Apărut la Editura Grinta, Cluj-Napoca, în 2017, miniepistole este al șaselea volum de poeme semnat de Nicolae Silade din 1979 până astăzi. Distanța temporală de aproape patru decenii dezvăluie seriozitatea prin care poetul a gândit atunci și a realizat astăzi o poezie distanțată programatic de comunicarea lirică uzuală.
Structura
După o intro-ducere, artă poetică esențializată, poetul a inclus, în prima secvență a volumului, 28 de miniepistole, toate personalizate ideatic și tematic, prin referire antitetică la epistola cultivată în clasicismul francez din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, iar în Țările Române un veac mai târziu.
Un insert introduce două modalități lirice distincte. Inițial, o privire meditativă asupra lumii de azi și de ieri. Șapte poeme sunt grupate sub sigla a șaptea frumusețe, număr nu ales aleatoriu. În numerologia universală, șapte simbolizează muzica și abilitățile psihice. În religia creștină, același număr, sacralitatea înzestrării magice, reprezintă prezența Divinității. Alte șapte poeme introduc zilele săptămânii într-o meditație personalizată. Volumul se închide cu alte 28 de miniepistole. Semnalez structura distinctă a textelor. miniepistolele sunt alcătuite din trei catrene și un distih, Binecuvântările cuprind două catrene, iar A șaptea frumusețe, trei.
Un catren cu titlul ortografiat intro-ducere – despărțit în intro, neologism francez cu sensul „înăuntru, în interior”, și ducere, substantiv cu sensul de „plecare”, undeva în lume – constituie o secvență avertizatoare. Vocea poetică își prezintă intențiile și noțiunile necesare decodării versurilor: „pentru cine crede că aceasta e poezie vin și spun: nu e poezie. / nu e proză. nici filosofie nu-i. nici religie. este legea mea scrisă / pentru mine, cuvântul meu către mine însumi. Singurătatea mea dintâi”. Menționez și ortografia particulară utilizată nu numai în acest text. Poetul nu folosește majuscula după punct. Din structura celorlalte poeme, punctuația este exclusă. Înfățișarea grafică a volumului prezintă o notă particulară. Formatul lui: 14,5 cm și 20,5 sugerează prezența unui album. În loc de posibile fotografii sau ilustrate, Nicolae Silade include poeme existențiale.
„Cuvântul meu către mine însumi”
Exceptând relativ continuitatea, între primele miniepistole și ultimele există, firesc, trăiri emoționale complexe. În același timp, sesizez și deosebirile. În cele dintâi, vocea poetului receptează și comentează realitatea extralingvistică. În a doua secțiune, se întoarce frecvent către propriul eu. Nicolae Silade gândește poezia sub forma unei nesfârșite aventuri a sinelui. Reprezentările monologate și trăirile sufletești sunt concretizate în imagini artistice în funcție de feluriți cronotopi spațio-temporali. În fiecare poem, felurite nuclee lirice însoțesc trăirile interioare și le modelează în funcție de spațiul autohton și de timpul prezent, cu incursiuni în trecutul apropiat și cu gânduri întoarse spre viitorul imprevizibil.
Volumul este deschis printr-o negativă retro-spectivă a propriei existențe: „n-am învățat nimic din viața asta care nu încetează să fie când eu / nu voi mai fi n-am învățat nimic din viața asta care nu încetează / să-mi arate altă viață adevărată pierdută în timp ce trăiam / și ce fericit eram și în ce rai eram când nu știam că nu știu nimic” (1). Același ciclu de poeme se închide printr-o caracterizare a propriei structuri caracteriale: „sunt un om care simte gândește și scrie nimic din ce e omenesc / nu mi-e străină nici dumnezeirea nu mi-e străină am trăit precum zic o vreme...” (28).
În alte miniepistole, vocea lirică relatează relațiile cu lumea: „am ieșit să văd și să mă văd...” (17), evocă amintirea surorii sale (14). Comentează sinteza unui experiment medical: „sufletul uman cântărește 21 de grame” (12). O bătrână surprinsă la „umbra nucului bătrân, într-o zi de vară la țară / privind pierdută în depărtare” (22) constituie nucleul unei mișcări sufletești: pământul pierdut prin colectivizare! Un trandafir, încărcat de flori, duce gândul spre trandafirul înflorit identic în „prima dimineață a lumii” (22). Decizia lui Ceaușescu de a ascunde bisericile bucureștene între blocurile proletare formează substanța minieseului 16. Întâile amintiri se derulează melancolic pe un ecran imaginar (11). Câteva grațioase poeme de dragoste se desprind din miniepistolele 6, 7, 9 și 26.
În a doua serie, miniepistolele stau sub semnul unei introspecții melancolice: „Ferice de cel ce află împăcare în inima sa și liniște pentru sufletul său” (31). Întoarcerea spre sine este mai accentuată: „te trezești ca s-o pornești pe propriul drum...” (33). O meditație despre relațiile interumane: „de ani buni tot încerc să-mi fac simțită prezența de ani buni / îți spun te iubesc...” (35). Iar amintirile revin în poemele 49, 43, 45, 34.
„ne sinucidem trăind n-a spus-o nimeni mai frumos ca Ungaretti, moartea se ispășește trăind” (50). Viața „este muntele din fața ta îl urci pe o parte îl cobori pe cealaltă” (8). Numai elementele rămân eterne: „revin mereu să privesc acest râu care curge fără oprire încă de pe vremea romanilor...” (53). Amintirile copilăriei revin obsedant: „la școală să învățăm / ce înseamnă a fost o dată ce înseamnă să fii fericit / adică să fii mulțumit de ceea ce ai de ceea ce ești” (52). Ultimul poem aduce un îndemn la statornică meditație: „rămâi cu tine însuți în tine însuți / cât poți de mult iar când nu mai poți când nu se mai poate atunci / ieși dar ieși doar să vezi să te minunezi și să binecuvântezi totul” (56)
Nucleul profund al textului
Lirica modernă – comenta T. S. Eliot în eseul Muzica poeziei – a rămas constant absedată „de transformarea radicală a codului lingvistic general, urmărind să dobândească pentru discursul poetic o altă gramatică, un alt tip de spunere decât cele îndeobște utilizate”. Aceeași idee a fost dezvoltată de Roman Jakobson prin noțiunea de paralelism gramatical: „la toate nivelurile limbii, esența tehnicii artistice constă în reveniri repetate” – asupra aceleiași idei, prin simetrie lexicală, morfologică, sintactică.
Un paralelism sintactic similar caracterizează miniepistolele din a doua parte a volumului. În poemul 32, de pildă, structura repetitivă este alcătuită dintr-o propoziție principală negativă: „să nu spui” și o subordonată completivă directă: „că nu-ți place”. Fraza este adresată unui receptor absent fizic, dar prezent în conștiința poetului.
Element recurent al textului, paralelismul sintactic este repetat anaforic: „să nu spui că nu-ți place să stai seara pe balcon să asculți / cântarea de greieri a nopții de august...” Și reluat în aceeași strofă prin epiforă. În toate, planul expresiei este alcătuit din elemente specifice semnificantului; planul conținutului cuprinde semnificatul, conceptul noțional.
Poem de dragoste, miniepistola nr. 9 este edificată pe repetiție lexicală, spre a sugera intensitatea trăirilor interioare. Reluate prin diaforă, structurile lirice primesc, în context, o fină nuanță de semnificație diferită. În întregul poem, accentul cade pe superlativul absolut al adjectivului „tare”, precedat de verbul „a se îndrăgosti”: „ne îndrăgostisem atât de tare” – însoțit de felurite determinări, introduse prin conjuncția „încât”, specializată în exprimarea raporturilor de subordonare consecutivă: „încât nu mai puteam lăsa nicio clipă să treacă...”. Reluată în fiecare strofă, structura sintactică exprimă nu numai durata și intensitatea trăirilor emoționale, dar și trăirile psihice ale emițătorului.
Imaginile artistice au o curgere interioară, izvorâtă din desfășurarea lor temporală: „laptopul stins și toate / gândurile stinse risipite în nemărginirea stelară când luna trece / imperială...”; „să nu spui că nu-ți place. să privești o femeie frumoasă...”; „că nu-ți place / să dormi pe balcon înfășurat în stele în raze de lună în simfonii / de greieri să visezi cum se face ziuă în timp ce se face ziuă...”. Vocea lirică folosește nu numai valorile expresive ale cuvântului, dar și material lingvistic diversificat.
Miniepistola 40 dezvăluie o superioară competență lingvistică. Poetul introduce în text adjectivul nehotărât „totul” și îi imprimă succesiv valoare de pronume nehotărât, substantiv neutru, adverb, dar și sensul figurat de esențialitate, în care se reduce „totul”. Remarc intertextualitatea difuză din majoritatea poemelor, procedeu retoric, definit de Genette „o relație” stabilită între un text cu altele asemănătoare, „pe care le absoarbe și le transformă”.
Nicolae Silade realizează intertextualitatea pe două axe diferite. Textul preluat este transpus pe orizontala noului text: „la umbra nucului bătrân” o femeie în vârstă se gândește la „prima noapte de dragoste la ultima zi de război” (22); „aș trece pe lângă tine nemuritor și rece” (45); „noaptea cea mai lungă” – replică posibilă la „ziua cea mai lungă”, „aerul proaspăt al înălțimilor” (39) etc. Referințele la literatura română (Bacovia, Eminescu) și la cea străină (Shakespeare, Tolstoi, Dostoievski) sunt numeroase. Relev inserțiile constante în limba engleză: „like and share așadar pentru viață like and share pentru dragoste” (25).
Insert
Între cele 56 de miniepistole, Nicolae Silade a introdus alte trei cicluri de poeme. Cinci ample Binecuvântări aduc mulțumire divinității „pentru această libertate de a gândi de a fi / de a spune și de facere îți mulțumesc pentru harul vederii și bucuria / înțelegerii celor văzute”. Versurile se întorc într-o laudă libertății de a călători în spații geografice știute, vreme de patru decenii, numai din cărțile de geografie, călătorii interzise în comunism. Atunci, numeroși tineri treceau Dunărea înot spre țara lui Tito. Ceaușescu a promis guvernului iugoslav un vagon de sare gratuit pentru fiecare fugar prins și înapoiat țării-mamă, unde era judecat pentru trecerea frauduloasă a frontierei și vârât în închisoare. După căderea comunismului, constată vocea lirică, românul călătorește „tot mai departe de sine tot mai departe de om în căutarea fericirii...”.
Călătoria în „noul Olimp”, într-un „timp fără timp”, în oaza de liniște „din pustietatea pierdută” mi-a amintit de „notele” din Grecia de Al. Rosetti, elogiate de G. Călinescu în marea lui Istorie. Însă Nicolae Silade aduce o altă viziune și o imagine plastică inimitabilă, ascultând tăcerea grăitoare a divinității.
Miniepistolele din A șaptea frumusețe se întorc într-un elogiu adus intrării în „această minunată margine a pământului”, o splendoare „fără de seamă”, „o frumusețe care se tot înfrumusețează”, un spațiu unde, în cetatea cea veche și în orașul cel nou, se aud toate limbile pământului. Adresate unui receptor nenumit, poemele elogiază „libertatea neîngrădită de gânduri bucuria cea neumbrită și / fericirea”, frumusețe „care se înfrumusețează mereu și se veșnicește”.
Prin reluarea unor constante repere sintactice: construcții iterative, recurența substantivelor, repetarea verbelor în propoziții antonimice, însoțite de sinonimice determinări atributive, Nicolae Silade creează o formă specială de peridiocitate: „o ploaie de mare e ca o binecuvântare nu te-ai gândit niciodată la asta știu / de aceea îți scriu în timp ce plouă peste moschee plouă peste mănăstire / plouă peste biserica ortodoxă plouă peste cei răi peste cei buni plouă la fel / plouă peste cetate peste orașul cel nou peste cei care pleacă peste cei care / vin...”.
Versurile dezvăluie prezența unei ordini neschimbate, aptitudinea de a construi multiple enunțuri personalizate. Textul devine confesiv, atrăgând atenția asupra propriei organizări expresive.
Meditații existențiale
Versurile din secvența a doua venire sunt reflecții mulate sinonimic pe creația biblică a lumii în șapte zile. O istorie apocrifă, dar adânc poetică, adresată unui potențial grup de ascultători: „aici este locul de întoarcere ladies and gentleman this is the place aici / unde începe marea nesfârșita mare după ce pământul s-a tot rotunjit / s-a îngerit și s-a întors în pământ plin de viață e cuvântul aici cuvântul / ce dă naștere cuvintelor întoarse dintr-o altă viață aici e viața de apoi / adevărata viață care pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire // s-a arătat... (ziua întâi. repornirea timpului).
Întreaga evocare este construită prin epanalepsă, distribuită simetric și intensificată prin insistență. Nicolae Silade folosește resursele expresive ale repetiției stilistice spre a realiza o modalitate diferită de receptare a realității.
Remarc tehnica diversificată prin care vocea lirică individualizează fiecare zi din „a doua venire”. Încărcătura lexicală a întregului are semnificație ambiguă. Nicolae Silade a imprimat textului o valență biblică: potențiala „venire” pentru „a doua” oară a Mântuitorului în mijlocul poporului ales. Și o alta profană: „a doua venire” a poetului într-o vacanță de o săptămână pe țărmul de vis al Mediteranei.
Gruparea hiponimică a limbajului subliniază convingător specificitatea analitică a peisajului receptat. Îndepărtându-se de ceea ce se numește „realitate”, Nicolae Silade propune structuri imagistice reduse la esență. Receptorul este provocat să se întoarcă spre sine, spre a descoperi nebănuite, anterior, relații interumane. Dar și pentru a sesiza corespondențe vizuale și acustice percepute direct pe țărmul mediteraneean și imagini similare „în severin pe semenic”, readuse în memorie dintr-un timp trecut.
Reiterarea reperelor constante de natură sintetică, recurența permanentă a acelorași verbe, adverbe și substantive, însoțite de similare determinări sintactice exclud redundanța și imprimă un relief emoțional strofei în integralitate: „când bat clopotele în două biserici
deodată și se sincronizează perfect / dangătul de plecare cu cel de sosire dintr-o biserică mare la țărmul mării / într-una micuță pe un vârf de munte cum am văzut în grecia în thasos sau / în severin pe semenic să pleci dintr-un loc și să sosești în altul în același / timp ca și cum timpul și spațiul se fac una în cel mai pur gând omenesc...” (a doua zi. Regăsirea spațiului).
Întâile versuri din ziua a treia. reconfigurarea traseului sunt organizate morfologic și sintactic pe o dublă structură lexicală. Inițial, vocea poetului resuscitează latența semantică a pronumelui relativ-interogativ „ce”, succesiv folosit cu valori stilistice diferențiate. Locuțiunea adjectival-pronominală „ce fel de”, utilizată cu superlativă încărcătură adjectivală: „ce valuri”, „ce insule”, reluat adverbial: „ce vrea”; element de relație, introduce o circumstanțial temporală, în raport de anterioritate cu propoziția regentă – „după ce”: „ce fel de nori ca niște picturi albastre valuri înspumate ce insule pe / marea învolburată în această dimineață după ce toată noaptea ai stat să / asculți ce vrea să spună tunetul...”
Textul dezvăluie o particulară explorare a valorilor antonomazei prin anonimație. Poetul repetă un cuvânt folosind atât sensurile lui sinonimice, cât și deosebitele lui valori gramaticale. Prin această complexă modalitate repetitivă, Nicolae Silade realizează o neașteptată polisemie lexicală: „să ne bucurăm așadar de această zi de această / clipă de această viață întoarsă la viață acum când cerurile se înseninează / acum când gps-ul nostru reconfigurează traseul și ne anunță că am ajuns / la destinație în noi înșine adică în frumusețea fără de seamăn a sinelui”.
Intensitatea trăirilor interioare este supusă de Nicolae Silade rigorilor plastice, ca în tabloul Vedere de la Estaque de Paul Cezanne. De undeva de sus, privirile rețin culoarea albastră a mării, spuma albă a valurilor, peisajul natural. Substantivele sunt pete de culoare, adjectivele adaugă zbuciumul valurilor, verbele surprind emoția contemplării.
În ziua a cincea: un refresh vizual, recurența adverbului cantitativ „atât”, legat de adjectiv prin prepoziția „de”, imprimă enunțului semnificația de superlativ absolut și legitimează noi teritorii ale sensibilității umane: „atât de albastră marea n-a fost niciodată atât de curată atât / de prezentă în noi și în jurul nostru încât aerul și marea sunt una iar timpul / întreg e în această clipă stătătoare...”.
Asemenea lui Tudor Arghezi și lui Lucian Blaga, Nicolae Silade surprinde făptura umană sub dubla ipostază de entitate generică și individualitate distinctă. Specificitatea acestui tip de enunț este interiorizarea prin care vocea lirică așterne o nouă perspectivă asupra realității. Nicolae Silade vorbește despre solitudinea ființei și despre efemeritatea ei biologică, despre aspirațiile perpetue și raporturile sale cu Divinitatea, despre puținele bucurii și numeroasele limitări impuse prin destin.
Interiorizarea constituie consecința autoexprimării. Discursul liric se transformă în confesiune, aspirație și mărturisire: „când închid ochii te văd pe tine dumnezeule când îi deschid văd / lumea / pe care ai biruit-o tu ce poate fi mai frumos decât această vedere/ această / înălțare a sinelui în / sine doamne cât de aproape e omul de tine și cât de / departe ești tu de înalt în această măreție albastră...” (ziua a șaptea. o hologramă vie).
Dumnezeu – constată Tudor Vianu în eseul Filosofie și poezie – rămâne „ultimul cuvânt al tuturor lucrurilor”, iar filosofiile, întocmai ca poezia, nu sunt decât apropieri relative între făptura trecătoare a omului și făptura infinită a divinității. Izvorâte din structurile adânci ale sinelui, distribuite în șapte zile din „a doua venire”, minieseurile imaginate de Nicolae Silade reliefează o evidentă similitudine cu filosofia.
Remarc rigoarea geometrică a textelor. Adițiunea dintre idei și imagini augmentează expresivitatea structurii grafice. Plasticitatea gândului intensifică imaginea prin inuzitate conexiuni lexicale: simetrie, similitudine, ambiguitate. Dar și constante comunități lexicale: inversiune, dislocare, izolare sau intercalare. Frecvent utilizate sunt unitățile sintactice repetate prin anadiploză, reluare anaforică sau antimetateză.
Construite pe echivalentul verbal specific trăirilor interioare, Nicolae Silade transformă ideile în imagini artistice și obligă limbajul să-i exprime gândul prin structuri polifonice.
Reiterarea relațiilor sintactice dintre principalele părți de vorbire – asemănătoare cu reluarea aceluiași motiv melodic din Bolero de Ravel – imprimă enunțului metric structura unei fraze muzicale de un emoționant relief sufletesc, distribuit pe o pregnantă linie melodică.
Nicolae Silade a realizat astfel un tulburător volum de poeme proiectate pe trecerea ireversibilă a timpului: „scenariul care se schimbă întruna și pe care nu-l poți schimba” (11) și întoarcerea spre sine, temă esențială a poeziei mari de totdeauna: „am ieșit să văd să mă văd pentru că numai ieșind din tine însuți te poți vedea pe tine însuți...” (17).
***
Nicolae Silade
Vreau să întorc poezia spre lume şi lumea spre poezie!
Toată averea mea de simţăminte
Ţi-am deschis inima şi ai intrat. Goală cum nu te-am văzut niciodată. Plină de iubire că nu te încăpeam. Stăteam la geam. Stăteai la poartă. Şi nu ştiam. O, nu ştiam că ai intrat în vreme ce priveam cum mi se hărăzeşte altă soartă. Mie, care-n nicio soartă nu credeam. Şi ai intrat. Te-ai aşezat cuminte. Pe un divan cu lucruri sfinte. Priveai în jur. Priveai ‘nainte. Eu te sculptam din ochi şi din cuvinte. Habar n-aveam. Habar n-aveam cum ai putut s-arunci pe geam toată averea mea de simţăminte. Că rămăsesem gol. Dar plin de tine. Şi peste inima-n ruine veni o seară de rubine. Era frumos şi-atât de bine. De parcă mă năşteam din mine. Dădeam ocol trupului tău gol. Ne răsfăţam în doi. În paturi moi, de lână. Iar inima-mi de-atunci ţi-e slugă. Tu – stăpână.
Cea mai frumoasă viaţă din câte sunt posibile
Cea mai frumoasă viaţă din câte sunt posibile, mie mi-a fost dată. Şi am venit să o trăiesc cu voi. În vremea mea. Nu vremea voastră. Iubire. Revoluţii. Comunism. Democraţie. Pe iarba ce se-mprumuta de rouă păşeam spre roua-n lacrimi preschimbată. Speranţe. Bucurii. Istorie. Cutremure. Şi flori. Flori lângă flori. Şi peste flori. Ce vise! Ce iubiri! Ce împliniri! Era în mine toată lumea mea. Şi eu în lume. Aveam pe bolta înstelată doar o stea. Şi i-am dat nume. Iubire. Bogăţii. Capitalism. Milenii. Rai pe pământ. Şi sufletul în rai. Această viaţă mi-a fost dată. Cea mai frumoasă din câte sunt posibile! Şi am murit în timpul vieţii mele. Şi moartea mea murise toată.
Redactor şef laLugojul, 1991-1997. Din 1997 este fondatorul şi directorul ziarului Actualitatea. Din 2010, fondatorul şi directorul revistei Actualitatea literară. A publicat în: reviste literare din România, Austria, Franța, Germania, Spania, Serbia, Israel, Canada, SUA. Volume apărute:
* Visul în lucru, Litera, Bucureşti, 1979
* Cartea poeţilor (volum colectiv), Lugojpress, 1994
* Mergere înainte, Lugojpress, 1997
* eternelia, Marineasa, Timişoara, 2006
* iubirea nu bate la uşă (I), BrumaR, Timişoara, 2013
* iubirea nu bate la uşă (II), BrumaR, Timişoara, 2016
* miniepistole, Grinta, Cluj-Napoca, 2017
* miniepistole, ediția a doua, Grinta, Cluj-Napoca, 2019
* calea victoriei, Cartea Românească Educațional, 2019
* La guérison d'illusions et autres guérisons, Editura Stellamaris, Franța, 2020
Poezii traduse în: engleză, franceză, germană, spaniolă, maghiară și ebraică.
