutat prin buzunare, dar nu-și găsea țigările și Dumnezeule, cum ar fi fumat în acel moment măcar una, sau ar fi tras măcar un singur fum...

Parcă-i venea să vomite și simțea așa că o avalanșă îi urcă din stomac, bolborosind, pe gât în sus și ar fi vrut să o oprească, s-o trimită înapoi, dar nu reușea nicidecum. Și-a pus mâna la gură, cu degetele răsfirate ca să oprească șuvoiul, dar horcăitul care i-a pornit din gât a venit atât de tare, încât genunchii i-au alunecat în balta de urină, iar capul i-a căzut într-o parte.

După ce a vomat, s-a șters la gură cu mâneca de la cămașă și a încercat din nou să se ridice, însă genunchii n-au vrut să-l asculte, a icnit iarăși scurt și a căzut cu pieptul în propria vomă. Atunci și-a amintit de cearta cu Dorin, din seara trecută, când feciorul i-a zis că se duce la oraș, la uzină, să se angajeze, și să stea la un cămin de nefamiliști, iar el nu a fost de acord. Cum să-i plece feciorul de acasă? Cine ar mai fi avut grijă de el? Dar de caii lui cei dragi? Brigadieru’ din satul de peste deal, i-a promis, de anul trecut, de când s-a liberat Dorin din armată, c-o să-l ia cu el la grajduri, să vadă de caii IAS-ului, dar dup-aia n-a mai vrut să zică nimic, iar când îl întreba se făcea că nu știe despre ce-i vorba. „Cristoșii mă-tii de comunist!” a mormăit Toader și s-a târâit, pe coate, până lângă sobă, după care, cu mâna dreaptă s-a agățat de un picior al ei și a reușit, din nou, să se ridice în genunchi. Unde dracu’ o fi copilul ăla? De ce nu vine să-l ajute să se ridice?

A sughițat odată și dup-aia încă o dată, ar fi băut orice, chiar și apă, deși n-a mai băut așa ceva de nu mai știa când, ultima dată când a făcut-o a fost tot după ce s-a îmbătat, într-o seară, cu Pompiliu A lui Golea. Atunci a rămas fără țigări, iar Pompiliu avea un pachet întreg și i-a cerut o țigară dar prăpăditu’ ăla i-a zis că-i dă doar dacă bea o cană mare, cu apă de la fântână și a fost musai s-o facă. A stat în genunchi, câteva minute bune, până ce au început să-l doară, cu mâna dreaptă ținându-se de sobă și cu cea stângă întinsă pe lângă corp. „Hai că nu-i chiar atât de negru dracu’!” și-a zis în sinea lui, și a mai încercat să se ridice de tot în picioare. Genunchii au început să-i tremure, a simțit cum se învârte conia cu el, iar în stomac, din nou, bolboroseala aceea cumplită vroia să urce, să explodeze ca o lavă și trebuia cumva s-o stăvilească...

De data asta șuvoiul de vomă a venit mult mai tare și a împroșcat mai departe, până pe pereți și pe gemulețul închis, iar omul, căzut în genunchi, a scos un răcnet de neputință. Atunci, dincolo de ușă, s-au auzit niște pași grăbiți care se îndreptau înspre el și o voce care striga: „Ce ai, bă, ticule?”

Doar în maieu și în chiloți, Dorin a deschis ușa coniei, iar mirosul respingător ce venea de dinăuntru l-a izbit direct în față. I-a venit să verse și s-a prins cu mâna de nas. Înăuntru, tatăl lui, căzut în genunchi, lângă sobă, cu hainele năclăite de vomă, încerca să se ridice în picioare. Din colțurile gurii îi picurau stropi de salivă direct pe pantalonii uzi, iar aproape de el, pluteau resturi de vomă și de mâncare într-o băltoacă gălbuie și urât mirositoare. Omul s-a uitat la feciorul lui și parcă a încercat să zâmbească, ironic, sau chiar să se strâmbe de durere. Niciodată nu l-a putut suferi pe bătrânul lui, mai ales atunci, în anul ăla când...

...doar ce s-a dus cătană, undeva pe lângă Brăila, la o unitate de artilerie. Îi părea rău de maică-sa, de Cornelia, femeie simplă și cu frică de Dumnezeu, că a rămas acasă cu bătrânul, care când apuca la beutură, o altoia atât de bine încât muierea nu mai știa pe unde să se ascundă. Cât era Dorin acasă, bătrânul nu îndrăznea să ridice mâna asupra femeii, l-a amenințat odată că dacă mai dă în ea, o să-l reclame la Miliție, dar înainte de asta o să-i rupă amândouă mâinile. Într-o seară trebuia să intre de planton[1]și stătea liniștit pe patul lui, în dormitor, își lustruia bocancii cu vacs[2], când a dat buzna înăuntru ofițerul de serviciu și l-a chemat de urgență la poartă, la postul telefonic, că-l caută cineva di. Dorin s-a speriat atunci, ce treabă aveau cei de la Miliție cu el, că n-a făcut nimic, e la Unitatea Militară de câteva luni și s-a comportat bine, a ascultat de superiori și nu i-a făcut nimeni raport...

Ploua atunci, era destul de rece, iar el era doar în cămașă, nu a mai apucat să-și pună vestonul și cureaua. A ieșit încet din dormitor și nu s-a grăbit deloc, a traversat curtea cu pași mici, până-n capătul celălalt la poarta principală, unde era de gardă un coleg de-a lui din dormitor și imediat ce a ajuns s-a adăpostit lângă ghereta de la intrare, ud leoarcă, dârdâind de frig. Colegul lui i-a făcut un semn din mână să apuce receptorul, iar Dorin, zgribulit, l-a dus la ureche.

Începând de atunci își amintea totul doar pe frânturi, unele le ținea minte atât de clar de parcă s-ar fi întâmplat ieri, iar altele păreau atât de îndepărtate, încât și le amintea cu foarte mare greutate. Vocea aceea metalică, rece, din receptor, care s-a prezentat ca fiind tovarășul căpitan Furtună de la Miliția orășenească, l-a răscolit multă vreme. A ascultat pierdut tot ceea ce-i spunea căpitanul, iar la final a bâguit un „Da, am înțeles, să trăiți!”, iar ceea ce a ținut minte a fost că „cadavrul atârna spânzurat de o grindă din șură...”

Cadavrul... Care cadavru? Oare a înțeles bine? Al cui cadavru? Pe moment n-a priceput, l-a mai întrebat din nou pe tovarășul căpitan ce s-a-ntâmplat și abia atunci în urechi i-a bubuit numele Canciu Cornelia. Mama lui, găsită spânzurată în șură, de grinda cea mai mare, cu un taburet câzut lângă ea și cu trupul care se bălăngănea când în față, când în spate...

Vocea tovarășului căpitan continua să-i sune în urechi, dar Dorin nu mai înțelegea nimic, sau poate că refuza să mai înțeleagă. Mica lui, care i-a dat viață, femeia aia măruntă, umilă, delicată, cu mâinile ei mici, muncite, care-i lua lui apărarea și care era tot ce avea mai drag pe lumea asta... S-a spânzurat, mama lui... Femeia care l-a dus de mână la școală, în prima zi, când el grăbea pasul s-ajungă mai repede, iar ea, cu mersu-i mărunt, a rămas în urma lui și o striga „Hai tu mică odată că să-ncepe școala!”.

A rămas cu receptorul la ureche câteva secunde, se uita într-un punct fix, prin ploaia rece de afară și parcă-i venea să urle sau s-o ia la fugă dincolo de poarta cea mare, să dezerteze, pur și simplu. Simțea că s-a rupt ceva-n el, ca o durere surdă, mocnită, care-l măcina în coșul pieptului, îi trecea prin oase și se scurgea în jos, prin picioare.

S-a așezat pe banca de lângă postul telefonic de afară și privea în ploaie încercând să deslușească un punct de care să se agațe cu privirea, iar gândurile-i alergau febrile prin cap. Colegul lui, soldatul, a ieșit din gheretă și s-a uitat mirat la el: „Ce ai bă, Canciule? Ce s-o-ntâmplat?”Abia atunci Dorin și-a dat seama că ținea receptorul în mână și nu la ureche, iar omul acela, căpitanul aștepta la celălalt capăt al firului. Fără să-și dea seama, a pus receptorul în furcă, după care s-a uitat înspre colegul lui, cu o privire extrem de tristă și i-a zis doar atât: „Mica mea, săraca...”

A plecat la fel de încet cum a venit, către dormitor, prin ploaia care-i șiroia peste obraji, iar lacrimile ce au izbucnit dintr-o dată au devenit una cu stropii reci și mărunți...

Totul s-a-ntâmplat destul de repede, dup-aceea. De la unitatea militară i-au dat voie să plece acasă, într-o permisie specială, să-și conducă mama pe ultimul drum și a luat-o spre gară, în întuneric, prin ploaia care curgea șuvoaie peste el, dar mai ales prin el. Ținea minte că gara era undeva înainte, cale de trei-patru kilometri, iar tot ceea ce conta era să se urce în tren și să doarmă mult, mult, până dimineață, după care să se trezească, ca dintr-un vis urât, acasă, la el în sat, în patul lui, unde s-o audă pe Nana Cornelie, maică-sa, cum toacă mărunt frunze de napi pentru rațe. În gară nu a trebuit să stea mai mult de o jumătate de oră, s-a urcat într-un accelerat spre București, iar de acolo urma să ia alt tren ca să meargă mai departe. S-a așezat într-un compartiment în care mai erau trei persoane și a închis ochii. Nu voia să se mai gândească la absolut nimic, doar să doarmă...

A ațipit câteva zeci de minute bune, dar s-a trezit destul de buimac și speriat și s-a uitat în jurul lui. Toți ceilalți pasageri moțăiau, doar unul dintre ei era afară, pe culoar, fuma.

A închis ochii și s-a lăsat furat de amintiri, iar gândul i-a fugit, fără să vrea, la seara aceea de vară când taică-său a venit acasă beat, ca de atâtea ori, călare, căzut într-o parte pe crupa Steluței, care știa singură drumul spre casă. Imediat ce a ajuns dinaintea porții a nechezat, iar Nana Cornelia, maică-sa, a fugit iute din conie, să deschidă poarta, să intre animalu-n curte. Așa se-ntâmpla de fiecare dată când Toader venea beat acasă și-l aducea iapa, iar el nu-și mai prea amintea pe unde a fost și cu cine a băut, doar că de data aceea, Steluța a făcut o mișcare mai bruscă atunci când a întrat în curte, iar omul s-a prăbușit, cât era el de lung, cu o bufnitură seacă, pe pământul moale. Atunci s-a auzit un geamăt, iar femeia a fugit să-și ajute bărbatul să se ridice, dar acesta i-a aruncat o privire plină de ură și a-nceput s-o suduie cu tot ce-i venea la gură. Nana Cornelia, speriată s-a dat un pas înapoi, iar Toader a încercat să se ridice, a făcut câțiva pași după care s-a împleticit și a căzut exact lângă grămada mare de țigle, de lângă șură. În cădere s-a izbit cu fruntea de un colț ascuțit de țiglă, a mormăit o înjurătură, iar când și-a ridicat capul, din locul loviturii îi curgea un firicel gros de sânge.

Muierea speriată, și-a prins cu o mână poalele șurței și a sărit să-l bandajeze, s-a aplecat desupra lui să încerce să-i oprească sângerarea, dar el s-a uitat înspre femeie și i-a tras un dos de palmă atât de puternic, încât ea a icnit și s-a clătinat scurt. „Cristoșii mă-tii de muiere!” a urlat Toader și a scuipat într-o parte. A doua palmă a venit la fel de brusc ca și prima, iar Conelia, a mai scos un țipăt și și-a prins obrajii-n mâini. Omul s-a ridicat în fund, cu sângele șiroindu-i pe față și a continuat să înjure și să-și ocărască muierea, iar ea a alergat înspre conie și s-a încuiat pe dinăuntru. După multe minute bune, Toader a reușit să se ridice și s-a dus, împleticindu-se, la ligheanul cu apă, să se spele de sânge, după care a început să suduie și să vrea să intre-n conie. Nana Cornelia, înauntru, s-a făcut mică de tot, s-a ghemuit într-un colț, tremura și plângea, iar Canciu continua s-o-njure, de afară, până când a intrat în curte Dorin venit de undeva de prin sat. Atunci el a alergat într-un suflet spre conie și l-a văzut pe bătrânul lui cum se opintea și trăgea de zăvor să intre, iar de dinăuntru se auzea plânsetul în hohote al mamei lui. L-a dat pe Toader la o parte, iar acesta, când și-a văzut feciorul, s-a înfuriat și a ridicat mâna să-l lovească. În acel moment, Dorin s-a uitat țintă la bătrânul lui, iar ochii i-au devenit parcă ai unui animal de pradă gata să atace și a simțit cum crește în interiorul lui o furie cumplită. Văzându-l, Toader s-a cutremurat și a lăsat mâna jos. A mormăit niște cuvinte pe care doar el le-a putut înțelege și s-a dat la o parte din ușa coniei, clătinându-se când în față, când în spate, cu sângele șiroindu-i pe obraz în jos. După câteva mișcări în care încerca să-și găsească echilibrul, bătrânul a căzut în fund, pe o scândură, cu spatele lipit de peretele coniei și a început să râdă. S-a cotrobăit prin buzunare și a scos o țigară boțită pe care și-a vârât-o în gură, continuând să râdă.

Dorin a dat buzna în conie, a luat-o pe maică-sa în brațe și a stat așa, cu ea, câteva minute bune, încercând s-o liniștească. Femeia a continuat să plângă și să tremure, iar băiatul a ieșit afară din conie, cu ea în brațe, s-a uitat spre bătrânul lui căzut lângă perete și i-a spus doar atât: „Acuma uită-te bine la ea! Vezi în ce hal ai adus-o? O s-o omori într-o zi!”Toader s-a uitat înspre feciorul lui, s-a oprit din râs și a dat scârbit din mână, a lehamite.

Cu maică-sa în brațe, Dorin a urcat încet scările și a intrat în casă. A așezat-o pe pat și a pus un lepedeu pe ea, iar femeia s-a oprit din plâns, șoptindu-i feciorului, cu vocea stinsă: „Să nu meri niciodat’ de lângă mine dragu’ mamii! Că-ntr-o zi o să mă găsăști spânzurată din cauza lui...”

A stat lângă ea, în odaie, pe pat, până ce femeia a adormit, și abia dup-aia a ieșit din casă. Canciu, bătrânu’, ședea în fund, exact unde l-a lăsat, cu spatele lipit de peretele coniei și fuma, iar fața-i era plină de sânge închegat de la tăietura din frunte. Feciorul s-a apropiat de el și l-a săgetat cu privirea lui plină de ură: „Dacă vreodată mai dai în mica, o să chem Miliția! Da’nainte să vină Miliția, o să-ț rup mâinile, m-ai auzât?”

Toader s-a uitat fix în ochii feciorului și a mormăit ceva neînțeles, după care a lăsat privirea-n jos și capul i-a alunecat într-o parte. Dorin a intrat în conie, s-a așezat pe lavița cu lemne, și-a prins capul în mâini și a început să plângă. În scurt timp urma să se ducă în armată, și se gândea cu groază că nu-și putea lăsa mama singură acasă...

...a coborât încet în Gara de Nord și s-a așezat pe o bancă, pe peron. Îi era frig, ar fi putut să facă câțiva pași să se încălzească, dar nu avea chef, voia doar să stea undeva și să se lase copleșit de amintirile care nu-i dădeau pace...

...nu a fost un elev prea strălucit la școală, deși i-ar fi plăcut să citească și de multe ori, când prindea câte o carte, se ascundea-n șură, prin fân, iar mama lui îi ducea acolo câte ceva de mâncare, să nu dea de el taică-său și să-l sfădească. Odată l-a prins cu cartea și l-a bătut cu brăcinariul[3]peste picioarele goale, că de ce nu se ocupă de cai, că n-a curățat în grajd și nu le-a dat apă, iar Nana Cornelie a sărit să-și oprească omul, să nu mai dea în copil și a primit și ea câteva peste spinare...

De atunci Dorin a început să nu mai vrea să vadă cărți și nici să le citească, cum răsfoia vreuna, parcă începeau să-l usture picioarele de la loviturile de curea primite de la tatăl său. Cu greu a terminat zece clase și s-ar fi dus mai departe la o școală profesională, să facă o meserie, dar nu a vrut Toader, bătrânul. I-a zis că prea multă învățătură strică, că nici el nu a făcut prea multă școală și nici n-a avut nevoie, iar pentru asta se descurcă, cu caii lui, își lucrează pământul, plus că mai cară, ba una, ba alta, cu căruța și mai primește pentru asta câte o fele de jinars, un sac de cucuruz, ba chiar și ceva bani câteodată. După ce a terminat zece clase, Canciu l-a oprit pe Dorin să se mai ducă la școală și l-a ținut acasă, să lucreze cu el. De atunci a prins băiatul drag de cai, în special de Steluța, iapa, fata lui dragă, cum o alinta el, care i-a fătat doi mânji frumoși, unul atunci și celălalt în anul trecut...

...erau și zile în care Canciu venea acasă treaz și Dorin se bucura atât de tare în sinea lui, își zicea că taică-său nu-i un om chiar atât de rău, iar maică-sa era parcă o altă femeie, chiar și mămăliga era mult mai bună, o mânca cu prea mare poftă. Băiatul ar fi vrut ca zilele alea să nu se mai termine și tatăl lui să nu mai bea deloc, niciodată, de multe ori se ruga la Dumnezeu să dea o ploaie dintr-aia mare sau chiar un potop care să spele toată băutura din lume și s-o ducă la vale, s-o scurgă-n pământ. Se puneau și mâncau toți trei, în conie, Nana Cornelie făcea pe atunci cea mai bună tocană de pui, iar Toader era bine dispus și avea chef de povești din tinerețea lui. Astfel a aflat Dorin despre Anuța, pe vremea când tatăl său avea douăzeci de ani împliniți. Fata era din două sate mai încolo și Canciu a cunoscut-o într-o dumincă la horă, când câțiva feciori din satul lui s-au dus să joace haidăul la cel mai înstărit om de pe acolo. Anuța era fiica cea mare a acestuia, iar Toader când a văzut-o la horă, în curte, și-a dat jos pălăria din cap, a stat și s-a uitat la ea minute bune, părea o făptură desprinsă din basmele pe care i le zicea moșu-său când era copil mic...

...nicicând nu a văzut ceva mai frumos decât Anuța, povestea bătrânul Toader Canciu, iar Dorin zâmbea, încântat, când își auzea tatăl, doar Nana Cornelie bombănea și se încrunta, cum adică, chiar atât de frumoasă a fost?

... tânărul Toader Canciu, ar fi vrut s-o joace la horă pe Anuța, chiar dacă un fecior de la el din sat i-a zis să-și vadă de treabă că nu-i de nasul lui, tot nu s-a lăsat și a cerut-o la joc însă fata l-a refuzat și a râs. Dumnezeule, cum a mai râs! A batjocură, a umilință chiar, iar lui Toader i s-a părut că toți cei de acolo au râs laolaltă cu Anuța, a simțit cum i se zburlește carnea pe el și s-a-nfuriat atât de tare încât a început să tremure. A ieșit din horă și din curte, s-a așezat pe jos, în colbul de pe drum, a stat acolo multe minute, cu capul în palme, după care s-a ridicat, cu un zâmbet ciudat pe față și s-a întors la horă.

A stat deoparte până ce s-a terminat jocul, într-un colț, lipit de gard și s-a uitat doar la Anuța. Fata zâmbea frumos, cu toată gura, iar atunci când juca, cozile groase, frumos împletite, îi săreau de-o parte și de alta a umerilor și sânii îi tresăltau jucăuși prin ia din pânză de in subțire. Băiatul cu care juca părea atât de fericit, încât, atunci când s-a terminat jocul, a îmbrățișat-o prelung, iar Anuța s-a înroșit și a zâmbit din nou. Găzdoiul horei ședea pe un scaun, în târnațul casei, cu mâinile sprijinite pe burta imensă. Omul avea o pereche de ițari[4], iar cămașa albă, de duminică, era încinsă cu un brăcinar gros, din piele. Lângă el pe un alt scaun, ședea muiere-sa, cu o năframă roșie-n cap și îmbrăcată cu o ie la fel de albă și de frumoasă ca a Anuței. Lângă ei, în picioare, un băiețel dolofan de câțiva anișori, feciorul lor mai mic, intra în casă și ieșea, cu gura plină, mestecând tot timpul, iar maică-sa se uita cu drag la el și îl mai dojenea din când în când, însă copilul râdea, continuând să țopăie și s-alerge.

După ce s-a terminat jocul, Toader, feciorul, a ieșit din colțul lui, s-a dus direct la Anuța și a prins-o de mână. Fata era întoarsă cu spatele și nu l-a văzut când vine, iar când el a apucat-o de mână, ea a scos un strigăt de uimire. „Vreau să joci cu mine!”, i-a zis Canciu, însă ea s-a smucit, încercând să-și smulgă mâna dintr-a feciorului și a strigat “Nu vreau!”

Atunci s-a făcut liniște peste tot, în curtea omului, dar și pe uliță, încât puteai auzi lătratul câinilor din satul vecin. Găzdoiul s-a ridicat atât de repede în picioare, încât taburetul pe care ședea s-a răsturnat și s-a rostogolit pe scări în jos. Feciorul cu care a jucat Anuța mai devreme, s-a apropiat încet de Toader, a ridicat mâna să-l lovească, însă Canciu, cu o mișcare fulgerătoare, a scos de la brâu un cuțitaș și-ntr-o fracțiune de secundă i l-a înfipt acestuia în umăr.

Răcnetul tânărului a trecut ca un fulger prin liniștea după-amiezii de vară, iar în curtea vecină a început să urle un câine și dup-aia altul câteva curți mai încolo, până când țipătul de spaimă al Anuței i-a trezit parcă pe toți la realitate. Fata s-a smucit încă o dată și a reușit să-și elibereze mâna, însă Canciu nu mai era acolo. Băiatul, cu cuțitul înfipt în umăr s-a clătinat de câteva ori și a căzut în fund, iar fata s-a aplecat asupra lui, strigând după ajutor.

Atunci a început agitația în curte, muierile țipau, bărbații răcneau, iar tatăl Anuței arăta cu degetul poarta pe care a luat-o la fugă Canciu. Imediat trei flăcăi s-au repezit pe uliță-n sus, iar altul a dat fuga-n grajd de unde a ieșit călare, cu câinele de vânătoare după el și a luat-o-n partea opusă. Mama Anuței a coborât din târnaț și s-a dus lângă fată, amândouă îl țineau de subsuoară pe băiatul rănit, care avea ochii închiși și gemea, încet. Găzdoiul i-a strigat unuia din mulțime să fugă să-l aducă pe felceru’[5], iar altuia să dea o fugă la Cooperativă, la postul telefonic, să cheme Salvarea și Miliția, după care le-a spus celor din curte să plece acasă, că s-a terminat hora. Oamenii nu voiau nicidecum să se ducă, însă tatăl Anuței și încă doi feciori de pe lângă el i-au împins afară-n uliță și au închis porțile, dar nimeni nu a plecat, au rămas toți să vadă ce va urma…

…pe tânărul Toader Canciu l-au găsit un ceas și ceva mai târziu, ascuns pe fundul unui părău, după o salcă[6] cu scorbura groasă, i-au luat urma cu câinele de vânătoare a tatăl Anuței. Erau acolo trei oameni, iar în curând a ajuns și al patrulea, cel călare.

Au vrut să-l bată, cu ciomegele, însă unul dintre ei, ceva mai răsărit la minte, a zis că nu-i voie, trebuie să-l ducă înapoi, la locul faptei și atunci l-au legat fedeleș, așezându-l de-a latul pe spinarea calului. Canciu șchiopăta, pesemne că s-a-mpiedicat ori s-a lovit la un picior și din cauza asta nu a mai putut să fugă. Avea privirea tristă a celui care știa că nu mai are nici o scăpare, însă pe fața lui nu tresărea nici un mușchi. Nu a opus deloc rezistență când l-au legat, nici măcar nu s-a uitat către cei ce l-au găsit, ochii lui erau ațintiți undeva înainte, în zare, înspre un punct necunoscut. Înainte să-i lege un căluș peste gură, l-a scuipat direct în obraz pe cel ce a venit călare și a adus câinele cu el, iar acesta, înfuriat, i-a tras un dos de palmă atât de tare, încât capul tânărului Toader Canciu s-a clătinat dintr-o parte spre cealaltă...

...Dorin s-a urcat în celălalt tren și a intrat în primul compartiment din vagon. S-a așezat lângă geam, a tras perdeaua și a închis încet ochii. În scurt timp compartimentul s-a umplut, dar nu-i păsa, nici nu dormea, stătea cu ochii închiși, își amintea cum Toader le povestea seara lui și Corneliei, despre tinerețea lui...

...tânărul Toader Canciu a fost arestat pentru vătămare corporală și dus în arestul Miliției, la oraș, iar feciorul în care a băgat cuțitul a ajuns destul de repede la spitalul din oraș și în nici două săptămâni s-a întors acasă teafăr. Mai târziu Canciu a aflat că Anuța s-a măritat cu el, în anul ce a urmat și au plecat la oraș să-și facă un trai acolo, iar el a fost condamnat la trei ani și jumătate cu executare, o sentință destul de dură pentru vremurile alea. „Apăi io n-am avut noroc d-un avocat bun, că n-am avut bani”, ofta Toader bătrânu’, când îi povestea lui Dorin. „N-o fo’ să șie...”

Abia după ce a ieșit din închisoare, Toader, feciorul, s-a angajat la uzina la care lucrau mulți din sat, în pușcărie a învățat să facă lăcătușerie, ceea ce i-a prins tare bine. La început, i-a fost greu, toți se fereau din calea lui, dar și-a văzut de treabă și încetul cu încetul oamenii au prins încredere în el. S-a împrietenit cu Nea Mihai, un strungar aproape de pensionare, de la care a învățat meserie și care avea o fată, Cornelia, cu trei ani mai mică decât Toader...

...dimineața când s-a luminat de ziuă, Dorin, militarul, a coborît din tren, dârdâind de frig și cu ranița-n spate, s-a îndreptat încet spre autogara din spatele gării. De acolo avea o cursă, peste o oră și ceva, până acasă-n satul lui. Se gândea la maică-sa, la Nana Cornelie, cum îi ziceau toți din sat, iar ochii i s-au umplut din nou de lacrimi când și-a amintit ce i-a spus de multe ori: „Să nu pleci niciodată de lângă mine dragu’ mamii! Că-ntr-o zi o să mă găsăști spânzurată din cauza lui Toader...”

Începea să i se facă foame, s-a dus la chioșcul din autogară, și-a cumpărat un corn și un pachet de biscuiți, după care s-a așezat pe o bancă în sala de așteptare. A vrut să mănânce acolo, însă mirosul respingător de dinăuntru l-a făcut să iasă afară, în răcoarea dimineții. S-a așezat pe o bordură și-a dat jos ranița din spate și a mușcat din corn, în timp ce s-a lăsat pradă gândurilor și amintirilor. După multe zeci de minute, un claxonat strident l-a readus la realitate și s-a ridicat alene în picioare, cursa cu care trebuia să ajungă acasă tocmai ce a intrat în autogară.

Când s-a apropiat de curtea lor, i-a văzut pe Toader, doi milițieni în uniformă și încă doi oameni îmbrăcați în costum, cum discutau aprins, iar bătrânul lui părea cu zece ani mai bătrân, era nebărbierit, netuns și murdar, nu l-a mai văzut de când a plecat în armată. În fața porții erau parcate două Dacii, una albă cu dungi albastre, a Miliției și încă una albă complet.

S-a așezat pe banca din fața porții să-și tragă sufletul, parcă nu voia să intre, i-ar fi plăcut să nu fie acolo, mai bine să fie oriunde, chiar și la unitatea militară, ori pe câmpul de instrucție să facă târâș prin noroi cu pușca-n mână și cu ranița plină cu bolovani în spate... A stat câteva minute, după care s-a hotărât să intre în curte.

Toader Canciu, tocmai ce-i explica ceva unuia dintre bărbații în costum, cu vocea lui hodorogită, gesticulând cu ambele mâini, când câinele a început să latre vesel, să țopăie și să dea din coadă. Atunci poarta s-a deschis și în curte a intrat un soldat înalt, subțirel, îmbrăcat în uniformă și cu boneta pe cap. A dat ziua bună, iar bătrânul, când și-a văzut feciorul, a lăsat rușinat privirea-n jos și n-a mai scos nici un cuvânt. Unul dintre milițieni s-a uitat către Dorin și a zâmbit, zicându-i lui Toader: „Ăsta trăbă să șie ficioru’ dumitale, așa-i Nene Canciule?”

Dorin a înaintat spre grupul din mijlocul curții și s-a prezentat, a dat mâna cu fiecare, le-a ascultat numele, gradul și funcția, după care i-a invitat în casă, însă oamenii au refuzat. Cei doi în costum erau de la Securitate, iar ceilalți, în uniformă de milițian, unul era de la Criminalistică iar celălalt era plutonier la Miliția din oraș, veniți acolo ca să investigheze decesul lui Nana Cornelie. Toader Canciu, și-a aprins o țigară, după care a reluat povestea, ca să audă și Dorin...

...a venit acasă seara târziu, l-a ajutat pe un văr să-și aducă de pe hotar luțărna cosâtă, a băut cu el adălmașul[7] și dup-aia aproape o fele de jinars, după care i s-a făcut foame și s-a dus spre casa lui. Imediat ce a ajuns în curte, a băgat-o-n grajd pe Steluța, a adăpat-o, i-a dat să mănânce, dup-aia a sfădit-o tare pe Nana Cornelie că de ce nu era fiartă mămăliga, iar ea a tot comentat și bombănit, cum fac muierile. Toader s-a enervat că nu mai putea de foame, i-a cârpit muierii două perechi de palme, dar ea n-a tăcut, a continuat să bombăne și să-l scoată din sărite, iar atunci omul a lovit-o cu pumnii în cap. Muierea a căzut în fund, și-a pus mâinile deasupra capului să se apere de lovituri și a început să plângă, iar Toader s-a enervat, nu i-a mai trebuit nimic de mâncare, s-a dus sus în casă, s-a trântit în pat și a adormit.

Dimineața devreme, înainte să se lumineze de ziuă, s-a trezit mahmur, cu o durere cumplită de cap, simțind că trebuie neaparat să urineze. A ieșit afară-n curte și în timp ce-și golea vezica s-a uitat așa, ca-ntr-o doară, spre șură și parcă a văzut în lumina palidă a lunii, că acolo atârnă ceva de grinda cea mare. S-a clătinat, era să cadă din picioare, îl durea îngrozitor capul, voia să se-ntoarcă înapoi în pat, dar era curios ce putea să fie acolo la intrarea-n șură. Poate că doar i s-a părut, îl durea prea rău capul și din cauza asta avea cine știe ce vedenii...

A făcut câțiva pași până jos, către conie, știa că are acolo pe un perete, agățată de un cui, o lanternă mai veche și avea nevoie de ea. A reușit să intre înăuntru, să pună mâna pe lanternă, dar când a ieșit, s-a clătinat de câteva ori și a căzut în fund, înjurând de mama focului. A strigat-o pe Cornelia, dar femeia nu i-a răspuns, unde dracu’ putea să fie muierea asta? Precis că dormea dincolo-n cealaltă odaie și nu-l aude, așa că a mai strigat-o odată, dar ea nu i-a răspuns defel, iar atunci Toader a început s-o suduie cu ce-i venea la gură. Tebuia să mijească de ziuă, însă noaptea nu se dădea bătută nicidecum, sudalmele lui Canciu bătrânul parcă nu lăsau zorii să se arate, până când a aprins lanterna, a îndreptat fasciculul luminos spre șură, și...

La început nu a înțeles ce a văzut acolo, era un trup care atârna de grinda cea mare, cu o funie în jurul grumazului, cu limba scoasă afară și cu mâinile întinse pe lângă corp și nu-și dădea seama ce-ar fi putut fi, parcă aducea cu Cornelia. Avea ca un fel de ceață pe ochi, s-a șters de câteva ori cu podul palmei ca s-o-nlăture, după care s-a apropiat mai mult de șură, cu lanterna aprinsă. Trupul mic se bălăngănea ușor, când în față, când în spate, iar Toader a rămas cu gura căscată când a realizat că, muierea lui era cea care atârna acolo, spânzurată. În câteva secunde, durerea de cap i-a dispărut parcă luată cu mâna, iar din ochi au început să-i curgă lacrimi mari și grele. S-a clătinat scurt și s-a lăsat să cadă încet, în fund, sub trupul femeii, cuprinzându-i ambele picioare cu mâinile lui murdare și plângând cuvinte de iertare pe care nu credea că le va spune vreodată...

...Dorin îl asculta pe tatăl lui cum povestea, fără să-și dea seama că din ochi i se prelingeau lacrimi, iar milițianul mai mare în grad, cel de la Crimininalistică, își lua de zor notițe într-un carnețel. Unul dintre cei de la Securitate a intrat în șură, a scos o ruletă din buzunar și a început să facă tot felul de măsurători pe care le nota într-o agendă, iar celălalt îl asculta pe Canciu, bătrânul cum își continua povestea...

...crede că a adormit, jos, sub picioarele spânzuratei, ori nu-și mai amintește ce s-a-ntâmplat cu el, poate că i s-a făcut rău ori a leșinat. S-a luminat bine de ziuă când a auzit o voce de undeva de dincolo de poartă care-l striga pe nume.

A tresărit brusc, s-a ridicat în picioare, clătinându-se și simțind că-i vine să vomite, iar vocea a continuat să-l strige și atunci și-a amintit unde era și ce s-a-ntâmplat. După ce a mormăit câteva înjurături, a tușit scurt, dregându-și vocea și a dat bună ziua. Lângă gard a apărut un chip care-i părea cunoscut, dar era parcă prea confuz ca să-l recunoască sau poate că doar vroia să fie lăsat în pace, să-și vadă de durerea lui. Cumnatu-său Miluț și-a ridicat capul peste gard, vroia să intre-n curte, dar poarta era închisă și nu voia nicidecum să plece, continua să râdă și să vorbească fără oprire: „Ce-i bă, Toadere? Iar te-ai îmbetat? Deschide odat’ poarta asta, ce tăt faci acolea!” Canciu s-a enervat, l-a înjurat scurt și s-a întors cu fața spre el. „Mei acas’ bă Miluț! Lasă-mă c-am treabă!” Abia atunci omul a văzut trupul care atârna spănzurat de grinda cea mare din șură, a căscat gura și a șoptit un „Doamne nu mă lăsa...”, după care și-a făcut cruce de trei ori...

...au dat-o jos pe Nana Cornelie, cu mare grijă, amândoi, iar Toader i-a închis ochii, cu degetele lui murdare, după care, fără să-și dea seama și-a făcut cruce, gândindu-se la Dumnezeu. De mult nu s-a mai gândit la Cel de Sus, a făcut-o doar când a fost în închisoare, în tinerețe. Un coleg de celulă l-a învățat cum să se roage și atunci a citit pentru prima dată din Biblie. I-au plăcut mult istorisirile citite, și-a jurat că după ce va ieși din pușcărie se va face popă sau poate că se va duce la o mănăstire, să se călugărescă. Însă după ce s-a liberat, a uitat de toate astea, s-a angajat la uzină, s-a lăsat prins cu treburile lumești, apoi a cunoscut-o pe Cornelia și s-au luat, iar după câțiva ani a apărut Dorin.

După ce l-a născut pe băiat, muierea n-a mai vrut să se apropie de Toader, dormea în alt pat cu copilul, iar într-o seară s-au sfădit urât de tot, el s-a băgat în beci și s-a îmbătat criță. Atunci și-a bătut pentru prima dată pe muierea, iar Dorin avea vreo doi ani și ceva, nu-și mai amintea el mare lucru.

După câteva seri, isprava s-a repetat, Toader avea poftă de muiere, însă ea l-a respins și atunci el s-a enervat, a zis că-și va lua o țiitoare[8] pe care o s-o aducă acasă, să șadă acolo. S-a îmbătat din nou, și-a luat femeia la pumni, după care s-a urcat pe cal și a ieșit pe poartă. S-a întors abia peste trei zile, plin de noroi, cu arcada spartă, cu sânge închegat pe față și mirosind groaznic. Cornelia a vrut să-l ajute să-i dea jos hainele murdare și să se spele, dar el a-mbrâncit-o și a început s-o ocărască, iar femeia s-a dus în casă, s-a pus în pat, lângă copilul care dormea și a început să plângă...

...trupul neînsuflețit al Corneliei l-au dus în casă și l-au așezat pe pat, Toader a aprins o lumânare și a stat acolo, lângă muierea lui moartă, minute în șir, până când Miluț a fugit la părintele Rodion acasă să-l anunțe ce s-a-ntâmplat. După mai bine de o oră Miluț l-a adus pe preot, iar Canciu era tot în casă, cu lumânarea-n mână și cu ochii închiși. Părintele s-a apropiat de trupul femeii, a rostit o rugăciune scurtă, după care l-a rugat pe Toader să-i povestească exact ce s-a-ntâmplat. Părintele a ascultat povestea cu ochii închiși, l-a mai întrerupt din când în când pe bătrân cu întrebări scurte, iar la gata i-a zis că muierea, Cornelia, s-a sinucis, ceea ce biserica zice că-i un păcat mare, iar el ca preot n-o poate înmormânta creștinește, din cauză că sufletul ei se va chinui și va ajunge-n iad, nu în împărăția cerurilor.

Când a auzit asta, Toader Canciu s-a ridicat furios de la locul lui, a pus jos lumânarea și l-a mai întrebat odată pe preot, ca și cum nu ar fi auzit bine ce i-a spus. „Cum adică n-o-ngropi?” a zis el, făcând un pas în față, înspre părintele Rodion. Preotul s-a dat un pas înapoi fără să-și dea seama, repetând mecanic: „Fiule, viața-i un dar de la Dumniezo, nu-i voie s-o iei cu mâna ta! Numa’ Dumniezo are voie s-o ieie...” Bătrânul a stat pe gânduri câteva secunde, după care a sărit cu amândouă mâinile la beregata preotului: „Mai zî odată că n-o-ngopi! Ia mai zî odată, dom’ părinte! C-acu-ț tai grumazu’!” Preotul a scos un horcăit surd, încercând să desfacă mâinile lui Toader de la gâtul lui. „T-omor, ’tu-ți crucea mă-tii de popă! Cum adică să nu-mi îngropi tu mie muierea mea?”

Miluț a auzit horcăitul părintelui și a venit fuga din curte, să-ncerce să-i despartă pe cei doi. S-a oprit însă în pragul ușii, să privească tabloul ce i se-nfățișa dinaintea ochilor: în pat, Nana Cornelie, moartă, cu mâinile-mpreunate a rugăciune pe piept, iar dinaintea lui, Toader Canciu încercând să-l sugrume pe părintele Rodion. Preotul, galben la față, a-nceput să se vaiete: „Gata Canciule! Gata c-o-ngrop! O-ngrop cu slujbă!” Abia atunci Toader și-a mai slăbit strânsoarea, iar preotul a scos un oftat de ușurare și s-a lăsat să cadă moale pe un scaun.

Canciu s-a uitat scurt către Miluț care stătea cu gura căscată în pragul ușii și a trecut în fugă pe lângă el, îmbrâncindu-l, după care a ieșit în curte și s-a dus înspre grădina din spatele casei. Părintele a oftat de câteva ori, masându-și gâtul înroșit și a cerut un pahar cu apă. „Iartă-l Doamne, că nu știe ce face!”, a murmurat el, întinzând mâna după paharul oferit de Miluț, după care s-a cotrobăit în buzunare și a scos o țigară. „Ai cumva un ghiuf?” l-a întrebat pe Miluț, cu un glas stins...

....s-au adunat toți în jurul lui Canciu, bătrânul, să-i mai audă încă o dată povestea, cei doi de la Miliție și ceilalți doi de la Securitate, iar Dorin asculta fiecare cuvânt în tăcere, cu lacrimi în ochi. Dincolo de poartă, pe uliță, au început să se adune oameni, ca la mort, unii s-au suit pe gard, ca să-l asculte pe Toader cum povestea, iar alții stăteau în picioare, pe drum, schimbând priviri și vorbe între ei, până când unul dintre milițieni a ieșit din curte să-i împrăștie...

...în maieu și-n chiloți, Dorin a lui Canciu, încerca să-și ajute bătrânul tată să iasă din conia din care răzbătea un miros respingător de vomă, urină și fecale. Atunci începea să se lumineze de ziuă, iar băiatul s-a trezit buimac dintr-un vis în care se făcea că el împreună cu Aneta a lui Mătrăgună, erau amândoi într-o pășune, iar ea și-a așezat duioasă capul în poala lui, zâmbind. El simțea că nicicând nu a mai fost atât de fericit, ca atunci în vis, când a auzit, de undeva de departe, un răcnet al unui bărbat și a deschis ochii buimac și speriat.

Când a realizat că tatăl lui a fost cel care a zbierat, a sărit din pat și a luat-o pe scări în jos, spre conie. A reușit să intre înăuntru și să-l ia pe Toader de subsuoară, iar bătrânul a zâmbit sau doar i s-a părut lui Dorin că o face. Au făcut câțiva pași, iar Canciu, bătrânul a scos un oftat de ușurare și a murmurat: „Tu, Cornelie, ce-ț trăbă?” după care s-a împleticit și a căzut moale în brațele lui Dorin. Feciorul și-a încordat mușchii de la ambele brațe ca să-l țină pe tatăl lui să nu se prăbușească de tot și a făcut un pas înapoi, să-și mențină echilibrul. S-a uitat spre fața lui năclăită de salivă și vomă, ca să-i vadă ochii vii, pătrunzători care parcă priveau undeva dincolo de el. Atunci a înțeles totul. A murmurat „Dumniezo să-l ierte” și a rămas așa, mult timp, ținându-l pe bătrân de subsuori, până ce s-a luminat complet de ziuă...

_------------------------------------------------------------------

[1] planton – serviciu de pază în interiorul cazărmilor sau clădirilor militare, soldat care face serviciu de pază (noaptea) într-un sector al cazărmii ori al unui obiectiv militar

[2] vacs - cremă neagră de lustruit încălțămintea de piele

[3] brăcinar – curea groasă cu care se strâng la mijloc pantalonii bărbătești purtați la țară

[4] ițari – pantaloni țărănești lungi, strâmți și încrețiți pe picior, confecționați dintr-o țesătură de bumbac sau de lână, specifici portului popular românesc

[5] felcer – asistent medical la sat, agent sanitar

[6] salcă – salcie

[7] adălmaș – băutură oferită de cineva după încheierea unei tranzacții, a unei munci, activități

[8] țiitoare – amantă, concubină, femeie întreținută de un amant