Pica Maria N. Boștină: Zile și ani

Din gânduri ți-am desenat zile,
Din zile ți-am adunat ani,
Din ani ți-am scris poeme,
Din poeme ți-am udat lăstari!

Din lăstari ți-am aprins lumini,
Cu lumini porțile ți-am deschis,
Cu porți deschise ai trecut vămi,
Cu vămile a ta Stea s-a aprins!

Şi-o Stea-ntre stele luceşte
Si cerul lumină e tot
Şi sufletul cale-şi găseste
Şi-s praguri de ceară pe-un loc!

Mai trece o zi şi o noapte,
Mai trece o noapte şi-o zi,
Cu gândul petrecem pe toate,
De soare o mai răsării!

Din zile ți-am scris cuvinte,
Din ani tablouri țu-am pictat,
Din nopțile de jar aprinse
Lumină veşnic ți-am păstrat!

Şi-n cap de masă eu te-am pus,
În imagine cu tine,
Prezent mereu în albul vis
În închinare şi cinstire!

(Pica Maria N.Boştină
9 noiembrie 2020
La 11 ani trecuți!)

Ionescu Stejărel: Pe drumuri de baladă

suntem urmașii moților de piatră
și dăinuim cu ei din veac în veac,
pe vechile cărări ne așezăm ca vatră,
în șirul doinelor ce nu au leac,

suntem ca brazii înalți de-o veșnicie,
și stăm de-a pururi strajă la hotare,
să nu ne cotropească în mânie
acei ce în lume nu au căutare,

ne tragem de la Horea și Avram,
când coborâm cu carele de sare,
izvoarele ne sunt surori de-un neam
ce ne conduc cu tulnice solare,

se aude în munți cum tulnicul răsună,
și-n văi se văd câmpiile înflorite
chiar dacă sus e un răsărit de lună
noi coborâm pe drumuri păstorite.

Radu Gligor: Iubire de ziarist

 (Fragment din romanul CAFENEAUA COTOFENELOR)

În cele ce urmează voi încerca să dovedesc faptul că un redactor de la organul județean Alba al PCR, în speță ziarul Unirea, cu un pic de interes, poate face fericită o fată care are doar un obiectiv clar în atenție - acela de a se mărita.
Firește, dacă tovarășa asta, Desdemona, are o pregătire intelectuală și este contabilă la CAP. Nu este chiar obligatoriu să fie titrată, dar musai să fie contabilă. Cu decizie.
Ziaristul, spun aici și nu mai repet, ca popa pentru babe, pune accent pe fizic, schimbă apa când se spală, nu îi vezi pârșă după urechi. Își face pantofii, nu miroase ca un salahor. Iubește cu patos, își dezmiardă partenera cu vorbe frumoase, cu fraze meșteșugite, nu dă iama să azvârle pe unde se nimerește mătăsurile, scurteica de blană a contabilei...
Că nu-i vântoasă, ei na...
La drept vorbind, în momentele când purcede neabătut spre zona cu sentiment inflamabil și tocmai de aceea delicat al contabilei, nici nu mai dorește să consulte diploma acesteia. O lasă așa, nelecturată. Nu contează nici documentarea precară asupra originii sociale a madmozelei, aspect care, din pricina vitezei, îi poate dăuna ziaristului îndrăgostit până în faza lulea, la dosarul lui de cadre.
Și chiar dacă blondina, din vina ei desigur, nu ajunge cu ziaristul la ofițerul de stare civilă, nu va uita niciodată vraja, farmecul, eleganța și distincția prilejuită de momentele înalte când i-a suflat ziaristului sub bărbie, zumzăind ca o pitulice albă-n clonț.
Dacă credeți că mint, că voi lăsa subiectul netratat, vă spun serios că nu aveți dreptate.
Focalizându-și atenția pe acest deziderat major al asigurării fericirii Evei de la contabilitate, redactorul poate scăpa din vedere unele aspecte minore care îl pot duce la destituirea din muncă.
x
Gheorghe Bercea, valoros redactor la secția agrară, a hotărât să coboare dragostea de înaltă tensiune asupra unei membre din contabilitatea unui CAP. Și căuta un pretext să plece din redacție pe teren. Comitetul județean Alba al PCR, prin primul secretar George Homoștean, habar nu avea de faptul că lui Gheorghe Bercea îi afumau călcâiele după apetisanta contabilă.
Ca urmare, organul l-a convocat pe Marian Trandafir și l-a căptușit cu sarcini și indicații prețioase privind modul cum să se acționeze în campania agricolă de toamnă.
Redactorul șef s-a întors în redacție și a încercat să se desărcineze rapid de îndrumările prețioase, punându-le în spinarea viguroasă a colectivului redacțional.
În acest sens, urgent, a dispus convocarea ziariștilor la ședința operativă. Pentru transferul de sarcini de pe un samar pe următorul.
Redactorul Gheorghe Bercea, absolvent al facultății de drept administrativ și candidat etern la admiterea anuală a Academiei Stefan Gheorghiu, unde, la fiecare sesiune de admitere se situa mereu sub linia roșie a admișilor, s-a felicitat că n-a plecat spre mirajul dragostei. Își nota conștiincios dispozițiile, paralizat de aromele ușor deductibile ale pletelor blonde din dotarea contabilei de CAP.
Campania agricolă impunea prezența ziaristului în viața satelor, redactarea în vederea generalizării a experienței bune a unor materiale valoroase, concrete, mobilizatoare.
Pe scurt, Marian Trandafir a dat dispoziție să se deplaseze în teren, pentru două zile, un echipaj format din ziaristul Gheorghe Bercea și încă a unuia dintre redactorii disponibili. Una dintre cele trei mașini a redacției, GAZ-ul, a fost pusă la dispoziție pentru acest scop. Sarcina i-a picat foarte bine ziaristului îndrăgostit. Cu atât mai bine că avea și mașină la îndemână, un avantaj nesperat.
x
a fost acela care a lăsat să se înțeleagă că el se oferă să plece voluntar în agricultură, să scrie articole foarte bune, bine primite de cititori, apreciate de ingineri și în general de specialiști. Fapt care l-a determinat pe redactorul șef să se scarpine în cap. S-a uitat spre cer, și-a făcut o sfântă cruce.Mihai Babitchi
Comșuța ?
Aici, tovarășu...
Ce redșefadj ești dumneata, mă întreb și bine fac...dacă nu dai imediat afară din redacție plantatorul ăsta de orzoiacă? De ce îmi lași mie plăcerea asta imensă, irezistibilă? A dracului de pațachină... Omul ăsta, Babițchiul, care confundă bostanul cu combina de recoltat porumb, am spus odată și văd că nu mi se îndeplinesc dispozițiile, nene, nu mai are ce căuta, veac, în agricultură! Cu excepția zilei de 1 și 2 Mai când merge cu băieții la iarbă verde...
Da, să trăiți...
Mă, de ce îmi stricați ziua ? De ce nu mă lăsați să vă dau afară, pe amândoi, în tandem... Tandea cu Mandea... Bercea Gheorghe, te duci singur pe teren ! Fă delegație pentru șoferul Laurian ! La drum...
x
A doua zi, spre seară, Marian Trandafir s-a dus la bufetul partidului, să servească masa. Nicu Pușcaș l-a condus în salonul primului secretar, George Homoștean. L-a informat că acolo mai este doar tovarășul Bilek, șeful secției economice a județenei de partid.
Intră, intră, l-a poftit tovarășul Bilek. Nu te mănânc...Hai să mai și schimbăm o vorbă, două...Mariene tată. Ia spune Firică, cum stăm, cum îți merge ? Ce îți mai face colectivul ? Uite, ieri și azi am fost acasă, în Deva. Abia ce am venit...
Colectivul, zici ? La muncă, tovarășu...Nu la întins mâna.
Te referi la Gheorghe Bercea ?
Aha... Să fii sănătos...Berbecea al meu este plecat în raid-anchetă. În agricultură. Cu mașină și șofer. Două zile. Ieri și azi. Vine documentat. Mâine dimineață scrie...
Mare minune...
Ce-ți veni, tovarășul Bilek ? Redactorul meu îi harnic...Pe ăsta și pe Radu Gligor contez ca pe mama...
Nu mă îndoiesc. Problema însă se pune în ce domeniu e harnic Berbecea ăsta al tău... La bigi-bigi poate? Arde ăsta la contabile de parcă este bica comunală. Că l-am văzut și ieri și azi cu o contabilă de la CAP la hotelul din Deva...Îi ciripea la urechiușe poezii de Ioan Vasiu.
Invenții. Om harnic ca tovarășul Bercea ...
x
Fix la ora 8 a început ședința operativă. Marian Trandafir, redactorul șef a luat loc pe fotoliul său special. Era roșu la față ca un crepuscul prevestitor de vreme rea. Avea motiv serios. Demeter Lazăr, Ioan Marini și Moldovan Georgeta, redactori, au întârziat 3 minute.
Comșuța, rapid le tai ziua de azi din salariu ! Azi să lucreze voluntar.
Da să trăiți !
A intrat în birou și Gheorghe Bercea, proaspăt bărbierit, pomădat, cu pantofii făcuți lună, mirosind a lavandă, cerându-și scuze pentru întârziere.
Îl ard la salariu ? – a întrebat redșefadjul.
Răspunsul șefului nu a fost clar. A bolmojit ceva.Și a început ședința de sumar.Secțiile au venit cu propuneri de articole, note, informații.
Ce ne dă pentru azi agricultura? – a întrebat redactorul șef. I-am dat două zile mașina tovarășului Bercea. Ce ne-ai adus de pe teren, tovarășe musiu ?
Interpelatul și-a pus pe masă pix-ul. S-a uitat la o foaie unde erau trasate niște liniuțe.
Am aici notat ce dau... Un raid - anchetă privind semănatul grâului în patru CAP-uri. Temă de mare actualitate. Mai am un raid tot din patru unități agricole despre recoltatul porumbului, eliberatul terenului și pregătirea terenului. Am și o notă critică. Un interviu cu un cadru al cifrelor...
Când le predai la secretariat ?
Încep să scriu îndată. Doar să mai dau telefoane în aceste CAP-uri să văd dacă n-au intervenit noutăți...
Noutatea este că, uite, ca să nu avem vorbe, dau dispoziție să ți se desfacă contractul de muncă începând cu data de azi !. Motivul – în loc să mergi pe teren te-ai dus cu o contabilă din CAP la hotelul din Deva. Afarăăăăă ! Truță ! Să i se dea marțafoiului, pe linie de partid, un vot de blam cu avertisment.
Gheorghe Bercea a intrat într-o stare de imponderabilitate.
Am avut delegație...a spus nefericitul.
Se decontează. Să vină administratorul cu banii pentru 2 zile...
I s-a semnat pe loc delegația, banii, 36 de lei, au fost puși pe masă.
Poftiți, tovarășule Bercea Gheorghe! Meritați! Sunt banii dumneavoastră...Ați fost pe teren...Vă rog frumos!
Noi, colectivul, știam că nu se glumește cu redactorul șef în asemenea momente. Eram înnebuniți. Îl știam pe șef în stare de orice deși nu prea era era bun de nimic. Nu ne puteam imagina că o să se renunțe așa ușor la serviciile unuia dintre cei mai talentați ziariști de la Unirea. Unul care muncea cât doi. Pe care conducerea, cu excepția cazului de față, se putea baza. Aveam mulțumirea și satisfacția că fostul nostru coleg, machiavelicul ochelarist, sufletul petrecerilor noastre, n-o să rămână fără angajament, că orice ziar din țară l-ar fi angajat. Asistam neputincioși la un moment realmente penibil.
Redactorul șef, radiind scântei, împingea banii spre ziaristul concediat, acesta para cu mâna primirea lor.Urla conștiința în el pe ultima sută de metri. Gesticula că refuză, își manifesta repulsia față de bănetul partidului. Și comenta afurisitul...
Nu merit acești bani...Dacă nu merit, nu merit și basta. Mă știți doar...Nici un leu înafara muncii direct productive!
Dar nu se poate, dragă tovarășe...Te rog în numele colectivului!
Nu mi se cuvin...
Banii nu îi primesc, tovarășu...
Nici nu mă gândesc... Ai cheltuit...
Și s-a consumat o scenă de un dramatism feroce. Gheorghe Bercea s-a ridicat în picioare, apucându-și pălăria de o zgardină, depozitându-o pe creștet. A întins mâna, a luat banii și s-a uitat la ei ca milogul în traistă.
Dramatismul clocotea.
...36 de lei pentru două zile, a comentat. Dumneavoastră știți cât am cheltuit eu, două zile, cu contabila asta, la hotel ...?
Eu am considerat că este momentul propice să forțez nota, contând pe atitudinea opiniei publice prezente, neavând de pierdut decât lanțurile. Așa că am izbucnit într-un râs necontrolat, semn al declanșării entuziasmului general. Urmat instantaneu de explozia râsului general. În urma acestei taifun de bună dispoziție, șeful s-a dezumflat ca un balon. Inițial a dat din mână semn că ne concediază în masă, pe toți, urmând ca ziarul să fie scris pe viitor numai de către el.
A pălit culoarea sa de steag când a început să râdă și să-și șteargă lacrimile cu mâna.
Omenia a învins.
x
Șeful, tot șef. I-am auzit trilul
Radu Gligor !
Vă ascult...
Minune cerească. Cum să nu asculți, vulpițule? De ce nu mă pui la încercare, să vezi cum îmi manifest autoritatea de șef ?
La salariul dumneavoastră puteți...
Dacă n-ai face-o...
Ce?
Asta, dacă n-ai asculta, nașparliule, te asigur că a-i zbura fără avion până la aeroportul din Calman, Ceanu Mare...Prepelece, după cum văd că n-ai nimic de făcut prin firmă. Uite, dai niște telefoane la două CAP-uri, ia și o situație de la Direcția agricolă și asiguri necesarul de materiale agricole la zi ! La 12 fix să am materialele în șpec pentru viză...
Păi, m-am găsit ocoș, ar putea să mă ajute și îndrăgostitul de serviciu! Că nu-i vor cădea galoanele după ce a făcut fericită o contabilă de CAP. Al naibii de parazit...
Lasă vorba în sala de mese, pușlama! Că te știu eu japițule... Nimurugule, o sută găsesc ca tine... Nu vezi că Bercea ăsta de Gheorghe îi cam obosit? Doarme mormolocul în picioare, precum calul mocanului. Îi dau o zi liberă să se odihnească!
Ce concluzii se pot trage de aici ?
Una singură. Un ziarist, spre deosebire de linotipiști, zețari, stereotipari, mașiniști și puitori din tipografie, iubește dezinteresat.
Nu miroase ca un țap în călduri.
Are și dicționarul vorbelor faine la el.
. Dă totul iubirii, tâlharul. Depune efort constructiv. De aici și adevărul larg răspândit între contabilele din unitățile agricole, cum că dragostea unui ziarist se cuvine promovată în tarla, chiar dacă, ulterior, în nopțile albe devine insomnie netratabilă.Vorbește cu metaforele la el de parcă el ar fi poetul[Mălin Dumitru]
Și ce dacă se va înscrie în biografia sa sentimentală ca o patimă de neuitat?
Doar nu o să vină spațiul și timpul, Doamne nu mă lăsa, să tragă la răspundere contabilele din CAP și IAS-uri care au umblat cu fofârlica pe linie de bigi-bigi...S-ar putea ca acestea, chiar dacă le pui microfonul în palme, nici să nu dorească să povestească despre asemenea isprăvi și sarcini extraproductive.
Pur și simplu să tacă.
Și bine fac.
Se cunoaște un caz când o contabilă din asta, bună de fugit în lume, a fost sărutată năprasnic de către un ziarist cu delegație semnată și ștampilată. Ei bine, aceasta a fost chemată în fața biroului organizației de bază UTC unde a declarat că tot ce gândește nu o să fie spus niciodată. I s-a spus să scrie o declarație dar contabila de colo i-a asigurat pe tovarăși că dacă scrie nu o să semneze și dacă semnează nu o să-și recunoască semnătura.
Ei bine, la ora actuală contabila are insomnii mai ales în nopțile cu lună plină.
Secretul este unul singur, așa cum bine îl sublinia primul secretar George Homoștean la întâlnirile cu activul cărora le spunea; tovarăși și tovarășe, când circul cu mașina la șosea, să nu vă văd tălpile picioarelor din cucuruzi! Nu notați asta, fir-ar să fiți de pișicheri...! Asta-i sarcină de partid pe care trebuie să o rețineți în cap ți nu în caiete...
Personal, uite, din cauza iubirii pătimașe a acestui Gheorghe Bercea, ziarist cam crăcănat de unde și pseudonimul, care și-a ales Afrodita cu abac din peisajul dosarelor contabilității agricole, riscând să fie dat afară de la ziarul Unirea, o spun deschis și recunosc ca atare, în mod tovărășesc, că n-am avut nimic de pierdut!
Păi dacă n-am fost afectat, nu am fost și gata!
A trebuit numai să muncesc mai mult.
Dar când există ordin, cu plăcere...

Prof.Dr. Dumitru MĂLIN: Radu Gligor scrie încât transpiră bufnițele și urcă fericirea până la semn

Ultimul (de până acum!) roman al scriitorului albaiulian, Radu Gligor, intitulat "Fericire până la semn", este egal cu el însuși, cu autorul vreau să zic, și cu toate celelalte opt auto-intitulate romane apărute sub această rodnică semnătură: "Bordel în procuratură", "Organul Garcea", "Strângerea de mână se suspendă", "Interpelare în familie", (cu romanele "Ceaiul de ovăz" și "Amantul Doamnei Preotese"), "Cafeneaua coțofenelor", "Gladiola de plastic", "De ce transpiră bufnițele", iar acum acest nou volum, "Fericire până la semn". Dintre toate aceste scrieri doar primele două nu le-am citit, dar celelalte le-am parcurs pe toate cu atenție și, pe alocuri, mult zâmbet și multă încântare, așa încât cred că sunt îndreptățit să formulez câteva opinii și impresii personale despre felul de a scrie și a se prezenta cititorilor, ca romancier, Radu Gligor, fostul ziarist de la ziarele „Clopotul” Botoșani, și pentru mult timp, la fostul organ de propagandă al Comitetului județean de partid, ziarul „Unirea” din Alba Iulia. Ziare la care și-a însușit limbajul de lemn și formulele stereotipe și lozincarde din care acum își alimentează inspirația persiflantă și bășcălia furibundă scriitorul de azi.

Primul lucru la care vreau să mă opresc este alegerea titlurilor: Radu Gligor este maestru desăvârșit în găsirea unor titluri percutante, bogat-insolite, comercial-atractive, ori cum se spune în mod curent pur și simplu frumoase. El știe, așa cum mărturisește, de când lucra la ziar, că atunci când ai titlu, ai articolul. Cu cărțile n-o fi chiar așa, dar iată că lui îi reușește și în acest caz. Recitiți-i toate titlurile și sunt convins că îmi veți da dreptate. Uite cum sună: "Bordel în procuratură", "Amantul Doamnei Preotese", "Gladiola de plastic", dar mai ales, "De ce transpiră bufnițele". La fel de bine se pricepe autorul și la titlurile sub-capitolelor din cărțile sale: Am la îndemână exemple suculente chiar din romanul "Fericire până la semn": „Noaptea nunții a fost furată ziua”, „Răpirea din târnaț”, „Cum e boul și ecoul”, „Trăgând de nădejde ca spânul de barbă”, „Și măgarul se vinde în târgul armăsarilor”, „Norocul nu te ține de frizură”, etc. Deci și la acest ultim roman la care mă voi referi, în continuare, să remarcăm mai întâi titlul care este ingenios ales, comparabil cu cele dinainte.

Al doilea lucru comun tuturor acestor romane și destul de prezent și în "Fericire până la semn" este bășcălia cu care sunt tratate subiectele, lucrurile, întâmplările și personajele cărții. Uneori se ajunge chiar la auto-bășcălie! La o primă privire am putea concluziona că ceea ce provoacă râsul la citirea celor mai multe pasaje ar fi umorul. Dar de fapt lui Radu Gligor nu umorul îi este la îndemână, ci bășcălia, fie ea uneori și ieftină. Persiflarea și auto-persiflarea, luarea peste picior, făcutul mișto de orice, oricine, oriunde și oricând și a oricui. Chiar și a autorului însuși, atunci când își face self-uri de personalitate. Încă din primele pagini, într-un fel de cuvânt înainte, undeinventează un dialog imaginar cu un așa-zis editor, prilej de a se lua copios pe el însuși, numitul Radu Gligor, peste picior, a se auto-servi cu multe epitete denigratoare, dar cu intenția, evidentă de a-și face de fapt reclamă sieși în fața presupusului cititor potențial: “După tipar, mi-a zis, de acum nici nu se mai discută, fiindcă este evident, avându-se în vedere și prestigiul dv. personal, neboțit, bunul renume, reputația de 24 de carate pe linie de familie și societate, se așteaptă ca opera de față, fără nicio întârzâiere, în timp real, să fie nominalizată pentru premiul Nobel. Să fugă Cărtărescu în lume, în frunte cu Tismăneanu. Cu mândrie o să se ofere bravului nostru popor muncitor o literatură optimistă, sinceră, justă, cuplată pe un motiv de înaltă vibrație națională”. (Observați cum sar ca purecii, bineînțeles cu voia autorului, vorbele-șablon din jargonul comunistoid învățat la ziarul „Unirea”: „popor muncitor”..., „literatură optimistă, sinceră, justă”..., „înaltă vibrație națională”). Tot în această auto-prefață Radu Gligor se bășcălește pe sine însuși, cu epitete foarte drăgălașe, încât, dacă i le-ar fi atribuit altul, cu siguranță, l-ar fi supărat. Pune în gura nevestei sale niște cuvinte care să-i facă următoarea caracterizare: „Napoleoane de duzină, copilul patriei, să știi că, după cum scrii cu piciorul stâng, chiar merge... Cam tâmpită creația ta biografică, idioată chiar, dar nu mai ai ce să-i faci. Fie vorba între noi, n-ai minte. Așa că las-o așa”. ( Ei, acum să vin eu și să-i contrazic nevasta, adică pe el-însuși, nu se cade, nu?). Deci în ce privește bășcălia, în toate cărțile lui Radu Gligor, cam așa se întâmplă lucrurile, iar cartea de față nu face excepție. Singurul personaj care scapă de ironie, bășcălie, persiflare este tatăl scriitorului, Dumitru, despre care vorbește întotdeauna cu foarte mult respect și admirație.

De remarcat că în "Fericire până la semn" este mai puțin prezentă atmosfera de la redacția ziarului „Unirea” și ziariștii de acolo, foști colegi ai autorului, cei care populează până la saturație unele din romanele precedente. Aici doar tangențial mai sunt pomeniți redactorul-șef Marian Trandafir, secretarul de redacție Augustin Presecan, nelipsitul Mihai Babischi, sau alții . În acest roman ne aflăm mai mult în zona de baștină a autorului, Iuriu de Câmpie și satele din jur, pe unde a copilărit, calificându-se ca îngrijitor de oi, și s-a maturizat, până a deveni, din lucrător agrar ziaristul de mâine și autorul de azi. Iar când vine vorba de descrierea acestor locuri se trezește în Radu Gligor poetul și le descrie cu nostalgie dulce, cu dor nesfârșit și cuvinte suav-mângâietoare stropite cu aur de talent: “Trozneau năpraznice vânturi în pădurea Gherii, la marginea căreia era casa noastră. Vălurea peste dealuri marea albă a omătului”. Sau: „În Calman era raiul pe lume, căldurile toride erau potolite de nori alburii. Peste câmpurile învârstate de răzoare se năpusteau ploi roditoare de vară... Uneori norii treceau grăbiți către Dosul Napului, cerul se însenina, soarele ostoia pământul, fremăta volbura...”.

În această atmosferă de țară feerică, oglindită în ochi și suflet de copil isteț și ambițios, se desfășoară întâmplările din familia de țărani harnici, cu casă în două sate, a lui Dumitru Radu, tatăl autorului. Aici s-a calificat copilul Radu Gligor în prima sa meseria, aceea de dat afară mâțele din casă, aici tatăl său și-a vândut boii și a dat banii împrumut unei rude, riscând să nu-i mai vadă vreodată, motiv ca și pe patul de moarte să-i dea feciorașului Radu sfatul de-a da în viață orice, autobiografii, etc, dar să nu dea niciodată bani împrumut. Aici, la primăria din Cenul Mare, județul Cluj, și-a făcut viitorul romancier primul buletin de identitate și-a a avut prima tentativă de-a pune de-o dragoste cu Cicuța, fata de la ghișeu, iar tot cu această ocazie a învățat să scrie autobiografii ample și complete, ceea ce va fi obligat apoi să cam facă toată viața, chiar și în romanele despre care vorbim. Aici au venit nemții și ungurii în retragere și refacere de două luni (de fapt în fugă), urmați de rușii care îi numărau cu avioanele de vânătoare și cu sarabanda katiușelor scuipătoare de anafură fierbinte spre sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Pe dealurile din zonă și-a desăvârșit Radu Gligor, sub competenta îndrumare a fratelui mai mare, Mitruț, cea de-a doua meserie de bază, cea de oier, cu oile păzite, dar scăpate cam mult prin cucuruzii oamenilor. Din această calitate de fin observator al zonei a scris și primul articol trimis la „Scânteia”, organul Comitetului Central al Partidului Comunist din România. La oi fiind, își perfecționa vocabularul pe care-l folosește cu cinste și acum în scrierile sale prolifice, vorbind singur și contrazicându-se cu noatinii. Una din cele mai hazlii întâmplări din carte este vinderea de către autor și tatăl acestuia, în târgul de la Cojocna a scroafei lor cu 12 purcei, scroafă care purta un nume de celebră, dar tristă amintire – Ana Pauker. Această deplasare din Calman la târgul din Cojocna pentru a o vinde pe Ana Puker și purceii ei, îi dă prilej lui Radu Gligor să scrie aproape un sfert din spumoasa sa carte, ajungând cu "Fericirea până le semn", până pe la jumătatea scrierii. Dar a meritat. Că a mai băgat un intermezzo cu perioada când ziarist la “Unirea” fiind de acum, a fost desemnat de către redactorul-șef să se ocupe timp de vreo săptămână de o echipă de șefi sus-puși de la București. Și asta era să-l coste când avansarea în fruntea ziarului, când darea pe ușă afară. Și tot acum colegii de la același ziar îi fac o poantă nu prea reușită, dând anunț la “Mica publicitate” cum că el ar vinde la preț de chilipir căciuli de astrahan aduse din Siberia (făcuse o excursie în Rusia și-și adusese de acolo o asemenea căciulă, de care era tare mândru). Întâmplarea a ajuns până la urechile primului secretar al județului Alba, George Homoștean și era gata să pună în pericol bunele relații româno-sovietice. Acum însă, din amintire, căciula sa de astrahan, a devenit o simplă glumă, amară atunci, din partea colegilor, glumă ce-i dă prilejul lui Radu Gligor de-a mai adăuga un lung și savuros capitol la carte, și să treacă, astfel, de 250 de file, apropiindu-se vertiginos de final. Doar că o mai lungește, mai trece puțin pe la Academia politică “Ștefan Gheorghiu” de unde iese ziarist cu patalama în regulă, se mai întoarce pe la Calman să-și amintească de cum era gata tatăl său să facă făină, prin moara lui Viflaim, din banii ascunși în sacii cu cucuruz de mămăligă, bani obținuți pe doi boi și doi juncani. În ultima secundă banii respectivi fiind salvați, iar povestea asta îi dă prilej autorului să adauge un alt capitol înspre finalul cărții, cu un subiect de mare sensibilitate: felul cum tatăl său, bate recordul de inteligență, în cumpărarea unui pământ, la concurență cu un vecin, ahtiat și acela după aceeași bucată de cernoziom, dar care nu era la curent ce scria în ziarul „Scânteia” despre viitoarea colectivizare care bătea de acum insistent și la ușa Iuriului de Câmpie. Și mai trecând puțin și prin întâmplări de când ajunsese ziarist la ziarul „Clopotul” din Botoșani, fără liceu terminat căci acum îl făcea la seral, ajunge să pună punct unui roman de 360 de pagini bune, pline de bășcălie, amuzante uneori până la lacrimi. A;a se prezintă acest scriitor provenit din ziarist, Radu Gligor, un condeier talentat, perseverent, sârguincios, stăruitor-ambițios, urcând pe scară ierarhică norocoasă, dar trudnică, de pe ogoarele Iuriului de Câmpie, pe ogorul ziaristicii de partid comunist, iar, mai apoi pe ogorul literaturii județene, din treaptă în treaptă, până la victoria finală, cum s-ar auto-persifla, cred, el însuși.

Gabriela Ana Balan: Popice

Și ție, lutule din chipul meu, ce-ți pasă

dac-oi fi eu sau alta

sub această mască?

Viața nu mă recunoaște de multă vreme

joacă popice cu zilele mele vede

o poetă mult mai nefericită.

Mă pipăie, nu crede că-s eu.

Mă mângâie și timpul

se crede zeu.

Uneori mă întreb cine aș fi

dacă aș trece de cealaltă parte a măștii?

M-ar căuta moartea și nu m-ar găsi!

Nu zâmbi, lutule din obraz și din ochi, te-am

frământat atât de bine că nu te poți dezlipi.

De mâine voi lepăda măștile pe rând

până ajung

ca tot omul să port una singură

viața o să îmi cedeze locul

pe pista poetelor fericite

chiar dacă în joc nu mai sunt popice

la ultima aruncare îmi cade masca și

mă întreb, eu sunt oare?

Pentru azi îmi rezerv o singură aruncare

cu o minge imaginară

spălată bine și dezafectată în mintea mea

pentru că trăiesc această clipă odată cu mine

milioane de oameni dintre ei unul poate

chiar acum mă visează și nu știu sigur dacă

respectă normele noii ordini mondiale.

Uite că mie toamna aceasta

mi-a permis să nu îmi scutur frunzele

sau poate de atâta teamă eu m-am ascuns sub un copac.

Am jucat popice cu Dumnezeu.

Nu am curaj să mă uit pe tabela de marcaj.

Lucreția Epuran: În toamna asta nu ești lângă mine

În toamna asta

nu ești lângă mine.

Mă plimb prin parc

cu gândul doar la tine!

Nu mă alintă ochii tăi senini

nu mă-nfioară glasul tău șoptit

nu ești niciunde

timpul s-a oprit!

Norii sunt plumburii și amenințători

copacii goi, nepăsători

la pasu-mi furișat

pe-alei cu frunze moarte.

Zăresc o siluetă de departe

o siluetă albă-n zare

e el sau nu e, oare?

în piept doar inima

se zbate tare...

În toamna asta

voi fi singură pe lume!

Tu ai plecat...

n-o să-mi mai spui

pe nume!

Dumitru Ichim: Cântec de legănare de frunză

Scrie,

iar tot ce va rămâne nescris

îmi va fi de ajuns

să mai dau un florit

amarului stih de cais.

Strigă-mă

de pe partea

cealaltă-a pământului

până ce moartea

va-nscrie-n filigran cu lazurit

memoriile vântului.

Așteaptă-mă

unde la șipot

vin norii și cerbii,

pe îngeri

să-i bea

din argintul de chivot,

răsfrângeri

din tot ce am fi înserare

când buzele noastre se caut.

Vom fi numai noi,

amândoi,

precum într-un cântec de flaut

lumina

la prima ei sărutare.

Emil-Iulian Sude: Energia mea se consumă

între o recreație şi altă recreație.
cum aud că se sună mă iau
cu larma şi mă dau de ziduri.
parcă aş fi o limbă electrică de clopot
care anunță pauzele dintre ecouri.
să știi ce nu trebuie să știi.
mă alungesc în dungă și
pe interiorul clopotului măcar
un arc de cerc.
dar tot o dungă pe ziduri.
pentru a separa partea de jos
de partea de sus
din viața vopsită a zidului. mă subțiez.
nu mă salută cu noapte bună
toți îmi spun bună ziua. pe holul
de la etajul trei sunt plini de viată
pesemne elevii. au văzut puțină lumină
mai lucesc. şi eu.
strâng licurici într-o pungă împotriva reumatismului pentru vopsea fosforescentă.
cândva un bec luminos ca soarele în dungă
domnii părinți privesc prin mine
am salutat odata un zid dintre ziduri
și zidul m-a văzut un nebun concret.

(din manuscrisul "paznic de noapte")

1

Un poet uitat: Florin Mugur

 A fost odată Florin Mugur

Literatura era pentru el mai mult decât o religie De fapt, dacă mă gândesc bine, asta m-a mirat cel mai mult la poet, inepuizabila lui capacitate de muncă. Publicase numeroase volume de versuri (unele doar de versuri, altele şi de poezie), iar când l-am cunoscut eu mai deschisese câteva şantiere de creaţie lirică. A alcătuit o carte de convorbiri cu Marin Preda care a stârnit un val de exclamaţii entuziaste şi o carte de convorbiri cu Paul Georgescu care a stârnit un cor de proteste. Scria în mod curent articole de critică literară, mai bune decât ale multor critici literari. A publicat şi un roman, „Ultima vară a lui Antim“, după care romancierii i-au strâns afectuos mâna şi l-au rugat să se întoarcă la poezie ca să nu strice ierarhia din domeniul prozei. Pregătea pentru tipar cu devotament, ca editor, tot felul de cărţi, unele ale unor scriitori-prieteni şi altele doar ale unor prieteni. Pleca în străinătate şi de fiecare dată se şi întorcea. Era dedicat soţiei lui urmărindu-i starea sănătăţii ca pe un barometru al propriei sale fericiri. Amabil şi ceremonios, găsind timp să mai şi contemple, la braţ cu Emil Brumaru, grupurile de fete vesele care „pe trotuar alături saltă“, Florin Mugur lucra totuşi trepidant ca o uzină dată de curând în funcţiune. Pentru el, literatura era mai mult decât o religie: era o profesie.

(Alex. Ștefănescu)

*

        Pe Florin Mugur l-am cunoscut prin intermediul lui Gheorghe Grigurcu care m-a recomandat cu ocazia debutului meu în poezie, cu volumul Adevărul din cuvinte, apărut în 1985. În Suplimentul literar artistic ar fi trebuit să-mi apară o cronică la volum, semnată Florin Mugur. Bolnav fiind n-a apucat să-mi mai trimită Suplimentul, dar mi-a transmis cronica prin Gheorghe Grigurcu, cronică pe care am publicat-o integral în Revista Extemporal liric dar și în cartea de studiu, Teodor Dume - poetul care sfidează moartea, îngrijită și semnată de Ottilia Ardeleanu, apărută la Editura Pim în 2019. Cartea cuprinde toate cronicile și recenziile făcute cărților mele de către criticii de specialitate, și nu numai, până în iulie 2019. 

        Florin Mugur a debutat literar la vârsta de 13 ani, iar la vârsta de 19 ani a publicat prima sa carte. .A scris 21 de cărți dintre care una i-a apărut postum, în 2002
        S-a născut pe 17 ianuarie 1934 și a decedat în 09 februarie 1991.

(Teodor Dume)

Dansul cu cartea - Florin Mugur

Cum să fii scund şi caraghios

şi cu barca ca un văl de mireasă

şi cu ochi albaştri

 

şi cum să fii bătrân

şi cu hainele ude de lacrimi

şi cum să ţopăi totuşi fericit!

 

Pe patul meu

dansează beat bătrânul prinţ

cu cartea-n braţe.

 

Îi şiruie udă cămaşa pe umeri

îi piuie nasturii veseli –

el ţopăie plin de scântei şi de ţepi

 

Şi ce e scris în cartea Bătrânului? Destinul

meu obosit. Dansează lent. Spre seară

ouă mici, străvezii, îi curg dulce din păr.

 

De behăit, ce bâlbâială de petale!

Alunecă moale pe-o lacrimă. Uite, se ţine

de cartea ce-i tremură leneşă-n braţe.

 

Şi nu-mi mai e frică şi nu-mi mai e frică.

Ce fraged e! Capul meu trist şi muncit

îndrăzneşte să râdă.

Ștefan Teodor Cabel: Premiile revistei Literadura pe 2020

 Premiile revistei „Literadura”

Anul 2020 bântuit de pandemie nu a împiedicat lumea literară să se manifeste, mai ales în mediul on line.

Redacția revistei a lansat în primăvară un concurs de volume publicate pe două secțiuni:

-volum debut cu premiul „Marin Ifrim”

-volum scriitori consacrați cu premiul „Ion Caraion”

Prima ediție a concursului a luat sfârșit.

Premiului „Ion Caraion”, în valoare de 500 de lei, a fost câștigat de scriitorul Alexandru Sfârlea cu volumul „Obiecte și voci”, editura „Școala Ardeleană”, Cluj Napoca, 2020.

Premiul „Marin Ifrim” pentru debut, în valoare de 500 de lei, a fost câștigat de Iuliana Pașca cu volumul „Reflectările unei molecule”, editura eCreator, Baia Mare, 2020.

Felicitări concurenților!

Felicitări câștigătorilor!

Condițiile actuale de securitate sanitare nu ne permit un eveniment literar așa cum ne-am dorit.

Premiile vor fi expediate prin poștă.

Redacția revistei Literadura

Arpad Racz: Pictură

 Dantela iernii / Winterspizen

Atila Racz: Poate

 

Ar fi numai o poveste
Cum firul apei ce se ivește
Din munte
Să privească cerul
Copacii cum alunecă printre
Unde
Ar fi noapte pe culme
Îmi spui
Ar fi o noapte din care scuturi
Umbre
Dar
Tu încă alergi printre cuvinte

Să aprinzi lumânări
Să deslușești drumul
Urmele celor care au trecut
În lumina lor
Acum
Doar ploaia leagă norii
de streașini
Pădurea adormită sub frunze
Și
Chiar trebuie să-ți închipui
Că-n fiecare poveste aduci

Cu tine-o femeie
Pe care n-ai reușit s-o privești
Cu inima
Prin care trece un strigăt
Ar fi o poveste doar
Uitată pe limbă îmi spui
Dacă n-ai sta să descoși
Noaptea
Din vorbe.


(pictură: Arpad Racz)

Daniel Luca:***

Serenadă

Am învățat
Să pășesc
Din frunză în frunză
Pe aripi de vânt
Spre balconul tău
Serenada
Sună altfel
Din frunza
Lipită
Pe talpa
Goală


 Roze

Rozele s-au hotărât
tam-nesam
să înflorească pe fierul rozetelor
prinse în degetele
ciracilor din cartier
luptători noapte de noapte
pe străzile neiluminate ale orașului
pentru sfere de influențe
în toiul luptei
petalele cad
numai spinii renasc în sângele năclăit
imposibil de curățat
cu apă de ploaie
detergent
doar puii de cloșcă
evadați
dimineața
pe sub porți
îl vor bea
se vor îmbăta
în ochi
le vor răsări
trandafiri                                                Ora albastră

                                                                       A sosit ora
                                                                       Când blițul nu mă poate
                                                                       Descoperi
                                                                       Când târgul meu
                                                                       Cu umbra se împlinește
                                                                       Fără a ne vedea
                                                                       Fără a ne auzi
                                                                       Fără a ne atinge
                                                                       Suntem împreună
                                                                       Lumină
                                                                       În albastru.

Daniel Luca (Ploiești)

Coboară Luna, printre flori, iar visele se țin de mână,
spre geamul tău privesc tăcut, să-i fur o rază de lumină.
Poate c-ai adormit demult, o rază lacrima ți-atinge,
fiorul ultimului dor, în cerul unui vis se stinge...

Copacii rătăciți, în vânt, își cheamă toamna, din abisuri,
planeta mea așteaptă frigul tăcerilor, din universuri.
Cu umbrele m-ascund, în nori, cuvintele-mi cad la picioare,
dorința ta e un amurg, care sărută-un val de mare.

Un om se-ndreaptă spre apus, pe drumurile vieții plouă,
absența ta e un poem uitat, sub picăturile de rouă...
Cuvintele mă părăsesc, cămașa vântului mă strânge,
în ochii tăi găsesc cărări și iarna clipei, ce mă ninge.

Ți-acopăr frunzele cu flori și trag nisipul peste urme,
să pot atinge glasul tău, ce l-am uitat, în altă lume...
Un flaut de argint răsună, refrenul timpului pierdut,
va ține-n palme nemurirea și fumul orei ce-a trecut.

Pe fundul mării trec cocorii, apusul plânge fără soare,
când vei găsi iar, cerul meu să-i dai speranță și culoare!
Eu am să te iubesc mereu, și am să-ți caut altă vară,
s-atingi din nou, câmpul de maci, ce ți l-am dat, în prima seară.

Ionel Bota: Fecioara din vitraliul plângerii

cuvintele mele sunt chiar sângele acestui anotimp
aşteptând să ne cumpere viaţa
noi am ajuns lângă focul rosariului
cu toate bucuriile tristeţile fericirile naşterile iubirile

am deschis uşa şi îngerul mi-a mângâiat obrajii
şi sora noastră a lăcrimat
lângă marama îngenunchierii celei de pe urmă
şi lacrima spăla picioarele fiului în căutarea fecioarei din vitraliu

/Biserica de catedră Sacré Coeur, Prea Sfânta Inimă a lui Iisus,/

Daniela Marchetti: fotografia

moartea era încă departe de noi
era moartea de dincolo de moarte
și era viața care ne adăpostea sub pieile anilor
sângele oasele trupul și pielea fierbinte

despre toate acestea scriau magii în biblia resemnării
drumul trecea prin inima primului cuvânt
până când cuțitul sfâșia perdeaua cerului
să cadă pe pământ aripile într-o fâlfâire domoală

așa au găsit îngerii dis-de-dimineață
cu fața lipită de fotografia arsă
erau fără de nume și fără de aripi îngerii
în subpământ în visul acvilei celei cu două capete

în seara cealaltă șchiopăta pe acolo un zgripsor
afla fotografia ocrotită de armura din aripi
peste tot alb în absența cernelii fermecate
doar paginile se mai scriau singure în cartea cea uriașă

ah! sânul femeii cum intra ca un fur în privirile lacome
cortul mărturisirii ascundea glasul într-un cufăr din alabastru
oștile își lustruiau spadele curbate și-i cântau celui adormit în munți
pe deasupra capetelor plutea clona fotografiei într-o tipsie din aur

Ionuț - Tiberiu Balan:***

în sicrie nu se mai pun decît bilețele cu numele și prenumele fericitului
scurte scrisori prin care cei de lîngă el caută iertare că nu au putut să-și plătească datoriile la timp și
acum e prea tîrziu
s-a deschis ochiul universului și de dincolo au început să fugă
titanii
pereții ăștia sînt prea subțiri și orice jale trece prin ei mascată într-un urlet nenorocit
obrajii noștri se stafidesc la contactul cu aerul
ne-am dezobișnuit să fim oameni tocmai dinainte de primul război în care om
a ridicat piatra spre celălalt
frîngîndu-i capul din iubirea nemărginită a lui dumnezeu
vom fi condamnați să slujim tuturor zeilor pe care i-am aruncat în coșul de gunoi al mitologiei
pe care nici măcar într-o scîrbă de înjurătură nu-i mai pomenim
veșnicia stă în noi ca-n propria casă
tot un fel de viață există după viață
una în care nu vom fi neapărat conștienți și nu ne vom aminti durerea
ultimei bătăi de secundă

Eduard Bucium: Elemente

Nu sunt destule frunze pentru noi
Să ne-nfrunzească, verde ca pădurea
Noi, dezbrăcaţi de legi făcute-aiurea,
Ne întâlnim pe-un colţ de viaţă, goi...

Pe masa dintre noi sunt două cupe,
Toarnă-mi din visul tău cu unicorn
Eu, doar vin roşu-sânge am să torn,
Apoi licoarea dulce va erupe

Răscolitor, din trupuri spre lumină,
Tu apă şi eu foc, cu drept egal
Eu te evapor, tu mă stingi, mortal,
Suntem doi ucigaşi, dar n-avem vină...

Că ne-am redus în două elemente
Şi ne-am chemat cu scop primordial.
Dar cum să ne atingem cordial
Când nu-ncăpem în două recipiente?!...

Ne întâlnim pe-un colţ de viaţă, goi
Să ne îmbrace pe-amândoi nu-s legi
Eu iar m-aprind, din trăsnet, şi-nţelegi
Că iar te chem, să curgi prin mine, ploi...

Vasilisia Lazăr Grădinariu: Târzie floare, crizantemă

O, rujă de toamnă cu osul de jad,
– Semn palid al verii ce moare –
Doar tu înfloreşti când frunzele-mi cad
Şi moartea din toate mă doare.

Petală de perlă şi ultimul vis,
Regină-a tristeţilor toate,
În boabe de lacrimi azi mi te-ai închis
Când frigul prin haină-ţi răzbate. 

M-apropii de tine şi-n suflet presez
O floare-aurie, brumată,
Măcar pentru-o clipă şi eu să-nfloresc,
În iarna ce-mi bate la poartă.
.

Ion Lazăr da Coza: haiku

În memoriam: Ion Lazăr da Coza

umbre de cocori

peste ogorul arat –

caligrafie

*

Zări nesfârşite –

Peste roza brumată

Cocorii toamnei    

Amalia Achard: Victimă hazardului

Rătăcesc strivită de-o catalepsie violentă
în căuşul unui prezent improbabil
unde semnăturile celor implicaţi
se scurg într-o gură funebră de canal

aud ecoul penibil al căderii
văd profilul unui deznodământ furios
iar pe piept m-apasă angoasa
unui curaj laş

întrezăresc un voal compact de istorii
și oameni cu mânile şi gleznele
încătuşate în dureri
gonind de-a lungul unei nopţi haotice

o solitudine malodorantă
aşterne-n numele lor cuiburi reci
din pene de păsări al căror ţipăt
se agravează până dincolo 

de limita suportabilului

un clocot de odisei suverane
îşi împleteşte setea de ruminaţie
cu luciul metalic al fatalului

fuga mi s-a confiscat de la naştere
hazardul, ducând misterul în palme,
calcă de-a dreptul peste mine ca peste lume.

Dan Casuneanu:***

Din când în când merg pe jos

orașul e mirific, colorat și pufos.

Din când în când tac și mă pierd

în adânc peste tot și în stern.

Din când în când îmi tulbură apa

peștii care ies la suprafață

creează din loc în loc un vacuum

când cald când fierbinte când rece.

Norul despletit ia distanță și-mi trece.

Ana Urma:***

asediul zăpezii
străzi cu pomii
de frunze
și păsări goliți
noiembrie trist

mă plimb
printre oameni și cărți
muțimea grăbită
distantă și rece
sub ferești de lumina

mai grăbiți
ca un nor în furtună
întorc filele
fără glas merg în cerc
nu-și vorbesc pe tarabe 

între două coperte
necitită o viața pe rafturi
o mie așteaptă
mă opresc la un stand
cu privirea mulțimea

pe buzele mele
ca o lavă fierbinte
nerostit un cuvânt
așteaptă o șoaptă
cuvântul în litera mare

Elena Lucia Spatariu Tudose: Marți treisprezece

Cu secundele atârnate de glezne
aștept duminica
la semafor

azi e de-abia marți
semaforul e roșu
de trei ceasuri
și nu-mi mai amintesc
dacă trei sau treisprezece
ține culoarea asta
sau azi e treisprezece…

Ah da

azi e marți și e treisprezece
e ziua în care
mâța neagră
îmi taie calea
în două
și indiferent pe care cale apuc
voi întâlni neapărat
numai semafoare pe roșu…

E seară deja

cu gleznele însângerate
aștept duminica…

la semafor
umbra mea
dansează burlesc
cu o floare roșie în gură.

Mâine
e o altă zi…

George Sangortya: Plan secund

În plan secund

metaformozat

Când viața este ca o regie

Mi-ai scris în gânduri

parafazat

În toată această nebunie

Și-ai crezut cu dinadins

Obstacolele iubirii noastre

premature

Cu pământul te-ai atins

În urma noastră

destinelor zidite

-

Și nu aș fi crezut

în acest tandem

al rivalități noastre

Dacă soarta

nu ar fi umplut paharele

Undeva...

deasupra cerurilor albastre

La colț de stradă cu iscoadele

Dar rămân în plan secund

Ale noastre, fantasme

nemiluite

Privirile noastre ,în picturi

se-ascund

Prin venele noastre

asemenea șoselelor pierdute

-

Dar vreau să cred

că nimic ,nu-i întâmplător

Din umbre

ucigător de sentimente

Nici îngerii nu mai pleacă

în zbor

Ca și inimile noastre

absente

Și-un cartuș,

în plan secund

Eu...ceasurile nu le mai ascund

De-atâta vreme în șoapte

-

Dar mai mi-a rămas,

un ultim pas

Pierdut în ultima redută

N-am foame

N-am glas

De ultima dragoste

pierdută

Și ultimul sărut

în plan secund

Furat...

de ultima încercare

Martir al eroului din gând

Și-am să îți scriu, cu sângele meu

Rănit sub soarele fierbinte

Ca și cum aș fi,

.un Dumnezeu

Orgoliul nu mă va reține