Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Vasile Dan Marchiș: Poezii

 

PLOAIA DE ACUM

Plouă fără complimente,
fără atribuție
în al unsprezecelea ceas
Picurii mărunți nu țin
nici în loc de amintiri, de jucării
sau de bun rămas...

Picătură cu picătură
nu pot reda un gând,
un joc
Ploaia aceasta este nepăsarea
ajunsă la soroc...

EVOLUȚIE

În ceasul al doisprezecelea
răspuns-ai Dumnezeule doar căinței
că prin marea restricție politică
te-am chemat
prin porecle.
Una dintre acestea fiind:
"Piticul meu"
Acum îmi aștept pedeapsa pentru asta!
În viziunea mea, Dumnezeu a cuvântat astfel:
"Pentru ce să te pedepsesc
că m-ai numit așa,
când spiritual vorbind,
chiar m-am simțit o clipă
mai mic față de mirarea ta...!"

ȚEL

Nu știu ce am ajuns
prin faptul
că îl văd pe Dumnezeu
făcându-se că nu mă vede
dar trăiesc speranța
prin faptul că
Tatăl Ceresc
s-a oprit în fața mea
prin mirarea
că am înlăturat gardul
ce ne-a despărțit
și am pus în loc
o virgulă…
----------------------------------------.
Între Dumnezeu și om
se pune
doar virgulă
nu altceva…

Carolina Baldea: Poezii

(Motto: Dacă dragoste nu e, nimic nu e!)
Păsări înverzite

Alintă-mă iubite și spune-mi că-s frumoasă,
Cum mi-ai mai spus cândva, era-ntr-o toamnă rece,
Iar păsări călătoare pe dată înverzite,
S-au reîntors în mine și nu mai vor să plece!

Mai spune-mi că-ți sunt înger și demon deodată
Și flacăra din apă ce-n unda ei persistă,
O unică făptură doar ție hărăzită
Cum alta-n lumea asta, niciunde nu există…!

Și fă-mă să-mi uit anii ce mă-mplinesc de-o viață
Și șterge-mi din privire melancolii cuminți,
Ca să mă simt frumoasă, ca să mă simt femeie,
Când trec pășind desculță prin ochii tăi fierbinți!

Pădurte nenuntită

Din poala lui de abur, un înger al pădurii
Aruncă din văzduh cu vârfuri de lumină,
Le fărâmă în pulberi strecurându-le-n crengi
Și le cerne-n frunziș într-o aură fină!

Pădure nepătrunsă, cu pântec veșnic umed,
Niciodată nuntită de vreun soare avid,
În umbre-ntunecate doar mușchiul o cuprinde
Împânzindu-i răcoarea languros și perfid!

La rădăcini de arbori, plăpândă și sfioasă,
Doar firavă verdeață cu ochi întredeschiși,
E mult prea scurtă ziua și raza-i prea săracă
Pe creștet să-i aștearnă cununi de miri promiși!

Cu ascunzișuri sobre și țarcuri laminate,
În limbi amestecate, concerte-n glas vioi,
Cu ochi sclipind în noapte pândind năluci fugare,
Pădurea-i veșnic trează, hrănind mereu nevoi!

Poteci cătând izvorul sub boltă de verdeață,
Mereu pădurea cheamă în ea ca să te pierzi,
Ce-așează toamna-n straturi foșnind a viață stinsă
Învie primăvara, râzând cu muguri verzi!

O altă Evă

Doamne, îndrăznesc să-ți cer,
E o rugă nu-i favoare,
Fă-mă iarăși lut și apă
Căci trupul ce-l am mă doare!

Mai creează-mă odată,
Dar mă lasă să-mi aleg
Coasta ce-mi va fi sămânța
Din care-o să mă culeg!

Dă-mi măcar o jumătate
Dacă poți și mai mult nu-i,
Dar să fie, te rog Doamne,
Bucată din coasta “lui”!

Ca să-l am mereu în mine
Și să-mi curgă, viu, prin sânge,
Rescriind matricea lumii
Evă, ochi ce nu mai plânge...!

Mirele verii

Pe patul de ierburi cosite, iubite,
Tâmpla mi-o culcă-n culori parfumate,
Sărutul de mire mi-l lasă pe buze
Cu gust de răcoare și fructe-aromate!

Pe deget îmi pune verigă de raze
Strecurate prin geana albastrului vast,
Margarete pe frunte-mpletite cunună
Cu tainicul mugur al fiorului cast!

Mă strângi lângă tine... mi-e teamă și-mi place
Cum mâna ta-mi umblă sub cămașa de rouă,
În vârtejuri nebune te sorb în adâncuri
Cum face pământul cu apa când plouă!

O,mire frumos...! Tu, mire al verii
Stăpân peste zare și flori cu parfum,
Privește-ți mireasa virginelor ierburi
Fecioară în zori și femeie de-acum...!

George Sangortya: Pietre


Casc demonice ferestre
întunericul
mă-apasă așa de greu
prin vene, îmi umblă vinul
băut cu sete
orele cu greu mă mai privesc
Și ce aș mai putea face să calc încet
dacă nu ,pe pietre
să simnt fiecare adiere a nopții
lupi ai tăcerii, ce parcă mușcă
din mine
Încerc...
să-mi întorc privirea
s-au că nu am să mai prind trenul
Iar fiecare mișcare
sub talpa prăfuită
Sunt doar ele..
pietrele
ce își cer tributul, din sângele meu
și gândul bătut într-o piatră
pe soclul nesfârșitei iubiri
De unde eu, poate am să zăresc
un ultim soare
ce încălzește acele, pietre

Manovelthura / București 2022

Stamate Constantin: Poezii

 Vântul *

Când vântul geme Iar piatra-i neagră, În foc și-n sânge Lumina-i ca o veste! Ochii ți-s în lacrimi Atunci când dragile zori Oricum se vor întoarce, Iar noaptea-i lungă Și vom pune-n cosițe ghirlande, Căci ele, florile vieții Sunt ofilite de-acum! Regăsirea * Oamenii au pasiuni diferite, Cred că nu m-am regăsit! Este foarte-adevărat, Disprețui, plăcerile și sentimentele Iată adevărata problemă a vieții mele, Iar rolul omului de-o politețe desăvârșită, Cred că mi se potrivește bine. Căci pentru a ne cunoaște Trebuie să fi trăit alternanțe, De fericire și nefericire profunde. Iată lucruri cu adevărat remarcabile! Spiritul legilor * Nu mai pot aici, acolo Sunt epuizat pân` la ultimul strop de viață! Nu știu de ce, însă nu sunt mulțumit, Căci ieri la masă, hărțuit de sentimente, Eram foarte plictisit, Aceasta este vechea mea tâmpenie… Plec, dar fără să dețin vreun titlu, Indiscreția sau măcar minciuna! N-ai venit! * Senin suspin, Tu n-ai venit! Când e prea târziu, Va fi prea târziu în acea zi, Cât de straniu par în a mea față Doar sub tăcerile de viermi, Sinistra foame... Iar... iar mă-ntunecă la glas Și iarăși nu-i speranță, Căci tu n-ai venit! Paznic * Pierd în vis Doar vieți de-a rândul... Malefic și blând Mă plimbam deasupra voastră, O lume ce nu știe Că eu sunt păzitor, Păzitor cu multe chei Ale unor porți cerești! Iar dacă o să vină unul, Am să îl întreb atât. Sigur asta-ți dorești?! Ori cui * Deznădejdea și drumurile-ți aparțin! Ne sunt dăruite vise, În dor de ape Din primul gând Până la ultima clipă... Statornici suntem cugete Doar pe pământul risipit, O supremă cale!

Daniel Corbu: Scrisoare deschisă

NECITITORILOR MEI

Vouă, celor care nu mă citiţi
pot să vă spun că nu-mi veţi cunoaşte vreodată
cumplitele căi ale cunoaşterii de sine
nu veţi auzi serafimii din poemele mele
rugându-se pentru buna întocmire
a văzduhului
nici Preludiile pentru trompetă şi patru pereţi
unde ca pe coridoare pustii
am împărţit cuvintele şi tăcerea ambiţiile
întunericul
şi unde dezrourat prin sălile de aşteptare
ale istoriei am conversat cu bibliotecarul
lui Dumnezeu
cu soarele negru al cernelii
în aceeaşi măreţie a golului
pe care mereu şi mereu urmează
să-l umplem.
Vouă, celor care nu mă citiţi pot să vă spun
că niciodată nu vă va răsuna în urechi
acel sacadat tha-ka-ti-mu-nu-sipedi
al Păsării negre
thakatimunu sipedi prin livada cu vişini
depărtându-se
printre zarurile şi tomberoanele nopţii
acel thakatimunu sipedi rostit de imperialul
corb alegoric
altădată vizitator de noapte al bunului Poe
cobe a veacurilor poticnite-n visare
Viaţa sau Moartea sau Înfăţişarea Ruinii?
Voi, care nu veţi citi vreodată
Manualul Bunului Singuratic
nu-mi veţi cunoaşte mărturisita cină de taină
unde mâncam din aceiaşi pesmeţi ai poeţilor
blestemaţi
sau mi se umpleau rând pe rând castroane de fulgere
nu veţi vedea gura mea sărutând
lame subţiri
şi nu veţi afla cum se poate muri
în mai multe trupuri deodată.
Vouă, celor care nu mă citiţi
cu privirile afundate în sticla televizoarelor
cu gândul înlănţuit de maşini sofisticate
de înşelătoare glorie internetă şi de alte
abţibilduri sonore
venite din abundenţa realului
vă doresc fastul apolinic al mareelor
şi să fiţi mai bogaţi decât pomul de Crăciun
din casa săracului
şi cu bucurii postmoderne să vă-mpodobiţi
pruncii şi femeile voastre.
Vouă, celor care nu veţi cunoaşte Plimbarea prin flăcări
cu poemele în care stăm atârnaţi
de întrebările noastre ca hainele-n cuiere
şi unde ca în vechea şi incomoda realitate
întotdeauna e salvat un Barabas
şi întotdeauna cineva îşi oferă palmele
pentru cuie vă doresc o viaţă liniştită
departe de lumea dezlănţuit metafizică
o viaţă petrecută în tihnă cu organele voastre
prin urmare un stomac hrănit ştiinţific
o pneumă înnobilată oricând de ozon
un ficat uşor şi rinichi fără dializă.
Vouă, necititorilor, dar şi foiletatorilor mei
surâzânzi
cu adâncă mâhnire vă spun:
nu veţi afla niciodată că fiecare din noi
are măcar un zeu îngropat
în spatele casei
şi că semnele morţilor pun în ordine răsărituri
şi de ce am trăit aproape un secol spânzuraţi
de mustăţile lui Dali.
Nu veţi avea viziunea zorilor începându-şi
rugile sacrosante
nu veţi vedea Caleaşca de fulgere
ca o nălucă trecând prin mijlocul emoţiei
nici nu veţi şti
cum jumătate din viaţă mi-a luat
organizarea pustiului
cum am stat ani şi ani înconjurat de vorbe
precum înecatul de mare
şi cum deseori cărţile pot fi mai tari
decât moartea.
Iar dacă vreodată veţi întâlni Poema sfârşitului
sau, vai vouă!, Documentele Haosului, ocoliţi-le
în mare grabă
ca pe feerice apocalipse, tzunamii, atentate
sinistre la liniştea recurentă.
Iar dacă vreodată printr-un regretabil hazard
vă vor cădea sub ochi Miezonopticele
înţesate de lumini şi urme
din care aţi putea afla cum în contabilitatea
cerească cineva ne numără paşii
şi aţi auzi mormanele de clipe prăbuşite în sine
şi aţi urmări devenirea dialectică a celui ce-şi
chinuie umbra
şi aţi simţi apropierea celui mirosind a trădare
(câţi din neamul lui Cain chipul nu-i poartă?)
şi cuvintele mele: – Răscumpără-mă, frate Iuda,
şi pe câţi arginţi vei vrea
pe mine mie, la nesfârşit vinde-mă!
asemenea să fugiţi
şi cu nobil instinct şi proletară mânie
steagul gri al indiferenţei cu fală arboraţi-l!
Vouă, celor care nu mă citiţi
cu nedisimulată tristeţe vă spun:
nu veţi cunoaşte nicicând înălţarea din
Clarviziunea obscură
nici drumurile celeste Spre Fericitul Nicăieri
unde chiar şiruind cuvintele pot să tac ore în şir
vinovat ca o fereastră înfiptă în ziduri
şi nici Corabia, la care zi de zi am lucrat
ca la o mare construcţie
căreia rând pe rând i-am probat prova, babordul
trirema odgoanele găleţile cu rouă
corabia care nu-i o corabie ca toate corăbiile
corabia de silabe
corabia umplută cu lacrimi
corabia pe care nu veţi urca vreodată
şi nu veţi şti cât de măreţ animal e poetul
sub foaia de cort a memoriei.
Vouă, celor care nu mă citiţi, vă doresc
petreceri îndurătoare
şi tot aşa cum se învârt norii deasupra clopotelor
în lucrare
să mişunaţi deasupra bucuriilor de Disneyland
neîmpovăraţi cu istoria din Drumul Damascului
(pe care – o scriam prin toamna lui 2005)
unde Saul din Tars a primit fulgerarea devenind
un alt om
aşa cum şi eu, pe când mica şi marea istorie
îşi zornăie înfundat ruginitele lanţuri
izbesc fără voie cu picioru-n ţepuşă devenind Celălalt.
Şi mereu Celălalt cu fiecare poem Celălalt
până când poţi deveni o mie de Ceilalţi
care-au primit fulgerarea.
Iar pe voi, necititorii mei,
vă şi văd murind rând pe rând în paturile
voastre scumpe acoperite cu dantelate
cearşafuri în amorţire şi fără de nimb
şi fără de pecetea angoasei primordiale
despre care adesea în Manualul Bunului Singuratic
vorbeam.
Voi, cei care nu mă citiţi
care de litera Evangheliei mele
nu vă veţi atinge şi nu veţi apropia de sinapsele
voastre acele versete cu zornet pământesc
sărutate de cenuşa atâtor trecute disperări
nu veţi şti cum refuzam cu metodă biletul
dus-întors din jacheta conformistului
nu veţi proba odată cu mine ritualul sălbatic
de îmblânzire a spaimei
şi catharsisul şi izbăvirea păcatului ce va
să vină
apocalipsa de fiecare zi cerul orb agitându-se
pe când Dumnezeu e mort – spune Nietzsche
e doar obosit – spun eu – şi câteodată amnezic.
Vouă, necititorilor mei,
ce străine vă vor rămâne Refugiile postmoderne
cu monologul îngerului căzut în visare
vorbind despre mireasma trecutelor glorii trecătoare
ca apa prin cada de baie
a frumoasei madone
sau de fidelitatea neofiţilor.
De aici aţi fi aflat Poezia ce e?:
Poate ruga poate fântâna din tine albastră
cu patru izvoare
poate aripa asta străvezie urcând în înalt
poate drumul cu vise pavat spre Celălalt.
Vouă, celor care nu mă citiţi
nu-mi veţi cunoaşte prietenia cu Borges,
Kavafis, Rilke, Pound sau Nichita Stănescu,
Odysseas Elytis cu care puneam dinamită
sub podurile pe unde trecea poezia leneşă
şi nu veţi şti nici motto-urile la poemele mele
care aş fi vrut să vă fie mult doritul cadou
de Crăciun:
„E o bigamie să iubeşti şi să visezi”
spune Elytis. Şi tot el: „O nimica toată mi-am dorit
şi pedepsit am fost cu prea multul”
„Eu sunt Singurătatea devenită om”, zice
Nietsche iar bunul taumaturg
Rainer Maria Rilke continuă:
„O, spune-mi, poete, ce faci. – Preamăresc.
Dar ce-i muritor şi monstruos
cum înduri, cum primeşti? – Preamăresc.
Dar pe cel fără nume, pe cel anonim,
cum îl invoci tu oare, poete? – Preamăresc.
De unde îţi iei dreptul de a fi adevărat
în orice veşmînt, sub orice mască? – Preamăresc.
Şi cum de te cunoaşte tăcerea şi furia, steaua şi furtuna?
– Pentru că preamăresc.”
Astfel „şi eu voi semăna cu voi, de-acum
nici eu nu mai găsesc întoarceri” (Esenin)
Vouă, celor care nu mă citiţi
purtând nevinovate bandaje în îndoiturile
inimii
deveniţi celebri în acest poem despre
o singurătate a singurătăţii
cu aleasă compătimire vă spun:
aş fi putut să vă fac a iubi pasărea
murind în mijlocul
cântecului
şi citind Lapidariile sau despre sângerarea
păsării în zbor
să înţelegeţi că arta
este minciuna spusă zilnic în faţa morţii
şi că cel mai lung e drumul spre noi înşine.
Iar dacă vreodată mă veţi căuta
pentru cronica unui interviu anunţat
(poate acela de martor la moartea primului zeu!)
mă veţi găsi pe străzile mele
sau dacă din politeţe sau din binecuvântate
pricini
scrisul meu vă va ademeni mă veţi găsi
pe-aceleaşi străzi ce dau buzna în viaţa mea tremurîndă
străzi fumurii străzi cu cîini slăbănogi şi
speriate fantome
străzi cu îndrăgostiţi şi pătimaşe săruturi
străzi ce înghit străzi: bulevardul Carol I
înghite strada Eminescu,
strada Gane înghite strada Pogor
strada Bălcescu înghite strada Grigore Vieru
strada Cimitirului strada Libertăţii...
Străzi ce înghit visele trecătorilor
străzi pentru cei fără casă şi făr’ de coltuc
friguroasele străzi ale săracilor
străzi aşezate-n creierul ologilor lumii
inefabile străzi ale memoriei
străzi ale celor care-şi scandează singurătatea
străzi care duc în ceruri
străzi care duc în pămînt
străzi inerte şi întrebătoare
străzi cîntate de poeţii romantici
melancolice străzi
străzi de pierdut coroana de spaimă
străzi pentru cei fără de zbor
străzi adormite străzi revoltate de orbitoarea
lumină a zorilor.
Atîtea zile şi nopţi în care
mă dor străzile de mers.
Iar voi, necititorii mei,
dacă într-adevăr din cuvântate şi binecuvântate
pricini ceea ce-am scris vă va ademeni
solicitându-vă sistemul nervos vegetativ,
simpatic şi parasimpatic
luând totul ca o probă a probei de probă
mă veţi găsi la locul ştiut
printre fotonii şi frumusonii tăcutei tristeţi
tot mai fărâmiţat de absenţe
potrivindu-mi monadele tăcerii.
Şi dacă găsindu-mă
mă veţi întreba de viaţă de moarte de înger
sau demon
şi mă veţi întreba de cărţile prin care se plimbă
aceleaşi bodegi aceiaşi bărbaţi ce nu obosesc
niciodată
sau despre cel înveşmântat în carcasa de pământ
dospit sau despre acelaşi gust al lepădării
de sine din gură
şi dacă găsindu-mă
mă veţi ademeni cu vorbe goale şi fericiri amânate
aşa cum am şi scris
CU ALTĂ DEŞERTĂCIUNE
VOI RĂSPUNDE DEŞERTĂCIUNII.

Nichita Stănescu: E toamnă

E toamnă. Marea bate-n țărmul ud
Și furioase valurile-njură
Bolborosiri de spume se aud
și cerul e mânjit cu nori de zgură.

Sunt multe ceasuri și e încă ziuă
pe nisipul țărmului pustiu
Și rece suflă vântul și-n târziu
și marea neagră bate apa-n piuă.

Mioara Băluță:***


Un zâmbet trist – o sabie în teacă;
Două tăişuri strânse-n piele. Fine …

Aş bea din aer ora care pleacă
Să pot sclipi în ochiul lunii pline;
Sub semnul tandru al înnobilării
Aş sta cu fruntea-n umăru-ţi de apă
Să-ţi tac… Să-mi curgi… Din râul înserării
Nisipul în deşert să-şi crească pleoapă.
În semicercuri, fără de oprire,
Departele-ţi aproape să mă poarte
Cât să îţi tulbur sfinxul din privire
C-o ploaie, c-o scânteie sau c-o moarte

Lăsând, neruginiţi, timpul să treacă …
Ce zâmbet şi ce sabie… Ce teacă…

Nelu Cazan: Dragoste pe frunze de toamnă


Te-aş iubi pe-o frunză-n toamnă
Şi ți-aş pune o gutuie-n sân,
Te iubesc frumoasa mea doamnă
Lângă tine aş vrea să rămân.
Te-aş iubi şi cu mere în poală,
Te iubesc că mi-e toamnă de tine,
Tu-mi eşti leac,îmi eşti rană şi boală
Câți n-ar vrea ca să stea lângă tine.
Tu-mi eşti stea într-o toamnă cumplită
Îmi eşti dor nesfârşit de final,
Eşti iubirea din vis ne-mplinită
Îmi eşti rana şi leacul fatal.
Doi nebuni într-o veşnică toamnă
Ce pe-o frunză plutesc efemer
Te-aş iubi frumoasa mea doamnă
Pe o frunză şi-un petec de cer,
Astăzi vin pe o frunză la tine
Căci mi-e dor de iubita din stele
Tu să vii să te aşezi lângă mine
Să-mplineşti toate visele mele.
Numai toamna ne-aduce aproape
Doar în ea ne-nbătăm de amor
Crizanteme îți pun semn de carte
Ți-l trimit pe un vânt călător.

Camelia Boț: Zborul

===================
respiram, dintr-un vultur,
muzica aripilor,
ca pe un imn al vieții.
Am deschis ochii
în fereastra umbrei
și nu știu dacă
aripile ni s-au atins,
știu doar că sângele
ne-a curs
în aceeași mare de stele...
====================

Viorel Boldiș: Dacă ești

Dacă eşti ploaie, ploaie-mă,
ploaie-mă până la piele,
până la sânge,
să-mi curgă-n vene
doar stropii tăi.

Dacă eşti soare, soare-mă,
soare-mă până la coaste,
până la inimă,
să-mi încălzească sufletul
doar căldura ta.

Dacă eşti păcat, păcătuieşte-mă,
păcătuieşte-mă până la capăt,
până la înger,
să mi se umple raiul
de păcatele tale.

Dacă eşti, fii-mă,
fii-mă până la fiinţa-mi,
până la mine,
să-mi fie minele
plin de tinele tău.

Dar dacă nu eşti nimic, nimiceşte-mă,
nimiceşte-mă până la desfiinţare,
desfiinţează-mă,
să-mi fie numele uitat
în numele tău.

Atila Racz: Când avem în suflet noaptea

Când avem în suflet noaptea
Cerul
Caută oceanul
Și împreună clatină
Tot ceea ce știm
Soarele ar vrea să cadă
În gândul nostru
Dar uite
Uite că nu poate
Din cer cad stele
Cum fulgii de păpădie
În fiecare ungher
Se stinge ca lumânarea iubirea
În timp ce păianjenii
Îngroapă fiecare cuvânt
Fiecare suflet
Oare cum am pricepe
Că bunătatea noastră este doar
O pată de rugină
Că nu plânsul ne împlinește
Că nu tânguirea
Iată că vrem să
Ne închinăm cuvântului
Lăsat de Dumnezeu
Printre oameni
Că iubire și ura
Că nașterea și moartea
Și fiecăruia i se dă
Tot ce se poate
Daa... așa cred
Da
TATĂ
Sunt fiul tău
Și mă rog ție.

Rotariu Dorel: Vârtejul...

Vârtejul mă duce ironic, prin ere căzute din timp,
Repet un destin patologic, sub frunte cresc gândului , nimb.
E viața, galopul la umbra din mărul grădinii cerești,
Mi-e sprijin Cuvântul la bolta luminii din aștrii lumești.

Aprinse duc sfere de veacuri, povești cu a fost și va fi,
Copacul de vise-nviază o frunză de jar dintr-o zi.
Mi-e datul în mări de albastru, ce-o vrajă pe ochi mi-a țesut,
Să nu știu elipsa pe care lumina-mi scăpa-va din lut...

Pe buze port încă petale, parfum de la flori pământești,
Îmi port către stele tot dorul de iriși din pleape lumești.
Mă tremură doruri în dansul pe lângă Calea Lactee,
Mă cere matricea în arcul întins de tine, Femeie!

Ecouri de gânduri colindă, vitralii-nghețate de lumi,
Ni-e soarta un cântec de stele, șoptită-n arpegii postumi,
Din piatră de-am fi multe ere am stinge-n cremeni de-orbite,
În inimi n-ar plânge durere, lacrimi n-ar curge ...strivite.

Cuvântul ce sprijină ceruri, deschide ferestre la gând,
Pe visuri pogoară speranțe, scântei galaxii aprinzând.
Misterul ce viața o cheamă, nu află răspunsul în noi,
Ne poartă spre gara finală, un tren fără drum înapoi!

Vârtejul mă poartă ironic prin stele uitate-n netimp,
Întors către Terra, prind crucea ce soarta năimit-a s-o plimb.
Spre mere pășesc diabolic, păcatul cu rouă mi-l spăl,
Femeie, mireasa iubirii, primește-mi dorirea sub văl!...

V.Vâlceanu Catană: E toamnă chiar și-n poezie


Au explodat culorile în toamnă
Pictând în ochii tăi un vis
În care să mă-’nec eu, Doamnă,
Resuscitat de-un paradis.

Auzi cum dorul meu suspină
În frunze care ruginesc.
Copilărind, printr-o grădină,
Desculț prin frunze să pășesc.

E toamnă chiar și-n poezie
Și-n părul tău plouă mărunt ;
Dă-mi gura ta, cu gust de razachie
Ca mustul buzelor să-l simt.

Să curgem dor ,polen , în trup ,
Iubindu-ne în făgurele
Iubirea simte-o ca un stup,
Să te declar , regină , dulce , miere.

Gia Munteanu: De dragoste ne înfloresc tăcerile


Iubite, nu vreau să mai cobor în lume,
Prea multă ceață învăluie pământul!
Hai să rămânem doar noi doi și vântul
Învăluiți în șoaptele fără nume!

Doar eu cu tine să ne alintăm în vis,
Să ne sorbim extazul de pe buze moi,
Să strălucească pasiunea ce înmoi
Pe unduirile fierbinți de dor permis.

Să te sărut pe necuvintele târzii
Ce poposesc pe sânii mei îmbietori,
Să-mi luminezi dorințe cu ochi cerșetori,
Te rog, iubite al meu să nu întârzii!

Adulmecă-mi surâsul ce leagănă clipa
Pe-un colț de cer unde luna ne pândește
Ascunsă după un nor ce se-odihnește,
Unde un înger își întinde aripa.

Pe pat de curcubeu strânge-mă în brațe
Și mă răsfață cu atingeri purpurii
Pe pielea-mi pictată cu doruri timpurii
De coapsa mea, iar, gându-ți să se agațe.

Aurelius Belei: Dintotdeauna...Noi

Adieri banale am fost
sub pleoapa târzie
a unor alte lumi,
tu licăr de stea,
eu șoaptă albastră,
însă dintotdeauna
din Raiul înfloririi noastre
acum eu cer necuprins,
tu zbor adânc,
împlinindu-ne.
=====================

Popa Ștefan: Înțelepciune


înțelepciunea înseamnă să bei,
cu răbdare și cu grijă,
nu din pahar, ci din lacul din tei
și cu inimă contemplativă.

Privește-n sus și vezi dumnezeirea,
albastrul cerului și pacea lăuntrică
și-n ruga îngerilor izbăvirea
și veșnicia din casa părintească.

Privește-n jos și vezi nenorocirea
adunată-n durerea unui orb din naștere
și-n inima ta vei simți fericirea,
mai multă pace, mai multă iubire.

Ottilia Ardeleanu: Carte deschisă


din oricare parte sunt o carte deschisă
pe față cu litere mari un nume lung
și cărțile au nume
ale mele vin dinlăuntru
și se întorc spre voi
cum aș întoarce respectuos capul să salut
dintr-o parte metaforele cercei lungi
argintii
bănuți pe apa lacului în nopți cu lună plină
din spate un evantai de poezii filă cu filă
citite pe limba vântului de vară discret
literele se desprind și se înalță în aer
ușor și ordonat cârduri cârduri
cuvintele îmi scriu inima
cuvintele îmi pleacă adesea în țările calde

Vasile Culidiuc: Femeia

care nu este bună de sărutat
nici gură nu are știți prea bine
fără buze acest poem se agață
de ochii cititorilor în câteva
secunde
are rolul de a arăta femeia
care nu vorbește nici măcar
la telefon
îi tace
gura ei nu apare nicăieri
fizionomia e stranie când în cap
nu auzi vocea cicălitoare și taci
lângă poezie cauți un titlu

Nota Redacției:

===========================================================================


Rugăm insistent pe toți cei care doriți să vi se publice creațiile literare în revista Extemporal liric să respectați câteva reguli:
* Pentru selecție în vederea publicării în revistă postați textele numai în Extemporsl liric - grup
* Lângă titlu rog să specificați (pentru selecție revistă)
* Nu specificați sub text Drepturi de autor rezervate pentru că acele texte nu vor fi selectate în vederea publicării
* Nu distribuiți textele de pe alte grupuri pentru a nu crea confuzie privind numele autorului
* Folosiți diacriticele și respectați normele gramaticale
Vă mulțumim pentru înțelegere

Teodor Dume, redactor șef
============================================================================

Angelica Manole: Sunt un copil al toamnei


Sunt un copil al toamnei ce-și caută norocul
În frunze- ngălbenite și-n scoarță de copac.
Mi-am rătăcit zidirea și nu-mi mai aflu locul,
În stol de călătoare spre seară mă prefac.

Deși în toamne calde mi-am primenit venirea
Și m-am culcat cu gândul în candide culori,
Știu care mi-a fost ceasul și care e menirea,
Din primul mugur sacru ieșit în aspri zori.

Sunt fiica toamnei de aramă și mă găsești în frunze,
Mi-au ruginit prin vremi ochii de rece ploaie,
Deși -au plecat cocorii, tot caut buburuze
Și timpul de pe urmă copacul mi-l îndoaie.

Când frunza veștejită din suflet se usucă
Și pe cărări de gânduri se-ntorc albe zăpezi,
Eu știu că voi purta desagi cu ani de ducă,
Rugându-mi anotimpul să-mi stea pe la amiezi.

Vântoasele din zare vor răscoli chemarea
Și frunze-n lacrimi grele vor îmbrăca pământul,
Voi fi acolo dezgolind cu vis de dor cărarea,
Strângând la piept ploi umede, furtunile și vântul.

N-am să mă plâng nicicum în toamna care vine,
Voi fi culoarea arămie din trei livezi curate.
Voi fi pădurea singură cântând o doină-n mine,
Presând frunze uscate de timp în nouă carte .

Mioara Olteanu: Pentru înțelegere


De-ai avea
ambiția
de-a mă purta
în lumea
frumosului,
de o rază
zămislit,
aș cuprinde
apa
dulce-siderală,
când inima
vede
prin toate deschiderile;
ce ne-ar chema
prin tot ce-am trăit,
să ne aducă
în posibil.

Petre Stoica: Două brațe deschise


Dimineața ta
Nu este una și aceeași cu dimineața lui.
Aripa este un submultiplu al fiecăruia,
Sub cerul acesta fără capăt, fără sfârșit.
Fiecare își dezleagă
De la chei dimineața, aruncă puțină apă peste pânze,
Apoi dispare!
Soarele
Râmâne întotdeauna în urma noastră înțelegător
Să ne cronometreze.
Dimineața ta, dimineața mea,
Două brațe deschise după o singură victorie,
Azi..

Viorel Birtu Piraianu: Scrisoarea (II)


din țărâna timpului visare
am adunat un gând, un zbor, o floare
iar din candele de stele
inel de dor ți-am făcut din ele
și din prea lungă depărtare
în zori din curcubee am creat o mare
ascultă-mă, nu mă certa
te rog iubito azi a mă ierta
și de va fi într-o zi să pier
atât îți cer
lăsă-mi dedesupt un cer
femeie, giuvaier de sânge
iubește-mă cu foc, nu plânge...

Daniel Corbu: ***

GENERAŢIA OBOSITĂ
Dar cine să mai vadă cele o mie de mirese
dansând în fiecare noapte la marginea Nilului?
Şi cine cohorta de îngeri şi
vechiul burg dezmierdat de un clopot?
Cu zilele târându-se albe ca arginţii trădării
(de care nici Iuda nu mai are nevoie)
într-o cameră – feed-back – înţesată cu amintiri şi
păianjeni
prietenul meu plecat pe-un fir de alcool
îşi sorbea gloriola
admonestând deşertul din clepsidră

Postare prezentată

Teodor Dume: De ce, tată?...

Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșat...

Top 10