Vestea morții lui Toader Canciu s-a răspândit repede-n tot satul, mai ales că au început să bată clopotele la biserică, iar Zamfira, cum le-a auzit, și-a făcut cruce și a murmurat: „Oare cine-o și murit...?” S-a pus să spele niște haine de-ale copiilor, în troaca cea mare, lângă conie, când a dat năvală-n curte Lelea Raveca a lui Țolea, vecina, ștergându-se pe mâini, în mers, cu șurța ce-o avea legată dinainte. “Ai auzât, tu, Zamfiră? O murit Toader a lui Canciu, tu!” “Apăi, Dumniezo să-l ierte…”, a răspuns femeia, cu mâinile băgate până la coate-n apa caldă cu săpunele. “Să-l ierte Dumniezo”, a răspuns vecina, “c-o fo’ un om tare rău…” Atunci a apărut din casă Aneta, s-o ajute pe mică-sa la spălat, iar când femeia i-a spus că a murit Canciu bătrânul, fata a rămas câteva secunde pe gânduri, murmurând: „Bietul Dorin, o rămas sângur...” Lelea Raveca s-a mai învârtit prin curte, iar dac-a văzut că Zamfira-i ocupată cu spălatul și nu-i prea acordă atenție, și-a amintit dintr-o dată c-a lăsat oala cu fiertură la porci să fiarbă pe sobă și a plecat spre casa ei uitând să mai salute... Aneta s-a uitat după ea zâmbind răutăcios, ca și cum ar fi vrut să-i zică: „Bine c-ai plecat!” după care s-a apucat să frece de zor o față de pernă și se gândea cu bucurie că-n curând trebuia să se libereze din armată Trăienuț. Parcă citindu-i gândurile, mică-sa a-ntrebat-o pe fată dacă a mai scris carte fratele lor mai mare, iar Aneta i-a răspuns că da, va veni de tot acasă în două, trei săptămâni. Atunci Zamfira a zâmbit și a suspinat, amintindu-și de Trăienuț cel bolnăvicios și primii ani după ce l-a născut...
... Aurel avea pe atunci patru ani și ceva, iar Trăienuț era cu doi ani mai mic și avea acea paloare pe care o au copiii bolnăvicioși. Zamfira era tot timpul plânsă, nu mai știa ce să facă cu el. Nu i-a mai dat piept că n-a mai avut, dar a continuat să-i dea micuțului lapte de oaie fiert, dup-aceea nefiert. A încercat și cu lapte de vacă, apoi de capră, chiar și de bivoliță, însă fără nici un rezultat. Felcerul din sat, sanitarul, a sfătuit-o pe femeie să-ncerce cu lapte de măgăriță, c-ar fi cel mai bun, astfel că bietu’ Ion n-a mai scăpat de gura muierii. După câteva zile s-a hotărât să se suie pe bicicletă și să pedaleze cale de trei sate ca s-ajungă la unu’ Pavel care avea două măgărițe. A auzit dumnealui și de la alții de prin sat că laptele ăla avea mare căutare, așa că n-a avut de ales și plecat dis de dimineață pe când muierea și copiii dormeau, cu gând să se-ntoarcă în câteva ceasuri, avea mult de lucru în zilele acelea, trebuia să cosească otava... Și-a pus ceva de mâncare plus o glajă cu apă într-o straiță pe care a atârnat-o după gât ca să aibă mâinile libere și a început să pedaleze liniștit. După primii kilometri în care și-a lăsat gândurile să zboare, a auzit un scrâșnet sec, ca și cum s-ar fi rupt ceva, iar picioarele au continuat să pedaleze în gol câțiva metri. Cu o strângere de inimă s-a uitat în jos deși cunoștea prea bine de unde provine acel sunet, dar totuși spera să nu fie adevărat. Lanțul de la bicicletă lipsea cu desăvârșire, fiind căzut undeva-n spate, prin praful drumului. Ion s-a oprit și a început să înjure, exact asta-i mai lipsea, tocmai când avea cea mai mare nevoie de bicicletă. S-a întors câțiva metri ca să recupereze lanțul rupt, se gândea că poate reușește cumva să-l cârpească, însă una dintre zale era ruptă de tot, așa că... S-a așezat în fund, în praful drumului, continuând să-njure în draci. Abia după ce și-a aprins o țigară și a tras cu nesaț câteva fumuri, s-a ridicat în picioare și a continuat să meargă la pas, pe lângă bicicletă, furios și resemnat în același timp. N-avea de ales, trebuia să-și continuie drumul, deși pe moment s-a gândit să se-ntoarcă acasă să ia calul și căruța sau să se roage de Nicu a lui Țolea să-i împrumute bicicleta lui. Dar ar fi pierdut timp dac-ar fi făcut-o, așa că s-a decis să meargă mai departe. Poate o da Dumnezeu să treacă pe acolo vreun creștin cu căruța ca să facă un pustiu de bine, să-l ia și pe el laolaltă cu bicicleta și să-l ducă unde avea treabă, iar de întors va vedea dumnealui cum o va face...
Primele case ale satului vecin se întrezăreau în zare, soarele doar ce și-a arătat ochii de după dealuri, începând să-ncălzească toate făpturile care s-au trezit laolaltă cu primii zori. Ion își continua drumul cu pasul lui molcom și apăsat, cu ambele mâini pe ghidonul bicicletei, mestecând între dinți un fir de trifoi. La un moment dat s-a gândit să abandoneze bicicleta, s-o ascundă undeva în vreun desiș pentru că nu-i mai era de nici un folos și-l încetinea la mers, urmând s-o recupereze la întoarcere. S-a tot uitat în stânga și în dreapta dar nu a zărit nici un loc în care ar fi putut s-o facă, apoi a dat din mână ca și cum ar fi vrut să alunge acel gând, dacă i-ar fi furat-o careva? Mai bine să meargă mai departe pe lângă ea, chiar dacă ar fi pierdut mai mult timp, fără bicicletă nu s-ar mai fi putut duce la serviciu la gară, plus că nu avea bani pentru una nouă. Căzut pe gânduri, nici n-a auzit undeva în spate un zgomot de căruță și de copite de cal care se apropiau răscolind praful drumului. Când atelajul era la câțiva pași de el, Ion s-a oprit și s-a-ntors curios, să vadă cine urma să vină și nu mare i-a fost mirarea când a văzut o femeie cam de vârsta Zamfirei care ședea pe capra căruței și ținea hățurile. După ce s-a uitat cu atenție la ea, a făcut câțiva pași în direcția ei, întrebând-o mirat: “Florentină, tu ești?” Femeia i-a zâmbit și a tras de hățuri ca să oprească iapa, după care s-a ridicat în picioare și a dat să coboare din căruță. „Zâua bună mă Ioane!” a zis ea fără să-și dezlipească ochii de la bărbatul care stătea oprit la marginea drumului cu mâinile pe ghidonul bicicletei. „Bine te-am regăsât!” a continuat ea cu o voce veselă. „Io-s Florina, nu Florentina...” Atunci Ion a înțeles, iar șuvoiul de amintiri a început să-l năpădească și să i se învălmășească în cap...
... tocmai ce a împlinit șaisprezece primăveri și se-ntorcea acasă-ntr-o seară de vară, a fost după dealuri să cosască otava și se zorea s-ajungă mai repede, avea o foame de lup, iar mică-sa, Marița i-a făgăduit că-l așteaptă cu tocană de pui și mămăligă aburindă. Soarele apunea încet după coama dealului, iar băiatul își vedea de drum, pășind agale cu coasa pe umăr, bucuros c-a terminat de cosit în locul cel mai îndepărtat, de acolo și până-n sat făcea mai bine de o oră. După nici o jumătate de ceas a auzit niște țipete venite de undeva din dreapta lui, din spatele unui desiș de măcieși și soc. S-a oprit, a lăsat jos pe marginea drumului coasa și desaga de pe umăr, după care s-a-ndreptat înspre locul de unde s-au auzit țipetele. Imediat ce s-a apropiat, a tușit scurt ca să-și facă anunțată prezența, iar de după desiș s-a ivit o fată cam de statura lui, cu părul negru ca pana corbului, împletit în două cozi care-i jucau răzlețe pe umeri. Ion s-a oprit, iar ea a zâmbit, rușinată, lăsând ochii-n jos. Avea ochii verzi și un chip plăcut, era roșie-n obraji iar în mână ținea o straiță asemănătoare cu cea a băiatului. El a dat sara bună, nedumerit, iscodind cu privirea împrejurimile, ca și cum vroia să fie sigur că țipătul auzit venea chiar din locul unde se afla. Fata a ridicat ochii din pământ și a-ndrăznit să-l privească, după care i-a răspuns, zicându-i că ea e Florentina a lui Timiu, din satul vecin. Ion a încercat să zâmbească, însă nu a reușit, se simțea încordat și se uita în stânga sau în dreapta ca să înțeleagă totuși de unde a venit acel țipăt. La scurt timp, din spatele desișului de măcieși a apărut o altă fată, leită cu Florentina, avea același păr negru prins în două cozi împletite, doar că zâmbetul-i lumina mai mult fața, iar ochii îi erau căprui. Băiatul a scos un sunet de uimire și de nedumerire, se uita la cele două fete și se întreba-n gândul lui dacă ceea ce vede e aievea sau pur și simplu e doar închipuire, până ce Florentina a pufnit în râs, zicându-i că, cealaltă fată e sora ei geamănă, Florina. Abia atunci Ion a înțeles și a zâmbit cu toată gura, simțind că i se risipește încordarea. A făcut un pas în direcția Florentinei, după care și-a rostit numele, iar fata a dat din cap și s-a așezat pe o moviliță de pământ. Sora ei i-a zâmbit băiatului și a băgat mâna-n straiță de unde a scos o sticlă în care era apă. I-a tras dopul cu dinții, a luat o înghițitură zdravănă, după care s-a șters la gură cu mâneca și i-a dat sticla celeilalte fete. Ion le privea mirat și intrigat deopotrivă, nu înțelegea de unde acel țipăt, până ce și-a luat inima-n dinți și a întrebat-o pe Florina. Fata i-a zâmbit din nou, a deschis gura să-i răspundă, însă Florentina i-a luat-o înainte, povestindu-i că se întorceau acasă și pe drum pe una dintre ele a trecut-o nevoile. S-au îndreptat amândouă înspre pâlcul de măcieși care se zărea în stânga lor, pentru că nu se cădea să-și facă nevoile chiar lângă drum, dac-ar fi trecut cineva pe acolo și ar fi văzut-o? Florina s-a dus în spatele desișului, iar Florentina s-a așezat pe iarbă să-și aștepte sora geamănă. Imediat ce s-a așezat în poziția potrivită, fata a auzit un foșnet venit de undeva din iarba deasă și înaltă din jurul ei. A întins mâna stângă ca să se sprijine și a simțit în palmă o înțepătură ca o arsură, iar țipătul de spaimă și uimire care i-a ieșit pe gură s-a auzit până dincolo de dealurile din spate. Un arici, probabil deranjat din somn, s-a zburlit, scoțându-și țepii și zbughind-o la fugă prin iarba deasă și înaltă. Florina s-a apucat de râs în timp ce-și ridica pantalonii, iar Florentina a apărut lângă sora ei să vadă ce s-a-ntâmplat... “Un arici!” a râs Ion, înveselit, după ce fata și-a terminat povestea. Au continuat să sporovăiască mult timp, Ion a uitat de foame, iar întunericul a coborât pe nesimțite peste ei, amintindu-le că trebuie să plece spre casele lor. Fetele și-au luat rămas bun de la el, se îndreptau în direcția opusă, iar băiatul le-a promis că le va căuta, oricum locuiau doar în satul vecin, la nici trei kilometri distanță...
... femeia a coborât din căruță, zâmbindu-i, iar Ion a rămas pe loc, mirat și surprins în același timp. „Ce mai faci tu, Ioane?” a continuat ea în timp ce se apropia de el. Bărbatul a tresărit și i-a întors zâmbetul: „Apăi mă duceam încolo!” „Șî io tăt încolo mă duc!” a insistat Florina în timp ce se urca înapoi în căruță. „Hai, sui sus, să te duc io!” Abia atunci Ion a zâmbit și i-a mulțumit femeii din tot sufletul, iar după ce a așezat bicicleta în căruță, s-a urcat în față lângă ea, parcă rușinat, așteptând s-o ia din loc. Bucuros nevoie mare, bărbatul a început să-i povestească cum i s-a fost rupt lanțul la bicicletă și se grăbea s-ajungă taman în satul de dincolo de pădure la Pavel ăla cu măgărițele, norocul lui Dumniezo că s-a întâlnit cu ea și l-a luat în căruță, c-altfel... Femeia îl asculta zâmbind și trăgând de hățuri în același timp. După ce Ion a tăcut, ea l-a privit direct în ochi și a început să-i povestească cum că l-au așteptat amândouă surorile să le caute în satul lor așa după cum le-a făgăduit atunci, cu mult timp în urmă, însă el n-a mai făcut-o, dar ele nu s-au supărat, oricum erau prea tineri pe atunci, cine mai ținea seama de făgăduieli? După care a continuat, povestindu-i că imediat după ce a-nceput războiul, Florentina s-a dus infirmieră pe front, că oricum era mai băiețoasă din fire, nicidecum n-au putut s-o oprească cu toată împotrivirea ei și a părinților. A ținut cu tot dinadinsul să plece, vroia să se facă utilă, c-așa era ea, îi plăcea să fie în mijlocul evenimentelor și să ajute pe toată lumea. Ea, Florina a rămas acasă cu bătrânii, avea oroare de sânge, de boli și de gemete, era o fire mai sensibilă și mai delicată, cineva trebuia să-i ajute pe dumnealor la treburile gospodăriei...
Și-au continuat drumul în legănatul moale al căruței, lăsând în urmă satul vecin, Ion nici nu și-a dat seama când au trecut prin el, oare s-au întâlnit cu alți oameni? Le-a dat zâua bună? A zâmbit, era prea absorbit de istorisirea Florinei ca să-și mai amintească acele amănunte, în timp ce femeia continua să-i povestească cu lacrimi în ochi cum că sora ei geamănă s-a prăpădit în timpul unui bombardament al aviației germane... Atunci Ion a întrerupt-o și a prins-o de mână, iar Florina, surprinsă de gestul bărbatului, a tras de hățuri ca să oprească iapa. El i-a privit ochii înlăcrimați și i-a zis, fără să-i elibereze mâna, cum că războiul a fost o mare pacoste pentru toată lumea, după care a început să-i povestească despre Zamfira lui, cei doi băieți mici de acasă și cei șapte ani petrecuți în lagărul din Uniunea Sovietică. Astfel au rămas opriți la marginea drumului, fiecare depănându-și povestea, în timp ce soarele s-a urcat deja deasupra lor și au continuat să vorbească până ce Ion și-a amintit de ce era acolo și unde trebuia să ajungă...
Au ajuns pe la ceasurile amiezii, când în sat era destul de liniște, iar suflarea omenească se adăpostea de zăduf în locuri mai răcoroase ca să mănânce de prânz. Florina a tras de hățuri ca să oprească, căruța, după care s-a uitat în ochii lui Ion cu o privire rugătoare, zicându-i: “Casa mea-i după colț, intri să-mbuci ceva? Ț-o și foame, ai plecat la drum de dimineață...” Bărbatul a dat să coboare din căruță dar s-a oprit, nedumerit. A deschis gura să zică ceva, dar femeia a continuat: „Io nu m-am măritat, am vorovit c-on ficior de aici din sat să ne luăm, da el o plecat la război șî n-o mai vin’t înapoie, doar Dumniezo știe p-onde s-o hi părăpădit, așa că n-am mai vrut să mă mai mărit, ș-am rămas așa, nemăritată...” Atunci Ion i-a luat ambele mâini într-ale lui, iar Florina i-a zâmbit, încurcată, fără să și le retragă. A sărutat-o delicat pe creștetul capului și i-a mulțumit că l-a adus până-n sat, însă el trebuie s-ajungă la Pavel, ciobanul cu măgărițele și dup-aia înapoi acasă la muierea și copiii lui. Femeia a coborât privirea-n pământ și a murmurat doar pentru ea: „Te-am așteptat atunci, de mult, să vii să mă cauți, Ioane...” după care s-a întors și s-a urcat în căruță. „Casa lu’ Pavel ciobanu-i pe ulița hailaltă, e singura c-o cruce de lemn la poartă!” a strigat, trăgând de hățuri ca s-o ia din loc. Bărbatul i-a mai mulțumit odată, după care a apucat bicicleta de ghidon și a plecat-o în direcția indicată de femeie.
Pavel ciobanul era p-acasă, doar ce a terminat de prânzit când Ion a intrat în curtea lui cea mare ținând bicicletade ghidon. A dat ziua bună, iar gazda a ieșit din conie, uitându-se mirat la bărbatul care i-a călcat pragul casei. A dat din cap ca și cum ar fi răspuns la salut și a continuat să se scobească-ntre dinți, după care l-a măsurat pe Ion din cap până-n picioare: „No, ce-i baiu’?” „Dumitale ești Pavel ciobanu’?” l-a întrebat bărbatul după ce a sprijinit bicicleta de trunchiul gros al unui nuc care se ridica falnic deasupra casei, umbrind mai bine de jumătate din curte. „Apăi, io-s!” a răspuns omul și s-a așezat pe o bancă de lemn situată chiar sub coroana nucului, sprijinindu-și mâinile pe burta imensă. Ion a luat loc lângă cioban și s-au salutat, bărbătește, printr-o strângere de mână, după care i-a zis cine e și de ce îl caută. Pavel a dat din cap, scărpinându-și mustața stufoasă, după care s-a ridicat de pe bancă și a pășit înspre conie. În scurt timp s-a întors cu o sticlă plină de jumătate de un lichid gros și rubiniu, plus două pahare. Fără să scoată vreun cuvânt, le-a umplut pe fiecare, după care a rostit „No, Doamn-ajută!” și a dat pe gât tot conținutul paharului, plescăind satisfăcut. Ion a luat paharul lui, l-a dus la nas și l-a mirosit, după care a luat o înghițitură pe care a plimbat-o îndelung prin gură înainte să-i dea drumul pe gât în jos. “Bun jin ai!” a rostit el dând din cap aprobator, după care a mai luat o gură. Ciobanul și-a mai turnat un pahar, a dat pe gât jumătate din el, apoi s-a ridicat în picioare făcându-i semn lui Ion să-l urmeze. Au luat-o înspre fundul curții, spre grajd, unde Pavel ținea cele două măgărițe. Animalele erau afară, în spatele clădirii, într-un țarc îngrădit, moțăind întinse pe jos la umbra zidului. Ion s-a uitat atent la ele iar ciobanul a început să-i povestească despre măgărițele lui, cât de des le mulge, cu ce le hrănește și câți oameni îi calcă pragul casei pentru laptele lor. Apoi l-a întrebat cât are nevoie, iar Ion a scos din straiță un bidon de cinci cupe și i l-a arătat lui Pavel: „Apăi dac-ai face bine să mi-l umpli...” a rostit el parcă rușinat, iar ciobanul a dat din cap, a luat bidonul din mâna lui și a intrat în grajd, în timp ce el l-a așteptat afară, uitându-se la măgărițe și la gospodăria întinsă a omului. După câteva minute Pavel a ieșit cu bidonul în mâna stângă, în timp ce cu dreapta își scărpina burta imensă revărsată deasupra nădragilor. „Costă douășcinci de lei!” a zis el uitându-se direct în ochii lui Ion. Acesta a dat să scoată banii din buzunarul pantalonilor dar a realizat cu stupoare că nu-i mai are și nu mai știe ce a făcut cu ei sau ce s-a-ntâmplat. Oare a uitat să-i ia de acasă, în grabă, sau i-or fi căzut acolo-n drum când s-a rupt lanțul la bicicletă? Sau poate să-i fi alunecat din buzunar în căruța femeii? A zâmbit încurcat, continuând să se caute-n toate buzunarele, poate că... Pavel ciobanul s-a uitat la el cu o urmă de neîncredere, așteptând ca omul să-i dea plata cerută, însă Ion, c-o privire plină de deznădejde a ridicat din umeri: „Mi-am uitat banii acas’ sau i-am chierdut...” Atunci ciobanul, fără să lase bidonul din mână, a făcut cale-ntoarsă spre banca de sub nuc, unde s-a așezat și a oftat greu, după care a luat în mână paharul plin pe jumătate cu vin și l-a dat pe gât, plescăind de plăcere. „No, auzi aici!” i-a zis el lui Ion în timp ce-și scărpina burta imensă. Ion l-a urmat, simțindu-se dezamăgit, cum naiba a putut să uite banii sau să-i piardă? Pentru ce a mai bătut atâta cale? Ce-o să facă acum, să meargă acasă și să se-ntoarcă mâine sau într-o altă zi? Ce-o să-i zică lui Zamfira? Copilul, Trăienuț al lui are nevoie de laptele ăla, a încercat tot felul de doctorii și... „Te văd om cumsăcade”, a continuat Pavel, întrerupându-i șirul gândurilor lui Ion. „Șî văd că-ț trăbă laptele...” „D-apăi îmi trăbă pintru copilu’ ăl mic, că-i cam beteag, săracu’...” a răspuns Ion, încurcat. „Io-ț’ dau laptele, iar dumitale-mi dai bicicleta asta fără lanț. Ce zâci?” Bărbatul s-a uitat la cioban cu neîncredere, cum să-i dea bicicleta, ce, îl credea prost, păi el cu ce să se mai ducă la lucru? Sau poate c-ar fi mai bine s-o dea, oricum s-a gândit de mai de mult c-ar trebui să-și cumpere una mai nouă și mai bună, un Tohan, sau... S-a scărpinat în cap, încurcat, nu știa ce să facă, se uita când la bicicleta rezemată de trunchiul nucului, când la ciobanul care-l aștepta nerăbdător cu bidonul în mână. Apoi s-a gândit la Zamfira lui de acasă și la Trăienuț cel bolnăvicios și a zâmbit cu toată gura. A dat din cap și a făcut un pas înspre Pavel, cu mâna întinsă, zicându-i: „Ia bicicleta!” Ciobanul a dat din cap satisfăcut, i-a strâns mâna cu putere și l-a poftit să ia loc pe bancă, după care i-a mai turnat un pahar de vin. „No Doamn-ajută!” a zis el și a dat pe gât tot conținutul paharului, în timp ce Ion doar ce a luat doar o singură înghițitură.
S-au despărțit la scurt timp după ce Pavel a luat bicicleta iar Ion a scos din straiță lanțul rupt și i l-a dat, după care și-a luat rămas bun, luând-o pe uliță în jos. Satul era destul de pustiu la ora aceea când soarele-l ardea cu putere direct în creștetul capului, simțea cum transpirația-i curge șiroaie pe sub cămașă, însă n-avea de ales, trebuia să-și continuie drumul. iar el avea de făcut cale lungă pe jos până la casa lui. Îl rodea foamea, n-a apucat să mănânce de prânz, și-a zis că se oprește undeva pe drum, la umbra vreunui pom și va îmbuca ceva repede ca s-ajungă în satul lui până ce se va lăsa întunericul...
... Zamfira trebăluia prin conie, doar ce a culcat copiii, a stat lângă ei s-adoarmă iar acum se uita des la ceasul deșteptător de pe polița de deasupra mesei, s-a lăsat întunericul, era târziu, oare ce-o fi făcând Ion al ei de n-a ajuns acasă? „Ar și trăbuit să și vin’t deja, doară cu bicicleta odată te duci și te-ntorci...” a murmurat femeia căzută pe gânduri. „Dac-o și pățât ceva? Ori, Doamne feri, s-o și-ntâmplat cine ști ce bai mare!” Se uita des înspre poartă, atentă la orice zgomot venea din întunericul de afară, poate că dă Dumnezeu să-i apară bărbatul, a ieșit de vreo două ori pe uliță, până-n drept cu casa vecină, dar în sat domnea acea liniște plăcută ca în serile de vară când se auzeau doar greierii sau vreun lătrat îndepărtat de câine... A mai trecut o oră bună, iar ea a ațipit cu capul pe tăblia mesei, era trecut de miezul nopții când câinele a început să latre vesel și să alerge pe lângă poartă, iar femeia a tresărit dintr-o dată și s-a ridicat în picioare. A ieșit din conie ștergându-se la ochi, amețită de somn, când s-a auzit scârțâitul zăvorului și pașii apăsați a lui Ion care intra în curte. A alergat și i-a sărit în brațe, iar el a îmbrățișat-o atât de puternic și cu atâta dragoste încât a pornit-o lacrimile de drag. „Une ai stat atâta, mă omule?” a murmurat ea, cu capul pe pieptul lui în timp ce el o mângâia iubitor pe creștet. Au intrat în conie iar Zamfira a luat bidonul cu lapte din mâna lui Ion și i-a turnat tot conținutul într-o oală aflată pe sobă, după care a aprins focul ca să-l fiarbă, să nu se strice după atâtea ore. Bărbatul s-a așezat pe laviță oftând greu, se simțea extrem de obosit după atâtea ore de mers pe jos prin căldură, iar după ce și-a dat jos cămașa îmbibată de transpirație și a rămas la bustul gol, s-a uitat pofticios în oala de pe sobă, ridicându-i capacul. „Zamă de curechi!” a râs el înveselit, zâmbindu-i muierii sale, care a luat repede un blid de pe poliță și l-a umplut cu ciorbă. Ion s-a apucat să mănânce cu înghițituri mari, avea o foame de lup, mușca din bucata rece de mămăligă în timp ce-i povestea Zamfirei, cu gura plină toate cele ce s-au întâmplat...
... i-a făcut bine laptele de măgăriță lui Trăienuț, parcă s-a mai înzdrăvenit după ce l-a băut, chiar dacă n-avea acea roșeața-n obraji pe care o au copiii de vârsta lui, iar Ion era liniștit și convins că, cel de-al doilea ficior al lui va fi bine...