Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)
Se afișează postările cu eticheta Nr:7-8(46)2021. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Nr:7-8(46)2021. Afișați toate postările

Alexandru Berceanu: Numai Iubire

      poezie                                                                                                                                                                       

Dumnezeu nu se vrea căutat!
stă în ochii noștri dar nu-l vedem,
stă în urechile noastre și nu-l auzim,
stă în sufletul nostru dar nu-l simțim,
bate în inima noastră și tăcem,
pășește în palmele noastre și-l ștergem,
ne mângâie pe creștet până dincolo
și noi îl prăvălim în neguri.
Dumnezeu nu se ascunde de noi!
este lumină în puful de fulg,
este lumină în nelumina amurgului,
este lumină în durerea din lacrimă,
este lumină sub pleoapa închisă,
este lumină în lumina fiecărei clipe.
Dumnezeu nu fuge să ne cheme!
răbdator ne așteaptă să-l găsim,
privește tăcut cum ne pierdem pe drum,
nu strigă cu silă după umbra din noi,
nu râde, nu plânge,
doar privește și arată o ușă!...
Dumnezeu nu are nevoie de noi!
este iubire necondiționată,
este pace,
este iubire nemărginită și veșnică,
este iubire, numai iubire, mare iubire...

Dorina Moritz: Nu mă uita


În gândul meu ce duce către tine,
Nu-mă-uita mi-acoperă cărarea,
Mă-mbrățişează vântul din coline,
Curcubeu de vise, gravează zarea.

Uşor, călcâiul meu atinge-o floare,
Mă-nfioară prin albastrul infinit,
În sufletu-mi o coarda care doare
Tresare, asemeni unei lire ascunsă în zenit.

Petale mici, suave, mi-ating mâna,
Se răscolesc în mine ca o ploaie.
Prin cuget caut să limpezesc fântâna
De unde, dorul meu curge șuvoaie.

Îngemănări senine murmură-ncet,
Când uraganul se-arată spulberând
Speranțe, în tact săltat de menuet...
O floare-albastră se scutură plângând.

Rămâne lacrima pe colțul de cer,
Se cerne tristă-n norii de uitare...
Petale firave se-mprăştie-n eter,
,,NU MĂ UITA!", e scris pe-ntreaga zare.

Giorgian Ionuț Zamfira. Ochi de vultur


Ochi de vultur poartă cerul, trup de înger are luna
Foșnetul înțelepciunii, vântu-și scutură furtuna
Focul minții se aprinde însă eu m-arunc în ceață,
Sub armura mea de humă, detectez mișcări de viață.

Bate clopotu-n ogradă când ia naștere tăcerea,
Pleoapele îmi sunt haine, nu pot să-mi privesc durerea.
Visul s-a legat de chipul inocent bătut de soare,
Tresărind în toiul nopții lăcrimând a remușcare.

Anii au trecut firește sunt bărbat desprins de rele,
Rup cu dinții amintirea că vin timpuri și mai grele...
Mi-am legat de suflet arma cu o mie de cuvinte,
Să mă apăr de hingherii, care nu au leac de minte.

M-am retras din colțul legii și din patimile urii
Acum vreau s-alerg pe stradă, printre roadele căldurii.
Condamnat la existență într-o lume ireală,
Cer Divinului să-mi lase pana mea sentimentală.

Elena Cristescu: La croitoria sufletelor


n-am mai găsit tipare
nici pentru trup nu mai aveau cine știe ce
am luat ce mai era pe masă
mi-am zis:
le ajustez din ac!
cine m-o fi pus, nu știu...
de atunci, tot într-un cusut o țin:
ba un surâs
un oftat
un dor
o iubire.
clienții norocoși mi-au spus că și ei au pățit la fel;
nu au primit garanție pentru nimic.
acum
cos flori de măr pe ramuri
la noapte,
mai am nițel și termin Luna plină.

Petruța Niță: nimic

     poezie     

peste o pânză falsă
pictez imagini
cu instrumentele zidirii
unei Ane
cu dalta suprim minciunile
din partea stângă
ciocanul bate adevărul
în partea dreaptă
când se cutremură stânga
de durere
se descărnează toate oasele
recompuse în oglindă
prind culoare
toate figurile trasate fantomatic
priveşte capodopera mea
mărgele de lichid
trec peste trandafiriul obraz
hrănind lipsa de perfecţiune
sunt nimic
în faţa mea am un fals
veritabil

Teodor Dume: sub teiul unui anonim

     poezie

sunt un anonim uitat
pe o bancă de lemn
sub teiul
de la marginea drumului
îmi număr clipele
nimănui nu-i pasă...

teiul a înflorit de 65 de ori
în liniştea lui se ascunde o zbatere
una singură dintr-un anotimp
în care mama
îmi citea din Tatăl Nostru
iar Dumnezeu
se juca cu mine mereu

nu mai ştiu unde e mama
a plecat într-o dimineaţă de primăvară
şi nu s-a mai întors
poate a rătăcit drumul sau poate
nu ştie că un băieţel o mai aşteaptă
în locul în care
timpul topise mirosul de tei
ca pe o lumânare...

liniştea începe să urce pe mine ca iedera şi creşte şi
creşte răsucită înspre apus
îmi adâncesc faţa între palme
şi aştept...

poate la celălalt capăt al lumii e primăvară

Vasile Dan Marchiș: Poezii, poezii...

 Sprijin suprem                                                   

Nu te simți stingherit
și prin aspectul că sufletul tău e doar unul
deoarece e unic în felul lui!
Dacă ai putea face din el
două sau trei mai mici
ca astfel cu unul sau două din ele
să însuflețești scaunul static sau cel mobil
ori cârja care te-au sprijinit
în singurătatea, osteneala și durerea ta,
doar acestea vor simți în adevăratul sens al cuvântului
cu sufletul,
ce înseamnă să sprijini pe cineva!
Regina mea                                                       
Cum Iisus Hristos strigând către Lazăr care a înviat,
în inima mea-noul cimitir de cuvinte
a intrat muza strigând:
”Poezie, vino afară!”
Acum scriu parcă inima grăbită
cronometrează cu pulsul ei
Înălțarea Domnului nostru Iisus Hristos.
Mă opresc brusc din scris…
Gramatica dă muzei onorul în inima mea…
Scriu iar parcă duc muza cu o ricșă de cuvinte
în castelul ei de inspirații.
Văd gramatica destinului ca pe o festivitate completă
cu verbe postate pe toate planurile
Acum scriu parcă ridic muza prin toate aceste verbe
pe un tron de cuvinte de aur,lângă care
medici, juriști, clerici și economiști
așteaptă un verdict.
Simțindu-mă diferit față de aceștia
încerc să ies din plan
ca un substantiv neobișnuit exclus din gramatică
și pus pe lista de rezervă a acesteia
în așteptarea unei eventuale minuni,
nu înainte de a face în fața muzei
o reverență din creion:
”Regina mea…!”
Muza m-a abordat astfel:
”Tu ești mesagerul meu!
Aceștia toți au fost chemați aici pentru
profesia care o au!
Prin faptul că m-ai ridicat unde îmi este locul,
vei avea întotdeauna pentru cine veni aici
și pentru cine ieși în lume!

Copilașul regăsit                                          
Cade o ninsoare ca un lucru făcut de probă
precum experimentele în laborator
de parcă astfel Dumnezeu își măsoară puterea
în ritmul cel mai grăbit posibil
în regim de experiment astronomic
Astfel pământul a devenit
un laborator de proporții nemăsurate
în care fiecare om este un Yeti (om al zăpezilor)
mai mult sau mai puțin evoluat.
Ninsoarea căzând prea abundentă și imprecisă
peste omenire
semnifică fără noimă,fără rând
o istorică nereușită migrare,
o imposibilă iubire
și o pedeapsă fără acoperire...
Și fuga acelui copilaș către nu se știe cine
semnifică drumul îndurărilor plin cu refugiați,
canonul istoriei zăpezilor veșnice...
Copilașul a căzut o dată în zăpadă...
Apoi încă o dată și iar a treia oară
sub crucea de zăpezi veșnice,
strigând: ”Mamă, nu-s prea multe jucăriile care
mi le-ai lăsat
dar sunt toate de zăpadă...!”
Iar zăpada cădea prea abundentă ca o bizară fantezie
vrând a se situa prin asta la rang de paradă
dar e o mascaradă
cum că nu se pot face oameni în toată firea
doar din zăpadă.
Când se credea despre copilaș
că saltă prin zăpadă de bucurie
și că e de cineva supravegheat sau așteptat
cumplit striga după cineva și se căznea
să nu-și dea tribut zăpezilor, inocența...
Atunci prin instinctul matern și antic
al omului modern neîmplinit
care amână ceasul judecății,
copilașul a fost luat în brațe de bunica lui...
”Dragul meu ești teafăr?”
Copilașul lăcrimând puțin, a spus:
”Nu-s prea multe jucăriile pe care mi le-a lăsat mama,
dar sunt toate de zăpadă...”

Alexandru Berceanu: Fereastră de trecere


Nu găsesc la întreg
rădăcina pătrată,
viața întoarcându-se mereu
în linie curbă
precum o cârje
ce-mi agață avântul pașilor
și nu mai ajung
să deslușesc licărul zorilor
adevărul necontestat al luminii.

Nu mai găsesc nici întregul
din zecimalele stelelor
răsfirate pe umerii pământului meu,
prin nopțile neluminate
a celor ce dorm
în inima mea încă trează...

Pașii,
din ce în ce mai înceți,
se mai încumetă
să facă zgomot
urcând tăcut
spre o cărare înaltă,
unde,
crucea clipei,
e desenată
într-o fereastră de trecere.

Iulian Barbu: Pe urmele dorului


Alerg pe urmele
Dorului de casă
În seara în care luna
Își scrie poemul
Pe sufletu-mi rătăcit.

Singur în noapte
Stau în calea
Dorului pentru casa părintească
În vreme ce metafora
Din poezia compusă de lună
Îmi mângâie tâmpla
Cu dragoste de mamă.

Sunt ecoul copilăriei
Din pendula timpului!

Florin Tănăsescu: Îmbătrânim, oameni buni! Și-o mierlim...

                                  

Azi-noapte, l-am visat pe Fănuş Neagu. Am auzit cum „Îngerul a strigat”. Nu am avut telefonul mobil la îndemână. Altfel, l-aş fi înregistrat. Deci, nu am prea multe detalii despre ce a zis. A fost doar un vis. Ca viaţa, de altfel. Până una, alta, singurul Paradis.
Nu, nu l-am înregistrat. Îmi sună în cap doar un vers al cărui destinatar era chiar el. Lui – nimănui, altcuiva – i s-a spus: „De ce atâta ură? Ce împărăţim?/ Îmbătrânim, Fănuşe! Şi murim”.
Mi-e teamă de plagiat şi parafrazez:
Îmbătrânim, oameni buni! Şi-o mierlim…
O mierlim, fiindcă aşa se zice în popor. O mierlim, că fiecare dintre noi cu-o moarte e dator. Deci, la ce bună râca, neomenia, vorba proastă, cucuta?
Cucuta… Care dintre noi este înţeleptul şi care este prostul? Care dintre noi, pe pământ, şi-a găsit până la urmă rostul? Poate, Socrate: „Ştiu că nu ştiu nimic!”
Îmbătrânim, oameni buni! Şi-o mierlim…
Nu, nu sunt în măsură să emit judecăţi. Doar scriu pentru că, în ce mă priveşte, prefer să aud cum privighetoarea cântă. Să văd cum liliacul a-nflorit. O rugăminte am: Veniţi şi ascultaţi şi voi, veniţi să auziţi şi voi! Fireşte, dacă doriţi.
Dacă doriţi, cum şi-ar dori bolnavii din spitale care încă speră să nu vină trenul acela… Garnitura numită „Călătorie la capătul nopţii”.
„Zâmbiţi, vă rog!” Aşa ne spunea, pe vremuri, fotograful. De-ar şti el câtă filozofie încăpeau în astea trei cuvinte – „Zâmbiţi, vă rog!” – i-aş spune: „Matale erai mai înţelept decât Socrate. Mai realist decât toţii filozofii, cărturarii, înţelepţii lumii!”.
Dar, vedeţi dumneavoastră, nici fotograful nu mai este! Fiindcă…
Îmbătrânim, oameni buni! Şi-o mierlim…
Zâmbiţi, nu simulaţi! Râdeţi şi vă bucuraţi! Fără măsură. Nu vă irosiţi! Zâmbiţi, nu scrâşniţi din dinţi cât timp „ţineţi minte, sfârşitul nu-i aici”. Încă !
Îmbătrânim, oameni buni! Şi-o mierlim…
Deci, haideţi să zâmbim! Cât trăim.

Marcel Vișa:***

      versuri                                       

ecourile sunt purtate de vântul
ce se strecoară sub norii foșnitori ai dimineții de marțipan.
vocalele se aștern în coarnele cerbilor fantomatici,
pe șalele reumatice ale bătrânilor muribunzi.
consoanele alcătuiesc adăposturi temporare.

de zile întregi bei sânge amestecat cu țuică,
shake-ul îți hidratează starea de melancolie.
năluci adiacente mediului vitreg în care te scalzi
te plimbă de mână prin lumi monocrome.
dialoguri șoptite îți remodelează singurătatea
pe care simțurile (amorțite) n-o mai percep.
țurțurii de gheață se dezlipesc de acoperiș,
te desprinzi odată cu ei,
cazi în brațele invizibile ale destinului
care se apropie și te adoptă,
te hrănește la sânul lui de șmirghel.

***

sârma ghimpată,
cordon ombilical de care atârnă viața
nomazilor.
în țarcuri îngrădite se adună, se triază,
în timp ce
mugurii de inox vibrează în aerul serii,
sperie hoarda.

mai sus
spre creste,
vacile pasc soarele low
și norii radioactivi.
au ugerele full de bere bragă.
pe coline,
lucrătorii din straturile de lalele
beau vinul învechit în pet-uri murdare,
își schimbă zilnic cămășile,
pielea,
ucid izopodele acoperite cu șindrile.

zBucium.
straturile superficiale de jeg selenar
sunt spălate de vinarsul ce curge pe țevi ondulate,
în timp ce roboțelul visează cafea latte.

e joi abia,
weekendul promite destrăbălare,
săgețile indică decibeli în creștere
pe zona magnetofonului rusesc
uitat pe etajeră 'n cavou.
se aruncă la întâmplare mitralii de
bumtzii bumtzii prin livezile de ferigi,
vechi prafuri se înalță în văzduh
pe elicea dronelor călătoare.
bass și înalte printre copacii cu membrane de celofan,
scrâșnetul urzicilor.

e ziua lor,
iar Bătrânii apar și dispar.
holograme cu rădăcini în trecut
zumzăie în iederă, aduc jointuri de fragi.
trei doamne și toți trei fumători,
stau la masă și tac,
iar motorașul cazanului toarce
ca un uriaș motan de alamă.
tragem la măsea și de timp,
captivi în trip,
în timp ce monstrul de sub pat ne descalță,
înnoadă șireturile,
dă jos măștile.

Savu Popa: E timpul să fac ceva


măcar un gest de sprijin,
să ies din această stare agitată
ca dintr-o cameră
în care oxigenul frige,
să mă despart
de obişnuinţe
care la temperaturi înalte,
scot zgomote
de coajă crăpată direct
între cerul gurii şi limbă,
E timpul pentru o gură de aer,
din acelaşi respirat mii de ani
în sens invers.
E timpul să facem cunoştinţă
ca şi cum s-ar întâlni,
stranie coincidenţă,
doi oameni
ce în locul oaselor
au o conductă de întuneric.
E timpul să mai dăm
timpului răgaz,
să ne ascultăm unul altuia
tâmplele,
să auzim la un moment dat
mişcarea ruginită a mării,
să ieșim odată
din această cameră
Unde oxigenul
a devenit
un ritual de incinerare.

Nelu Cazan: Noapte de Mai

      versuri                          

O să vin să te răpesc la noapte
Și am să te aduc în paradisul meu,
Să-ți spun în versuri albe minunate
Și trandafiri să pun în părul tău.
Ai să-mi culegi o poală de cireșe
Eu am să țin de scară să nu cazi
Și am să te alint cu mângâieri alese
De dragoste când ai să începi să arzi.
Să ne mai tăvălim prin iarba deasă
Și după prânz,aproape pe înserat
Eu,am să-ți spun că tu îmi ești aleasă
Doar după ce îmi dai un sărutat.
Iar mai în noapte,am să te iau cu mine
Și am să te duc în brațe în paradis,
Ca la ureche să aud suspine
Și am să te iubesc așa cum am promis.
Da,o să vin să te răpesc la noapte
Și sper să ajung până pe înserat,
Când ai să auzi că am să te strig în șoapte
Să vii,te aștept în noaptea de păcat

Teodor Dume: Aforisme

 (din cartea: Umbre și cercuri)                                           

"Minciuna are picioare scurte" dar aleargă mai repede decât Adevărul
*
Supremația a tot ceea ce suntem este iubirea
*
Iubirea e ca un pește piranha
*
Nu dărâma zidurile făcute de tatăl tău, ci învață ca să- l iubești pentru ceea ce a făcut
*
Parlamentarii noștri par statui gânditoare, iar cheltuielile lor ar trebui să se reducă proporțional cu gândirea
*
Iubirea este un privilegiu de a- ți uni sentimentele într- un singur loc
*
Viața nu e un accesoriu de schimb, ci doar o lume în care Dumnezeu aprinde și stinge lumina
*
Doar cine iubește respiră din frumusețea celorlalte lucruri
*
Iubirea este limbajul comun a tot ceea ce este viu
*
Mamele sunt singurele care poartă în pântece viețile altora
*
Crede în vorbele mamei chiar dacă ea nu mai este
*
A fi fericit înseamnă a fi împăcat cu tine însuți
*
Viața este un teren de joc în care singurul arbitru este Dumnezeu
*
Nu-mi cereți să vă explic bunătatea, coborâți în sufletul vostru și priviți- vă
*
Omul schimbă ordinea firească a lucrurilor, însă natura le pune la loc
*
Iubește azi tot ceea ce poate muri mâine
*
Poți îi fi într-o o relație cu Dumnezeu doar prin atitudinea ta lăuntrică
*

Marian Florentin Ursu: În fumul dimineții

                                   

oraşul e plin de trupuri părăsite
unele se ţin chiar de mână
însă mie mi-e bine aşa,
fără mine în iarbă,
răstignit între singurătăţi
şi petice imense de cer,
privind adânc în memoria
tristeţii
la picioarele tale desculţe
merse doar în palmele mele
în amiezi de noapte
oraşul e plin de chipuri fără faţă,
bastarzi în propriul trup,
unele se ţin de mijloc,
altele de după umeri,
dar mie mi-e bine aşa
privindu-mi timpul
de deasupra copacilor
strângându-mi gândurile la piept
deodată cu fumul dimineţii,
cu nostalgiile de-o noapte
uitând de tine încet,
pe străzi nesfârşite,
fără ecouri de paşi

Constanta Popescu: Culoarea primăverii

    versuri 

Oasele mele tac,
n-au mai trecut de mult,
sărbătorilor pragul...
Bucuriilor le trebuie ochelari,
distanțele sunt tot mai mari,
fericirea, o vopsea de mulți ani,
un strat prea subțire,
să-mi mai amintesc,
ce culoare are primăvara,
sau ce ochi are iubirea...
Stau prea apropare de întuneric
și toate au împietrit orfane,
cuvintelor nespuse,
o singurătate pe care nu o pot vinde,
e lipită de talpa mea,
de sub care nu se nasc anotimpuri...

Gabriel Stănciulescu: De unde atâta frumusețe?

     versuri          

O, Doamne, câtă frumusețe
Ai scurs pe chipul ei divin,
Tentante buze, să răsfețe
Orice poftire… din suspin.

Un trup ca șnurul ai pictat,
I-ai dat suplețea unei raze,
Și pieptul ei parcă sculptat
L-ai uns cu visuri din extaze.

Mi-e teamă fața să-i privesc,
Prefer să o admir virtual,
Și dacă o fi să o întâlnesc
Îi fur din șarmul spiritual.

Mă sperie frumusețea ei,
Nu pot să cred că-i realitate,
Și din noianul de femei
Mă duce gândul la păcate.

O port în gânduri zi și noapte,
Încerc să-mi dau iarăși povețe,
Dar mă întreb, discret, în șoapte,
De unde atâta frumusețe?

Ștefan Doroftei Doimăneanu: Reîntoarcerea în sine - beție de primăvară


Se scutură tot cerul peste secunde triste,
Încerc să uit de mine dar totul e-n zadar,
Noi evadări din vise stâmpesc să mai subziste,
Bolnavă, bătrânețea privește-n calendar.

Prin cârciumi amețite, la mese cu fantome
Beau şi vorbesc întruna cu eul meu țicnit,
Otrava din cuvinte se-ntrece-n axiome
Despre prezentul hâtru pe care-s răstignit.

Un roi de gâze bete la mine se holbează
Nu-mi înțeleg tristețea și-n hore se rotesc,
Privesc nemărginirea din suflet, cum oftează,
Ajuns-am o epavă de un lirism grotesc.

O mare-nvolburată se tânguie în cană
Sorb valuri sângerânde cu creste de pelin,
Fantomele și fumul dansează în stacană
Râzând cu nonșalanță de propriul meu destin.

Iar lava din adâncuri ce-mi bântuia prin vorbe,
Ce irupea iubire, iubire risipind,
Acum e geruită și nu mai poate fierbe
Și nu mai poate plânge, durerile topind.

Pășesc pe punți de ceață ținându-mă de timpul
Ce fără aripi zboară prin trupul meu rănit,
Și-n frigul ce mă doare și-mi răvășește chipul
Alunec pe secunde și cad în infinit.

Cornel Florin Cubleșan: Elegie cu clopot

            poezie          

Pe terasă
bate clopotul de umbră
și scaunele deșirate
deformate
se mișcă purtate de ecou-
încearcă
să-și mențină echilibrul.

S-,au pornit ștergatoarele de ferestre
de imagini -
cioburi de amintiri strălucind
se împrăștie pe ecran
topindu-se ca roua.

Peste frunze se revarsă
timpul
ca o ploaie nesfârșită.

Distanțele
s- au împotmolit s-au oprit
sub călcâi
unde
șarpele
nu s-a trezit încă.

Cornel Florin Cubleșan: În fuga mea

           poezie             

Imi amintesc vremea
când eram poet de cartier
vânam femei idealuri țineam soarele
în loc de fular - frigul
se ascundea prin vagauni.

Îmi lăsam durerile
în mari pahare de vodcă
trupul devenea prizonierul
scaunelor de fier
a vorbelor ce se încingeau
ca flăcările
în crasmele întunecoase unde
în fumul dens ne rătăceam spiritele -
iad vesel cu înjurături și vise
mirosind a fum de naționale și mărășești.

Adevărul
nu l-am aflat niciodată
nici din cărți
nici din otrava dulce a vodcii
Am rămas cu smerenia luată
ca o pecingine
de la suferinzi
acutizata în clipe de beție și disperare.
Mi-am păstrat picioarele fricii
ascunse - cu ele fug
de câte ori aud vorbindu -se
de sinucideri blasfemie
de compromisuri.

Îmi amintesc- vremea
de poet al cartierului
când fulgeram cu pletele lungi
străzi și cârciumi întunecoase.
În fuga mea spre alt tărâm mă însoțesc
umbrele femeilor pe care le-am iubit -
cuvintele
ca niște mirese pe care le-am lăsat libere
în lumea altora să strălucească.

Am rămas
cu vuietul vieții în vene ca un vuiet
de pădure
lovită de vânturi din care a plecat
vara .

Postare prezentată

Teodor Dume: De ce, tată?...

Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșat...

Top 10