Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Pe urmele poetului Nicolae Silade


 XVIII    cronică   

Atracţie şi repudiere în sinele galant*


Cea de-a doua carte din catena lirică Iubirea nu bate la uşă – apărută la Editura Brumar (2016) – este identică, în formă şi conţinut, cu perechea ei ivită în anul 2013 la editura omonimă. Grafica, numerotarea, aşezarea în pagină sunt similare, exceptând culoarea coperţilor. Până şi numărul de file coincid (câte 161 de fiecare volum), încât, însumate, rezultă un tom respectabil, de 322 de pagini.
Dacă în opul din 2013 exista un gen de preambul („toată averea mea de simţăminte”), aşa se întâmplă şi în lucrarea de faţă, unde depistăm acelaşi procedeu: „din zece ani în zece te cheamă marile iubiri”. Ca element introductiv, ambele enunţuri reprezintă, de fapt, idei-cadru – un veritabil reazem orientativ în imagistica afectivă a autorului.

În Iubirea nu bate la uşă (partea a II-a), Nicolae Silade adânceşte semnificativ percepţia intimă despre infinitele ipostaze ale dragostei. Fiindcă, pentru poet, „(...) Iubirea e cuvântul ce răsfaţă/ şi sufletul şi bogăţia firii,/ Când ale lumii frumuseţi prind viaţă/ şi se unesc ca-n prima noapte mirii. (...)” (XCI)

În siajul acestei autentice devize, bardul interpretează cu patos, pe toate gamele, partitura luxuriantă (şi fascinantă) a liubovului. Poemele marcate cu cifre romane sunt de consistenţă tradiţională, pe când cele ilustrate cu numere arabe cârmesc spre aria expresivităţii moderne. Toate stihurile de sorginte clasică (cu rimă) includ, la final, un adagiu cu tentă moralizatoare: „(...) Abia atunci poţi spune că trăieşti/ Din plin, când plin e-n faţa ta paharul,/ Iar graţiile toate, femeieşti,/ Încep să nască, chiar virgine, harul./ Dar har de ai, nu-l risipi în bar,/ Oricât ar fi amarul de amar!” (XCIX) Sau: „(...) Dar, norocos, chiar de noroc mă tem/ şi ca pe-un dar prea scump, nemeritat,/ Te-alung în gând, în inimă te chem,/ Apoi mă pierd în tot ce-am câştigat./ Fiindcă iubirea, fără de noroc,/ E ca scânteia, rece, fără foc!” (CII)

Ceea ce e definitoriu în lirica autorului se rezumă (în principal) la două aspecte: 1) intensitatea şi francheţea confesiunii; 2) exaltarea reprezentărilor în nucleu emoţional. Nicolae Silade pare surprins de abundenţa şi anvergura sentimentelor, care, pur şi simplu, îl copleşesc: „De-ar fi s-adun iubirile mărunte,/ Plăcerile trupeşti ce m-au sedus,/ Aş înălţa din pătimiri, un munte/ şi le-aş privi, ca răstignit, de sus./ Dar marile iubiri, azi tot mai rare,/ Adânci asemeni marilor genuni,/ Mi-au fost, şi în cădere, înălţare,/ O sumă de dureri şi de minuni./ De-ar fi s-adun iubirile-n iubire/ şi cu un dor nestins să le măsor,/ Doar chipul tău mi s-ar ivi-n privire,/ Iar tu ai fi deasupra tuturor./ E-n dor atâta vis şi adorare/ Că doar iubirea poate să-l măsoare!” (CLV)

Ca şi în primul volum al ciclului poeticesc, întâlnim şi aici acelaşi belşug al simţămintelor generate de omniprezenţa interconexiunilor amoroase. De tutela ei, în fond, căci necurmata ei secondare nu înseamnă doar componentul stenic, despovărător, ci şi tensiune şi anxietate, decepţie şi înfrigurare. Într-un cuvânt – zbucium şi tribulaţii sufleteşti cât încape, amplificând deseori zbaterea interioară la cote explozive, când se produce revelaţia/ trezirea şi poetul constată dezabuzat: „Eu te-am chemat în fiecare clipă/ şi-n fiecare loc te-am aşteptat,/ Ţi-am dat şi timp şi spaţiu, în risipă,/ Iar tu ai risipit tot ce ţi-am dat./ Mi-ai văduvit şi mica bucurie/ De-a aştepta ceva neaşteptat,/ De a chema prezenţa ta târzie/ şi, fără să mai vii, ai şi plecat./ Nu te mai chem, de azi, în lumea vie,/ Nu mai veni, în lumea dintre noi/ E lumea care aş fi vrut să fie/ După sfârşitul lumii de apoi./ Dar lumile, oricare ar fi ele,/ Fără iubire, sunt numai durere”. (CLI)

Nicolae Silade ipostaziază iubirea, conferindu-i atribute singulare în păienjenişul raporturilor interumane. Astfel, tot ce ţine de nevoia împlinirii organice, imediate şi profunde, debuşează în habitatul erosului acaparator, dar şi purificator prin translaţie emoţională cu rol de supapă în descătuşarea psihică. Dominaţia sa este imperativă şi continuă, ca o legitate imposibil de combătut. Nici măcar suferinţa extremă nu poate diminua sentimentul, care, amplificat prin forţă imaginativă, dă – fie şi tranzitoriu – consistenţă iluziei cu efect katharsic: „îţi mulţumesc dragoste că m-ai salvat de la pieire/ îţi mulţumesc iubire că m-ai depărtat de ură nu pleca/ de la mine dragoste rămâi în inima mea iubire fără tine/ sunt mort mai mort decât morţii ce nu pot să moară. (...)” (99)

Permanentul recurs la afecte şi mixarea lor febrilă în arhitectura pasiunii iscă senzaţia unui preaplin, chiar obsesie, vis-a-vis de exteriorizarea şi frecvenţa lor. Încât poetul pare supraîncărcat, mistuit de ispita confesiunii, „teroarea” simţurilor şi a neliniştii recurente. Antidotul la acest mănunchi de stări împovărătoare nu poate rezida decât tot în iubire. Atât ca proptă solidă şi imediată, dar mai ales ca panaceu care şterge iute chinul şi vindecă integral. De unde şi încrederea în rolul tămăduitor al dragostei, în pofida atitudinii bivalente apropo de ea. Căci Nicolae Silade n-o fixează definitiv la „rever”, însă nici n-o leapădă. Nu se dezice de ea, întrucât „(...) Nu e iubirea ţinta vieţii mele,/ Ci viaţa însăşi e iubirea mea./ Îndurerat sau fericit, sub stele,/ Eu în iubire veşnic voi via.(...)”, dar, concomitent, o şi „ceartă” pe un ton în care furia şi deznădejdea aglutinează simetric: „O, de-aş putea să mi te scot din gând,/ Cum vrea, azi, gândul. Să te dau afară/ Din viaţa mea şi-n locul tău să strâng/ Doar gândurile mele de ocară! (...)” (CXIII) Sau: „Cu tine, văd, că nu o scot la capăt,/ Oricât am face, despre noi, vorbire,/ Căci azi eşti mai închisă ca un lacăt,/ Ori cheia mea-i străină,-n ruginire.(...) (CIX)

Precum observăm, destule mâhniri şi deziluzii, dar, finalmente şi succesiv lor, lumina invadează din nou prim-planul existenţei. Ceea ce înseamnă revigorarea, reanimarea optimismului, însufleţirea sentimentului mortificat pasager. Pe scurt – plonjonul în vria exuberanţei, a simţirii intense, răscolitoare. A speranţei renăscute, de necuprins, până ciclul se închide şi survine recăderea, prăbuşirea în sine, în hăul dezolării pustiitoare.

Recunoaştem aici portretul clasic al creatorului de obârşie romantică (şi neoromantică), al omului năpădit de interogaţii capitale şi de ample zguduiri sufleteşti pe toboganul vieţii. Acestea sunt jaloanele/ reperele între care gravitează Nicolae Silade. Când gata să ofere femeii „planeta pe tavă”, când dispus s-o „scuture” vehement, bulversat de ingratitudinea, trădările şi capriciile ei. Acest festival neîntrerupt al sentimentelor contradictorii „dislocă” eul în două, amplificând senzaţia de angoasă până la pragul superior al suportabilităţii: „Azi vreau să beau, să uit de toţi, de toate,/ De primele iubiri, de ultima,/ De-atâta frumuseţi închiriate/ Lui «nu se poate» şi lui «nimenea». (...) (CXXII)

Construit pe eternul binom bărbat-femeie, volumul Iubirea nu bate la uşă repune în circulaţie o realitate fundamentală a (con)vieţuirii noastre. Aceea a dragostei sub toate formele şi aspectele derivând din rostul ei crucial în prezervarea coeziunii intime, dar şi a energiei sale distructive în plan personal. Încât poetul, captiv în plasa liubovului, suferă şi exultă deopotrivă, invocând ardent o izbăvire mult-aşteptată. Salvare care, desigur, i se cuvine ca răsplată meritată pentru caznele şi umilinţele îndurate din partea neastâmpăratului Amor.

Atât în poeziile de concepţie tradiţională (cu rimă alternantă), cât şi în versurile narate, Nicolae Silade rămâne acelaşi prospector statornic şi dibace al filoanelor afective încrustate temeinic în sinele galant. Lirica sa nesofisticată, directă, cuprinde acel „ceva” care te invită la o posibilă escală în descifrarea unei taine vechi de când pământul, şi totuşi nouă: iubirea. 

Alexandru MORARU
* Nicolae Silade, Iubirea nu bate la uşă, Editura Brumar, 2013, Timişoara

despre Nicolae Silade:

Fotografia mea
Lugoj, Timiş, Romania

Este fondatorul şi directorul ziarului Actualitatea, fondatorul şi directorul revistei Actualitatea literarăA publicat în: reviste literare din România, Austria, Franța, Germania, Spania, Serbia, Israel, Canada, SUA. Volume apărute: * Visul în lucru, Litera, Bucureşti, 1979; * Cartea poeţilor (volum colectiv), Lugojpress, 1994; * Mergere înainte, Lugojpress, 1997; * eternelia, Marineasa, Timişoara, 2006; * iubirea nu bate la uşă (I), BrumaR, Timişoara, 2013; * iubirea nu bate la uşă (II), BrumaR, Timişoara, 2016; * miniepistole, Grinta, Cluj-Napoca, 2017; * miniepistole, ediția a doua, Grinta, Cluj-Napoca, 2019; * calea victoriei, Cartea Românească Educațional, 2019; * La guérison d'illusions et autres guérisons, Editura Stellamaris, Franța, 2020; * [despre], Editura BrumaR, Timişoara, 2020; * everest, Editura BrumaR, Timişoara, 2020; Poezii traduse în: engleză, franceză, germană, spaniolă, maghiară și ebraică.

Violetta Petre: Bolnavă de speranțe


Speranța-i amăgire când n-are fundament,
Visezi și-ți cresc și aripi și prinzi și ceru-n mâini,
Abandonezi trecutul și nu mai ai prezent,
Doar viitoru-ți latră, ca scâncetul de câini.

Iluzii se perindă pe un ecran parșiv,
Aștepți cu-nfrigurare un semn de undeva,
Unde admiri albastrul cernut din rogvaiv
Și speri că ți-l trimite și ție cineva...

Trec zilele ca anii și așteptarea-i grea
Cu fiecare clipă ce-alunecă pe ceas.
Ți se-otrăvește viața și dai cu pietre-n stea,
În steaua ta din ceruri, din care n-a rămas

Decât cenușa arsă de-atâtea perfidii.
Sau, poate,-ataraxia-i la modă pe pământ
Și oamenii nu-s oameni, ci doar niște stihii
Care nu au nici milă și calcă pe cuvânt.

Promisiuni deșarte se-ngrămădesc în cord,
Depresia se-ncuibă, ca iarba rea pe-ogor
Și bate vânt sălbatic și rece dinspre nord
Și-ți frânge-apocaliptic și aripă și zbor...

Te prăbușești și rana-i adâncă ca un hău,
Nici plânsul nu-și găsește izvor în olchii tăi.
Te resemnezi bolnavă în universul tău
Cu sufletu-n atele și plin de vânătăi...

Camelia Boț: Pietre prețioase

   Poezie                                  

Ochii tăi, ochii mei,
ieri, două pietre prețioase
căzute-n palmele destinului
din dantela aprinsă
a unui amurg de toamnă,
împrăștiau scântei de credință
printre frunzele arămii,
tânjind după o iubire
cum n-au mai trăit vreodată...

Azi, ei stau tăcuți,
tot în căușul destinului,
unde-și cern clipele,
risipindu-și culorile,
devenind din ce în ce mai mici,
până când însuși destinul,
plictisit de neiubirea lor,
îi va arunca în marea-n care,
până ieri, se unduiau pe valurile ei...

Ochii tăi, ochii mei,
două pietre prețioase-n
palmele destinului...
    Camelia Boț,  Camelia Boț, 

Elena Lucia Spatariu: ***

     poezie                                 

M-am agățat de-o speranță
și am rămas așa...
atârnată
ca o muscă de piciorul
păianjenului
care-i țese pânza in jur

De fapt
stau în poziția liliacului
privindu-mă dintr-o altă perspectivă
în capul meu
cuvintele se împerechează genetic
născând monștri
-niște mutanți amorfi-

Cine naiba sunt eu

Mâine
voi diseca
toate frunzele
toate pietrele
apele și cerurile
soarele și umbrele
și toate florile
ce vor mai fi rămas
în acest octombrie lasciv
voi deschide toate scoicile
de pe fundul mării
voi amesteca
veninul cu
polenul
până voi afla
ce culoare are umbra mea.

Alice Puiu: Călător prin golul amorf

==========================
senzația golului amorf
absoarbe tăcutul locuit de lume
iluzii nevindecate mocnesc rotund
în ceașca albastrului ciobit
printre virgule orfane și frunze de îngeri
geometrii dintr-un galben sonor
aprind cărările unei absențe
sensul zilei deznoadă verbe
dintr-un amestec de gesturi rănite
silaba unui mesteacăn foșnește
pe geamul agățat de-o șoaptă
printre paginile acestui adio frânt
te strecori insomnie de fluture
febra unui acordeon plăsmuiește
valsul unui ieri în care te-am ascuns
decorul spart vântul bolnav
tăietură oblică luna-n oglinzi abulice
corăbii cuvintele din palmă
bazarul cu pânze de păianjen
murmură țărmul lui octombrie
odaia cer fără uși sau ferestre
atârnă de bagheta scamatorului
pe masă doar noaptea dintr-un sărut
scrie versul tău
călătorule
============================

Nela Viorica Boca: Rătăciți în larma lumii...

=================================
Tot ce mi-am dorit vreodată
E doar o lume mai curată!
Nu priviri aruncate de sus
Spre cei cărora norocul nu le a surâs îndeajuns!
Nu umilințe celor aflați în nevoi
Nu îmbrânciri perfide-n noroi!
Dar veacul acesta nu-i de lumină!
Doar buruieni fără leac în grădină!
Otravă e mierea pe zâmbete dulci !
Puii de mierlă omorâți sunt de cuci!
Neamul acesta...e dus spre abis
Albastrul-lumina din suflete-i stins!
E greu să înțelegi cea mai divină lege?
Căci doar iubirea de aproape poate să închege
Tot ce dezbină ura, tot ce dezleagă răul
Nu îmbrățișa învrăjbirea, abisul negru, hăul!
Nu căuta să-nnăbuși un adevăr ce-i viu
Căci vei rămâne singur, cu sufletu-n pustiu!
Sunt doar o voce mută, ce am ales să strig
Tot ce nu-i bine-n lume, în ochii care plâng...
Să nu mai dați cu pietre, nu sunteți Dumnezei
N-aveți iubire-n suflet, de vindeți pe doi lei
Un neam ce-a fost de piatră, o strajă neclintită
Țărâna ce în sânge, adesea a fost sfințită!
=================================

Mihai Merticaru: Poezie

 BEŢEŞTI

… aceleaşi explozii de miresme şi culori te întâmpină
la intrarea în satul natal
aceeaşi orgă gravă de melancolii şi înfiorări

acelaşi glas de clopot se tânguie în clopotniţa bisericii
de pe dealul de unde copil fiind atingeai cerul cu fruntea
aceeaşi tăcere pansează cu smerenie rănile
mult prea adânci cu care se făloşesc sătenii
strecurându-se bâjbâind prin amintirile din celălalt veac
liniştea izvorăşte din fiecare piatră
din pustiul zilelor îndoliate
din atâtea răni nevindecate

din clipocitul gândurilor nerostite
din pădurea rămasă doar în amintire
şi din tristeţea zăvorâtă în lăzile de zestre

Bistriţa curge printre fiordurile de aur ale memoriei
ducând la vale umbrele peştilor zglobii de odinioară

paşii tăi măsoară adâncimea dintre mâhnirea de ieri
şi cea de azi a beţeştenilor mult mai bogaţi în pagube

îl vezi pe copilul ce-ai fost umblând desculţ prin
bruma dimineţilor de fum

în tâmple încep să-ţi viscolească nostalgii
şi auzi ecoul carelor de lemn

neamurile te urmăresc de după gardurile într-o
rână şi nu ştiu pe cine caută în astă amărăciune
străinul ce-şi poartă lacrima pe obraz
ca pe un scump trofeu sau ofrandă adusă unui zeu

prin oase îţi curge o înserare
care mult te doare
prin gânduri îţi bat vânturile toamnelor
cu rod jefuit de nerod

cocorii pleacă rânduri- rânduri
de-atâta pustietate mult te mai
îngânduri…
URCAT ÎN ŞAUA GÂNDULUI
… înzestrat cu nestăvilită sete de azur
şi zări aprinse
urcat în şaua gândului sprinţar
străbat marginile nemarginilor
cu pajişti astrale

pentru a dezlega tâlcuri de pe toţi versanţii
fiorului metafizic şi
mesaje încifrate într-o bâlbâială
de întâmplări

mă avânt pe culmile abisului
prin infinitudinea galaxiilor Universului
printre cele nouă ceruri ale neputinţelor
omeneşti
prin deşertul promisiunilor falacioase
prin inima presupoziţiei cu miros de dojană
şi prin adâncul adâncurilor fără hotare

mă rătăcesc printre stelele şi castelele
din Calea Lactee
prin jungla de veacuri şi milenii
printre comorile versetelor sacre

prin lumea aceea încă necreată dintr-un
munte de marmură

prin universul din monada lui Leibnitz

printre echinocţii şi solstiţii
printre axiome şi paradoxuri

şi mă regăsesc transfigurat în sinele meu
cu amintirea unui suflet zdrenţuit

mai înţelept cu un ochi de stea
mai sărac cu o aprehensiune
mai bogat cu o taină faustiană…

Giorgian Ionuț Zamfira: Ultima dorință

    Poezie                                                  

Gândind că fericirea e doar un fir de ață
Și toată amăgirea e un portal nedrept,
O mamă doborâtă de-acest final de viață,
Se roagă către ceruri cu mâinile la piept:

- Din toată avuția rămasă pe câmpie
Și frumusețea pură ce-n zare s-a născut,
Un gram de sănătate îți cer mărite Ție
Să-mi văd o dat' copiii pe care i-am crescut!

- Mi-e inima bolnavă și sufletul îmi plânge
Știind că ieri la masă uitam de vânt și ploi.
Mergeam ades' la sapă să pot un ban a strânge,
Să pun pe masă pâinea cea sfântă pentru noi.

Am trei copii și totuși sunt singură-n odaie,
Că anii spală fruntea acestui trup de lut.
Dă-mi Doamne sănătate să traversez prin ploaie,
Să îmi revăd copiii ce-n chinuri i-am crescut.

Nu-ți cer asemeni multor ce vor împărăție
Comori sau zestrea lumii lăsată pe pământ,
Ci îmi doresc o clipă copiii mei să vie
De dincolo de zarea răpusă de cuvânt.

De-o fi să mor ca mâine, îmi las în palma-Ți Sfântă
Comoara mea de suflet să o păzești cu drag.
Iar razele de soare să i le pui la tâmplă,
Să-și amintească astfel chiar și de vechiul prag.

Puterile mă lasă și stinsă mi-e lumina
Afară-i numai vântul ce-n geam s-a năpustit,
Mi-ar fi plăcut s-apară, să le prepar eu cina
Dar pare că destinul cu ei nu s-a-ntâlnit!
==============================

Stelian Platon: Aforisme

  Aforisme, Aforisme, Aforisme, Aforisme   

* Răzbunarea asupra unui popor, vine de la cei ce se răsucesc în pământ2-Mulți demnitari, puțină demnitate
* Există diferență între justiție și răzbunare
* Răzbunarea este fâșia pe care ai depășit-o înainte s-o observi
* A fi împotriva răzbunării, nu este neapărat un discernământ
* A comite fapte reprobabile insinuînd revanșarea, cu bună știință urci treptele spre eșafod
* Răzbunarea este apanajul celor puternici. Pentru cei slabi există justiție
* Încălcarea bunei cuviințe din gelozie este dovada supremei frustrări necontrolate
* Cel ce provoacă gelozia trebuie să conștientizeze responsabilitatea faptei determinate
* Cine crede că o singură dată poți iubi în viață, încă nu a parcurs treptele maturizării
* Iubirea poate fi adevărată la orice vârstă. Însă justificată doar la vârste înaintate
* Femeia este o melodie lirică, ce dă sens și culoare sufletului de bărbat
* Nu cere lui Dumnezeu să te răzbune. El nu este în slujba ta. Ci doar te ajută,  benevol
*  Viclenia înseamnă inteligență. Cea mai eficientă armă este viclenia
* Nu există comparație între iubiri. Fiecare este important prin ceea ce-l definește
* Sărăcia naște monștri
* Coșmar se poate numi atunci când ai vis erotic cu propria soție
* O idee fixă pare întotdeauna a fi și soluția problemei
* Copii ne fac fericiți când sânt mici, însă niciodată nu știm cum ne vor ignora
* Stabilitatea aduce normalitate unei țări. Stabilitatea României dezice ideea
* Politicienii români au vedere, dar nu viziune
* Muza inspiră și expiră
* Răbdarea, lecție de tenacitate care se învață
* Condiția de a fi om îți cere să fii capabil să accepți chiar și persoanele care sînt diferite de tine
* Suferința ne apropie de Dumnezeu
* Pentru lume ești o persoană, pentru o persoană poți fi o lume
* Furia și tristețea nasc clarviziune și putere
* Obsesia omniprezentă este teama de ceea ce ar putea gândi ceilalți
* Nu e război, dar e o luptă pentru pace de nu mai stă piatră pe piatră
* Ironia o dovadă a inteligenței, nu totdeauna benefică
* Evitați pildele biblice. Gândiți-le doar în contextul zilelor voastre
====================================================================

Mihai Emilian Mancaș: Veșnicul orb

     Proză                       

Numai clipocitul apei, stârnit de scobarii în bătaie, strică liniştea nopţii de noiembrie. Ceaţa stă nehotărâtă, undeva, aproape, deasupra apei. Aici nu răzbate lumina, nici de sus, de dincolo de neguri, nici din port. Apele lacului au o lumină a lor, interioară, captată de la farurile barajului şi trimisă în combinaţii enigmatice pretutindeni, sub miile de hectare ale oglinzii neclintite, în chipul argintului viu.
Dacă nu ar respia alături lacul, ar fi ca în toamna aceea de demult, când se adunau aici oamenii.
În penumbra difuză, se ghiceşte o siluetă umană, care, uimitor, păşeşte cu multă siguranţă pe marginea prăpastiei ce porneşte de aici şi se tot duce, la fel de netedă, încă şaizeci-şaptezeci de metri.
Omul din noapte se vrea şi se crede singur în locul acesta, unde poposise într-o seară de noiembrie, acum un duium de ani, la început. Poate că îşi caută amintirile ... şi mai caută ceva nedesluşit, o confirmare ori un verdict. Grăieşte de unu singur, cu voce scăzută ... Îşi slobozeşte din agrafe straiul croit din pânză de in şi respiră cu sete, în timp ce gândurile îl poartă undeva, departe ...
- De ce tocmai aici?
- ...
- De ce aici?
- Pentru că aici a fost primul nostru cort. Apoi baraca ...
- A, da, ştiu. Acolo, în stânga, se mai vede încă platforma de beton pe care ne adunam dimineaţa şi seara ... Acum s-a transformat în camping.
- Am fost brigadier. ... Eram mii de meteci, de palaizeri, cum ni se mai zicea.
- Ai un limbaj cam desuet. În ce veac să fi fost asta?
- Pe la început. Eu am venit aici chiar la început.
-De unde?
- Din facultate.
-Te dăduseră afară de acolo? Că aşa păţeau metecii.
- Nu. Abia luasem licenţa în istorie.
- Şi te-au zăpăcit sirenele?!
- Da de unde!
- Ce voiai să faci aici cu diploma ta de istoric?
- Diploma? Nici nu o luasem de la facultate. Aici era nevoie de braţe tinere, de săpători. O rangă, o lopată şi un târnacop.
- Nu aveaţi excavatoare ...
- Ai să râzi ... habar nu aveam că s-ar afla altceva mai bun decât ranga. Ranga ... Ciudat ... Credeam că vorbesc cu mine însumi ... Îi fi o stafie?
- Într-un fel, da, sunt. Dar asta nu te priveşte. Am fost cu voi în anii aceia. Şi voi cu mine ... Nu-ţi place prezenţa mea?
- Nu prea... Voiam să fiu singur. Nu te-am zărit. Îmi pare rău că te-am deranjat!
- Adică vice-versa! Ha, ha! De fapt, chiar eşti singur. Sunt, dacă vrei, o umbră.
- O umbră?! Şi totuşi ...
- Agasantă şi de neînlăturat, ca orice umbră. Spune-mi ce ai făcut mai întâi?
- Am săpat pentru amplasarea barajului. Pe malul stâng.
- Pentru asta veniseşi?
- Nu numai pentru asta. Voiam să fiu martor, să ştiu. Să ştiu tot! Şi să scriu o epopee ...
- Şi ţi-ai dat apoi seama că toate marile Adevăruri despre om sunt scrise de alţii, că de la Homer încoace nu s-a mai spus nimic nou ...
- Voiam să cunosc adevărurile generaţiei mele şi ale acestei vremi!
- Aha, ai citit mult ... Şi le-ai aflat?
- Dar nu am scris.
- Ei, asta e! Chiar nimic, nimic?
- Ba se pare că a fost ceva ... până ce m-am întrebat: despre adevărurile mele, ale sufletului meu, nu am nimic de spus? Ceva ce vor afla oamenii de la mine, numai de la mine ...
- Şi pe urmă?
- Credeam că ideile, ca aluatul cel bun, trebuie să dospească. Îmi repugna spontaneitatea. De obicei e superficială. Mi-am zis că într-o zi voi porni ca puhoiul de odinioară al Bistriţei. Ai văzut vălmăşagul de ape după furtună, mai înainte de a fi zăgăzuite?
- Ei aşi! Un râu de munte ca oricare altul. Un baraj ... Nimic nou sub soare ... Aşteptai să vină clipa desătuşării forţelor tale interioare?
- Da.
- Şi n-a venit. Normal. Şi cât ai mai stat aici?
- Unsprezece ani, până s-au încheiat lucrările. M-am dus atunci să-mi ridic diploma de licenţă. Profesor de istorie ... debutant la treizeci şi cinci de ani. Aproape că uitasem anul luptelor de la Troia ... Devenisem expert în betoane, dar uitasem a scrie. Orbisem!
- Ai pierdut unsprezece ani ...
- Cine ştie? ... Am primit un post de profesor într-un oraş adormit, de câmpie ... Nu m-am putut aşeza acolo. Îmi era dor de munţi! M-am înapoiat ...
- Mai ai ce aştepta?
- Azi împlinesc trei mii de ani. E timpul!
- Îţi mai dă cineva înapoi anii duşi?
- Pentru altceva am venit. Tu de ce stai aici? Ce faci? Sau eşti turist şi ai poposit în vreo pensiune pe-aproape?
- Pensiune? Nu. Pândesc. Aştept. Pe tine te aştept.
- Nu înţeleg ...
- Noaptea, ies la pândă. Aştept să văd umbra ta pe malul lacului, să mă apropii în beznă şi să te întreb. Iar tu să mi te destăinuieşti.
- Asta-i încă una!? Pe mine să mă aştepţi?! Păi eu , aici, eram nimeni!
- Pe tine. Şi ştii de ce? Fiindcă trebuie să-mi laşi amintirile înainte de ... Oamenii nu vor niciodată să moară. Non omnis moriar ... Nici tu nu vrei să mori, nu-i aşa?
- A, da, asta e! O faci pe salvamarul voluntar! Ţi-ai găsit o vocaţie: salvarea sinucigaşilor.
- Doar un sinucigaş! În atâţia ani, doar unu singur! Atâtea mii de nopţi!
- Şi cum faci? Ai o barcă pe aproape?
- Barcă? Pentru ce ? Stau să văd cum mori...
- Să mă vezi cum mor, pe întunecimea asta? Eşti nebun!
- Nu înţelegi, fiindcă nu ai murit încă.
- Cu siguranţă, nebun de legat. Nu te văd. Unde eşti acum?
- Aici!
- Unde te ascunzi?
- Aici. Aşa, mai aproape! Mai la dreapta. Mai! Mai! Aşa! ...
Lacul a plescăit leneş. Pe muchea prăpastiei nu mai este nimeni. La câteva braţe de poalele zidului înalt de calcar, apa tremură. Se aud ritmic bătăile de mâini ale unui înotător. Deaspra apelor se înalţă glasui celui care luptă cu întinderea brumărie:
-Prea repede râzi, Sfinxule! Ai uitat că eu cunosc bine locul. Doar de acolo săream în unde acum trei mii de ani. N-am să mă înec!
- Prăpastia e dreaptă ca un perete. Aici lacul are cea mai mare lăţime. Este locul cel mai bun pentru sinucigaşi! Nu rezişti înotând în apa asta rece. Suntem în noiembrie! Şi apoi, de ce să te salvezi? Eşti orb. Pentru ce să trăieşti orb?
- Şi Homer era orb. Şi eu, acum trei mii de ani ...
Departe de locul acela, pe malul dimpotrivă, acolo unde malul acoperit cu iarba arsă de brumă se lasă lin spre oglinda lacului, un bărbat iese din apă şi, clătinându-se, încearcă să meargă spre şoseaua pe care fulgeră din când în când farurile automobilelor, înălbind inul din tunica aheiană a înotătorului.
Din urmă, în tremur abia auzit, răsună vocea Sfinxului:
-Degeaba alergi, Oedipe! Ai să-ţi ucizi ...
Dar omul, ieşit la liman, nu aude. Păşeşte din ce în ce mai vioi către şosea. Un automobil opreşte şi o voce amabilă întreabă:
-Încotro mergi, drumeţule, ud cum eşti, pe jos, în frigul ăsta?!
-La Teba! La Teba!
Urcat în automobilul care zvâcneşte în trombă, Oedip se duce să-şi întâlnească din nou destinul.

Mihai-Emilian Mancaş/ Bicaz, 18 noiembrie 1966

P. S. Asta e ... Nu bănuiam că scriu de fapt povestea vieţii mele ...

Geo Vasile: Poezie

==========================

CI VINO IAR DE-ȚI OCROTEȘTE...
Ci vino iar de-ți ocrotește cerșetorul,
invocă-i crosa, crucea inimii și coronara,
mareea sângelui precum amorul
flux și reflux, o tu, fecioara, selenara...

Ai grijă să-i desmierzi doar zone erogene,
supliciul să îi fie aproape îngeresc:
căci el e-nchinător la muza Melpomene
și darul lui va fi, bineînțeles, unul regesc....

Aruncă-ți rochia ta de-adrenalină
pe ochii lui cuprinși în unghi de azimut...
ești viciul însuși cel fără de vină,

Intră cu el odată în cuvântul totemic rut:
s-aveți tubul de oxigen pe-aproape
și de îmbălsămare aseptic fard de pleoape
===========================

Ionuț Pande: Dialog mut...

Poezie, Poezie, Poezie, Poezie

Cum zici că te cheamă? Om?!
Eu?! Sunt cum mă simți: Moartea.
Deși în alte cercuri mi se spune Eliberatoarea.
Eu îți devorez țărâna plămădirii?!
Aiurea! Ți-ai ales din ce-i mai bun, ce-i mai prost!
Ești colivia propriei Păsări de văzduh.
Pasărea văzduhului nu are margini, e pretutindeni,
doar ii auzi foșnetul prin aer.
Tu i-ai făcut hotar din țărână.
Suferă de dorul de Înalt!
Ești egoist și fățarnic și te autodevorezi.
Furi, dușmănesti, ucizi!
Apoi dai vina pe mine.
Știu, știu, știu! Mori devreme fără să faci rău și viceversa.
Dar cine nu face nimic e un ceasornic ce nu funcționează.
Cum? De ce mor copiii?!
Cine te-a făcut pe tine, Omule? Supranatura?!
Mă faci să râd, eu care nu zâmbesc niciodată.
Tu crezi că te-a frământat Luna, te-a dospit Vântul și te-a copt Soarele?!
Aiurea!
Hazardul lucrează după legi probabilistice;
El generează fiindul și nefiindul.
El e cauza neexplicatelor.
Tu îți trăiești fantasmele, îți proiectezi propria realitate.
Ești un panoptic al propriilor gânduri.
Cum? Îmi ceri să vorbesc în metafore?!
Habarnamistule!
Eu sunt realitatea simplă, simplă și unică, fără cuvinte.
Eu sunt eliberatoarea păsării dinlăuntrul tău.
Eu nu sunt metafora ce-ți umple gâtlejul.
Eu sunt hiperbola ce umple văzduhul.
De ce văzduhul?!
Căci pământul e analfabetismul zborului tău.
Eu te alfabetizez, Creatură cu două gambe și aripi atârnânde!
Efemeritatea e materia ta primordială.
E adevărul sângelui din tine.
Veșnicia?!
Eu sunt principiul realității și atât.
Dar tu, tu, Arlechin cu nasu-n vânt?!
Veșnicia ta e așteptarea viermilor între două dezrobiri consecutive.

De ce taci? De ce taci?

...Scutură-mi țărâna!

Doina Moritz: Trandafirul castelanei

========================

Un cavaler salut-o castelană,
Îi pune trandafirii la picioare...
Din patru zări, pornit-au să se cearnă
Păreri de rău ascunse în uitare.

Cavalerul în lupta lui cu timpul
Pășește falnic prin brazde de tăcere ...
Orgolii vechi îngheață anotimpul,
Privirea lui sfidează-a lumii vrere.

Cavalerul cu mâna tremurândă
Și-a îmbrăcat armura numai zale,
A înspicat în dor clipa flămândă
De-a câștiga războaiele finale.

Cavalerul și-a aruncat blazonul,
L-a-nlocuit eșarfa catalanei...
Floarea iubirii a-nroșit gazonul,
Păleau rubine-n calea castelanei.

Un cavaler împovărat de vină,
Din rana sângerândă-și scoate spinul...
Petala trandafirului suspină...
Lupta finală se dă cu destinul!
========================

Carmen Silvia: Piese de puzzle

                                                              

Aș vrea
Să pot descompune timpul
În piese de puzzle
Pe care apoi să le așez
În tablouri mai mici, alese,
Imaginate de glasul sufletului meu
De acum...
Știu că vor fi câteva piese rătăcite,
Dintr-un joc de mult uitat
Pe care nu l-aș mai vrea refăcut...
Dar vor fi și piese
Peste care aș sufla praf de stele
Ca să rămână prețioase
Dincolo de timp...
Și vor mai fi piesele de puzzle
Cu tine
Pe care le-aș imprima
Pe mine
Să fiu sigură
Că nu le mai pierd

Florian Dan: Anotimp de toamnă

===============

Vânt și ploi mai dese,
Și frunzele duium
Încep să mă apese
Pe inimă acum;

Gânduri ca pe bandă
Bat grelele minute
Cu mica sarabandă
A frunzelor căzute;

Și amintirile mă cheamă
Prin ani să mai ascult
Foșnirea de-aramă
A toamnei de demult...

Nici nu mai știu de tine,
Încoace, de un timp;
Nu plângi și tu ca mine,
În tristul anotimp?!...
================

Nely Vieru: Sculptură în piatră

  versuri                                              

Prin ploaia de gânduri în toamna târzie
cu siguranță de sine, doar un vis împlinit
nu frunzărește tristețea prin suflet ,el știe
să facă din piatră un cioplitor fericit 

Prin vălul de fum și veștede frunze
prin gânduri, prin visuri, prin noapte,
artistul înmoaie penelul în călimara cu muze
din suflet pictează,din minte, și sapă în piatră cuvintele toate.

Cu pana tocită în cremenea minții
nu-i piatră să steie necioplită pe veci .
La tine icoană se înclină toți sfinții,
coastă din coastă zidită în temnițe reci.

Prin ploaia de gânduri, în toamna târzie
cu pana tocită și-aripa-nmuiată
în calimara cu muze doar un vis să rămâie,
s-așterne poetul în piatră icoană sculptată!
(Album: Aripi de pământ)                              

Ina Dumitrescu: Suflet


Spune, cui și pentru cât ai vândut zâmbetul meu?...
 mi-am uitat sufletu-n tine și se zbate ca un leu...
Nu-l mai ține printre gratii, zvârle-l corbilor și morții
sau bucăți fă-l și aruncă-l să-l culeagă mâna sorții.
Lasă-mi doar o bucățică neatinsă de-a ta gură,
S-o sădesc din nou în mine să rodească rug de mură...
Suflet negru, dulce-amar cu miros de primăvară,
Nicicând să nu îl mai uit într-un trup, să-i fiu povară...
Stau înconjurând genunchii cu tăcerea unor brațe,
Ascultând soapte ce taie...falsități...iluzii hoațe...
Ce să fac cu trupul ăsta rece ca un ciob de sloi ?
Îti dau viața ta mințită, tu dă-mi sufletu-napoi!

Nelu Cazan: Destine paralele

versuri
Atât cât sunt pe acest pământ
Destin învolburat de vânt
Voi pune o lacrimă pe carte
Destin, de viaţă şi de moarte

Destine plânse într-un cuvânt
Scrise în piatra de mormânt.
Destine paralele sunt
Numai aici pe acest pământ .

Urme, amprente, semn de carte
Nimic nu le poate desparte
Chiar de strălucesc efemer
Şi o soartă crudă le desparte .

Azi vi le las aici în carte
Ele se vor uni în cer.
Destinul meu, destinul tău
Vegheat de un singur Dumnezeu .

Pentru că aici ne sunt mister
Se vor îmbrăţişa în cer
Pentru că acolo printre stele
Nu sunt Destine paralele.

Destinul rău, dar şi cel bun
Cum le simt eu azi, un nebun
Destinul dulce şi amar
Ce-îl bem ca un ultim pahar,
Al existenţei pe pământ
Numai acolo printre stele
Numai pot fi...doar paralele...
==================

George Sangortya: Inoxidabila privire


Tiptil pe-asfaltul rece...
Proeminente vorbe intinse ,
pe-o felie de paine cu magiun
Bunica,care abia se tinea pe
picioare
Sa ridice receptorul interfonului
pierdut......
Liftul antipacifist
,blocat intre doua etaje
Virginele radeau si ele ,
in oglinda sparta
Sobolani cat pisica
,alergau printre candele aprinse
Ma uit in jos.....
Ultimul parter de zorii dreptatii
Postasul sa urcat ,
intr-un balon cu aer cald
Pe care l-au doborat talibanii
rapit dintr-un roman
abstract
Eminescu a iesit din poza lui
,ca sa ma salute prieteneste
Afara ,
[ fulgere metalice ]
Am pus un pahar pentru Dumnezeu
Apoi ....a dat cu ploaie ...
-
Parastasuri antidefinite ,
ascnse-n figuri mortuare
Popa juca leapsa in curtea biserici
, cu ingerii decazuti
Flori de plastic..
Oase fripte la ceaun cu usturoi
Creionul rozaliu din mana mea,
parca vorbea cu mine
prin telepatie......
Andreea Esca prezenta
,ultimul jurnal de stiri
Unde doua doamne in varsta bisexuale
,radeau una de alta
Asta ,
spre deliciul doctorului moarte
Care nu a mai rezistat in fata mea
, si mi-a facut o anestezie
in bratul stang
Muzica lui Strauss ,se auzea
in castile mele
La maxim devoratori de peisaje
inoxidabile
-
Si-atunci ,
ce putea fi .....
Doar un nor de cenusa,
care sa scuturat pe jacheta mea de piele
Iordanul era aici ...
Topoare demirurgice
in culori de turcoaz
Incursiuni prin minti bolnave
Pandemii pierdute-n mii de stafete, la triatlon
Don Semaca ...
cu ultimul cartus pe teava
Asta spre disperarea mea
,ca nu-mi bausem cafeaua
de dimineata
Biletul uitat intr-un sertar
Candva ....
la Moulin Rouge
Sau de ce nu la Alhambra
Ca eu sa stau ,la ultima seara
,cu carabina pe masa
Dansuri ,in faima cabaret
Doar trabucul neterminat
, ca intr-un sejur bolnavicios
Trenu care il ducea pe Papillon,
in rai .....
Apoi ma-m trezit,
din vesnicul ticait de ceas

Giorgian Ionuț Zamfira: Lună nouă

   versuri                                        

E luna-n care vom plăti lumina
Mai mult decât voiajul către cer,
Ai vrea să pregătești acuma, cina
Cu ce-a rămas acolo-n frigider?

Am scos din bancă tot ce-am strâns odată
Să cumpăr casă, d-aia din chirpici,
Dar m-am trezit cu-amenzile în poartă
Și cu-o scrisoare: - Casă? -Ia de-aici!

Lucrez cu ziua până pe-nserate...
Că nu găsesc contract oricât aș vrea.
Fără vaccin azi sunt lăsat în spate
Și nu pot nicidecum înainta.

Se termină și hrana dar și apa
Și n-avem bani să cumpărăm ceva,
La preot dacă-i spui să-ți sape groapa
Îți cere taxă și pe viața ta.

E luna-n care ne vom da de-a dura
Și n-avem lemne, nici măcar de-un foc,
Pădurea toată și-a platit factura
Și hoții sunt eroii-acestui joc

Itoafă Adrian George: Poezii




O idee

Restrâns, condiționat,
ghemuit ca un făt, cautător de pântec
simt contracțiile unei gravide detașate,
să simuleze apariția unei lacrimi.
Replantat stau atârnând de burta uneia,
și-n loc să-mi dezvolt organele
mă subțiez, mă elimin și dispar.
Medici caută explicații,
fără a desluși de ce?
Eliberat din ce, înspre ce?
M-am născut, o idee!

Un astru dematerializat

(Inspirat de tabloul lui Van Gogh- Noapte înstelată)

Un astru dematerializat
redat de fracționate umbre,
ochii se împart în tot ping pong-ul răvășit
prin distanțe, reușim să coabităm
cu diverse sfere pictând arșița
acaparată pe un galben din cer,
uneori se confruntă leșinul
fiecărui consumat de mirajului
picăturilor de nori, unde rămân uimite
vocile pe ciorchininele extins
în informații conturate,
o metodă activ- participativă,
stând pe interferența vibrației,
aceeași constantă ce consumă
fiecare particulă aflată-n distanță.
O distanță nesigură unui trup existent
prin sinele cunoașterii comprimată
pe un singur ciob dematerializat,
obligat la aflarea sinelui.
Află cărui fragment aparții
în toată dematerializarea astrală,

coexiști pe fluctuațiile
invizibile ale gândurilor.

Biet suflet

De-ar lumina biet suflet spre călător pierdut ,
să-l poarte către sine, să-l regăsească-n gând,
ar fi o-ncununare a unui spațiu mut.
O cârtiță ghidată de liniște-n adânc,
mă poartă mai aproape, să-ți fac din lut veșmânt,
de-aș locui pe falii, ce se cuprind adânc ,
în formele de piatră, să șlefuiescă nud ,
neîmbrățișate urme, mă întunecă în gând,
iau truda subterană, devin un biet dinam,
și luminez în grotă, la suflet să-mi ajung,
de afară vine-un strigăt, de spaimă mă ascund,
pământul poartă-n sine, tot trupul ce-am avut.

O înălțime și o adâncime

O înălțime
și o adâncime
a zâmbetului
depășind galopul
vântului,
pare suficient

pentru a cântări
lacrimile norilor
ce călătoresc
pe așternutul
picioarelor reci.
Fiorii reci ne cuprind,
îmi ajunge
să te știu îndrăgostită.
Ce importanță
mai are o înălțime
și o adâncime
în care trăiești,
când dimensiunea fericirii
ne aparține?

O carte decedată

I
Ziua în care Dumnezeu a rămas insolvent
A fost atunci când am cerut cărți și-am primit caiete,
Sper că nu are de gând să mă-nscrie la școala lui supremă,
Încă sunt absolvent prin grădina eternă.
Apuc să-i scriu, și scriu așa din toate, câte dorințe adunate,
Ultima pagină o închei prin rugă să îi ajungă
El și-așa duce-n spate destule neîmpliniri.
II

Tu femeie, copilul din pântecul tipografiei
nu este metaforă,
Nici la îndemâna avortului la care ești predispusă,
N-ai dreptul să împlinești o biată carte
Pentru că nu te-ai protejat la lectură,
Ești datoare să o mângâi, citești, să o visezi,
Tu, femeie ai rămas grea dintr-o dată, ai dăruit doar o carte
Poleită cu aur să placă vederii, nu creierului.
III

Dumnezeu, femeie, gânduri, conștiința o pătrunde,
Căutând cuprinsul cărții, cad și timpul e-n zadar,
Forma statică rămăne, neîmplinită de concept,
Sufletul lipsind din forma tipărită de dorințe,
Ceatorul fuge-n lume, nu‐și mai vede niciun rost,
A creea e o minune, conștiința e în regres.
IV

O carte scrisă mâine, cuprinsă în foi de aur,
Nu poate prinde viață în inimile stinse,
Toți cititorii pleacă, șoptind în dezacord,
Valoarea este dată de conținut, nu foi suflate-n aur,
Să naști este minune, un titlu poate crește de are și folos,
Nu scrie doar de-a scrie ceva lipsit de sens,
Un manuscris se naște, o carte decedată.

Ciulini de Bărăgan( fragment)

Dacă oamenii au stat înghesuiți și urmăriți de securitate, singurii eliberați,
erau ciuninii. Vântul îi plimba ici-colo, fără a poseda identitate, ca un
balon imens, rostogolit spre curțile năpăstuiților. Poate nu știați, dar
locuitorii acestor ținuturi nu erau băștinași, erau aduși forțat, împotriva
voinței lor, aici vântul te omoră, dar și sărăcia. Era evident că acea detașare
forțată, de fapt un fel de lagăr al distanțelor, unde supraviețuirea era un
miracol.
Deportații, cei ostili regimului, în mare parte intelectuali ori cheaburi
desproprietăriți, erau aduși cu forța pe acest tărâm neprietenos, fiind
urmăriți și eliminați de miliția detașată.
Așadar, în lipsa unor preocupări motivaționale, lipsiți de orice mijloc de
ași procura hrana, apelau la artificii ce le satisfăceau dorințele. Repet, în
acest ținut nici iarba nu crește, doar mărăcinii. Până la aducerea de pământ
fertil, construirea de case cât să crezi că sunt locuite, niște bordeie în
pământ, locuitorii, găseau ca utili acești mărăcini smulși de vânt.
Copii alergau rostogolind ciulinii cu mânuțele, mai tare decât vântul și
uite așa ajungeau în mijlocul bărăganului, până părinții alertați de
strigătele șacalilor, reușeau să îi recupereze, cu voie de la ăi de sus, ochii
și urechile cerului.
Alții, domesticeau ciulinii, ba, le punea și nume. Ei na, drăcia dracului!
Pe bune! Ăia mari, ciulinii, erau la mare căutare, alergau mai repede și
erau mai fioroși. Cei mici, erau și neastâmpărați, se cuibăreau prin fiecare
orificiu, uneori îi găseau în casă, erau băgați de grabă în sobă, încălzind
apa pentru buze.
Ei da, puțină apă cu sare și o mână de iarbă, erau suficiente pentru hrana
zilei.
Și cei mari își trimiteau țigarete din foi uscate prin ciulini, așteptau bătaia
vântului, intensitatea și oprirea lor exact la aplecătoare, cum caii la han.

Apoi cel care a primit, trimitea tot prin același mijloc, urmărind
schimbarea vântului, frunze de coada șoricelului, știa că are grave
afecțiuni și căuta să-l consoleze astfel pe nefericitul jun.
Neavând voie să umble, aveau statut de pericol pentru clasa muncitoare,
aceștia au găsit mijloace de supraviețuire, folosindu-se de ciuliniiv
bărăganului, iar copii alergau veseli lângă Azorel, Câinica ori Ciulinica.
Se pot captura și astăzi ciulinii, ei sunt liberi cum caii de la Letea, și
deportații au dăinuit liberi în cuget și simțiri.
Până data viitoare, urc pe-un ciulin nărăvaș și vă las!

Aș vinde iubirea la buchet

Aș vinde iubirea la buchet, fericind oamenii. Izolat într-un spațiu confuz,
lângă poarta spitalului neuropsihiatric. Stau marginalizat pe o tarabă
agățată de gulerul răvășit al cămășii, întărit de un colier nesfârșit cu
dăruire, am adunat inestimabile gânduri plăcute.
Toți uităm să dăruim iubire, uneori uit și eu, până bucuria capătă ambră
nepotrivită oamenilor hâzi. Și melancolia se vinde risipind intenții. Nu mă
poticnesc, caut locul potrivit, locul oamenilor răvășiți, trecuți prin
suferințe.
Lor le vând iluzii, deținând termenii parapsihologiei, umblând acolo unde
e nevoie. Aș spune că sunt un impostor, dar nu, tangențial poate, însă mă
diferențiez prin crez. A crede în acțiunea perceptibilă, e o încununare a
noilor simțuri ce-ți crează o stare de beatitudine și bucurie pe termen
scurt.
Negustor de iubire, aștept suflete nefericite, spre a le ferici. În zadar!

Oamenii din ziua de azi nu au nevoie de fericire palpabilă, își vând
trupurile ieftin, la gramaj, se așează pe taler și trag pe nas fericire. Alții
rămân într-o lume imaginară, depresivă. Pe acești nefericiți pot să-i
vindec. Să stau alături, să fiu o prezență vie, să nu mai vorbească singuri,
să le ofer brațele mele și inima la nevoie.
Azi nu am vândut, așa că strâng buchetele la ceas târziu. Nimeni nu caută
să-și fericească sufletul azi. S-au obișnuit cu drama, consumă din roadele
ei până cad într-o depresie indusă.
O bătrânică întreabă: cât costă maică buchetul cu iubire?
Doi poli, cât de-o țuică.
Fira-ți ai dracu' de nebuni, umblați liberi și-n casă nu-i nimeni!

Țăranul român

Vreau să fiu țăranul lui Grigorescu,
să alerg într-un cadru frumos,
încălțat cu pământul,
până tălpile roase
pot pătrunde adâncul rănilor cantonate,
să ating demnitatea țăranului liber.
Țăranul răsculat al lui Octav Băncilă,
evadează și mână carul cu boi
al lui Grigorescu.
În toată singurătatea statică,
părăsește tabloul și-l regăsim
în altă poveste.
Pe brațe adună crizantemele
și dumitrițele lui Luchian,
le dăruie cu drag țărăncuței,
pictată la fântână de Ion Marinescu Vâlsan,
se hidratează direct din găleată
și îi întâlnește pe cosașii
lui Camil Ressu,
odihnindu-se pe fân .
Marcel Mitea îl surprinde la masă,
stând pe gânduri,
în casa țărănească a lui Băeșu Aurel,

adăpostindu-i trupul neprihănit
până mâine, noapte bună!
Corneliu Baba ni-l înfățișează la somn,
lângă țăranca lui dragă.
Cazacu Alexandra îi deschide fereastra
spre suflet,
până îl întâlnim, înaintând prin noi,
admiratorii și devenim imortalizați,
dezbrăcați de cosmopolit,
călătorind prin tabloul fiecăruia.
Arborez strigătul țăranului răzvrătit
și neîntinat.
Mă prind în spatele tabloului
cu țăranul român,
atașând sufletul
de cuiul fiecărui tablou.

Marea Neagră

Marea Neagră
și-a lăsat părul cârlionțat liber,
o reflexie mirifică,
scoici prinse, alge și val.
În treacăt se zbat
pupilele dilatate la geamul
teraselor goale.
I-am deschis ochii,
cât să vădă soare,
mângâi țărmul , apoi tresar;
Inimă ai?
Bate așa tare, că simte pământul
cutremurul faliilor tale.
Ce-mi ascunzi?
Așa mare, nu pot să trec pragul,
tot fugi în reflux.
Un inel de la scoica pierdută,
rămas pe inelarul meu deget
te mai strigă!

Stelian Platon, între fizic și metafizic

  Stelian Platon             

chiar dacă marșează prin cotidian nu scrie forțat de împrejurări ori virusat de stilul clasic și nici pompos sau exotic pentru că, înainte de toate, își interoghează propriul suflet și tocmai de aceea, pe cât de concis pe atât de complex, stările poetului capătă sensuri comune umanizându- le ca și când acea trăire ar oferi o larghețe multivalentă.

Și așa este!
"Distanțele m- au înghițit mai lacome ca marea/Pe umeri purtând greu destin ce mi-aruncase Dumnezeu./Rămase sufletul acasă și toata-ngrijirarea./Rămase fericirea ne-ncăpătoare în bagajul meu."(Distanțele).
Refugiul poetului în cuvânt îi dă prioritate gândului, dar și sufletului, de a se întâlni cu neliniștile și dramele celor din jur. Nu, nu este o rutină ordonată și dictată de stilul în care scrie ,dar care pare mai plauzibilă, ci este o măsură a emoțiilor repetabile zbuciumând, uneori, interiorul său, așa cum de fapt reiese și din citatele inserate în prezența notă de lectură."O flacără înșirată in forma unui dor de țară/Degeaba-n străină mare aș încerca s- o nimicesc/Iubind simt umbrele de-atunci cum greu incep să doară,/Iar vameși cinci îmi confiscară dreptul să iubesc."(Distanțele) sau "Mă duc dureri de suflet înspre voi/ și ura pentru trădători mi-aduce,/Să le strig: Jertfa să îmi dați 'napoi/ Dati-mi înapoi jertfa de pe cruce" (Chemarea)
Remarcabil la Stelian Platon este onestitatea care convinge chiar dacă, uneori, am impresia că se strecoară subtil în interiorul ființei pentru a o explora motivat fiind de micile "revolte" ale sufletului. Nu, nu tulbură evenimentele și nici ordinea lucrurilor , ci după o parcurgere atentă le descrie in permanență că fiind parte din el. Uneori emoțiile poetului nu sunt conforme cu realitatea dar trăirile repetabile , chiar îndoielnice câteodată, îi măsoară pulsul și atunci tentativa de subiectivitate crește într-un ritm alarmant. Și da, poetul, după o liniște meditativă, iese din zbuciumul lăuntric și se înalță ca un vultur peste ecoul neliniștilor și dezamăgirilor.
Stelian Platon este un poet atent la detalii care, prin până să, le înnobilează ca mai apoi, după caz, să le înregimenteze într- o stare sau alta. Pe scena lirică Stelian Platon joacă un rol bine determinat caracteristic actorilor cărora drama capătă sens și o redirecționează către mulțimea care își aplaudă suferința.
Citind ceea ce scrie Stelian Platon și văzându- i preocupările de zi cu zi, deși nu ne- am întâlnit niciodată fizic, m -am tot întrebat, cum poate un individ ca din pustietatea lucrurilor să scoată ceva viu, ceva care pulsează și care
va întreține viața lăuntrică a acelora "atinși" de cuvântul său.
" Necazul urcă în diagrame//Precum firul unui cântec tot mai trist,/Copiii mor întâi de-ale fi foame/O lacrimă mă-neacă, deci exist!" (Chemarea)
Da, exiști!

(Teodor Dume, membru USE)

*** Poezii de Stelian Platon                        

Despărțire                                    

Dacă astăzi sunt un sclav, nu sunt de război,
E c-am plecat departe să vă las pe voi
Să vă slujiți un cer cu zările nedrepte
Și cinici profitori cu vorbele suspecte.

Azi simt o durere și nu pot să o-mbun,
Din cerul de-acasă vreau stelele s-adun,
Simt râul Vedea cum în liniște coboară
Și-n vale așteaptă ruinata noastră moară.

M-am retras în vise, cum a vrut Fortuna,
Mi-ați furat și vârsta, deși viața-i una,
Ați furat o țară și zodiile toate
Gătite în ură și pietre blestemate.


Clipa                                             

O clipă pioasă cu gândurile goale
Suia povârnișul rugăciunilor sale,
Pădurea scăpase de sub legământ
Cum noi am uitat că avem un pământ.

Alunecăm prin geruri și înotăm prin ploi,
Citirăm arătări în frunze de caprifoi,
Deschidem uși, chiar geamurile toate
Dar lumini nu vin dintr-o veche carte.

Din reflex, la școală ne mai ducem uneori
Să-nvățăm a face autentice erori,
Adevărul e aprinsă tortură
Și scapă uneori printr-o spărtură.

Sudorile îmi sunt foc șiruind pe spate,
Iar ceasul sfânt al țării demult nu mai bate.
Din ce-a fost nu au rămas nici amprente
Și prosperăm în „ dolce far niente”.


Distanțele                                       

Distanțele m-au înghițit mai lacome ca marea,
Pe umeri purtând greu destin ce mi-aruncase Dumnezeu,
Rămase sufletul acasă și toată-ngrijorarea,
Rămase fericirea ne-ncăpătoare-n bagajul meu.

O flacără insistă-n forma unui dor de țară,
Degeaba-n străină mare aș încerca s-o nimicesc.
Iubind simt umbrele de-atunci cum greu încep să doară,
Iar vameși cinici îmi confiscară dreptul să iubesc.

Bieți poeți, scotocesc întrebând unde-i fericirea
Străbătându-i lung și clandestin geografia.
Sleit amurgul gros îmi decriptează amintirea
Când sfielnic îți mai sărut discret fotografia.


Chemarea                                      


Motto

Necazul urcă în diagrame
Precum firul unui cântec tot mai trist,
Copii mor întâi de-ale fi foame
O lacrimă mă-neacă deci exist.

Am fugit urmând acea chemare
Fericit în zborul meu asurzitor,
Simțeam că voi bea polen de floare
În Edenul de păcat dezrobitor.

Și rupt de-acasă nu a fost de-ajuns,
Între străini aici e fiecine,
Copilăria, casa nu s-au smuls,
Și țara, toate, nu s-au smuls din mine.

Te strig poporul meu contemplativ
Și astăzi te mai strig ca la început,
Demiurgu-i glacial cogitativ.
Iar pentru noi nu are altazimut.

Mă duc dureri de suflet înspre voi
Și ura pentru trădători m-aduce,
Să le strig: Jertfa să îmi dați ‘napoi
Dați-mi înapoi jertfa de pe cruce.

Credo                                              

Puteam să cred că viața e autoimună,
Dacă totdeauna aș fi crezut numai în texte.
Totuși existența se bazează pe minciună
Precum și amețeala cultivată în pretexte.

Trăim deșarta viață în iluzii și blestem
Și-n faliment nu reușim să facem vreo sincopă.
E noaptea sora cea mică a morții și mă tem,
C–am putea s-adormim neconsolați și fără popă.

Sfidăm abject din cartier cu chip de mahala
Și ne-am tatuat pe fese sfânta cruce a lui Christ.
Sântem desprinși și de prezent din orice balama,
Asemenea sihastrului însingurat și trist.

Imponderabilitate                         

Cu aburi noi se-aprinde noul anotimp
Rătăcesc scântei printre stâncile de ape
Copaci de plumb, cu rădăcini înfipte-n timp,
Se-apleacă peste stele ca să se adape.

Jilavă-i bolta adânc bacoviană.
Cu ierni în piept, ce curg prin noaptea de cerneală,
Îngeri se împart, la fiece persoană,
Și-n poarta mea așteaptă saci cu amăgeală.

Sunt uitatu-n imponderabilitate
Pierdutul dincolo de nori, de soare şi stânci,
Umbra mea firavă nicăieri nu-ncape
Măcar pe unde-mi făcu vicleana soartă brânci.

Dimitriu Gabriela: "Ferestre spre marginea lumii" și "Moartea din vis", de Teodor Dume

          Note de lectură             

Am terminat de citit ambele cărți ale poetului
Teodor Dume, încă de acum câteva zile!
Este vorba despre: ,,Ferestre spre marginea lumii” și ,,Moartea din vis”, două cărți care m-au învăluit, prin frumosul care mustește în sufletul acestui creator de calibru, determinându-mă să analizez în amănunt, dacă am dreptul și posibilitatea de a face o recenzie.
Nu am făcut niciodată o recenzie la o carte de poezii și acest aspect, este criteriul care m-a încetinit să scriu câteva rânduri, nedorind să știrbesc nimic din uimitoarele recenzii scrise de cunoscători și critici literari, la cele două volume.
Voi face o recenzie a sufletului meu și atât...
Poetul Teodor Dume, m-a surprins prin simplitatea afectivă dăruită fiecărei poezii și titlu evocat, dar și prin amplitudinea trăirilor interioare, pe care ni le oferă nouă, cititorilor, cu fiecare vers personalizat prin propriile meditații. Domnul Dume, are un stil unic de abordare a fiecărei poezii în parte, reprezentat printr-un tipar propriu de evaluare și de
constatare a propriilor sentimente, coroborate cu visurile și dorințele fiecărui om de a-și ocoli cât mai discret, clipa Morții și pașii care-l duc până la Ea.
Tuturor ne este frică de sosirea acestui moment și cu toate acestea, descoperim în poezia dumnealui, sclipirile omului împăcat cu destinul și inevitabilul.
Pentru poet, persoanele dragi plecate prea devreme într-o altă lume, decât cea unde el încă-și urmează calea vieții, reprezintă incertitudinile și propriile lui rădăcini înfipte adânc în propria conștiință, care au încercat să-l clatine odată cu pierderea mamei, sau tatălui drag. Poate acele rădăcini s-au desprins din solul trupului unde erau înfipte și pentru propria persoană...Nu știu multe lucruri despre domnul Dume...
Un om care scrie cu sufletul așezându-și  în palmele cititorului toate  trăirile.  Se poate să fi avut o întâlnire cu Dumnezeu în trecut, sau într-o altă viață.


Nu știu de ce cred asta... Sunt sigură însă că toate versurile care i s-au creionat în inimă și au fost expuse ulterior în cele două cărți, pot avea un impact enorm asupra cititorului dornic de cunoaștere, dornic de a descifra tainele Vieții și ale Morții. Bun cunoscător al sufletului și minții Omului, o persoană meditativă și cu simț filozofic,
Teodor Dume ne deschide ferestrele către marginea lumii, atunci când găsește o poartă închisă. Cu siguranță, nu se va da niciodată bătut în fața sorții, trăindu-și fiecare moment existențial ca și cum ar fi ultima clipă, cu o intensitate emoțională admirabilă, demnă de un adevărat cunoscător al vieții, dar mai ales, mereu în căutarea și descifrarea condiției umane.
Vă felicit pentru frumosul dăruit și vă mulțumesc iarăși.
Mult succes pe mai departe! 

Amalia Achard, traduceri poezii de Marin Sorescu

 J’ai bandé les yeux…

Marin Sorescu
D’un foulard vert
J’ai bandé les yeux des arbres :
Trouvez-moi, j’ai leur ai dit.
Les arbres m’ont trouvé très vite
À l’aide d’un éclat de feuilles.
D’un foulard de nuages
J’ai bandé les yeux des oiseaux :
Trouvez-moi, j’ai leur ai dit.
Les oiseaux m’ont trouvé
À l’aide d’une chanson.
D’un sourire
J’ai bandé les yeux de la tristesse
Et la tristesse m’a trouvé le lendemain
Dans une histoire d’amour.
De mes nuits
J’ai bandé les yeux du soleil :
Trouve-moi, je lui ai dit.
Te voilà, dit le soleil,
Derrière ce temps !
Cesse de te cacher,
Cesse de te cacher !
Me disaient toutes les choses
Et tous les sentiments
Auxquels je bandais
Les yeux.
(traduction d'Amalia Achard)
Am legat
Marin Sorescu
Am legat copacii la ochi
Cu-o basma verde
Şi le-am spus să mă găsească.
Şi copacii m-au găsit imediat
Cu un hohot de frunze.
Am legat păsările la ochi
Cu-o basma de nori
Şi le-am spus să mă găsească.
Şi păsările m-au găsit
Cu un cântec.
Am legat tristeţea la ochi
Cu un zâmbet,
Şi tristeţea m-a găsit a doua zi
Într-o iubire.
Am legat soarele la ochi
Cu nopţile mele
Şi i-am spus să mă găsească.
Eşti acolo, a zis soarele,
După timpul acela,
Nu te mai ascunde.
Nu te mai ascunde,
Mi-au zis toate lucrurile
Şi toate sentimentele
Pe care am încercat să le leg
La ochi.

Postare prezentată

Teodor Dume: De ce, tată?...

Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșat...

Top 10