Itoafă Adrian George: Eseuri

Pe frontul condamnat la treceri

Rănite ziduri scorojite adun la geamul prăfuit de vreme. Apusul zace crud pe gleznele zdrobite, tac
contemplând tot verdele de afară. O clipă șoarecele roade din frigiderul gol, iar seara pe divanul
rupt se întinde.
Cămara de la colțul străzii, stă pregătită de plecare, se mută mai la vale. Am car cu boi, dar îmi
lipsește scara să îi cobor, să plimbe așteptarea spre alte zări.
Stau singur pe fronul condamnat la treceri de hotare, în ceata cea creștină se zbate o rugă învinsă, în
timp ce-un felinar plutind la capătul ferestrei, se împinge-n ușă, năvălindu-mi spațiul. Cât mă
crucesc, zăresc o babă hârcă ce intră-n șifonierul gol, și apoi o înghite. Aceasta stranie
metempsihoză, îmi vrea ca alinare trupul, umbrit de incertitudini, ce mi-au brăzdat țesutul. Îi suflu
adânc în felinar și strig, că n-am făcut cu ea vreun legământ. Apuc să ies și casa o astupă, în
pelerina neagră își dă suflarea. Aprind o lumânare și răsăritul mă cuprinde în absolut, sunt integrat,
desigur.

Amprenta

Călătorim cu pași grei spre gura apei, despărțiți de podul fisurat, unde o salcie crește din betonul
înălțat, pe pilonii înfipți în adânc, iar noi copleșiți ocupăm toată structura ținuți de brațe, înlemnind
nefiresc, rodind degrabă sub amenințarea prăbușirii.
Apele curg cum vin, neseparate, nici noi nu ne abandonăm. Singură este salcia înălțată spre cer, ca
o punte între temeri umane.
Un patefon vizibil, surprins, își ondulează placa de vinil, prinsă de acul ce repetă un scurt
repertoriu, ca un preludiu al atemporalități unei picturi statice, stăm levitând lângă salcia groasă.
Arhaicul peisaj adună privitori ce sculptează inimi, pentru a ne însufleții.
Și astfel suntem în animismul desprins din suburbanul conștiinței ce imaginează un prozaic tablou,
deși noi suntem concepuți din milenii de gânduri, sub urmele unei mâini rămasă pe peretele peșterii
Chauvet-Pont d'Arc, pare a spune că au fost pe aici ideile, sub amprente împietrite.
Din corul învelit de urmele pensulei cărămizii, ce ne-a zidit bucuria de a fi, s-a desprins tencuiala,
devenind vizibili.
La final constatăm că suntem cununați cu neputința de a emigra deasupra, pe treptele nemăsuratelor
înălțimi, percepând încercările zadarnice ale autorului de a ne elibera din concepții futuriste,
îmbărbătându-ne: hai că puteți!
Am fost preluați, așezați pe șevalet sub amprenta lui.
Din gâtul trompetei se clatină sunetul lângă sticla golită, suflătorul confundă notele muzicale, cum
artistul proporțiile, suflă intens părând a degaja căile respiratorii. Sticla s-a consumat cu noi la masa
interpreților. Bine că nu am fost separați de gânduri, la beție am fi ajuns pietre așternute pe pod,
crescând prin rădăcina salciei, călcați de trecători fără suflet.

Floare cu iz de necunoscut

În tot albul nins, camuflat nu am vreme de recunoaștere, ci de cunoaștere.
În penitența gândurilor ce mă frământă, o daltă modelând în trupul care se scufundă pe dimensiunea
existenței, într-un portal ce soarbe fiecare dramă, și-n rest te lepezi în uitare, acolo gândurile zboară.
Nu ești în galaxia dramei, ies repede din hău, alunec către simțuri în briză, în vârtej de ape, doar
ancorez un strigăt și te ridic pe soclu.
Aici o îngrămădeală de fulgi cu fețe umane, cuceresc satul sufletelor rămase. La ferestre prăfuite se
strâng crizanteme imune rândurilor de oameni, ce vor să le salute. Nici măcar o viețuitoare nu
privește de după geam. Se doarme-n întunericul din calendar, zilele par ademenite de întuneric,
totu-i confuz.
În casa sărăcăcioasă, a venit lumina, femeia pricepută, o floare cu iz de necunoscut. Nu am văzut o
constelație mai radioasă în tot periplul, să fie ceva sfânt!
Din pântec te poți naște, din minte doar visând, a fi închipuire, un arsenal vibrând, să nu te naști din
mine, în seara-n care-am vrut, o siameză zănă, un zân fără-nceput, o inimă de humă să ne-
nflorească-n trup, din floarea cea de soare să ne rotim dansând, cu frunzele-alipite, ai să mă scoți
din minți.
Fiecare noapte devine prizonieră în adăpostul sentimentelor, rămase ca niște gratii, din care nu se
poate evada, poți să tragi cu stigăte atingând pervazul urmelor osândite să piară.
Primăvara s-a oprit să numere pașii tăi, și-apoi să crească liberi fluturi, ca noi iubitorii de frumos să
descoperim zâmbetul tău, venind spre țărmul războiului, călcând în picioare urme de luptă, până
valurile învolburate ne va cuceri pe rasăritul apariției tale.
Din fiecare pic, pe malul așteptărilor se vor întoarce valurile ca o îmbrățișare, domolind spiritele.
Iau scoicile și le mut în ochii albaștrii ai cerului, devenind stele ale așteptărilor noastre. Citind
astrele, știm cât durează regăsirea, fără a fi retrograzi iubirii.
Ești un far ce ne poartă la malul cuvintelor nesfârșite, călătorind pe cărăușele rânduri. Uneori îmi
lipsesc transformările tale, alteori iubesc simplitatea, și-n ele îmi duc traiul. Dintr-o emoție pozitivă,
se produc explozii de gânduri, trag cortina serii și îmi imaginez cum dansezi în bătaia ușoară a
respirației. Apar pași de dans restrânși, dispărând în dorințe.

Carmen Oltean: Poezii

 Viaţă şi moarte

Când alegi să trăieşti
Când ai alege să mori
Mai frumos eşti să rămâi nemuritor
Vreau să trăiesc ca pasărea menită să zboare
Ea nu-şi amână înălţarea
Am ales să trăiesc prin copii
Vreau să trăiesc printre copaci şi flori
Să cutreier lanuri de grâu şi păduri
Să trăiesc prin iubire, îngenunchere
Dăruire, bunătate, adevăr
Să trăiesc luminând ca un soare
Misterioasă ca luna şi noaptea
Să îmbrăţişez ca nufărul şi lebăda lacul lor
Să mor ca bobul de grâu într-o pâine
Să satur o întreagă lume
Să mor strivită ca strugurii ce transformă-n vin,
Ce împărtăşeşte lumea-n pace, iubire şi credinţa
Vrea să rămân nemuritoare în inimi vii
Prin poezii, prin alinare şi iertare
Să mor cu fiecare noapte
…pentru a renaşte a doua zi.

 

Perdeaua timpului

 

Ne desparte o perdea de timp
Unii de alţii
Eu mănânc cireşe vara asta, altcineva se întâlneşte cu Dumnezeu
Unii dansează
Alţii îngenunchează în ultima suflare
Cortina pleoapelor se lasă
Inima şi-a cântat toate bătăile
Sângele a clocotit cât a cuprins vasele lui
Pe oceanul intemperiilor
Lăsăm amintiri, dar mai ales dăruirea inimii
Nişte poze, clişee în care am vrut să zâmbim
Trecere fără vâsle dincolo
Testamentul iubirii rămâne
E clipa judecăţii
Acum îl vei putea arăta lui Dumnezeu
Că ai făcut tot ce inima ta ţi-a dictat
Rămas bun, ai iubit, cireşele nu vor avea gust amar.

 

Iubesc

Iubesc cum dăruieşte soarele
Apare în fiecare zi, şi lăsa ceva cuiva, mângâie, înfloreşte,
Nu apare pentru el,
Se dăruieşte cerului şi cerul lui
Pădurii, pădurea tinde spre el
Iubesc cum îşi iubeşte pădurea copacii
Iubesc cum iubeşte apa şi nu îşi cunoaşte însetaţii
Nici trandafirii care îi va înflori
Cu soarele şi pământul laolaltă
Iubesc cum iubeşte noaptea
În taină, în îmbrăţişarea universului
Cu luna şi stelele balul nopţii
Adăpost îndrăgostiţilor, viselor
Întâlnirea în mister, în îmbrăţişările dragostei fluide
Ce naşte poezii
Iubesc cum îşi iubeşte pământul creaţia
Lanurile, pletele lui blonde pline cu spice
Ce vor ajunge hrana gurilor flămânde râzând cu maci
Iubesc cum iubeşte luna perlele
Din adâncurile mărilor ascunse în scoici
Ele iau forma şi strălucirea lunii fără să se fi cunoscut
Iubesc cum îşi iubesc delfinii marea,
Iubesc cum îşi iubeşte femeia parfumul
Când e îndrăgostită şi aceste amintiri îi vor pecetlui inima în veci
Iubesc cum iubesc genunchii închinarea în altar, întâlnirea în duh când dragostea ştie să ierte
Iubesc cu sentimentul de contopire al trenului cu sinele lui ducându-şi călătorii la întâlnirea destinului
Iubesc cu durerea sufletului ce se desparte de trup în spasmele despărţirii de cei dragi
Iubesc cum îşi iubeşte deşertul prima picătură şi ultima de ploaie
Iubesc cum muzica îşi exacerbează dansatorii
Iubesc cum îşi iubeşte fluturele florile
Lebăda adormirea pe lac între nuferi cu luna îmbrăţişată

Flavia Latcu: Poeme

 OAZA LINIȘTII ETERNE

Eleșteul de Lumină

Își oglindește haina într-o noua poveste 

Lebăda Albastra îmi străpunge visarea 

Printr-o privire simpla , ațintită spre inima mea

Însă ochii…. Ochii aceia cuprindeau lumi, galaxii, întregul Nat din toate existențele 

Și poleiau mii de Cai Lactee

Intr-un vis fără de sfârșit

Pământul deveni o Sfera Aurie

Iar ființele își împodobeau găteala fără seamăn

Pădurile își cântau pastorii

Munții își ascultau sufletul strămoșilor

Izvoarele se contopeau in freamătul amurgului

Ca un zbucium căruia i s-a oprit răsuflarea 

Iar Liniștea ca o Primadona

Își contempla viața 

In propria-i elegantă….

Am poposit in acest tărâm al ei

Pe când oaza seculara își crea propria Stea 

O revărsare de Raze incandescente

Prin care ființa își desena firava 

Propria elevare.

Privighetorile își mângâiau trilul 

Intr-o balada fără asemuire

Pe când noaptea in taina ei de început 

Ii conferea Liniștii 

Toată măreția deopotrivă.

Totul părea atât de simplu și umil

Încât florile își dăruiau parfumul

Prin darul lor atât de înmiresmat.

Simbioza Amforei celeste

Crea țesătura de Lumina

Și o armoniza in chiparoși falnici

Iar EA … viața 

Prindea o noua forma

Renăștea și murea odată cu ultimul ecou al clopotului din dealul Mare.

Oameni și ființe 

Tineri și bătrâni 

Se prindeau in acest dans al vieții

Și unindu/și cu duioșie mâinile

Și-au rostit legământ sfânt de frăție

Prin care Universul 

Le îngâna osanale pana in nemurire.

Liniștea inimii mele cuprinde toate aceste amintiri

Le recrează și in multiplicarea lor

Le așaza pe pânza vieții

In care tabloul suprem prinde contur

Și ființează odată cu el 

Virtuțile selenare ale Conștiinței Christului din fiecare inima.

Am bătut la USA ta străine

De mai auzit primește-ma in casa 

De nu mai auzit lasă -ți o fereastra deschisă spre inima ta   

Și atunci când somnul îți va readuce liniștea aproape 

Vom fii din nou doar UNUL ȘI ACELAȘI IN ETRNITATE.

VINDECĂTORUL INTUITIV Am deschis ochii in noaptea târzie Si visul devenise aidoma Realității grăitoare Din pieptul meu liniștit Se desprinse o sfera aurie fără egal Dansa in fata mea un dans din vechime Iar muzicalitatea Sefirotilor Ancestrali Acordau harpele măiastre Și violinele fermecătoare Ca pe niște opere alese In universul plin de culoare și duioșie Maestrul Misterios își făcu apariția Și adu-se cu EL Taina de Început și Sfârșit prin care Sfera Aurie Parca prindea viața Și începu-se sa radieze intr-o Luminiscența incontestabila Toată Străucirea Cerului și pământului Cantr-o poveste din vechime A cărui înțeles ….preceda o liniște nepământeana Sfera incepu sa prindă viața Și-n spiralarea ei învăluia fiecare ființa umană Cuprinzând inimi , lumi, apusuri, răsărituri Și tot ce era creat sub soare Vindecând , îmblânzind, eliberând și mângâind tot ce nu mai aparținea sufletului și lăsând trecutul sa se dizolve Ca un fulg de nea in zările albastre O urmăream fascinata Și in legănarea ei printre ființe M-am trezit ca eram una cu ea Adulmecând aceasta minune Intr-un mod atât de cunoscut și binefacaăor Pământul devenise incandescent Iar Cerul prin gratia desăvarsirii Își uni-se mantia lui de Lumina Ca o mama iubitoare Care își acoperă copilul înainte de culcare Și ii săruta fruntea Contopindu-se intr-o Iubire fără egal Vocea pe care o auzeam Ma copleșea și-mi aduse visarea In stadiul cel mai înalt al contemplării Prin care miracolul se îmbina cu umanul Și umplu in toată gratia lui Inima mea de o Putere magnifica Șchiopi ridicați din neputința durerii Orbi care și -au revăzut Lumina răsăritului Surzi care au auzit din nou cu bucuria începutului Susurul izvorului dătător de viața Si Suferințele cum încetau sa mai fie prezente Eliberând din sclavie inimile supuse și pironite de vieți Totul era aievea Morții își regăseau viețile Iar oamenii își înălțau rugile Asemenea unor cascade plangaăoare In noaptea cu luceferi atemporali Prin care Mierla își cânta străbunii Vindecătorul Intuitiv A renăscut intr-o noua viața Aducător de înnobilare și Lumina Prin care Darul se Dăruiește pe EL Inmănuchindu-l in Razele Cerești Ca o biruința absoluta Asculta om bun Cântecul Ciocârliei in depărtare Inima ta se deschide spre o noua zi Un nou Răsărit prin care Puterea Creatoare Se regăsește in aceasta Clipa Prezenta Inmanunchind in ea Sfera Aurie de Lumina Care își urmează fiecare ființa din Creație Intr-o noua stea Cu inima buna in bucurie RUGA PENTRU PĂRINȚI ( Unii sunt încă pe pământ Alții sunt printre îngeri Cu toții se numesc părinți de părinți…)

Clopotul din turn anunța ora- ntârziată
Pe când dorul din inima mea
Se preschimba-ntr- un foc de mătase aurie
Și gândul la ei
Trecea printre lumi de Lumina
Ca o Săgeata fără oprire
Ca o Săgeata de stea
Fa-le Doamne Cale luminata
Și umple-le viața de mângâiere și belșug
Celor ce m-au adus pe-aceasta lume-odată
Prin ostenirea lor prin brazda de sub
plug
Ei sunt in toate oglindirea TA
Și-a ta înduioșată măreție
Care prin bunătate si dragoste deplina
Mi-au dăruit cea mai Înalta bogăție
Acea mireasma de a te urma
In tot ceea ce sunt si este viu sa recunosc
A TA LUCRARE prin care te exprimi
Prin tot ceea ce vine-ncalea mea
Fa-le TU Doamne inima ușoară
Si umple-o de pace si putere
Si fiecare zi a lor povara
Transformăle-o in cea mai pura mângâiere
Adaugă-le-n desaga virtuți înălțătoare
Curaj, răbdare si câte-un mic dar
Sa le fie clipa ca razele de soare
Trăindu-si viata toata pe-al TĂU sfânt altar
Mai da-le Doamne înțelegere deplina
Si forța infinita in trupul lor trecut
De anii-care pe brațe ne-au purtat
Fără a-si asculta dureri ce i-au durut
Ma uit la ei si te zăresc pe TINE
O Doamne Bun si ce asemănare
Precum copiii tai pe care i-ai creat
Le-ai dat tot cea-i avut mai bun
Cu dragoste de viața și-n binecuvântare
Si încă te mai rog
Asculta-le rugile-ostenite
In fiecare seara si- n ceas târziu din noapte
In care cu ardoare îți cer ei îndurare
Pentru copii, familie si fiecare ființa de sub soare
Chiar daca trupul își cere dreptul la odihna
Voința lor e biruința arzătoare
Mai fa-le și gândul plap=nd
Și visele aura-nbelșugată
Umple-le tolba de nesătul TĂU sfânt
Așa cum in putere fosta-u ei odată
Pune-le o picătura din praf de stele
Si-oprește timpul pentru o clipita
Si fa-i mai tineri ca si niciodată
Sa-si mângâie tăcerea lor îndurerată
O Doamne Bun primește ruga mea
E ruga tuturor copiilor din lume
Mirean, oștean, ateu, din orice neam
De orice vârsta si orice națiune
Azi ne-am unit si împreuna te rugam
Oprește timpul si nu lasă aceasta lume a apune
Ci întărește inima părinților in ea
Si pune la loc de cinste aceasta rugăciune
In Inima TA de Lumina
In Inima Sacra de STEA!
Cu inima plină de bucurie
Pentru toată ființa de sus si jos
Pentru fiecare copil, părinte si suflet !!!

Nicolae Silade: Poeme în proză

pixeli
„Dă-mi, Doamne, o mică tutungerie, un bar sau orice altceva,

numai nu această nesuferită meserie de poet
unde trebuie să-ți storci creierii întruna” (după Ezra Pound)unu

unu

poate că totul începe cu o dimineață romantică după un film romantic cu câinii romantici ai lui roberto bolaño când în vis te gândești să ții un jurnal despre propriul tău vis deschizi ochii și vezi că totul există și vii peste această existență de peste această existență poate de aici bucuria celor ce te întâmpină poate de aici plânsul celui ce vine aici pentru a pleca dincolo

ar fi prea simplu să spui că vii dintr-o dragoste mare dintr-un vis de dragoste dar poate că așa este și așa este după ce ai văzut acel powerpoint de la nasa și te simți ca un pixel într-o nesfârșită hologramă și întreg sistemul solar e un pixel față de alte sisteme solare galaxii roiuri de galaxii superroiuri quasari vorbim de ani-lumină în lumina anilor vedem ce nu e nu vedem

ce este poate că totul e doar o poveste poate că vii de mult mai de departe de mult mai de deasupra trebuie să ții un jurnal trebuie să vezi ce nu se vede trebuie să ieși din ape și să mergi pe apă apa este elementul esențial aici scrie asta scrie în jurnalul tău cei de aici vor un viitor ce nu vine au un trecut ce nu trece în timp ce prezentul se prezintă continuu și spune

totdeauna prezent poate că totul începe cu prezentul în care vii și e un miracol venirea celui viu între vii o minune plecarea celui viu dintre morți poate că moartea nici nu există dumnezeiască e însă rămânerea prezența permanentă în prezent scrie asta scrie în jurnalul tău scrie despre cina romantică a părinților tăi despre dragostea de după și dimineața asta romantică

doi

în vremea aceea aveam vârsta lui isus și studiam ca isus universul întreg toate legile lui toate religiile lumii până la mine până la „eu sunt religia mea” nu într-un templu nu într-o biserică ci într-o cameră de 4 pe 4 cu obloanele trase și un bec de 100 totdeauna aprins nu știai când e zi când e noapte poate că nu era nici noapte nici zi doar lumina aceea venind de la kant

de la moise de la domnul beam cafea în neștire și fumam ca un turc făceam drumul îndărăt spre facerea lumii până la eva până la adam până la pământul acela pustiu și gol și până la întunericul acela în care duhul lui dumnezeu se mișca pe deasupra apelor în vremea aceea elytis luase premiul nobel și john lennon fusese asasinat ascultam john lennon și citeam

elytis și prin norul de fum din camera mea făceam drumul îndărăt spre facerea lumii tot mai singur dureros de singur și lumea nefăcută în jur doar un noian de ape și peste ape doar întunericul doar duhul lui dumnezeu atunci l-am înțeles pe dumnezeu atunci am înțeles singurătatea eram înaintea unui episod psihotic discordant la treizeci de kile de trup ești tot un suflet și-un

spirit simți cum creierul arde și luminează și normal după sute de litri de inka nechezol și ness zeci de baxuri de carpați fără havana sau mărășești doctorii din lumea aceea nefăcută mi-au dat plegomazin clordelazin și mi-au spus „trebuie să ne ajuți și tu/ noi nu putem face nimic” atunci m-am gândit serios la facere la facerea lumii eram chiar la facerea lumii și chiar am făcut-o

trei

am văzut-o venind ca într-un vis treide avea o rochie luuuungă și albă cum au miresele când merg la altar mie îmi crescuse o barbă mare și albă cum avea zamolxe pe kogaion și era atât de frumoasă că frumusețea însăși pălea când o vedeam venind și venea și venea și încă mai vine și-acum când mă trezesc îmi fac o cafea aprind o țigară și prin norii de fum o văd tot pe ea

de parcă ar fi afrodita regina din saba sau marilyn monroe dar nu e nici afrodita nici regina din saba nici marilyn monroe nu e seamănă totuși cu fecioara maria dar mai mult seamănă fecioara maria cu ea și nu are nume pentru că toate numele sunt în numele ei și nu are vârstă pentru că toate vârstele sunt grație ei și tinerețea fără bătrânețe și viața fără de moarte da o văd

venind și mă bucur că vine pentru că vine întotdeauna și nu vine oricum vine dintr-o dragoste mare și dintr-un miracol postum o văd și mă bucur că o pot vedea așa cum vezi un răsărit de soare un izvor în munți nemărginita mare ea e mereu înainte dar și înapoia mea cum sunt visul și amintirea și această nesfârșită hologramă în care universul întreg e un pixel într-o mulțime de

versuri scrise doar despre ea pare un vis treide și chiar e un vis în care realul se-animă dar mă trezesc din nou și mă trezesc direct în lumină cu această umbră a mea însoțită de umbra ei anonimă mai aprind o țigară îmi mai fac o cafea și prin norii de fum o văd iarăși cum vine din sine prin sine pentru sine [nu e nimic fără ea dar nici ea fără mine] ce să vă mai spun despre ea

Pe urmele poetului, Nicolae Silade (XXIV)

 A doua declaraţie de dragoste a unui ales

O prezenţă pregnantă în spaţiul cultural românesc, ca director al revistei „Actualitatea literară”, dar şi ca poet, Nicolae Silade se află acum la cel de-al şaptelea volum de poezie, debutul său editorial producându-se în anul 1979 cu cartea „Visul în lucru”. Ultimul volum apărut (Ed. Brumar, 2016) reprezintă a doua parte din „iubirea nu bate la uşă” – după ce prima parte a fost editată în 2013 – şi cuprinde un număr de 156 de poeme. Cartea se deschide cu un mesaj către cititor intitulat „din zece în zece ani te cheamă marile iubiri”, iubiri care nu pot fi decât infinite în timp şi în spaţiu: „Iubind mereu. Mereu iubind. Stele din stele răsărind”. Doar prin prisma acestei filosofii de viaţă pot fi receptate versurile lui Nicolae Silade, care ni se relevă ca un trubadur îndrăgostit de femeie, şi nu de o anumită femeie!, şi care alege să fie el însuşi, sincer până la capăt, arzând până la capăt şi tocmai de aceea vulnerabil, dar renăscând de fiecare dată mai puternic în lumina viitoarei iubiri – o altă felie, de fapt, a iubirii eterne.

Poetul aspiră la desăvârşirea fiinţei sale prin iubire, în ciuda timpului care trece şi care din când în când îl răneşte; un rid, nişte fire albe ori o pierdere din energia virilă devin cauze ale plecării femeii iubite. Nu poate fi trecut cu vederea faptul că în lirica sa femeia este mereu tânără, are trup „de fată”, este „preafrumoasă” şi ştie să „preamângâie”, ceea ce are drept efect revigorarea bărbatului: „Şi-n sacrul schimb de pofte şi plăcere/ Mă simt mai tânăr, mai frumos, mai viu” (LXXXVI). În aceste condiţii, iubita devine atotputernică, un Dumnezeu personal al poetului: „Am devenit, din rege, cerşetor,/ Un biet călugăr fără mănăstire,/ Mă rog doar ţie, poate scap de dor” (XCVII). Dar nu există o altă cale, un alt mod de a trăi, de a fi bărbat, întrucât poetul pune semnul egal între femeie şi viaţă: „nu trebuia să mă îndrăgostesc de tine o spun ca şi cum/ aş spune nu trebuie să mă îndrăgostesc de viaţă (69).

Când nu apelează la melodicitate, cele mai multe poeme ale sale având o structură clasică şi fiind fluide, calde, plăcute auzului datorită prozodiei perfecte, poetul se exprimă aforistic, oferind soluţii, chei de supravieţuire cât timp iubirea stă departe de suflet: „... e mai bine să taci, să aştepţi// pentru că dragostea oricum răspunde oricui şi n-are importanţă când şi n-are importanţă unde” (61); „nicio bucurie nu vine dacă nu dăruieşti bucurii” (85); „puținele cuvinte care merită a fi spuse/ aceste cuvinte atât de puţine cuvinte te iubesc” (125).

Poetul Nicolae Silade închină imnuri femeii şi vibraţia erotică urcă spre paroxism, este dependent organic şi sufleteşte de Evă sau e ironic, caustic uneori, fin şi constant observator, ca un bărbat care nu-şi scapă nicio clipă femeia din ochi, arar autoironic, vulnerabil la „zâmbirea” ei, meditativ, nostalgic, ludic, teribil de lucid, ancorat cu toate puterile în prezentul care îi oferă în plus mijloacele tehnologice moderne de a rămâne legat de ea. E ca şi cum femeile s-ar aduna într-una singură şi aceasta ar fi de fiecare dată alta, păstrând esenţa, dar inconstantă cu el şi cu ea însăşi, de unde absenţa, dorul, suferinţa ori mulţumirea, adoraţia, plăcerea trupească ridicată la grad de scop şi modalitate de a trăi. Nici moartea n-ar putea să pună capăt arderii fără întrerupere în flăcările cele mai înalte ale simţirii deopotrivă sufleteşti şi trupeşti: „Nu e iubirea ţinta vieţii mele,/ Ci viaţa însăşi e iubirea mea.// Nu e iubirea totul într-o viaţă,/ Însă doar ea de moarte mă dezvaţă!” (XCI). Chiar şi el, un îndeaproape cunoscător al femeii, e uneori luat prin surprindere de meandrele ei, astfel încât, ca jumătate a perechii adamice, se întreabă dacă într-adevăr ea a plecat din coasta lui.

Alteori, perechea adamică funcţionează aşa cum a gândit-o şi a dorit-o Dumnezeu: „... ea vine goală cum a lăsat-o dumnezeu/ şi cu goliciunea ei îmi acoperă goliciunea asta e dragostea (...)// mă îmbrăţişează şi pomul cunoaşterii nu ne mai interesează/ ne sărutăm şi zicerea şarpelui n-o mai ascultăm” (67). Dependenţa de dragoste – „nimic nu există fără dragostea ta” (105) – poate să însemne şi a trăi iubirile, a trece din iubire în iubire: „Şi m-ai uitat aşa cum uiţi o plasă/ Cu lucruri inutile-ntr-un vagon,/ Şi m-a găsit o altă preafrumoasă, / În drumul către casă, ca baston.// Şi-am mers cu ea, cam un amar de vreme,/ Am sprijinit-o-n suflet şi în trup,/ Până şi ei i se făcuse lene/ De dragoste, şi trebuia s-o rup.// De-atunci îmi caut o altă preafrumoasă” (CXXX). În viziunea poetului, femeia e „totală”, perfectă („cine ţi-a dat trup a avut desigur în vedere originea lumii nu sfârşiturile”), misterioasă ca o Giocondă („nu mai vorbesc de surâsul tău enigmatic); el (re)capătă viaţă prin ea, precum odinioară Galateea din dragostea lui Pygmalion: „cine suflet ţi-a dat a vrut să mă însufleţească pe mine” (62).

Visul de iubire nu-l ocoleşte pe poet, care, pentru a fi mai elocvent, recurge la frumoase imagini artistice dinamizate de verbe folosite la modul condiţional-optativ. Iată un poem pe care îl redau întreg, pentru că nu reuşesc să las la o parte nici măcar un vers: „Eu m-aş iubi cu tine zi şi noapte,/ Până la moarte şi-aş muri iubind,/ Fără-ntreruperi, în eternitate,/ A ta preafrumuseţe răsărind!// Ţi-aş oferi plăceri nebănuite, / Pe cea mai ’naltă culme de plăceri,/ Cum n-au visat nici cele mai dorite/ Femei de azi, de mâine sau de ieri!// Şi te-aş numi regină-ntre regine,/ Şi te-aş aduce-n noul meu regat,/ Să fii mai mare chiar peste virgine,/ Aşa cum Dumnezeu mi te-a lăsat!// Dar, ca să fie totul cum doreşti/ N-ar trebui decât să mă iubeşti!” (LXXXIV).

Poetului nu-i scapă emanciparea femeii şi superficializarea trăirilor ei sufleteşti şi denunţă faptul că ea alege de multe ori luxul în pofida iubirii: „ne-am iubit pe bancnote cam asta s-a întâmplat/ azi-noapte la sat dar la palat cucoanele erau supărate şi pe bună/ dreptate dintre toate nu alesesem niciuna prea mă fascina soarele/ prea mă fascina luna din ochii ţărăncii miruna” (129).

Ţinându-se departe de modele literare, talentatul poet Nicolae Silade scrie o poezie frumoasă, care se adresează sufletului mai mult decât minţii. Iubitorii liricii de dragoste găsesc în poemele sale acea lumină izvorâtoare de înaltă emoţie, care alină, vindecă şi rămâne încă multă vreme înlăuntru să mângâie fiinţa. Nu m-aş mira să aud într-o zi că a apărut şi a treia parte din „iubirea nu bate la uşă”. Ar fi ca o a treia declaraţie de dragoste. Şi cui nu-i plac declaraţiile de dragoste, oricâte ar fi ele, atunci când vin din partea unui ales?

Diana Dobriţa BÎLEA

*** despre 

Nicolae Silade

Lugoj, Timiş, RomaniaEste fondatorul şi directorul ziarului Actualitatea, fondatorul şi directorul revistei Actualitatea literară. A publicat în: reviste literare din România, Austria, Franța, Germania, Spania, Serbia, Israel, Canada, SUA. Volume apărute: * Visul în lucru, Litera, Bucureşti, 1979; * Cartea poeţilor (volum colectiv), Lugojpress, 1994; * Mergere înainte, Lugojpress, 1997; * eternelia, Marineasa, Timişoara, 2006; * iubirea nu bate la uşă (I), BrumaR, Timişoara, 2013; * iubirea nu bate la uşă (II), BrumaR, Timişoara, 2016; * miniepistole, Grinta, Cluj-Napoca, 2017; * miniepistole, ediția a doua, Grinta, Cluj-Napoca, 2019; * calea victoriei, Cartea Românească Educațional, 2019; * La guérison d'illusions et autres guérisons, Editura Stellamaris, Franța, 2020; * [despre], Editura BrumaR, Timişoara, 2020; * everest, Editura BrumaR, Timişoara, 2020; Poezii traduse în: engleză, franceză, germană, spaniolă, maghiară și ebraică.

Vizualizați profilul meu complet

Florin Tănăsescu: Ochii văz, inima cere...conștiința, ja pe ea!

 

Io mi-s mai de la ţară, anşea! N-am vorbele la mine, deci mă adresez prin intermediul ziarului. Titlul este „Matrimonhiale”. În text, despre mandea e vorba. Ca’t domnişoară care să facă casă cu demisol şi piscină la etaj cu mine.

Logodna noastră e valeabilă până când vreo ciufută ne va despărţi. Că anşea se zice la ţară: „Ochii văz, inima cere… Conştiinţa, ja pe ea!”.
Cine e ea, îţi zic io.
Este posibil să ne-nţelegem. Adecă să părem ok de ochii satului, până îşi bagă nasul în ciorba noastră de ştevie vreo fufă. Atunci să vezi chirăială.
Ca-n Parlament. Zău, fa!
Draga mea soţioară virtuală! Sunt la zi cu impozitele, aştept ce’a subvenţii de la APIA , iar primarul a zis că măreşte schema de personal în aparatul primăriei.
De stat, înţelegi? Mişcare faci doar cât să duci două cafele la trei angajeaţi. Cum s-ar împărţi două paie la trei măgari, că nu toţi beau cafea. Io, care sunt consilier ales democratic, beau nes cu rom.
Cre’ că eşti de acord că lumea asta a luat-o razna. Măgarii nu mai dispar în ceaţă, ca altădată, ci ies din ea. Io sunt unul dintre ei, ce s-o mai cotim pe lângă stâlpul de înaltă tensiune?
Evident, am făcut şi lucruri bune la vieaţa mea. Par examplî, m-am spovedit. Anşea, în văzul lumii. Să fiu un egzemplu pentru comunitatea locală.
Io eram la volanul unui BMW – am şi Bentely, nu intra la idei! – , popa mergea pe uliţă, teleleu. L-am claxonat de i-a sărit sutana de pe el. A vrut să mă afurisească, daaaar…
Dar, când a văzut suta de euro, mi-a pus patrafiru-n cap. Io la volan, el – lângă geamul pe jumate lăsat. I-am zis că „Ochii văz, inima cere… Conştiinţa, ja pe ea!”.
Lumea se mira, da’ se şi-nchina! Şi-anşea a ajuns aproape tot satul cu frică de Dumnezeu.
Ideea principală care străbate din acest anunţ, pe care sper să apară şi o inimioară străpunsă de-o săgeţioară, este că tre’ să încep campania.
Nu aia de primăvară, cu plantat pomi, chestii, trestii, balamale! Neah! Campania electorală, fată!
Candidez la primărie. Şi-n programul meu electoral stă scris negru pe alb:
„Ochii văz, inima cere… Conştiinţa, ja pe ea”.
Iar ea este funcţia.
Aştept provincia!

 (Sursa:https://ziarulprahova.ro/2022/04/)

Daniel Marian: Nu mă mai satur de oameni nebuni

=================================
care umblă pe catalige să nu se stropească
preferă să se înfigă-n pământ ca racheta
caută ţinte imaginare într-un tablou cu scântei
şi încă e prea devreme să umble de-adevăratelea
ei îşi trasează umbletul intergalactic imaginar
sunt oameni de hârtie creponată pentru
învelit cerul ce caută să-i sporească în ceaţă
într-o aplicaţie ce se rulează încontinuu
ca un mosor de pe care au fost deşirate vieţi

=================================

Daniel Luca: Porcul îmi dă aripi

=====================
Azi am prima lecțiede zbor
porcul din afghanistan
mi-a dăruit aripile
rugându-mă să nu-l las singur
la greu
ascute cuțitele
le potrivește cu tăișul în sus
pentru orice eventualitate.

=====================

Daniel Marian: Preconcepte, prerogative,, premoniții

(Teodor Dume – „Eu, Dumnezeu şi lacrimi din colţul ochiului”, Ed. Pim, 2021)

De departe extrem, imprevizibil şi greu măsurabil, odată dezlănţuit, fenomenul elegiac are efecte de percutor ori vârtej cataclismic. Impactul poate fi fatal celor dispuşi să rişte în proximitatea unor asemenea practici.
        Perimetrul consfinţit, poemul de sfredelire a memoriei spiritului, cu o cuprindere obligatorie, precisă: „Eu, Dumnezeu şi lacrimi din colţul ochiului”. Altar al jertfirii şi primirii jertfei!
       Dar ce preţ este pus pe capul poetului, atunci când se îndrăzneşte pe sine, ca fiinţă devenit fapt însuşi, oarecum pe o prelungire a firului demiurgic ce poate deveni astfel perfectibil şi permanent ... „Din inima mea cresc/ şi îmbobocesc trandafiri roşii/ în fiecare dimineaţă îi ud cu lacrimi/ (ce poate fi/ mai curat şi mai pur decât o lacrimă)/ le zâmbesc îi ating pentru/ a-şi împlini culoarea din sângele meu/ şi din când în când/ le spun că/ îi voi dărui lui Dumnezeu/ pentru fiecare iubire din zi/ când îmi închid pleoapele îmi închipui că/ strâng între ele toată durerea aceluia care/ i-a plantat şi totuşi/ dimineaţă de dimineaţă/ ne atingem cu tandreţe de om/ înainte de a face asta/ îmi pun lacrima în căuşul palmei/ şi o rostogolesc dintr-o parte într-alta/ până ce Dumnezeu desparte noaptea din zi” (Gestul care desparte noaptea de zi).
        Teodor Dume se circumscrie unei lumi acerbe, în care sentimentele apasă precum vremea rea pe grumazul impropriu unui astfel de supliciu... „În crescătoria mea de singurătăţi/ am descoperit un intrus/ uneori îmi ciuguleşte din palmă/ apoi mă priveşte tăcut/ ritualul acesta se repetă/ dimineaţa/ la amiază şi seara/ am o poftă nebună să urlu/ dar nu pot/ liniştea sângerează prin mine/ durerea îmi colorează pielea/ în oglinda în care mă privesc/ văd doar umbre/ se zvoneşte că moartea a trecut malul/ de partea cealaltă/ Dumnezeu îmi face cu mâna” (Crescătoria de singurătăţi).
        Metamorfic, ritualul acesta al desprinderii de lumea cu ponoasele ei, continuă pe termen nelimitat, cuprinzând mereu alte şi alte forme rezonante... „Am văruit casa şi gardurile/ am întors oglinzile/ am închis uşile/ am pus cheia sub preş/ am strigat-o pe fiica mea/ în gând şi mai apoi/ pe Dumnezeu/ şi am plecat.../ în urma mea doar/ un strigăt de pasăre” (Un fel de rânduială).
        Dispus strategic pentru obiectualizarea a două entităţi colective piezişe, ale contrariilor firii ce fără aceste disfuncţiuni ar putea fi chiar la locul ei vertical, suflul energetic al poetului decantează vibraţii nediscriminatorii dar undeva tot trebuie să se lămurească, altfel poate rămâne aşa ca un nod al destinaţiilor... „Inima mea e un adăpost/ pentru săraci/ unii vin alţii pleacă/ cei slabi par mulţumiţi/ seară de seară/ îl invită pe Dumnezeu/ la cină/ cei lacomi/ (căutători de iluzii)/ fac naveta/ între două lumi diferite” (Căutătorii de iluzii).
        Între flux şi reflux, viaţa luată la întors ca orice călătorie imperfectă, în mod firesc sufleteşte nu te poate lăsa rece, însă lăsându-te tocmai astfel şi sfărâmat şi scurs, în planul fizic acela care te înghite până la noi ordine/-i ale învierii... „Acolo unde am vrut să ajung/ şi nu am ajuns/ cineva cotrobăie/ sub albastrul decupat/ se vede Dumnezeu aplecat pe o carte/ zadarnic mă prăbuşesc pe genunchi/ şi-l rog/ să-mi spună/ de ce nu mai am timp/ dâra de nisip din trupul meu/ atinge pământul/ nu-i bai/ printre măruntaiele lui/ cerul deschide o rugă/ pentru ziua/ în care/ centrul universului/ va trece prin mine” (Doamne, de ce nu mai am timp).
        În note caracteristice potenţând o manieră autentică, Teodor Dume perseverează conştient, consacrând o lirică de reală amplitudine, cu priză la adepţii de existenţialism catalizat în sonorităţi blânde ori abrupte.

Ionuț Caragea: Arta este Dumnezeu

când un pictor vede o culoare

cum se scurge dintr-un curcubeu,
pe-a sa pânză tot ce îi apare
e pictat de bunul Dumnezeu.

când spre tristul muzicant adie
note ce-l transformă în Orfeu,
pe a sa sublimă melodie
o compune bunul Dumnezeu.

când un sculptor scoate cu migală
dintr-o stâncă tainicul trofeu,
pe a sa iubire ideală
o sculptează bunul Dumnezeu.

când poetul scrie-o poezie
într-un dor de maxim apogeu,
tot ce se așterne pe hârtie

este scris de bunul Dumnezeu.

Marius Tirla, foto: Oradea în imagini

 Hotel Continental, Oradea, 2022

Paulin Boldiș: Alt miracol

=========================
Senzația pe care-o am acum
e că mă uit la viață ca la teatru
și toată existența mi-o rezum
la ce se-ntâmplă între opt și patru.
Mă văd înconjurat de somnambuli
care se mișcă într-un fel de transă,
nu-s negativi, nici pozitivi ci nuli,
să rezonez cu ei, n-am nici o șansă!
Amorfă le e starea ca un clei,
de nimeni și nimic nu le mai pasă,
din tot acest melanj fără idei,
motive n-ar avea deloc să iasă.
Că-i mai comod să fii neimplicat,
să nu faci nici un fel de observații,
polistiren inexpresiv și plat,
politicos, corect în conversații...
Un surogat e felul cum trăiesc,
biet privitor la marele spectacol
și nu-nțeleg de ce mă amăgesc
s-aștept să se întâmple alt miracol.

===========================

Marius Tirla

 Oradea în imagini, de Marius Tirla

Oradea, 

Crișul repede,

martie, 2022

Carmen Șendroiu: Mov de liliac

iubire cu buze de april,
obraji de mac și zâmbet de copil,
să izgonim tăcerea
ce ne-osândește tihna,
ne târguiește dorul
-nu-și recunoaște vina-
sălbăticiunii să îi venim de hac,
s-o otrăvim , iubire,
în mov de liliac!
să luăm o-nghițitură,
plină, din licoare
firitisim tăcerea
cu ochii strânși, la soare
și s-o luăm mereu
de la-nceputuri
mai presărând și auriu
din aripe de fluturi
și fiindcă lesne fost-a cucerită
și-i e miasma neagră suferindă,
ne-om amăgi, iubire,
că i-am găsit de leac
otrava ne-ncepută
din mov de liliac...

Ottilia Ardeleanu: Chip

am câteodată acest chip
înăuntru se petrece poezie
scriu și îmi dau seama de eroziunea ei
încep să curg la vale
în mare algele mă primesc oratoric
căluții crabii meduzele
celelalte fac din cuvinte nisip
pentru formele mele de femeie prin care
au trecut ani
mai ales griji
dragostea a păstrat în staniol bucăți dulci
pentru când inima o ia în legea ei
scriu doar valuri turcoaz
soarele se petrece dimineața ca nasturele de la sacou
îmi închei gândurile
încă e rece când trebuie să las în urmă patul gol
trec prin lume posac
în timpane e război
pot oricând să cad de gloanțele rușinii că exist în civilizația absurdului
nu mă simt om ci o materie la întâmplare
una care curge în lacrimi
și dispare
în crăpătura dimineții
un buncăr
fac foamea și setea de christos

Violetta Petre: Clipă sublimă

Mă dăltuiesc secundele nebune, ca pe o stâncă ce o roade ploaia
Doar că pe mine vor să se răzbune, că nu îmi sting în niciun fel văpaia
Ce încă-i trează-n inimă și sânge, un foc bengal șerpuitor prin vene
Și arde lacrima și-amurgu-l strânge în umbrele ce-aleargă prin poiene...

Pe brațe-mi înverzește firul ierbii și seva crudă îmi inundă sânii,
Când boncănesc, mugind de poftă cerbii și se nuntesc pe unde vor păunii...
În iriși rogvaivu-și cerne movul prin sita unui cer cu ochiuri dese
Să-nnobileze dorului alcovul cu irizații din astral culese...

Sub tălpi pământul zemuiește-a viață și simt cum urcă-n mine pe sub piele,
Îmi înfloresc primulele pe față și mă avânt în dans nebun de iele...
De-atâta primăvară, în clepsidre se-oprește timpu-n unghiul mort al vremii
Nisipul se ascunde în cilindre, să nu îl risipească-n vânt boemii...

În orologii s-a-ntrupat tăcerea, e-o clipă sibilină de visare,
Adun în poală stele din căderea bucăților de roți din Carul Mare...
Arunc în asfințit cu versuri albe și rima o păstrez pentru vecie,
Înșir la gât metafore în salbe, să am merinde pentru poezie...

Elena Volcinschi: Numai tu

=======================
Iubite,
Numai tu, tu poți întinde,
Mâna pentru a mă cuprinde
Când m-ascund prin ierburi-nalte,
De talpa de vis calcate,
În verdele loc ce știe
Când dor îmi trimiți solie.
Unde te-adun fir cu fir
Și-n vis de dor mă prefir,
Sub praf scuturat de stele
Când visele-mi sunt rebele…
Ori sub soare-aprins de-amiază,
Când m-alinți cu aripi de rază.
De mai am câte-o tristețe
Vii cu clinchete glumețe,
De mă trădează chemarea
Tu-mi dai binecuvântarea,
Iar, din vise tremurate,
Când nu dorm la ceas de noapte
Vii în gând pe aripi gingașe
Și cu vorbe dragălașe,
Ca în zori când mă trezesc,
Doar la tine să gândesc…
Ziua mai ușoară-mi pară,
Pân’ ce vii iar către seară…
Iubite,
Numai tu mai poți întinde
Mâna pentru a mă cuprinde…

=========================

Elza Hansen: Valea Plângerii

- Doamne, în rugă vin aproape de tine și mă pronunț:

Ce trebuie să fac ca să iert? Nu îmi cere la sinele meu
să renunț!
Lacrimi curg...
Și dacă...
Atunci, ține inima mea în pieptul tău
Când Valea Plângerii am să parcurg...
Ai fost supărat, atât de aproape te simt, însă de văz neajuns,
pe cealaltă parte a orizontului îndepărtat de ochi ascuns...
Tata întreabă:
- Cum să iert?
Pe patul chinului duhul mâniei dă-n oala iadului
Orgoliul lui fiert capacul de mult a sărit,
aduce toți demonii cu tancuri blindate în Răsărit...
- Alege tată, așa se iartă!
Nu sentimentul e a iubirii poartă! Alege un pas către pace!
Pentru sufletul tău, al generației tale și viitorul meu
Iar restul, într-un sfârșit va veni din inima lui Dumnezeu...
S-a săturat depărtarea, duce dorul de copiii abandonați
Tot ea s-a săturat și de sine presată de cauze pentru care
animus
umerii grei istoriei își încovoaie defensiv, agresiv, obsedat
Cară în spate vești de războaie, posedat...
Aud vocea divină cu timbrul care
Kierkegaard auzise i-uri vibrate pe portativul sufletului
cu note precise
Aminteau de-a matricei universului roți
”Trebuie, nu fiind că trebuie dar fiind că poți!”...

Valea Plângerii e trecătoare și drum și fir de nisip în clepsidra
timpului, unde odată trecut se preface scrum
De aceea doar voința urmează pașii iubirii...
Angajamentul e elementul știrii
Steag fluturat conștiinței, altarul i-a luminat
Genunchii iertării s-au plecat

Geo Vasile: Piatra Arsă/Pietra Arsa*

 Piatra Arsă

Fluvii de timp au trecut neobservate
în timp ce tu aici aşteptai ca Piatra
Arsă* de focul rece al securilor lunare
figura salvatoare de care te lega un
jurământ, acel tu aşteaptă şi-acum
buimăcit, după ce a sărutat istoria
maşteră pe gură în dezolanta provincie
sud-est europeană, zisă ghetoul
paralelei patruzeci şi cinci, sosirea
strămoşului analfabet, graţie căruia ai avut
un tată, o mamă, fraţi şi surori, vei fi din
nou cu ei, în sfârşit liber, neînfricat, demn
să te joci cu ei în groapa comună
de-a macii şi buburuzele şi jocuri de noroc,
recitând un coup de dés n’abolira jamais
le hazard şi mai ales l’après midi d’un faune

Pietra Arsa*

Torrenti di tempo passaron inosservati
mentre tu qui attendevi come Pietra
Arsa* dal freddo fuoco delle falci lunari,
la figura salvifica a cui avevi fatto voto,
quel tu attende pure ora stralunato,
dopo aver baciato la storia matrigna
sulla bocca nella squallida provincia
sud-est europea, detto ghetto sul parallelo
quarantacinque, l’avvento dell’illetterato
capostipite, che fece sì che tu abbia un padre,
una madre, fratelli e sorelle, sarai nuovamente
con loro, finalmente libero, impavido e degno
di giocare nella fossa comune ai papaveri
e alle coccinelle, giochi d’azzardo, recitando
un coup de dés n’abolira jamais le hazard
e soprattuto l’après midi d’une faune
* nome di una vetta della catena montuosa dei Carpazi

Nely Vieru: Dacă ploaie...

(Album Universuri paralele)

Dacă lună ai fi
ce mult te-aș iubi,
nopți la rând fremătând
eu luceafăr arzând
ți-aș compune poeme
până în zori de zi.

Dacă vânt tu ai fi
din copacul etern
doar o frunză aș fi
și în gându-ți mereu
aș pluti .

De s-ar face doar noapte,
cerul tu de ai fi
din universul departe
doar pentru tine eu
aș străluci .

Dimineață de-ai fi
iarbă eu , roua ta -
zori de zi străvezii
aș sorbi !

Dacă ploaie ai fi
ce mult te-aș iubi !
M-aș face pământ
să-ți sărut rând pe rând
fiecare picur curgând

Și apoi ,însetat ,
dacă ploaie mă plouă
cu fiecare boabă de rouă
m-aș zidi legământ !

Gheorghe Apetroae: ANIMA MUNDI sau DESPRE UN ADEVĂR

Forţa sufletului nu este de ajuns fără cunoaşterea adevărului, Rene Descartes P.S. XLIX (49)

Pe când simţirea amiezii o sorbi din al secundei pocal
şi cercul i-l rupi, înşiroind-o curată pe frunţile stelare,
ochii ei de vultur: ruguri săgetând primăveri în altare,
hăruiesc vieţile în duhuri ce cresc din fiecare floare...

Pe osia de lut crinii aprinşi în fiorii clipelor se desfloresc,
nefiinţa la trecerea în fiinţă, din genunchi se ridică,
să o săruţi clară-n oglinzi, pe braţe, ca pe o zână s-o porţi:
clipe în ploi de stele, a ismă mirosind, a linişte peregrină...

Ea, pajura în zi, să se întoarcă solară și austră în aripi
în lumina visului tău să zboare la slobozirile vămii în mit
sub nori apoteotici i-ascunsă, în destramări, e-n buiecii,
stăpâna oricărei vieţi, lumină în duhul pământului plâns...

Da. Zorii ruginiţi de lipsa amiezii sunt prăfuiţi cu vrere,
prin fire unduiesc plăceri nebune în ierbi, să le adulmeci,
pe crug să-l irizezi adamic și-n noima ploilor rebele,
cu ochi sub pleoape-n lăcrimaţi de umbre şi de stele...

Clipei îi sorbi simţirea curată și gândul: ambrozie-n pocal,
cuvintele sângerânde-n amiezi le zideşti în temple solare,
pe TOT, în tine şi oriunde dedus, îl hăruiești cu adevăr și mister,
răgazul i-l pipăi hapsin şi i-l scoţi de sub lespezi de cer…

Da. Tu, te înalţi în tulpină de cuget şi-nlăcrimezi senină,
susuri cu sânge-n amiezi pe cântec de izvoare celeste,
curgi înflorită- buchete de raze pe văi buiece-n buiestre,
Tu, anima mundi, trecerea -n clipă, liră stelară divină…!

(Sibiu, 11.09. 1989)

Vasile Culidiuc: Pe urmă alerga

==========================
fără să facă zgomot și se vedea
semiîntunericul era până la brâu
lingea apa rece de spuneai că are
o sete diabetică care își făcuse
un fel de culcuș în gura lui știrbă
simțea rușinea cum a trecut prin
corpul lui slab uitat de ani
uneori limpăia câteva glume sau
un sirop verbal îngrozitor de fals

în timp ce alerga o luase pe drum
ocolit de lumina felinarelor
ajunsese într-o hală de procesat
idei extravagante agățate pe ultimul
vagon de dormit de tablă ruginită
în timp ce vântul șuiera în locul
locomotivei trase de dulăii albi

===========================

Giorgian Ionuț Zamfira: Ceasul despărțirii

Se zbate ceasul despărțirii și mor secundele-n grădină
Mi-ai fost o rază de lumină în locul sfânt al amintirii,
În trupul meu sunt ploi de toamnă și peste ochii mei cad pietre,
Un foc în patruzeci de vetre, să te-ncălzească scumpă doamnă.

De azi sunt pom, iar tu ești floare, ne dojenim sub clar de lună...
Iar când se iscă vreo furtună, cerși-vom razele de soare,
Sunt măr sălbatic, tu o pară, deși sub scoarță suntem rude
Același untdelemn de dude cu care ne-am hrănit o vară!

Se zbate ceasul despărțirii și vom vorbi în somn de-acuma!
Pe trupul tău se-așterne bruma, în mine, flacăra iubirii,
Se va aprinde peste noapte și va cerși o altă gură,
Lipsită de dureri și ură, cu care voi vorbi în șoapte.

Rămân același tip simpatic, ferește-mă de-a ta iubire,
Ramai o dulce amintire, căci drumul ne va fi tomnatic,
Împrăștie în zare dorul cu care ne-am iubit o viață
Și am trecut prin nopți de gheață, să alungăm din cale, norul.

Eu știu că inima din tine, mă va iubi pe veșnicie
Trăiam aceeași poezie, fără să mă gândesc la mine.
Am fost sortiți să rupem firul, cu care ne-am legat de soare,
Iubirea noastră astăzi doare, fără să știm cine-i emirul.

Ne-mbolnăvim când stăm aproape, ne vindecăm printre perfuzii...
Trăim povestea cu iluzii, având oceanul pe sub pleoape,
Durerea noastră-o să ne-ngroape, că zi de zi avem contuzii,
Urmăm o cale cu transfuzii, trecând prin sute de potoape!

Gherase Laurențiu Cristian: Toți venit-au să te vadă...

La mormântul țării mele,
Au venit pe rând, groparii...
Să culeagă toți stejarii,
În buchete de surcele...
Să-și prezinte-n gând omagiul,
Rupt în plânsuri pe morminte
Ce se-ntind în naufragiul,
Țării mele... fără minte...

La mormântul țării mele,

Stau lăcuste să privească,

Spre aceia ce-au să crească,

Pe țărâna dintre stele...

Au să facă-o rugăciune,

Să-i audă tot poporul,

Cum le tremură fiorul,

Înmuiat în stricăciune.

Au venit pe rând și brazii,
Spre pământu-i să se-aplece,
Devenit puțin mai rece,
Căci ne-au năpustit nomazii...
Migratori ce stau în fruntea,
Țării mele fără glasuri,
Unde și-au făcut popasuri,
După cum îi duce mintea...

Au venit și toți salcâmii,

Ori... doar umbrele rămase...

Din mărețele foioase,

Unde hodină străbunii.

Fiecare se mirară,

Cum de glia noastră zace

Și poporul nostru tace,

Bându-și lacrima amară...

Au venit și scriitorii...
Șchiopătând, fără de pagini,
Doar cu sute de imagini,
Adormite-n spuma mării...
Fără pene ori condeie,
Doar cu spuma smoalei plânse,
Din durerile lor, strânse
Și din mama noastră, zeie...

Toți venit-au... câte-o floare,

Rătăcită prin grădină,

Dar întreagă-n rădăcină,

Să o-nfigă-n lutu-i tare...

După care lacrimi grele,

Se-adunară să stropească,

Lutul smuls din dulcea boască,

A pășunii țării mele...

Printre bocetele mării,
Am venit și eu din vale,
Cu durerile-mi de șale,
Să-i îndrept șira spinării.
Las un mugure-n mormântu-i,
Învățat cu lacrimi multe,
Să se-nalțe și s-asculte,
Înviind din morți, pământu-i.

Să se-nalțe până-n ceruri

Și din el să înflorească,

Pagini, plebea să citească,

Scuturându-se de geruri.

C-au venit toți la priveghiul,

Țării mele zbuciumate,

Întrebându-se cum poate,

Să se-nalțe iar cortegiul?

Din durerile ce vrut-au,
Să-mi anime toți groparii,
Eu rămân lângă tâlharii
Ce pământ pe mine pus-au.
N-au știut ce-o să-ncolțească
Și-acum stau la rând să muște,
Din înaltele-mi să guște,
Încercând să le-otrăvească.

La mormântul țării mele,

Rând pe rând vin toți nebunii,

Tulburați de gustul lunii

Și de ramurile-mi grele.

Cum se miră toți odată,

Observând cum se ridică,

Din cenușă-o rămurică,

Să-și înalțe glia-i dată.

Adunați-vă cu mine,
Scriitori, soldați și stele,
Să aprindem țării mele,
Regăsirea sa de sine...
Căci groparii încă sapă,
Tot punând câte o cruce
... Hai să nu-i lăsăm s-apuce...
Să mai sape înc-o groapă!

Ștefan Doroftei Doimăneanu: Steaua mea

Lângă Urse, Andromede, sau Luceferii de jos,
Pe strada Căii Lactee păşesc iute, curajos,
Căutând cu stăruință prin saloanele de bal,
Steaua mea, cea călăuză în destin și ideal.

-
Vreau să stăm în prag de noapte la un păhăruț de vin,
Să-mi asculte bucuria, să ciocnim cu glas divin,
Și din tainele ursirii, privind lung spre depărtări
Să-mi adune viitorul dinspre cele patru zări.
-
O găsesc îngândurată lângă luna de cristal,
Așteptând noi ursitoare să le treacă prin portal,
Ca în dansuri rituale cu magii pe nori pictând
Să pornească stropi de geniu peste muritori de rând.
-
Îmi clipește lin șăgalnic, cu sclipiri de diamant,
Tartorii iadului cosmic ne privesc dur, arogant,
Iară nove hămesite ce se-ascund prin găuri reci
Sorbind lacome, genune, stau la pândă pe poteci.
-
Steaua mea din nori surâde, pân' la lacrimi hohotind,
Se îndreaptă către mine prin abisuri șerpuind,
Îmi întinde cupa plină cu-mpliniri și cu noroc,
Iar apoi se depărtează pe cărări de jar și foc.
-
Acum umbra îndoielii mi se spulberă-n neant,
Viitorul se-ntrezare eclatant și captivant,
Pe fuioarele-mi din gânduri clipele s-au recompus,
Zburdă iar cuvântul liber, steaua mea nu a apus.-