NECITITORILOR MEI
Vouă, celor care nu mă citiţi
pot să vă spun că nu-mi veţi cunoaşte vreodată cumplitele căi ale cunoaşterii de sine
nu veţi auzi serafimii din poemele mele
rugându-se pentru buna întocmire
a văzduhului
nici Preludiile pentru trompetă şi patru pereţi
unde ca pe coridoare pustii
am împărţit cuvintele şi tăcerea ambiţiile
întunericul
şi unde dezrourat prin sălile de aşteptare
ale istoriei am conversat cu bibliotecarul
lui Dumnezeu
cu soarele negru al cernelii
în aceeaşi măreţie a golului
pe care mereu şi mereu urmează
să-l umplem.
Vouă, celor care nu mă citiţi pot să vă spun
că niciodată nu vă va răsuna în urechi
acel sacadat tha-ka-ti-mu-nu-sipedi
al Păsării negre
thakatimunu sipedi prin livada cu vişini
depărtându-se
printre zarurile şi tomberoanele nopţii
acel thakatimunu sipedi rostit de imperialul
corb alegoric
altădată vizitator de noapte al bunului Poe
cobe a veacurilor poticnite-n visare
Viaţa sau Moartea sau Înfăţişarea Ruinii?
Voi, care nu veţi citi vreodată
Manualul Bunului Singuratic
nu-mi veţi cunoaşte mărturisita cină de taină
unde mâncam din aceiaşi pesmeţi ai poeţilor
blestemaţi
sau mi se umpleau rând pe rând castroane de fulgere
nu veţi vedea gura mea sărutând
lame subţiri
şi nu veţi afla cum se poate muri
în mai multe trupuri deodată.
Vouă, celor care nu mă citiţi
cu privirile afundate în sticla televizoarelor
cu gândul înlănţuit de maşini sofisticate
de înşelătoare glorie internetă şi de alte
abţibilduri sonore
venite din abundenţa realului
vă doresc fastul apolinic al mareelor
şi să fiţi mai bogaţi decât pomul de Crăciun
din casa săracului
şi cu bucurii postmoderne să vă-mpodobiţi
pruncii şi femeile voastre.
Vouă, celor care nu veţi cunoaşte Plimbarea prin flăcări
cu poemele în care stăm atârnaţi
de întrebările noastre ca hainele-n cuiere
şi unde ca în vechea şi incomoda realitate
întotdeauna e salvat un Barabas
şi întotdeauna cineva îşi oferă palmele
pentru cuie vă doresc o viaţă liniştită
departe de lumea dezlănţuit metafizică
o viaţă petrecută în tihnă cu organele voastre
prin urmare un stomac hrănit ştiinţific
o pneumă înnobilată oricând de ozon
un ficat uşor şi rinichi fără dializă.
Vouă, necititorilor, dar şi foiletatorilor mei
surâzânzi
cu adâncă mâhnire vă spun:
nu veţi afla niciodată că fiecare din noi
are măcar un zeu îngropat
în spatele casei
şi că semnele morţilor pun în ordine răsărituri
şi de ce am trăit aproape un secol spânzuraţi
de mustăţile lui Dali.
Nu veţi avea viziunea zorilor începându-şi
rugile sacrosante
nu veţi vedea Caleaşca de fulgere
ca o nălucă trecând prin mijlocul emoţiei
nici nu veţi şti
cum jumătate din viaţă mi-a luat
organizarea pustiului
cum am stat ani şi ani înconjurat de vorbe
precum înecatul de mare
şi cum deseori cărţile pot fi mai tari
decât moartea.
Iar dacă vreodată veţi întâlni Poema sfârşitului
sau, vai vouă!, Documentele Haosului, ocoliţi-le
în mare grabă
ca pe feerice apocalipse, tzunamii, atentate
sinistre la liniştea recurentă.
Iar dacă vreodată printr-un regretabil hazard
vă vor cădea sub ochi Miezonopticele
înţesate de lumini şi urme
din care aţi putea afla cum în contabilitatea
cerească cineva ne numără paşii
şi aţi auzi mormanele de clipe prăbuşite în sine
şi aţi urmări devenirea dialectică a celui ce-şi
chinuie umbra
şi aţi simţi apropierea celui mirosind a trădare
(câţi din neamul lui Cain chipul nu-i poartă?)
şi cuvintele mele: – Răscumpără-mă, frate Iuda,
şi pe câţi arginţi vei vrea
pe mine mie, la nesfârşit vinde-mă!
asemenea să fugiţi
şi cu nobil instinct şi proletară mânie
steagul gri al indiferenţei cu fală arboraţi-l!
Vouă, celor care nu mă citiţi
cu nedisimulată tristeţe vă spun:
nu veţi cunoaşte nicicând înălţarea din
Clarviziunea obscură
nici drumurile celeste Spre Fericitul Nicăieri
unde chiar şiruind cuvintele pot să tac ore în şir
vinovat ca o fereastră înfiptă în ziduri
şi nici Corabia, la care zi de zi am lucrat
ca la o mare construcţie
căreia rând pe rând i-am probat prova, babordul
trirema odgoanele găleţile cu rouă
corabia care nu-i o corabie ca toate corăbiile
corabia de silabe
corabia umplută cu lacrimi
corabia pe care nu veţi urca vreodată
şi nu veţi şti cât de măreţ animal e poetul
sub foaia de cort a memoriei.
Vouă, celor care nu mă citiţi, vă doresc
petreceri îndurătoare
şi tot aşa cum se învârt norii deasupra clopotelor
în lucrare
să mişunaţi deasupra bucuriilor de Disneyland
neîmpovăraţi cu istoria din Drumul Damascului
(pe care – o scriam prin toamna lui 2005)
unde Saul din Tars a primit fulgerarea devenind
un alt om
aşa cum şi eu, pe când mica şi marea istorie
îşi zornăie înfundat ruginitele lanţuri
izbesc fără voie cu picioru-n ţepuşă devenind Celălalt.
Şi mereu Celălalt cu fiecare poem Celălalt
până când poţi deveni o mie de Ceilalţi
care-au primit fulgerarea.
Iar pe voi, necititorii mei,
vă şi văd murind rând pe rând în paturile
voastre scumpe acoperite cu dantelate
cearşafuri în amorţire şi fără de nimb
şi fără de pecetea angoasei primordiale
despre care adesea în Manualul Bunului Singuratic
vorbeam.
Voi, cei care nu mă citiţi
care de litera Evangheliei mele
nu vă veţi atinge şi nu veţi apropia de sinapsele
voastre acele versete cu zornet pământesc
sărutate de cenuşa atâtor trecute disperări
nu veţi şti cum refuzam cu metodă biletul
dus-întors din jacheta conformistului
nu veţi proba odată cu mine ritualul sălbatic
de îmblânzire a spaimei
şi catharsisul şi izbăvirea păcatului ce va
să vină
apocalipsa de fiecare zi cerul orb agitându-se
pe când Dumnezeu e mort – spune Nietzsche
e doar obosit – spun eu – şi câteodată amnezic.
Vouă, necititorilor mei,
ce străine vă vor rămâne Refugiile postmoderne
cu monologul îngerului căzut în visare
vorbind despre mireasma trecutelor glorii trecătoare
ca apa prin cada de baie
a frumoasei madone
sau de fidelitatea neofiţilor.
De aici aţi fi aflat Poezia ce e?:
Poate ruga poate fântâna din tine albastră
cu patru izvoare
poate aripa asta străvezie urcând în înalt
poate drumul cu vise pavat spre Celălalt.
Vouă, celor care nu mă citiţi
nu-mi veţi cunoaşte prietenia cu Borges,
Kavafis, Rilke, Pound sau Nichita Stănescu,
Odysseas Elytis cu care puneam dinamită
sub podurile pe unde trecea poezia leneşă
şi nu veţi şti nici motto-urile la poemele mele
care aş fi vrut să vă fie mult doritul cadou
de Crăciun:
„E o bigamie să iubeşti şi să visezi”
spune Elytis. Şi tot el: „O nimica toată mi-am dorit
şi pedepsit am fost cu prea multul”
„Eu sunt Singurătatea devenită om”, zice
Nietsche iar bunul taumaturg
Rainer Maria Rilke continuă:
„O, spune-mi, poete, ce faci. – Preamăresc.
Dar ce-i muritor şi monstruos
cum înduri, cum primeşti? – Preamăresc.
Dar pe cel fără nume, pe cel anonim,
cum îl invoci tu oare, poete? – Preamăresc.
De unde îţi iei dreptul de a fi adevărat
în orice veşmînt, sub orice mască? – Preamăresc.
Şi cum de te cunoaşte tăcerea şi furia, steaua şi furtuna?
– Pentru că preamăresc.”
Astfel „şi eu voi semăna cu voi, de-acum
nici eu nu mai găsesc întoarceri” (Esenin)
Vouă, celor care nu mă citiţi
purtând nevinovate bandaje în îndoiturile
inimii
deveniţi celebri în acest poem despre
o singurătate a singurătăţii
cu aleasă compătimire vă spun:
aş fi putut să vă fac a iubi pasărea
murind în mijlocul
cântecului
şi citind Lapidariile sau despre sângerarea
păsării în zbor
să înţelegeţi că arta
este minciuna spusă zilnic în faţa morţii
şi că cel mai lung e drumul spre noi înşine.
Iar dacă vreodată mă veţi căuta
pentru cronica unui interviu anunţat
(poate acela de martor la moartea primului zeu!)
mă veţi găsi pe străzile mele
sau dacă din politeţe sau din binecuvântate
pricini
scrisul meu vă va ademeni mă veţi găsi
pe-aceleaşi străzi ce dau buzna în viaţa mea tremurîndă
străzi fumurii străzi cu cîini slăbănogi şi
speriate fantome
străzi cu îndrăgostiţi şi pătimaşe săruturi
străzi ce înghit străzi: bulevardul Carol I
înghite strada Eminescu,
strada Gane înghite strada Pogor
strada Bălcescu înghite strada Grigore Vieru
strada Cimitirului strada Libertăţii...
Străzi ce înghit visele trecătorilor
străzi pentru cei fără casă şi făr’ de coltuc
friguroasele străzi ale săracilor
străzi aşezate-n creierul ologilor lumii
inefabile străzi ale memoriei
străzi ale celor care-şi scandează singurătatea
străzi care duc în ceruri
străzi care duc în pămînt
străzi inerte şi întrebătoare
străzi cîntate de poeţii romantici
melancolice străzi
străzi de pierdut coroana de spaimă
străzi pentru cei fără de zbor
străzi adormite străzi revoltate de orbitoarea
lumină a zorilor.
Atîtea zile şi nopţi în care
mă dor străzile de mers.
Iar voi, necititorii mei,
dacă într-adevăr din cuvântate şi binecuvântate
pricini ceea ce-am scris vă va ademeni
solicitându-vă sistemul nervos vegetativ,
simpatic şi parasimpatic
luând totul ca o probă a probei de probă
mă veţi găsi la locul ştiut
printre fotonii şi frumusonii tăcutei tristeţi
tot mai fărâmiţat de absenţe
potrivindu-mi monadele tăcerii.
Şi dacă găsindu-mă
mă veţi întreba de viaţă de moarte de înger
sau demon
şi mă veţi întreba de cărţile prin care se plimbă
aceleaşi bodegi aceiaşi bărbaţi ce nu obosesc
niciodată
sau despre cel înveşmântat în carcasa de pământ
dospit sau despre acelaşi gust al lepădării
de sine din gură
şi dacă găsindu-mă
mă veţi ademeni cu vorbe goale şi fericiri amânate
aşa cum am şi scris
CU ALTĂ DEŞERTĂCIUNE
VOI RĂSPUNDE DEŞERTĂCIUNII.
