Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Petruț Pârvescu: recviem


aş fi vrut să scriu un alt poem
dar nu am mâini nici picioare nici gură
scriu fără mine pentru voi aceia care mai sunteţi
şi nu aţi uitat încă

d e t r e i z e c i și ceva d e a n i
ninge din nou în republica noastră bicefală
ninge frumos ninge bestial de la timişoara la bucureşti şi retur
ca de fiecare dată
în decembrie
iarna
VĂD
şi AUD prin perete
bile şi cuburi linii şi plane
gesturi arhitectonice ale unui peisaj demult inventat
şi nu mă dumiresc îndeajuns niciodată 

doamne
îmi zic uneori
în patria mea fără frontiere
în nord-estul latinităţii noastre perverse
la porţile orientului pe bulevardul oricărei victorii
interminbile cozi ale suferinţei

i s t o r i a l o r n u e i s t o r i a n o a s t r ă
AUD
şi VĂD prin perete
urale chesoane baloane
sutiene ace gămălii parastase coroane multicolore de flori artificiale
la masa noastră cea de toate zilele cad mereu aceeaşi apostoli
gaura neagră a unui steag enorm fără mâini
de o parte şi de alta a dâmboviţei române
curge prin veac un râu liniştit
a venit
a trecut revoluţia şi cimitirele eroilor au rămas de veghe în lanul secerat
undeva departe
cruci albe de marmură pe o insulă de sânge pustie
ninge din nou ninge frumos în piaţa universităţii
şi de fiecare dată
în decembrie
iarna
macii înfloresc pe caldarâm !...

Mihai Ursachi : Poezia ființei

 In colecţia ESEU a Editurii PRINCEPS MULTIMEDIA a apărut cartea POEZIA FIINŢEI - eseuri despre

spectacolul liric, semnată de poetul MIHAI URSACHI (1941-2004). Prefaţă de Daniel CORBU.

Eseurile acestei cărţi privesc poezia, facerea şi rosturile ei. Sunt profunde, spectaculoase. Ideile vin de la un practicant al ei. Cartea dovedeşte că în spatele operei poetice magistrul Mihai Ursachi ascundea o solidă cultură filosofică, estetică, poetică. Dintre cele 21 de eseuri ale cărţii, să numim doar POEZIA ŞI NERĂBDAREA LIMITELOR, MITUL LUI DEMIURGOS, SOCRATE ŞI ALCIBIADE, EMINESCU PENTRU CEI DIN RESTRIŞTE, POEZIA FIINŢEI: DE LA HȪLDERLIN LA PAUL CELAN.
Cărțile editate de ,,PRINCEPS MULTIMEDIA”
pot fi achiziționate prin
Librărie on line – www.edituraprincepsmultimedia.ro
prin librăriile partenere din țară
sau de la Redacție
sistemul ,,Cartea prin poștă”,
Editura Princeps Multimedia Iași,
Str. Vasile Conta nr. 30, Cod 700106
princepsmultimedia.com
Tel. 0745404435

Ștefan Popa: Iubirea de patrie


De demult, despre tine, dragă oștire
Avem povești nemuritoare, avem legende,
Cu mari eroi trecuți-n nemurire,
Având lăcașuri sfinte printre stele.

Parada militară e-n desfășurare
Ostașii, eroii zilelor noastre
Se deplasează în pas de defilare,
Cu sentimentul iubirii de patrie.

În ritmul muzicii, cu mândrie patriotică
Rând pe rând, trec unitățile militare
Infanterie, marină, aviație, poliție,
Salutând militărește onorata asistență.

Copii și adulți, tineri și bătrâni
Privesc cu încredere, admirație și uimire,
Cu sentimentul iubirii absolute
Drapelul de luptă al oștirii.

Ostașul, acest erou al țării mele
Știe că nicio suferință nu-i de-ajuns
Pentru măreția dragostei de patrie
Nimic nu este de neînvins.

Ostașul lasă casă, lasă masă, lasă totul
Pornește la luptă pentru binele patriei
Uită de toate și înfruntă spaimele morții,
Asemenea zilei care nu cunoaște amurgul.

Patriotul luptă pentru libertate,
Stropind cu lacrimi iubirea de patrie
El îmbracă încrezător cămașa morții
Precum mireasa, rochia pentru solemnitate.

Văd în tine ostașule o iubire absolută
Virtute născută din suferință și umilință
Și nici o bucurie nu poate fi mai mare,
Decât întoarcerea acasă, la izvoare.

Zetu Vasile: Înrămare în șarpe


Profeţii
Sunt cuvintele mele şi, iată, mă tem, (încălţări de oţel 
Şi tăcere de sfinx), mă respir 
Cu evlavie, mîine,
Chiar mîine în zori ambulanţele norilor au 
Să cutreiere vidul –
La prînz 
Câinele meu favorit 
Îmi va roade femurul – 
Poimîine, 
Pe cînd înserarea va fi 
Inrâmată în şerpi, lunecoasă şi crîncenă, 
Pajul
Meu orb şi umil, trist egumen 
Al porţii, 
Cu rîvnă în urma refluxului meu va întoarce 
Clepsidra cu lacrimi ,
Fiind sărbătoare-n scaieţi şi în cîrtiţa beată, 
Dar viermele trupului meu răstignit pe cîrlig 
Va momi, poate, totuşi, 
O mreană de aur.

Radu Gligor: Bicicleta fără lanț


(Fragment din romanul ”Gladiola de plastic”)

Era de serviciu, în redacție, ca periuță oficială și universală, Augustin Presecan, secretarul de redacție. Valorosul fiu de ceferist cinstit din Aiton mutat în Turda, care în întreaga lui activitate, repet, nu a furat nici măcar un sabot de frână, a preluat această sarcină de la Aurel Oargă pe care l-a detronat și l-a trimis la munca de jos, ca redactor.
Predecesorul, acest un oarecare Aurel Oargă, a fost așteptat la curbă. S-a dovedit delăsător în activitatea de periat șeful și i-a permis acestuia să bea două cafele una după alta. Ba chiar i-a zis secretarei că, dacă șeful vrea să bea, îl privește. Să-i livreze marfă. Să bea până îi orăcăie broasca ninja în foale...O astfel de atitudine nu putea fi trecută ușor cu vederea. Putea aduce surprize. Și acestea, se știe, nu stau la ușă să fie primite în audiență la șef...
Palpitațiile care l-au năpădit într-o zi, fără a-i bate la ușă, l-au speriat pe șef care l-a găsit vinovat tocmai pe dumnealui, pe ...periuța modernă și contemporană plecată în lume, spre afirmare, domnul Aurel Oargă, băiat de oraș, din Alba Iulia.
A ieșit în evidență faptul că nea Relu a devenit delăsător în munca obștească. S-a văzut și de ce. Numitul secretar de redacție intrase în bani, tocmai și-a vândut casa primită moștenire de la părinți. Cumpărătorul, Ținu Ciugudean senior, cârciumar de lux din Alba Iulia i-a pus în palmă prețul casei până la ultimul leu. Într-o asemenea conjunctură activitatea de periuță nu se mai putea desfășura ca lumea. Era afectată înseși calitatea acestei nobile profesii.
Cu Marian Trandafir nu se glumește că îți plânge familia. Exact ca în cazul de față.
L-a trimis la munca de jos fiindcă intervenția periuței Aurel Oargă nu a fost promptă și la obiect. Ba chiar i-a pus viața în pericol.
*
Periuța promovată pe post ca oficială avea unele merite pe linia comportamentului. Stătea ca nimeni altul în fața redactorului șef Marian Trandafir. Și anume în poziția de drepți, cu nasturii de la haină încheiați, cu capul puțin aplecat înainte, îndoit de zona dricului de parcă i-ar fi tras careva cureaua de la nădragi.
- Da tovarășe redactor șef. Sigur. Aveți dreptate sută la sută. Sunt mândru să constat acest adevăr remarcabil. Chiar dacă nu ne-ați spus-o, noi trebuia să deducem. Să vă aduc ceiuțul de crușine? Să nu fie fierbinte ca să nu vă ardă? Normal. Mă ocup personal. Ce spuneți? Cafea la ora asta...? Nici nu mă gândesc. Pănă aici! Dumneavoastră uitați, se vede, ce a spus doctorul Ispas de la Cabinetul medical al județenei de partid. Ehei, dacă n-aș fi eu pe aici...
- Tov. Presecan Augustin, îți mulțumesc parșivule demn și cinstit. Un ceiuț se poate...De crușine zici? Este tocmai ceaiul care îmi place la nebunie. Pușlamaua aia de Aurel Oargă...
- Lăsați, vă rog...Nu îl mai pomeniți aiceașa. Se știe. N-are stofă să stea pe lângă dumneavoastră. A chiar lasat fereastra biroului dv. deschisă. Mi se pare foarte grav, aici trag curenții dinspre Mureș spre Ampoi... Personal am văzut că flutura perdeaua în birou...Eu nu vreau să ajungeți la spital! Am grijă...Dar și zic că pocitania asta trebuie sancționată. Să nu mai râdă...Un secretar de redacție poate fi ricare redactor. Radu Gligor de exemplu.
- De acord să dăm afară câte un borfaș. Azi n-am dat pe nimeni și mă mir. La cine te-ai gândit, de exemplu, dragă tovarășe Augustin Presecan?
- Parcă dumneavoastră nu știți...Dacă tot am adus vorba de licheaua aia de Radu Gligor...Nu mă pot desfășura din cauza lui, colegii mă știe...
- Foarte bine.Trebuie dat afară coțobârul ăsta? Personal...Afarăăăă !
- Stați, vă rog, nu vă impacientați. N-are rost să vă enervați. Nu vă fac bine șocurile nervoase. Calm, tovarășe Marian. Să mă enervez eu, că sunt tânăr, vârsta îmi permite...O țigară Kent? Vă rog respectuos să-mi spuneți. Nu vă jenați...poftiți! Otilia, adă măi fată dragă, scrumiera șefului...Ce păziți acolo pațachinelor? Tovarășa Gheorghiu? N-aveți de lucru? Nu se poate una ca asta. Vă dau eu...Constantin Tomozei, știți doar, , cu puțin efort poate scrie și 10 articole pe zi. Să tot aveți ce dactilografia...
- Ești și tu prea intransigent...
- Sunt paratrăznetul dumneavoatră, obiect de inventar. Preiau sarcinele negative în interesul menținerii la standarde juste a parametrilor dumneavoastră de sănătate. Apropo, tovarășe redactor șef, ce să fac mai întâi? Spuneți-mi deschis.Eu primesc sarcinile nu le discut. Vă menajez...Să vă aduc haina ori să fac referatul pentru a-l da afară din redacție pe Radu Gligor? Cum am putut tolera un astfel de om în preajma ilustrei dumneavoastră persoane, fir-ar să fie de cotoi în călduri succesive.
- Afară!
- Într-o săptămână o să fie specialist în tăiatul frunzarului la rațe. Lăsați pe mine. Ăsta nu respectă Ceanu Mare, Lobodașul, Valea Florilor, Ploscoșul și Aitonul.
- Tovarășe Presecan, ce-mi faci frate, ca să nu mă enervez pe ziua de azi, ai zis că îl da-i afară, eu n-am decât să zic că bine faci, bine găsești. Deschide-i ușa ca să nu se spargă, ticălosul, placajul. Să nu uiți să strigi pârtie...
- Cu litera i?
- Nici nu mai încape vorbă. Desigur. Ca de obicei, fratele meu...O pușlama mai puțin în redacție...Dar de ce una Presecanule?
- Toate le știți. Să dăm afară două?
- Știi că nu mă opun.
- Îl pun pe țeavă și pe Mihai Babițchi?
- Da. Afară cu conul Mișu, vițelul ăsta cu tricofiție al patriei. Duce-se...
- La ordin, tovarășe redactor șef. Numai la ordin...Acum o rugăminte personală, respectuos vă rog să aveți grijă de dumneavoastră. Haina, atunci când vă e cald, puteți să o puneți pe umerii dv. viguroși. Stați că v-o pun eu!
- O țigară pot să mai iau?
- Să nu aud asta! Chiar nu vă pasă de recomandarea doctorului Ispas? Eu mor și dv. cu a doua țigară...Acum nu! Vedem mai târziu... Ce naiba, nu vă puteți abține? Și aropo...Întreb numai. Oare ar fi momentul să îmi scriu un referat ca să mi-l semnați azi...?
- Vrei să îl dai de două ori afară pe bidigania de Radu Gligor? De ce nu acționezi ferm? Dă-l spre toboganul producției de serie.
- Bine...Poftiți un Kent ! Să fie ultima țigară pe ziua de azi. Vroiam să vă întreb dacă nu sunteți obosit să-mi semnați hârtia aia pentru acordarea ultimei clase de salarizare...
- Se aprobă. Nu de alta dar văd că îți șiroiește transpirația pe chelie ca pe coada boului de jug...
*
O perioadă de timp, până când urma să fiu dat afară din redacție, am rămas pe dreapta. La dispoziție. Pentru orice eventualitate, mi s-a ridicat drepul de semnătură. Și ca să nu mă plictisesc, până la loc comanda, mi s-a spus să prestez activitatea ostașului sovietic, de serviciu noapte de noapte în tipografie, cap limpede.
Știrea că tovarășul împreună cu tovarășa urmează să facă o vizită de lucru în județul Alba, la Blaj, a umplut de entuziasm sufletele pure ale oamenilor muncii de diferite naționalități.
Reportajul vizitei precum și textul integral al cuvântării urma să ne fie trimis, oficial, de către Agerpres prin telex. S-a format o echipă din trei ziariști de la Unirea pentru a scrie eventuale materiale colaterale.
O altă echipă de fotoreporteri a fost formată cu tot dichisul.
Marian Trandafir, prin Augustin Presecan a mobilizat-o pe fotoreportera Ileana Terek și pe mine să facem fotografiile oficiale, să asigurăm ilustrația ziarului.
L-am abordat pe omul care în loc de piaptăn folosea prosopul, taman într-un moment de înaltă frecvență a spiritului combativ.
- Știu ce vrei...a parat. Acum nici nu-i mmentul potrivit pentru discuții. Eu, tovarășe Radu Gligor nu-mi pot călca cuvântul. Mă știi doar, sunt cinstit până în pânzele albe. Dacă nu aș fi Augustin Presecan ci Aurel Oargă, să presupunem, aș da cu caracterul de pământ și te-aș păstra în redacție. Să fie și un cretin pe lângă mine. Un bou în plus în schemă nu se observă, noi titanii, oamenii de bază a redacției, eu... ca să zic așa...Regret, nu mai pot tolera.
- Tovarășe Presecan Augustin, așa e cum bine spuneți dumneavoastră. Dar mă gândeam... - Tovarășe, toată viața am lucrat cu idioți. Dar mi-am format caracterul de incoruptibil. Servesc patria și poporul muncitor.
- Ai văzut ce demnitate are Jurcă Gheorghe sau Truță Sebastian ca să nu mai vorbesc despre tovarășii noștri ziariști Gheorghe Ciul, Bercea Gheorghe, Gelu Bogdan, Ioan Bâscă, Constantin Tomozei, Ileana Dinică și Dorina Sângereanu? Te rog să mă înțelegi, pun un mare preț pe cuvânul meu. Cuvântul și caracterul îmi sunt cele două giuvaeruri morale, cei doi stâlpi de bază a fundamentului meu sănătos de unde și excepăionalul meu dosar de cadre.
Era de neclintit. Nu degeaba se trage el din Aiton, județul Cluj. Cu tată ceferist.
- Uită-te la mine când vorbesc, tovarășe Radu Gligor, tâmpilă din Ceanu Mare- Cluj...
- Mă uit...
- Joian mic cu cornițe de capră șută, îmi placi, nu sforăi la serviciu, dar să fie clar pentru toată lumea. Nu-mi umbla cu pile, știi că la mine astea nu țin. Am promis că îți fac vânt, asta e. Înseamnă că mă țin de cuvânt. La revedere și un praz verde.! Dacă faci poze interesante mă gândesc să îți dau o bună recomandare către inginerii Ioan Bolog și Mircea Abrudeanu să te agajeze holoangăr pe șantierele de locuințe ale IJCM unde o să poți scrie interesante foiletoane la gazeta de perete. Salut, salut !
- Îți mulțumesc dn suflet, dragă Gusti...
- Pentru tine, băiețică, ți-o spun oblu, sunt tovarășul Augustin Presecan! Dacă te întreabă cineva poți să-i zici că sunt șeful tău. Care șef? Cum care ? Tocmai coordonatorul, organizatorul și, firește beneficiarul muncii tale proaste ... Audiența s-a încheiat !
- Domnule șef, vă rog...în numele prieteniei de care sunt legat de ilustrul dumneavoastră tată, domnul Presecan senior, om de treabă, respectat de populația Turzii inclusiv a orașului Câmpia Turzii. Și populația rurală din Bolduț, Boian, Ceanu Mare și Frata îl prețuiește din ce în ce mai mult... Mai rar asemenea om. Cinstit și drept. Vă rog ca numai în baza acestei prietenii nobile să vă revizuiți atitudinea, să nu mă da-ți afară...
- Marș la lucru în teren! Ce îmi umbli mie cu sentimentalisme...? Eu nu-s Marian Trandafir să dansez pe melodia tovarășului Marx, doi pași înainte și unul înapoi...Te-am pus pe ordinea de zi ? Te-am pus...La revedere și un praz verde...
- Dar sunt și eu din Turda...am mai încercat să-l conving.
- Poți să fii și din Aiton. Vino cu pozele și apoi, scurt, te dăm afară...Ce atâta vorbă, tovarășe? Poate a-i vreo jenă la pantofi și nu poți să mergi...Nu-i nici o problemă. M-am gândit și la faptul că Ileana Terek dintr-un motiv major nu poate face fotografiile de la vizită. Nu e nimic ! Apelăm la Agerpres și le cumpărăm tovarășilor ilustrația necesară. Mie nimic nu-mi scapă...
CAPITOLUL 28
Pe calul șchiop că filmăm...
Dimineața, la orele 6, cu ecusoanele oficiale pe piept și cu aparatele de fotografiat în brațe, la Blaj, am intrat în obiectiv.
Pe la orele 9 a sosit elicopterul oficial în curtea liceului din Blaj, apoi tovarășul împreună cu tovarășa, în răgetele de satisfacție ale românilor, ungurilor și germanilor, călcând pe covorul imens de flori, a străbătut mulțimea, salutând în stânga și în dreapta, în mod ritmic și de bună calitate.
M-am străduit să surprind momente de maximă importanță din vizita înalților oaspeți, fiul și fica cea mai iubită a poporului, comuniștii de bine să fie puși în lumina istoriei cea mai favorabilă.
Lângă tribuna oficială,pe fondalul mărețelor statui ale românilor de 24 de carate de pe Câmpia Libertății îi așteptau pe distinșii oaspeți Primul secretar, secretarii și membrii biroului Comitetului județean Alba a PCR.
Tovarășul împreună cu tovarășa au dat mâna cu oficialitățile. Între ele,tovarășul Marian Trandafir, membru al Biroului Comitetului județean Alba al PCR....
Se putea să nu fiu pe fază?
Am surprins fulgerător și aceste momente.
M-am uitat unde era fotoreportera Ileana Terek dar se afla undeva pe lângă tribuna oficială așteptând sosirea înalților oaspeți.
*
În după amiaza aceleași zile, în redacție, eu și Ileana Terek, în biroul redactorului șef, am dus să predăm fiecare fotografiile ce le-am făcut. Nu era nici o grabă deoarece textul oficial ne venea de la Agerpres, pe telex.
Eu am lucrat acasă, în laboratorul personal. Aveam o subsoară de fotografii.
Mai întâi, normal, și-a prezentat marfa Ileana Terek. Redactorul șef, cu ochelarii pe nas, tria pozele cu o rigurozitate maximă. Cele pe care le accepta le punea într-o parte și puteau fi văzute de membri colegiului redacțional, special convocați să fie prezenți și dânșii la eveniment. Ce a refuzat, le-a dat la o parte și i le-a restituit fotoreporeterei.
- Bravo tovarășa Ileana Terek. Ești bună. Felicitări, i-a spus. Aduci onoare ziarului la care lucrezi. Uite, un eveniment ca acesta, istoric, a fost surprins grandios. Meriți o primă și mă voi ocupa personal de asta...Bănuiesc că alții au fost trimiși acolo de umplutură...Să fie, să prisosească. O să-mi cam prisosească și mie, nu-i așa tovarășe Augustin Presecan?
- E limede...
Și mi-a venit rândul.
- Tovarășe, mi-a zis Marian care se uita la mine ca la o buleandră, de fapt, avem ilustrația dorită și absolut necesară cu ocazia vizitei. Poți să te retragi...N-are rost să ne mai obosești. Uit eu sau te-am dat afară dn redacție? Văd că ușa este deschisă. Vă puteți retrage...Sigur, așa ai venit, fără pălărioară. Adio, ma !
A intervenit Augustin Presecan dragul meu periuță universală.
- Să nu vă enervați tovarășe redactor șef...Îl dau eu afară așa cum mi-ați ordonat. Pa și pusi, tovarășe! Și mi-a făcut semn să părăsesc zona.
Redșefadjul a avut ceva de zis.
- Radu Gligor a fost trimis oficial la Blaj. Da? Că este angajatul nostru...
- De ce interveniți în discuție nepoftit... s-a burzuluit peria modernă și contemporană. Mă mir că îndrăzniți atata vreme cât sunt și eu pe aici. Că mai știm și noi câte ceva, tovarășe redșefadj...Ei drăcie...A spus șeful adio mă? A spus! Radu Gligor, pa am zis !
Eu stăteam ca la fotograf în timp ce mi se hotăra soarta.
- E aici o chestie, a insistat redșefadjul.. Nu mai departe, dar să vedem ce fotografii a făcut. Poate are unele fotografii realizate din alte unghiuri fotografice, interesante și sugestive... Dacă a fost trimis cu delegație, înseamnă că și azi este redactor la noi. Propun, tovarăși, să vedem ce poze a făcut ! O fi bună Ileana Terek, dar pot fi și alții. Până nu vedem...
- Fie... a spus Presecan. În fond, de ce să ne grăbim?. La fel de simplu îl putem da afară și peste o jumătate de oră. Mă rog, am cam exagerat, peste 15 minute...Dă fotografiile nene! Pune-le aici pe masă! Pot chiar să susțin să-ți intre în ziar vreo poză, două...
M-am apropiat și, cu imaginea în jos, i-am pus brațul de poze sub nasul redactorului șef. Acesta, vizibil nervos, a luat prima fotografie, s-a uitat o fracțiune de secundă și mi-a restituit-o zicând – poftim, aceasta este pentru albumul dumneavoastră personal!
Cu aceași dedicație erau plasate spre mine alte și alte fotografii din vizita oficială. Șeful se apropia de mijlocul vrafului de poze. Nu mi-a reținut nici măcar una. Se vedea că e montat.
-Ia-o și pe asta la albumul personal ! – îmi zicea.
- Auzi ce zice șeful natrapeiule? – m-a întrebat periuța. I-a marfa și umblă. Te așteaptă Ioan Bolog la IJCM, pe șantierul de locuințe...
- Ia-o și pe asta...l-am mai auzit pe Marian Trandafir. Ce face...Mă banditule...S-orbesc!
Și l-am văzut pe iabraș că se desfoaie de nervi ca un cimpoi. Toți au sărit să vadă despre ce este vorba, să-și explice schimbarea de ton a tiranului de Firică tot el Rică.
Era fotografia colosală în care Nicolae Ceaușescu, cu tot respectul îi strângea mâna redactorului șef.
A urmat fotografia în care tovarășa, cu aceași prețuire în ochi, îi strângea mâna mai marelui din presa județului Alba.
Marian Tandafir a întins mâna și mi-a luat fotografiile oficiale care mi-au fost refuzate cu câteva minute înainte pentru o nouă reevaluare.
S-a discutat despre ilustrația mea ca find de înaltă ținută profesională și artistică.
Redactorul șef mă privea cu niște ochi lăcrămoși de parcă era tatăl care și-a întâlnit fiul rătăcitor, Știa că am clișeele.
- Să-mi faci, din astea câte 100 de bucăți 13/18...
- Poftiți, vă rog! Sunt deja făcute și astea. Și am tras fermoarul de la o mapă diplomat.
Le-a luat și a început să le studieze cu vădit interes dublat de respect față de ilustra sa persoană.
*
Și brusc, de parcă a fost băgat în priză, s-a dezlănțuit asupra periuței oficiale aflate la datorie.
- Augustin Presecan, a zis șeful, borfașule, ticălos ordinar, era să lași ziarul fără cel mai bun ziarist și fotoreporter.Bă netunsule, Radu Gligor este mai valoros ca Roșia Montană. Pleacă din fața mea, jigodie din Aiton! Mai e tatăl tău ceferist la Turda ? Unde ți-a fost mintiuța de vrabie?
Aurel Oargă, fosta periuță oficială, dovedind înalta sa clasă, n-a mai stat nici o secundă în espectativă.
A profitat de situație folosind din plin momentul.
A intrat în rol și a intervenit imediat.
- Nu vă supărați pe imbecil...Auzi la profitorul ăsta de Presecan... Să propună urâtul, omul de grotă, darea afară a lui Radu Gligor, un cadru tânăr, talentat, membru de partid, om al muncii socialiste. Asta, iertați-mă, este o gândire de căpcăun. Unde mai este dreptatea din lumea asta, întreb? Pleacă de aici, bandite! Când am nevoie te chem...
Apoi, plin de solicititudine a făcut semn secretarei căreia i-a comandat un ceai de cimbru pentru tovarășul redactor șef, asigurându-l pe acesta de efectele calmante dătătoare de bună dispoziție și vitalitate creatoare.
Pesonal s-a dus la fereastră și a închis-o.
S-a văzut că a avut loc o predare de ștafetă între cele două periuțe cu vechi state de serviciu.A fost clar pentru toată lumea că periuțele redacționale deși se mănâncă între ele, totuși nu se înghit.
Pe mine m-a durut în cot că a plecat o periuță și a venit alta. Nu m-a încălzit asta cu nimic. Atâta numai că am fost scutit să mă mai duc pe la forțele de muncă...
*
Noua periuță Aurel Oargă, altminteri un domn, a propus ca membrii colegiului redacțional al ziarului Unirea, că tot sunt de față, să aprobe ca numitul Augustin Presecan să fie sancționat cu reducerea unei clase de salarizare, să fie tansferat ca redactor în secția industrie și să fie pus în subordinea mea până când o să-i fac un referat bine documentat, în care să-i cer darea afară din redacție.
- Să nu îl dăm acum, afară, pe porcul...?
- Ar fi fost numai bine. Dar să fim umani, tovarășe redactor șef. Ne stau în față zile mărețe pentru a putea redacta și decizii ...Să îl punem în subordinea lui Radu Gligor la secția industrie. Maestre, mi s-a adresat periuța, să-i dai de lucru ! Nu vrea să îți execute dispozițiile, îmi faci o scurtă notă explicativă și îl pun pe țeavă...
- Ce lucru să-i dau cretinoidului respectiv? Nu vedeți că n-are minte? Rebut de Aiton pripășit în Turda.
- Găsești tu ce să facă...Te orientezi.
- I-aș da să sape niște șanțuri...În fine, văd eu...Că s-a îndobitocit de tot sărmănelul...
Redactorul șef l-a privit cu admirație pe Aurel Oargă. Parcă ar fi vrut să-l întrebe pe unde a fost în ultima vreme, lipsa lui i-ar fi adus daune sufletești, o periuță cinstită, dăruită muncii, face mult.
Ochii lui apoși pendulau de la periuță la teancul său de fotografii pe care îl avea sub văz, în care cel mai iubit fiu al poporului, în frunte cu tovarășa, îi strângeau mâna.
În acea atmosferă densă în semnificații a tras sertarul biroului și prin greblare de pe masă a tras fotografiile care m-au făcut din nou om.
Colegiul de redacție prezent în corpore, mi-a cerut să fiu intransigent în activitatea de viitor, să abordez în paginile ziarului Unirea probleme de larg interes cetățenesc, magistral subliniate în documentele de partid și de stat.
Și să nu-l menajez pe fostul trântor Augustin Presecan, fiul demnului ceferist din Turda. Să-i dau de lucru ce cred de cuviință, să-l încarc la întreaga capacitate și să-l controlez mereu. Să nu-l scap din ochi pe nemernic.
Dacă o face pe niznaiul să nu-mi fac probleme. Am dreptul să fac o mică notă explicativă care să ajungă în mâinile celui care trebuie, respectiv a tovarășului Oargă Aurel consilier personal al tovarășului.
În noua mea calitate momentană de nuștiuce,am încercat o nefăcută.
- ...și Mihai Babițchi am zis, țânțarul ăsta afurisit ar putea lucra mai mult la secția industrie.
- Bagă-l în șpan, mi s-a cerut. Dă-i și lui de lucru.
- Eu zic să i se ridice bariera interdicților. Să scrie și foiletoane. Iar atunci când suntem trimiși să sprijinim secția agricolă a ziarului să fie cooptat și el, panarama...
- De acord și cu asta, a opinat șeful. Dar să-i analizezi atent fiecare cuvânt scris.Să-l pui, fir-ar mama lui, să-și refacă și de trei ori un articol. Cu semnătura ta pe articolele lui Presecan și Babițchi răspunzi în fața conducerii. Bă, este cazul să repet ?
*
Era clar că ilustra mea persoană și-a făcut datoria, că maurul se poate întoarce cu laurii victoriei. M-am adresat cuplului redactor șef-periuță, rugându-i să-mi permită să iau periuța căzută în dizgrație și să umblu.
Din semnul făcut de tovarășul Aurel Oargă am dedus că pot pleca liniștit. Și nu singur. Așa că am salutat respectuos, m-am retras cu tenderul spre ușă și mi-am luat pălăria din mâna întinsă spre mine a periuței lăsate la vatră.
- Hai tovarășule Augustin Presecan să ne vedem de oile noastre! Hai să te înham la treabă, afurisitule...Să cunoști satisfacțiile pe care ți le poate oferi munca de jos...
- Poftiți... m-a invitat, cu tot respectul și considerația,actualul mop. După dumneavoastră!
- Mi se pare normal...l-am informat. Vezi că se poate ?
- Contez pe omenia Ceanului Mare. Și a Turzii, pe memoria străzii Axente Sever nr. 34 unde ai locuit în chirie...
- Lasă copil...Ia-o, ia-o...Nu mă înduioșezi pramatie mică. Hai că ne așteaptă sarcinile de plan. Apropo – până dimineață să-ți faci și să-mi prezinți spre aprobare un nou plan de muncă. Până îl citesc, uite, jur că nu o să-ți spun să îți cauți serviciu. Mănă !
Era cu pălăria în mână. Parcă era fiul lui bogdaproste. Încă mai dădea semne de bună creștere. Nu îndrăznea să o pună pe cap în biroul redactorului șef și nici în prezența mea. Pe imensa lui chelie au apărut broboane de sudoare.
Nu l-am menajat.
- Hai țăpelule la treabă...Știi bine că trebuie să te afirmi. Personal o să mă ocup să ți se asigure cele mai bune condiții să te deplasezi pe teren.
Ca orice periuță degratată în fața frontului, fratele meu alb, fostă mână dreaptă a supremului, făcea unele gesturi din care am înțeles că nu prea avea aer.
I-am făcut semn să-și slăbească juvățul de la gât. Fără nici un menajament i-am zis că și-a câștigat dreptul dar și obligația de a face în săptămâna asta două nopți în tipografie, cap limpede...
- Hâc...hâc...a încuviințat.
- Bine. Voi stabili în birou nopțile când să te produci, neprețuite domn. Mișcă am zis !
*
În biroul secției industrie, tolănit pe un scaun, staționa conul Mihai Babițchi. Nu știa, bragladina, în ce postură m-am întors din biroul redactorului șef.
Coțofana naibii n-a sesizat că nu eu am deschis ușa biroului ci taman tovarășul Presecan. Capul pătrat n-a observat nici amănuntul nelipsit de importanță că acesta a apucat scaunul de la biroul șefului de secție și l-a pus la biroul meu...Trebuia să deducă măcar că pot apărea vremuri noi în redacție.
Dar de unde minte și spirit de observație la Mihai Babțchi? El era frământat de grija zilei de mâine, grijă care, între noi fie vorba, era rezolvată prin tezele Congresului recent ale PCR. Nu se împăca cu ideea că trebuie și el să fie dat afară din redacția ziarului Unirea. Și că eu o să fiu cel care să îl pun pe carosabil.
- Eu mă descurc, mi-a zis. Că sunt economist. Ce o să faci tu, profesore roșu de Secaș, fiindcă ești mai tăntălău? Am dreptate tovarășe Augustin?
Dar fosta periuță stătea încă în picioare, forma superioară a transei care îl domina.
- Măi cartofior, i-am spus, bunul meu Babițchi Mihai, cizma patriei, ce om minunat poți să fii ordinarule drag mie. Revoluționarule de ogrinji, parașută de pănură pentru cioreci, m-am hotărât totuși să îți fac dreptate. Uite, acum că trebuie să îl dau afară pe Augustin Presecan,m-am reorientat din mers. Nu vă pot da afară pe amndoi...Pe rând, da, sunt de acord. Nici nu-i recomandat să meargă pe uliță doi neisprăviți. Iată de ce o să vă dau afară în mod rațional, câte unul...Și, ca s-o spun p-a dreaptă, de acum e clar, s-a revocat divorțul față de tine, Harap roz. Numai că și ție, farafanțucule pe stas, uite, o să trebuiască să-ți avizez articolele, să le pregătesc pentru a fi predate pe calea ierarhică spre redactorul șef. Nu se va întâmpla cine știe ce, atâta doar că o să le cam corectez, să le prelucrez și abia apoi să le dau viza...Daca e cazul. Și o sa fie o data, de două ori...Așa că va trebui să te gândești serios la faptul că un articol de ziar poate fi scris și în două, trei variante. Nu știu dacă mă înțelegi ca să fiu mai clar...
- Ce bâigui acolo, facocerule...? Cum să mă dai tu afară când tu însuți ești pe picior de ducă ? După câte cunosc aștepți doar spițul în zona cozii...Auzi la el ce tupeu, mă dă afară când el este cu un pantof în redacție și cu celălalt pe trotuar. Nu înțeleg nimic.
- Nici nu este necesar, coane Mihai. Cu cât știi mai mult, cu atât ești predispus la prostie. De azi, ciumăfaie, ordin de la Marian Trandafir, devii om de bază al redacției. Ți s-a ridicat, scorpie județeană interdicția să nu mai scrii foiletoane. Ba chiar s-au dispus măsuri să îți crească privilegiile.
Babițchi mă privea cu inocența lui de cățel alergat de pisici.
- Ce...pardon? Așa te vreau. Nu e rău de loc...
- Babițchi, i-a comunicat și Presecan, la vremuri noi, om nou...Personal am convingerea că domnul Radu Gligor o să ne fie un șef generos și bun. Așa cum îl știm, cum a dovedit că este.
Am considerat de datoria mea să fiu mai explicit în fața acestui oarecare Mihai Babițchi.
- Uite, am spus, de azi ți se permite să pui mâna pe Volga redactorului șef. Pe caroserie, evident. Poți să scrii și ode dedicate plantării grâlui la CAP Vinerea, să generalizezi ideea aceasta în țările membre ale Tratatului de la Varșvia inclusiv a celor dn CAER. O, și să nu uit, dacă o să treci pe la CAP Șpring, transmiete-i procurorului Partenie Fleșeriu salutările mele sincere. Vezi că îl găsești în grajdul nr. 7 supraveghind cu ce paie se scobesc, între dinți, vacile...Se află acolo în control ordonat de partid.
- Și tu, fleandură ce o să faci...?
- Păi... cu îndrumarea și controlul.
- Asta-i altă poantă de-a ta, vițele?
- O, nici un secret, catastrofă mică. Trebuie să mă ocup de Augustin Presecan, noul coleg care îmi este în subordine. Să nu îl dau afară needucat pe borfaș. Gata, eu am plecat acasă...Poți să mai rămâi! Dar dacă îmi întârzii Babițchiule dimineață un minut, te dau afară pațachină.
Pe viitor, tovarășe izmană pe băț, atunci când îți fac onoarea să vorbesc cu tine ai de îndeplinit o singură obligație, să stai în picioare. Și nu mai țopăi în fața mea, cal arab ce ești...Ce mama naibii? Nu se face să zic și eu că am niște personal...
Până cănd mi-am luat un carnețel din sertar, Augustin Presecan mi-a și adus umbrela și pălăria, arătându-mi un mic nor dinspre Mamut.
- Șefu...mă iertați, eu zic că nu se știe niciodată. Cu clima asta...Eu am grijă, prețuire și respect. Că-s din Turda...
A naibii de periuță. I-am spus-o direct
- Nu suport!
- Ei și dumneavoastră...La început este mai greu.
Nu m-am lăsat îndatorat.
- Eu nu-s ca alții, am explicat Nu mă las cumpărat de borfași...
Am invitat periuța Augustin Presecan și pe halde nea Mișu Babițchi la un șpriț. Ca să-mi exprim indignarea pe deplin. Să le arăt din primul moment că am să fiu dur cu subordonații.
Ce, ne jucăm?
*
La restaurantul Apulum unde am sosit cu cei din subordine, se aflau la o masă bine garnisită cu ce impunea nomenclatorul sortimental, ziariștii Bercea Gheorghe, Constantin Deleanu, Sandu Horea și Lazăr Demeter.
Ospătarul a unit două mese și ne-a pus în față listele cu meniuri. Lui Augustin Presecan, ca secretar de redacție, normal, i s-a acordat respectul și locul de onoare cuvenit. Loc pe care, cu demnitate, l-a refuzat.
- Acolo stă șeful...s-a justificat turdeanul. Aoleo...Și m-a ajutat să-mi dau jos jiletca. Poftiți domnule Radu Gligor ! Vreți un whisky mic sau mare ? Ospătar, la mne cu șeful tău de sală și cu responsabilul...Dar repede!
În timp ce mi-am ocupat locul în capul mesei i-am făcut semn să ... o lase mai ușor.Că eu nu suport...
- Sigur...Nici o problemă. Mă ocup personal...
Un servilism fără seamăn a dovedit în fața mea și Mihai Babițchi, care, bănuiesc, a aflat câte ceva despre atribuțiile mele mai noi în realizarea planului redacțional.
Eu nu i-am zis încă nimic.
Scorpia asta putea afla, dacă dorește, ce sarcini mi-au fost puse pe umeri de către însuși Marian Trandafir.
În prima parte a programului subordonații mei s-au întrecut să-mi umple mereu paharul, să am la dispoziție totul. Mă îndopau jigodiile cu alune americane și îmi ofereau țigări lungi, americane.
A surprins gestul unuia dintre cei doi care, în fața lipsei unor scobitori de la masă și a unor șervețele colorate au scos din buzunarele proprii aceste produse.
- Augustin Presecan, am zis, purcele, vezi că în loc de șervețel a-i pus pe masă batista, urmează să îți pui și izmenele fiți-ar Aitonul să-ți fie...
- Să-mi fie iertat, șefu...Din inerție...Pe viitor am să fiu cât se poate de atent. Nu respectă ticăloșii ăștia nomenclatorul sortimental obligatoriu...Poate aprobați să scriu un articol despre modul în care se face servirea consumatorilor în localurile publice...
- Cum nu...Ideea nu-i rea. Chiar de mâine să pleci în documentare. După operativă, firește... Bă, cum să te dau afară în condițiile astea? Că te respect prea mult. Chelia ta îmi dă liniștea patinoarului 23 August din București.
- Da-ți-l afară pe Mihai Babițchi...
- De ce să-l dau? Că e mai trampalău? Mă, e prietenul meu plantatorul de grâu de la CAP Vinerea. Și uite, tovarășul redactor șef i-a ridicat interdicția...Din săptămâna asta, rața asta cu coarne numită Mihai Babițchi, fratele meu drag, poate să scrie din nou foiletoane. Eu, ca să zic așa, ca șef, pe ce e bun îi dau viza...N-o să ajungă el la performanța asta nici când va zbura porcul dar, nu-i așa, zic să încurajăm tneretul bovin.
*
Profitând de un prilej când ziariștii comeseni lipseau, Gheorghe Bercea și Sandu Horea m-au atenționat să fiu mai cenzurat cu vorbele la adresa lui Augustin Presecan. Că, ziceau ei, este totuși un șef...Secretar de redacție, un om cu responsabilitate în schemă, care nu este o treanca-fleanca.
- A fost, i-am informat. Cât e ora? Mulțumesc. De două ceasuri am fost numit eu șeful lui. Pramatia o să lucreze strict sub controlul și supravegherea mea. Eu o să-i avizez materialele...
- Și Babițchi?
- S-ar putea ca trăpașul ăsta zăbăuc să nu fie în hamul secției industrie? Ce-i acolo, mamă dragă? Stână fără stăpân ? Că nu are autonomie, pișicherul...Doar n-o să facă el acolo ce vrea și să dispară ca măgarul în ceață.
- Dar cum o să poți tu, o jagardea a redacției, un nimeni în drum, să îi dai afară ?
- Nu vă duce mintea, părlacilor. Nu eu îi dau afară. Este suficient să-i pun pe listă și să o dau șefului meu direct, tovarășul Aurel Oargă.
- Bă, te-ai tâmpit. Aurel Oargă e secretar de redacție...
- Sunteți, nenicilor, copii de țâță. De vreo două ore și jumătate insul acesta, reconfirmat pe funcție, este ...periuța oficială a lui Marian Trandafir. Știți voi ce este o periuță oficială de talie occidentală? Puneți mâna pe Codul comportării în colectiv și societate...Și vedeți cum se pune problema. Este bine să o știți înainte de numirea lui Oargă ca redșefadj. De la voi am pretenții...
Sandu Horea a cerut lămuriri suplimentare.
- Șef, ai ? Tu, mă? O să râdă și mâțele...Nu zic, ai fi un foarte bun șef de atelaj. Nu la boi că bou la bou nu merge. La un atelaj tras de câini...Și zi, așa, ești șef târâie-brâu?
- Momentan.
- Cu decizie?
- Cel puțin așa a dispus colegiul de redacție la propunerea tovarășului redactor șef Marian Trandafir. Dar poate ție nu îți spune prea multe numele ăsta...Alte informații le puteți obține mâine dimineață la orele opt, la operativă...Măi, aceștia, eu nu mai beau nimic ?
A intervenit și Gheorghe Bercea.
- Carcalete, măria ta, tu te faci de râs și fără să fii șef. Mai cunoști, cizmă, vreun caz în care vreun șef de secție la industrie să fie numit seara și dimineața demis? Eu cred că o să fii primul.
- Pen’ ce, barbarezule?
- Pen’ lipsa minții...
- Mă pitpalacilor, sânteți voi tâmpiți, nu neg, dar ideea îmi place. Dacă mi se scrie asta în cartea de muncă, îmi ajunge și dau o bere...
*
Când toți am fost în jurul meselor, am ținut un spici în care am arătat că, din motive suficiente și din punct de vedere artistic, sunt nevoit ca pe un anumit redactor, acum căzut în dizgație, fost secretar de redacție, cu chelia care i-a crescut peste păr, sigur, cu părere de rău, o să trebuiască să-l dau afară.
- Cu litera i ? a întrebat Augustin Presecan pe care au început să-l încerce frisoanele.
- Nu. Cu această literă am să-l livrez producției și muncii pe nentu Babițchi Mihai.
- Eu nu vreau afară, s-a smiorcăit ayatolahul în metamorfoză. Nu mă lasă de izbeliște tovarășii comuniști. Redacția are nevoie de comuniști cinstiți.Și eu corespund cerințelor schemei.
- Nu vreau să fiu dat afară...a scâncit și fiul ceferistului din Turda. Vreți domnule Radu Gligor să îl supărați pe tata? Renunțați la prietenia frumoasă care vă leagă de bunul meu părinte ceferistul din Aiton?
- Peste asta nu trec, dragul meu coleg Augustin. Nu te dau afară. Numai îți deschid ușa și îți arăt șoseaua E 15 de la Alba Iulia la Turda fără sens giratoriu. Dar dacă mă gândesc puțin, nici nu este nevoie. În loc de E 15 te poți deplasa chiar în Alba Iulia... Că tu ești băiat deștept și nu o să te rătăcești până la IJCM la Ioan Bolog.
- Ce să caut eu acolo?
- Au băieții un curs de calificare la locul de muncă ca zidar...Mă rog, poate nu știi. Mai au și cursul de calificare, de scurtă durată, ca macaragist...Să tot alegi.
La rugămințile colegilor a trebuit să fac unele concesii. Am lăsat din supărările precedente și am fost de acord să aranjez cu directorul IJCM să-l numească ca paznic de noapte la baza de producție.
*
Apoi, generos dar și precaut pentru activitatea de viitor, fiindcă niciodată nu poți știi cum se debarcă o periuță pe alta, am găsit de cuviință să propun lui Augustin Presecan un tratat de neagresiune și prietenie, bazat pe stimă și respect reciproc avantajos.
Colegii s-au arătat cât se poate de mulțumiți că eu, dovedind că am minte cu căruța, vreau și pot să îngrop securea războiului cu fostul secretar de redacție acum băgat între hulubele căruței de la secția industrie.
Am ridicat paharul cu vin de Jidvei.
- Gusti, fratele meu din Turda, mă rog, din Aiton, dar asta nu mai are importanță în asemenea înalte momente, gata, nu te mai dau afară niciodată. Ba, mulă, auzi, niciodată!
- Sărut măna! Și ce trebuie să fac?
- Să respecți tratatul de la Apulum! Atâta tot.
- Dar ce prevede acest tratat?
- Tratatul poartă data de azi, este încheiat și semnat la Apulum. Are două puncte – 1- Eu Radu Gligor jur că sub nici un motiv nu îl voi da afară din redacție pe Augustin Presecan pe care îl respect și îl stimez. Și 2 – Eu Presecan Augustin jur că...
Debarcatul era vizibil fericit.
- Cum să nu fiu de acord cu un asemenea act care dovedește omenia lui Radu Gligor ? Mă vedeți voi ce înseamnă omul bun, deștept, cu caracter, omul care a făcut școala primară în Iuriul de Câmpie și în Dosul Napului ?
- Pregătirea lui primară, se vede, l-a completat Sandu Horea. Păcat că Radu Gligor s-a oprit aici cu studiile...Promitea jagardeaua...
*
Colegii au adus o ladă de butelii cu vin de Jidvei.
Ne-au cerut să întărim tratatul nu prin semnături, ci printr-o îmbrățișare cinstită, demnă, colegială. Cu Mihai Babițchi martor și arbitru de onoare. Bineînțeles că am fost entuziasmați de propunere și ne-am ridicat de la masă fericiți, în aplauze sincere. Să parafezi un tratat nu-i puțin lucru.
- Cu o completare, a decis și arbitrul intransigent. Înaltele părți contractante să bea paharul păcii în sistem de bruderșaft...!
- Și cu asta mă declar de acord, am spus eu. Perfect. Dacă mai sunt și alte opinii, alte păreri.
-Eu... a zis și Demeter Lazăr.
- Ce vrei să spui Setilă ?
- Că sunteți doi tâmpiți...
- Păi de ce nu spui așa, fratelo...? Zic sa vezi cum mai stăm cu lichidarea stocurilor...Toarna și nu mai întreba ca sa nu mă plictisești...
Dem avea chef de destăinuiri. Bonomul, adresându-se întregii asistențe, a continuat;
- Mai am de față și alți colegi dar nu au statutul ăstora doi. Abia sunt la stadiul de idioți. Dar promit, în special Gheorghe Bercea. Tezaur...
Augustin Presecan, se vedea, străbătea intense trăiri, avea vizibile emoții.
Sosise minutul bruderșaftului.
Pe Mihai Babițchi l-a ridicat careva pe umeri.
- Luați cierele de pe masă, a strigat Gusti. Vreți să calce omul în leveșe ?
- Dar de ce să le ia...? – m-am interesat. Oricum, după bruderșaft omul poate fi luat direct de pe masă ...
Am dat băutura aurie, de Jidvei, de dușcă.
Numai Constantin Deleanu bea șpriț.
- Toarnă Augustin Presecan, am zis. Sper că n-ai pocinog, nu ți-a intrat părul în ochi...Pușlama, nu vezi paharul gol ?
- Păi, dom șef, nu vedeți dumneavoastră că tocmai execut această manoperă ? Să trăiți !
La o masă, în salonul restaurantului Apulum erau în plină formă șefii de la comert. Tronau Albu de la Alba, Fane Mobilă, Miclea Bere, Roșu Carne.
M-am aplecat la urechea partenerului și i-am șoptit că din data de 15 ale lunii curente postul de periuță oficială rămâne liber prn plecarea lui Aurel Oargă în concediu la mare...Tovarășul Romoșan de la Sindicate mi-a cerut să-i comunic că se poate prezenta să-și ridice biletele comandate la Neptun și uite că, azi, prins cu treburile vizitei tovarășilor la Blaj, am uitat.
M-a strâns în brațe și a murmurat, beat de fericire.
- Prietene...
Și ne-am reluat petrecerea.
Că și eu am spate de protejat...

Ionuț Pande: Eu-lui


Ard ca lava în soare,
un vânt se rupe-n mine
cu scânteieri de brici.

Urc în miez de foc
mai dulce ca neantul
din urna funerară.

Incandescent urcuș,
topești căderea-n tine,
trăsnire de pământ!

Un strop furat,
de pară dintr-un foc
adoarme peste nopți
cu zile tâlhărite.

Violetta Petre: Anotimpul iubirilor


Iar viscoleşti, iubite, prin gândurile mele,
Şi nu-ţi găseşti nici linişti, nici loc de hibernat?
Să îţi aştern o iarnă în vechiul meu palat,
Unde nu vine vara şi nu răsar nici stele.

N-ai obosit, prin mine, să tot alergi, ca timpul?
Tic-tacul mă trezeşte în aritmii ce dor
Şi somnul în secunde-l împart şi îl măsor;
Să mă ascund, n-am unde, că nu-mi ştiu anotimpul.

Mi-s braţele-nsorite în valurile mării,
Pe sâni doar ghioceii îşi odihnesc blândeţi,
Pe glezne-mi cântă toamna în triste dimineţi,
Cicoarea se răsfaţă pe genele mirării.

Şi cum să zbor cu tine în iernile polare,
Prin veşnicia albă, orfană de culori,
Când eu sunt doar pădure, grădina ta cu flori
Şi mă iubeşte-n taină nemuritorul soare?

Tot viscoleşti, iubite, furia te orbeşte,
Opreşte-te o clipă şi-n ochi să mă priveşti!
Şi în oglinda-albastră de vei vedea că eşti,
În mine anotimpul iubirilor va creşte...

Ina Dumitrescu: Iubire și tenebre


Te bântuie tenebre și vrei să zac în ele,
Nu vezi că dimineața ne cere fără demoni?
Cum poti să vrei doar cerul din Tartar fără stele
Iar noi să fim pe tabla infernului pionii?

Cum poți să spui că totul iti pare coroziv
Și că iubirea uită acut să mai respire?
Și care tren să-ți fie peron definitiv
În lumea-ți definită de pix și de hârtie?

Nu voi a plânge norii ce tâmplele îți urlă
Și nici plămânii sadici ce izgonesc respirul,
Privește între coaste bătăile cu surlă
Ce trâmbițează-albastru eliberând veninul.

Mă dori printre cuvinte și cronic mă respiri,
Îmi cauți motivații și iarăși le renegi,
Mă arzi în focuri trace și-apoi mă scalzi în mir...
Suntem ai lumii servi și doar ai noștri regi!

Hai să trăim in roșu, să decorăm Olimpul,
Să ne invidieze toti zeii și să plece
Uimiti de prea iubirea ce venereaza timpul,
Lăsându-ne stăpâni în spatiul lor cel rece.

Vasile Culidiuc: Vis de primăvară

(proză scurtă)

La școală era liniște. O liniște obositoare. Toată lumea spera să se întâmple ceva.
Aveam la mine două cărți din Colecția Globus, Editura Univers: 'Miezul lucrurilor' de Graham Greene și 'Ceasornic fără minutare' de Carson McCullers. Începusem să citesc literatură serioasă și nu doream să-mi pierd timpul la școală. Și nu aveam timp de bătăi în pauză.
Era început de mai. Afară mirosea a primăvară.
Era 1980 și murise Iosip Broz Tito, președintele Republicii Socialiste Federative Iugoslave, țară prietenă. Ceaușescu a hotărât câteva zile de doliu național.
Stăteam în clase și nu făceam nimic. Profesorii nu predau și nu ne ascultau. Era mișto, fără teze, fără lucrări de control...
Gyula mi-a trimis un bilețel. Face o adunare la el. Babacu lui era la Baia Mare, la o consfătuire. Avea două sticle de whisky! Ascultăm 'Saragossa Band' și 'Goomby Dance Band'.
Am scris și eu un bilet. L-am întrebat cine vine.
Mi-a răspuns în pauză. Venea gașca și trec și fetele pe acolo.
I-am spus că aduc o sticlă de biter.
Ilie Marcu a promis că-l trosnește pe Dulcuț. Ne-am adunat în pauza mare într-un colț.
Dulcuț era mai mare cu un an decât noi și venea însoțit de o trupă de toloboni de la școala lui. Erau niște jumbați bine făcuți. Mulți făceau lupte libere și rugby. Echipa de rugby seniori, Minerul Gura Humorului, era în Divizia A. Ei jucau la juniori. Țineau la tăvăleală.
Era în joc onoarea școlii noastre. Trebuia să strâng o mână de bătăuși, dar timpul era prea scurt.
-Ne toacă, a zis Doru.
-Toți dau bine cu pumnul. E și Georg. Nu avem nicio șansă.
Ilie Marcu se pregătea intens. Erau șapte. Noi eram opt plus Doru Constantinescu din cealaltă clasă.
-Bă, a zis Doru Constantinescu, ne frigem pe bune?
-Da grasule, a răspuns Georg.
Doru Constantinescu a înghițit în sec. Știam că omul lui negru era Georg.
Ilie Marcu, la semnalul meu, a atacat rapid. L-a lovit cu capul în nas pe Dulcuț. O lovitură teribilă. Apoi l-a prins de reverele uniformei școlare și i-a mai aplicat câteva capuri în figură. I-a dat drumul și Dulcuț s-a scurs pe bitumul din curtea școlii.
Am atacat și eu fulgerător un ins din apropiere și l-am culcat cu două croșee. L-am luat pe alt șmecher, surprins de atacurile noastre fulgerătoare. L-am lovit cu dosul palmei peste nas și l-am făcut să sângereze. Un picior în burtă și lovitura decisivă după ce s-a îndoit, alt pumn în față. L-am terminat! A căzut.
Ceilalți dădeau picioare și pumni, ei erau patru, dar Georg îl termina pe Doru Constantinescu. Am început să-i car picioare în spate.
Georg s-a retras cu spatele lângă un gard de sârmă. A pornit la atac. Am eschivat de vreo două ori. Am primit un pumn în piept. Puternic. Dar am trecut la o secerare cu piciorul drept. Fulgerător l-am prins de o mână și a venit pe burtă. Dar s-a ridicat repede. Era bine antrenat. Am reușit să-i plasez un croșeu peste falcă. Aproape l-am trimis din nou la pământ.
Ilie Marcu mătura tot ce-i ieșea în cale. Era devastator.
Doru Constantinescu a început să-și revină și a început să-i care pumni grei lui Georg. Îl mai ajutam și eu din când în când. A fost un măcel!
După 15 minute au acceptat să spună că au luat bătaie. Erau înfrânți.
Nu ne venea să credem. Dar și-n gașca noastră, toți practicam lupte libere, fotbal și rugby, dar eram mai mici...
Și noi aveam vânătăi și nasuri sparte. Doru era plin de sânge, avea nasul spart și un ochi vânăt. Cel mai boțit era Doru Constantinescu. Nas spart, ochii vineți și o mănă julită. Toți aveam contuzii peste tot.
Gyula a adus zece sticle de biter și două de fetească. Am băut și Ilie Marcu prindea avioane.
-Ilie Marcu își dă filme, a spus Laura.
Și-a strâmbat năsucul adorabil de câteva ori. Disprețuia violența, dar era bucuroasă că i-am bătut pe ceilalți. Îi plac învingătorii.
-Sunteți niște vagabonzi! O să înfundați pușcăria și școala de corecție, ne-a spus ea.
Am vrut s-o îmbunez și i-am promis că-i aduc două cărți de citit, 'Destinul unui compozitor' de Karel Capek și 'Tinerețea lui Martin Brick' de Hjalmar Sorderberg.
-Vreau 'Ceasornic fără minutare' de Carson McCullers, a spus ea și a bătut din picior.
-Ești regina inimii mele!
A pufnit în râs. I-am cedat un disc de vinil, The Beatles - 'Sgt Pepper'. Îi plăcea Beatles.
Ilie Marcu a vomat în clasă. Era o veselie... puturoasă!

Elvira Elvira Lili Lefter: Iertarea


Mă iartă de bubă și rană,
mă duc să mă-nec în pustiu,
să-mi pui o fântână-ntr-o cană
și-un corb fără aripe, viu.

Mă-ncalță-n opinci de paradă,
de lână să-mi țeși un suman,
voi trece precum o cascadă
ca Moise prin râul Iordan.

Toiagu-o să-mi fie un șarpe
cu capul de aur, rotund,
voi trece în murmur de harpe
în ochi de nisip să m-ascund.

Și-n mine va bate pustia
ca-n clopote vântul pribeag,
să nu mai aștepți, Poezia-mi
va face din sânge un cheag.
(Ion Iancu Lefter)

Vasile Ionac: Legănări...


Din legănările promise,
Azi nu a mai rămas nimic.
Bătăi de dor la porți închise,
Scrisori ce își așteaptă plic
Sub vremile demult apuse...
Pe la ferestre, numai vântul
Mă mai întreabă ce doresc.
E singur și tăcut cuvântul;
Cum să-ți mai spun că te doresc?
Pe unde să-mi găsesc avântul?
Când se va face primăvară,
Vom fi mereu și mai bătrâni.
Când se va-nmuguri pe-afară,
Tu iarăși o să mă amâni
Spre-o nuștiu care stea precară.
De ce nu ne-am născut stăpâni
Pe-o viață simplă, temerară?...

Adrian Păpăruz: ***

toate s-au întâmplat într-o clipire
împietrirea ta de la marginea sărutului
sufocarea mea de cuvânt
uitarea de sine
poate afară era vară joi
primăvară miercuri
sau nu eram în niciun anotimp cunoscut
dar în mine a fost o glaciaţiune cuaternară
apocalipsa dinainte şi de după tine
sfârşitul neînceputului
toate s-au întâmplat aproape neîntâmplate
între două respirări de univers
ca şi cum Singularitatea n-ar mai fi avut loc
dacă tu nu decretai sfârşitul unei iubiri
aproape perfecte

***
eşti prins iremediabil
în spatele unei oglinzi
viaţa ţi se derulează
numai pe repede înapoi
îţi strigi mereu că totul va fi bine
încerci inutil să visezi albastru
să visezi roz
dar lacrimile îţi devin stalactite
gratii care te strâng tot mai mult
înlăuntrul tău
cauți durerea să o ucizi
dar durerea ești chiar tu
şi-n fiecare dimineaţă
te întrebi din nou şi din nou
dacă nu ar trebui
să spargi oglinda
chiar dacă crezi
în blestemul ei de șapte eternități

Katalin Cadar: Calendarul iubirilor moarte


Iarna hibernează în caria unui dinte de-al Soarelui,
ce a mușcat dintr-o Toamnă
târzie,
sub poala Verii,
cu flori de Primăvară
în păr,
fugind prin memoria primului nostru sărut,
rămas pe pragul uscat al buzelor... 

dintre uitare și dor... 

Limba bătrânului ceasornicar
scrie,
cu sângele unei Cireșe,
calendarul iubirilor
moarte.

Adriana Popa: Trec prin absența mea


chiar dacă noaptea-mi aduce zăpezile-napoi
rănindu-se prin întrebările-i improbabile
nu-mi mai îmbrățișează gândul
niciun zeu
și tot mai lung e drumul spre mine însămi
liniile din orologiul cu cuc
nu mai înseamnă nimic
sunt doar despre versul ce-și aleargă clonțul spre propriile umbre
trec prin absența mea doar așa
ca să mă șterg de praf
și cum m-aș mai putea nega în vechiul turn
și cum m-aș mai putea iubi pe buzele ce-și tac cicatricile
nu mai știu ce e iarna închid fereastra trag draperiile
cobor câteva depresii îmi ard alb aripa
îmi tai luna părul mă târăsc în fața mea în fața ta cu nopțile-n genunchi
poezia asta nici nu știu cine este
poezia asta nici nu știu pentru ce este
poezia asta nu sunt eu
dar mă doare cu fiecare cuvânt
mă nasc pentru-amândoi în fiecare zi

Petronela Apopei: Clepsidra...albastră


Mi-ai găsit trupul în clepsidra albastră,
Mi-ai desfăşat sufletul în infinit,
Ai dormit pe perna mea, iubite?
Îmi eşti doar o chemare, un dor nesfârşit...

Ține-mă iar lângă tine, nu-mi da drumul să plec...
Adună nisipul clepsidrei, iubite
E albastru... e fin ca şi mine
Ține-mă-n palmele tale, ține-mă-n tine!

Ottilia Ardeleanu: Bă, țărane, de Valeriu Dg. Barbu

   Spre raiul originar
Pe Valeriu Barbu îl știu de poet de ani buni, de pe site-urile literare. La ora actuală deține un post de radio, Radio Vocativ, și este fondator al revistei bucureștene Minela. Nu mă așteptam să scrie proză de anvergura unui roman, dar iată că mă surprinde plăcut cu o carte de gen intitulată sugestiv și apelativ Bă, Țărane! Valeriu este stabilit la Roma de o căruță de ani, ca să mă exprim în ideea temei acestei cărți, iar gândul revenirii pe meleagurile natale îl determină și impulsionează să scrie despre cum ar vedea el reînflorirea, renașterea satului românesc lăsat în paragină prin plecările masive peste hotare.

Bă, țărane! se înscrie în categoria roman-jurnal, impact soldat de la începutul lecturii de naratorul care se face cunoscut prin găsirea unui caiet cu notițe al personajului central, pe nume Virgiliu Banu. Naratorul preia felul de a fi al personajului principal tocmai pentru a-l înțelege cum se cuvine. Astfel că, deși mergând în paralel, unul cu relatările sale, celălalt cu revelația acestor relatări, ajung să se confunde dând impresia cititorului de a fi una și aceeași persoană.
Dacă e să ne luăm după subiectul tratat, atunci, putem vorbi despre un roman în care se consumă drame, evenimente, iar subiectul este analizat cu toată seriozitatea. Dacă este să ne referim la întinderea prozei, atunci ea este de talia unei nuvele.
Bă, Țărane! este o trimitere la glie, la acel "Noi vrem pământ!" coșbucian și la schimbarea la față prin respectul cuvenit țăranului român, un ins care a avut identitate colectivă puțin prețuită de-a lungul vremii. Luat individual, nici măcar nu era băgat în seamă. Dar, în mirajul pornirii cu avânt, precum al căutătorilor de aur după agoniseli și viața zgomotoasă a orașului, se ajunge să se tânjească după viața simplă, în conexiune cu natura și într-o mai bună vecinătate și armonie cu alți oameni.
Se întrevăd mai multe planuri de expediție urmărite de autor: la nivel de temă, unul este jurnalistic, al descoperirii, celălalt este cel existențial, al derulării; la nivel de limbaj, unul este elevat, celălalt inserat cu sintagme și termeni prozaici, regionalisme, jargoane și argouri; la nivel stilistic, unul este metaforic, celălalt comun. Ar mai fi cel al prezentării, al tehnoredactării, unul fiind scris regular, celălalt italic pentru a diferenția pe naratorul jurnalului de naratorul cercetător- inspector-acționar.
Cele două planuri, al actualului și al copilăriei, merg pe linia aceluiași traseu metaforic, sudate bine emoțional pe fundalul jurnalistic. Sensul de zbor în trecut este întruchipat de o vrăbiuță insistentă. Și tot vrăbiuța este portavocea instinctivă care îi pune o serie de întrebări ca să se poată înțelege pe sine. Faptul că vorbește cu vrabia transformă scenariul într-o dramă, protagonistul istorisirii se și programează la un psihiatru. Mobilul păsării insinuează un ușor scenariu polițienesc, pasărea urmărindu-l pe Virgiliu Banu peste tot. Deși medicul i-a răspuns că nu este în gradul de nebun, totuși a fost demis de la locul de muncă, iar soția prietenului de la țară unde a stat câteva zile să se relaxeze, la sugestia medicului, i-a spus clar că nu mai poate rămâne în locuința acestora. Intenția autorului este aceea de a lega starea de nebunie presupusă cu numele de Nebunul care îi va fi atribuit de săteni în anii în care se dedică reconstrucției și renașterii satului de baștină.
Trecerile de la planul jurnalistului la cel al protagonistului caietelor se face prin puține titluri de capitole, iar acțiunea este cursivă, fără întreruperi bruște care ar putea dezechilibra povestea romanului.
Naratorul revine în România, la Galați, pe urmele lui Virgiliu care își încropește o așezare în via de lângă pădurea de nord. Există trei păduri de bază, cea de nord și cele de sud și vest. Și mai există o poveste a pietrelor și mai ales a rostuirii lor pe acele meleaguri ale copilăriei. Întors în satul natal, Virgiliu constată că pășește pe ulițele unui sat părăsit, ruinat, de nerecunoscut. Nimic nu se mai potrivește cu ceea ce a fost cândva aici. Personajul principal se transformă vizibil în omul simplu de la țară. Aspectul lui căpăta pe zi ce trece aură de patriarh: Îi crescuse părul, mustața, perciunii și barba într-o dezordine frumoasă. Lumina ochilor recăpătase limpezime, ca a unui copil, obrajii aveau vitalitate iar ridurile adunate în cei patruzeci și nouă de ani dispăruseră lăsând fața luminoasă și strălucitoare.
Sprinten ca un ied și calm ca adierea vântului de început de toamnă, cu hainele care începuseră să se zdrențuiască, dar curate, în ciuda faptului că nu le spălase decât o dată la câteva săptămâni, jos la pârâu, Virgiliu purta pietrele ca într-un dans ritualic, inițiatic.
Petrecerea timpului departe de oameni îmi pare asemănătoare unei robinsoniade. Omul se transformă într-o vietate simplă, este neras, i se ascute auzul, tresare la orice zgomot necunoscut, se ascunde. Este luat drept nebun. Zvonurile circulă repede și în voie prin împrejurimi, pe unde mai trăiesc, răzleți, oameni ai satelor.
Autoironia Bă, Țărane! face să trezească rațiunea, spiritul românului înstrăinat de acel acasă care nu poate fi decât unul singur: locul de baștină. Iar dacă te-ai născut la țară, oriunde ai fi plecat în lumea mare, tot origini de țăran ai. Dar, cine spune de rău despre țăranul român dacă nu acela care nu-și iubește glia?!
Valeriu Barbu se vede întors la origini și trăiește de mult cu gândul revenirii la vatră. Oriunde poate fi bine, cald, ușor, dar nicăieri nu te emoționezi mai abitir decât în satul copilăriei, păstrătorul tradițiilor, obiceiurilor, dar mai cu seamă al educației și respectului față de oameni și de pământ.
O caracteristică a romanului de față este împletirea realului cu transcendentarul.
Valeriu Barbu glisează mult pe emoție. Pe emoția personală și pe cea țintită în cititor. Iar acest lucru îi reușește de minune fiindcă nu numai subiectul incită la lectură, dar și substraturile, conotațiile, simbolurile, metaforele care au strălucirea fosforului. Aș puncta: durerea lemnului, orânduirea pietrelor, discuțiile cu vrabia.
Virgiliu se stabilește într-o pădure de la marginea satului, de unde să nu deranjeze pe nimeni și să înceapă să ducă o viață de pustnic. Să se întoarcă la legea firii. Desigur, de aici avea să afle diverse nereguli, cum tăierea salcâmilor pentru a face lemne de foc. Era puțin probabil ca locul său să nu fie descoperit. Dar, felul cum arată și cum trăiește, misticismul și tăinuirea existenței sale în zona satului natal, toate acestea fac să fie categorisit drept nebun. Așadar, Nebunul se hrănește cu fructe și rădăcini albicioase. Într-o zi este vizitat de un copil care, aflând de el și prinzând curaj, dar mai ales din curiozitate, a pornit să-l caute în adâncul pădurii. Curios lucru, copilul avea același nume, era poreclit identic, se comporta asemănător. S-au și împrietenit și aveau să-și împărtășească multe.
Iată cum autorul cărții ne trage în lumea copilăriei sale, imaginându-și că i se întoarce în clar copilul care a fost odinioară. Și, de aici, firul destăinuirilor se toarce armonios și atractiv.
Cum altor copii necunoscutul nu le stătuse în cale, copilul Vergilă fu numit și el Nebun de către ceilalți din moment ce le povestea întâmplări de-ale Nebunului din pădure care nu se află nicăieri. Lui Vergilă tare-i mai plăcea să i se spună astfel. Dar, se întristă de-a binelea când, se duse într-o zi de iarnă să-l vadă pe Nebun și nu-l găsi pe nicăieri. Îi căzu cu mare tristețe. Se simți deodată "orfan de Nebun".
Iarna îl prinse pe Virgiliu în vizuina lupilor, mai apoi a vulpilor și acum a lui, pe care o echipă cum putu cu cele necesare. Trecu gerul cu alune și rădăcinoase. Îi ținură de urât două pietre cu care se întreținu și de la care află destinul fiecărui sătean. Rămase uimit de știința pietrelor. Ele cunoșteau bine Biblia și o aplicau, adică o trăiau pe viu.
Virgiliu Banu pendulează între viața la țară și viața la oraș, mustrându-se că a preferat aglomerația, zgomotul și mizeria Romei, în detrimentul vieții simple, patriarhale, în liniștea satului.
Romanul este scris cu năzuința întoarcerii pe meleagurile natale, cu atâta îngrozire de pustiul care se întindea peste așezările țărănești, încât, autorul, prin vocea lui Virgiliu, întreabă pe Dumnezeu: "Doamne! Pustiirea asta este voia Ta?" Iar Dumnezeu îi și dădu dezlegarea: totul după sufletul omului cel pângăritor de pământ, cel care nu mai încetează de sudalme, cel care învrăjbește și ucide propria dragoste de pământ.
Astfel, narativ, descriptiv și compasional, folosind dialogul în tranșe mici și obiective, autorul ne dezvăluie limbajul, viciile, atitudinile, obiceiurile acelor țărani care se pare că încă nu aflaseră de existența Nebunului din pădure.
Cel mai bun loc de pălăvrăgeală unde să fi fost decât cârciuma unde oamenii o dădeau bine de tot pe vin și pe vorbă lungă?!
Ori când vreun zaiafet al celor mai înstăriți din comună, organizatorului îi năzărea, pentru fală, să adune tot norodul. La aceste petreceri fetele și mai ales nevestele, țineau ascunsă la brâu sau pe unde izbuteau, o măciucă de alun sau corn, scurtă, și când se încingea bătaia, inerentă între flăcăii ori bărbații din horă, interveneau și ele dând fără milă în stânga și-n dreapta, întregind ciomăgeala și eliberarea sângelui înfierbântat de băutură ori de iubiri tânjite și nesăvârșite. Fetele, istețe foc, luau la măciucă flăcăii mai molateci la horă și la pupat, iar pe cei vrednici îi ajuta în luptă, devenind complice alături de aceștia la stabilirea supremației în obște.
Acțiunea de căutare se derulează în diverse locuri funcție de pasul următor pe care trebuie să-l facă. Astfel, aflăm de un personaj bine înfipt în comunitatea sătească, mama Lina, cea care îi învăța pe bărbați să intre în relație erotică normală cu fetele din sat, să se folosească și să stăpânească darul masculin și să-l prețuiască. Este bun prilej ca autorul să amintească și să descrie petrecerile sătești organizate la sărbători ortodoxe, la nunți, cumetrii și altele asemenea unde se lăsa mereu cu bătăi, iar fetele aveau niște măciuci cu care altoiau pe flăcăii mai slabi și neîndemânatici, sărind în ajutor acelora voinici. O luau pe spinare și femeile invidiate, păcătoase, bârfitoare, că așa era jocul. Dar, nimeni nu se supăra, a doua zi tot satul era prieten cu tot satul.
Virgiliu pornește în căutarea sinelui într-o călătorie inițiatică din care să-și recupereze ființa și prin asta și neamul. Astfel, își amintește de mama Anicuța, de Casandra, dealul lui Trifoi Streinul, de sculptorul în lemn Costache.
Cam cu puțin înainte de mijlocul cărții aflăm în ce perioadă se petrece acțiunea relatată de Virgiliu în caietele sale, și anume, cam la zece ani distanță de încheierea celui de-al doilea război mondial.
Lectura itinerantă ne conduce nu numai pe descriptivul personajelor, ci și despre cum să construiești o casă țărănească din cărămizi prelucrate manual. Este cazul Casandrei și al lui Costache, cei care și-au întemeiat o familie în zona Bârladului. Autorul povestește în detaliu, dar nu abuzează de elementele descriptive. Tot în acest episod amplu aflăm și despre cum muncesc și cum își populează ograda cu păsări și animale, cum își completează traiul plantând, sădind, pentru cele necesare, printr-o muncă susținută, chiar dacă mai apăreau și unele inconveniente.
Autorul îmbină limbajul literar cu acela frecventat la sat, cuvinte scurtături, jargoane și argouri, schițând un tablou autentic. Timpurile verbelor sunt mereu la trecut, perfectul simplu fiind prioritarul tocmai pentru a împleti și a face să pară că se derulează simultan întâmplările din trecut, relatate de Virgiliu în caiet, cu momentul jurnalistic de redare a evenimentelor, în integritatea lor.
Un capitol interesant îl constituie cel al reconstrucției satului după niște planuri pe care și le făcuse cu mult înainte de a poposi la marginra satului, în pădure, luat drept Nebunul. Cum zvonurile sunt fulgerătoare printre țărani, ceea ce au aflat sătenii, interpretarea fiecăruia a împărțit părerile în bune și rele, în pro și contra, astfel, unii îl considerau vreun sfânt călugăr venit să le ierte păcatele, alții că Nebunul poate fi o amenințare, doar bătrânii satului, mai înțelepți, susțineau că trebuie să-și vadă fiecare de cursul vieții.
Spiritul basmic al romanului este indus de felul în care jurnalistul relatează viața pe care o duce Virgiliu printre animalele codrului. Dacă ne referim la dialogul dintre acesta și alte personaje ale cărții, atunci spiritul dramatic impune o ținută de roman.
Ideatic, Virgiliu se preocupă de reconstrucția satului de baștină. Revenit cu ceva bănuți din străinătate, face calculele necesare începerii construcției de case. Aici intervine preotul cu doi enoriași. Astfel, Valeriu Barbu ne introduce figuri arhetipale ale locului: preotul pus pe luat, sătenii lipsiți de respect față de acesta.
Lirismul autorului atinge cote maxime, și nici nu s-ar fi putut fără el spre a atinge o astfel de temă tocmai în inimă. Cine nu a cunoscut dorul-ființă, dorul-umbră-obsesivă, ca atunci când ar fugări un lup de aproape inima de căprioară speriată, a trăit o fericire soră cu moartea!
Cine însă a hrănit dorul ca pe un monstru în labirintul venelor, cu intenția de-al îmblânzi, nu a făcut altceva decât să irosească Raiul pe nimic.
Ziaristul iși deschise o afacere în satul Nebunului, o librărie.În curând satul fu populat de un magazin, o farmacie, un club al copiilor, un parc și un teren sportiv. Și dacă înainte, bodegile erau la mare căutare, aici, oamenii nu construiră niciuna.
Romanul, presărat din plin cu metaforă: coregrafia crengilor, metafora izvorului; cu limbajul zonei, regionalisme: stai că-ți moi eu oasele alea, părechi de pălmi;aspecte din natură: amurgul, ca un bunic grijuliu și multe alte elemente originale, surprinzătoare, este palpitant și atractiv.
Pe tot parcursul lecturii am retrăit acea retorică a lui Preda din romanul Moromeții: Niculae... Unde mergem noi, domnule?
Ottilia Ardeleanu,
Năvodari, 21 dec. 2020

Cristina Ștefan: zăbala murgului și verde



de atunci
am uitat să mă ascund
pe sub ape
pe sub sunete
pe sub lumină
tot ivesc aşa câte o vrabie
o broască
o bătrâneţe
peste mine
de cum răsar
tămâiază moşnegii
şi fluturii au devenit recalcitranţi
am uitat să mai fug
din muzeu
din capelă
din cazemată
şi tot mă invoc
taina delfinului înecat
ruina cuibului de cocor
trădător
peste mine
ivărul trecutului
îşi trage zăbala
netrăit de simplu

Ella Poenaru: Colind pentru mama Eugenia

+

Doamne, mâine-i iar Crăciunul,
dară azi am dezlegare
să-mi aprind în suflet rugul
c-un colind și o lumânare.

Mamă mi-ai cernit zăpezi
și-ntre îngeri te ascunzi
hai coboară măcar astăzi
și colindul mi-l auzi.

Doamne, raiul tău e plin
de arhangheli, sfinți și de sfinte
las-o rogu-te puțin
pe mămica să m-alinte.

Doar o zi să mi-o trimiți
chiar de-ar spune o dojană
să-i văd ochii umeziți
și surâsul de icoană.

Doamne, doar atâta-ți cer,
mi-i Crăciunul fără stele
azi lipsește-te de-un înger
și dă-i drumul mamei mele.

Bădescu Alexia: ***

  Versuri, versuri, versuri,           

când te îndrăgostești de cine nu trebuie
ești uriașul din țara extremelor
pălărierul nebun atins de frisoane
elefantul din magazinul de cioburi
atât de universal în orbirea sublimă că nici nu-ți mai simți neuronii vibrând în eter metaforic
plutești ca un sconcs deportat în risipă
ca mielul sălbatic predispus la tăiere
ce nu simte neam căderea în criptă
ești bătaia de inimă a lui dumnezeu

Alexia Ema: Versuri

 DUMNEZEU NU ARE CHIP

dumnezeu nu are chip
se ascunde
în lama cuțitului pe care criminalul o împlântă în carne
în foamea copilului fără pâine
în durerea trupului răpus de boală
în erecția violatorului
în glonțul care ucide
în viermii din morminte
în oglinda păcatului
în barba lui
în sfârșit..
PROBABIL
citea o carte despre târfe
când m-a născut
poate de aceea
simt durerea personajului principal
sub mâinile tale flămânde
aș striga
să te uiți în ochii mei măcar o dată
din tavanul dormitorului
am făcut sală de lectură
citesc pe întuneric fiecare silabă
pe care o tipărești adânc în carnea mea
am învățat să disting printre lacrimi
rândurile în care scrii repede
cu litere mari
abia când închid ochii strâns
atât de strâns încât
dumnezeu oftează în pântecul meu
văd crima din epilogul
unei cărți ratate

Postare prezentată

Teodor Dume: De ce, tată?...

Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșat...

Top 10