Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Dragoș Vișan: Lumina păgână în noapte

.
În noapte culorile se vorbesc să se aprindă singure
fără ajutor din afară
nu dorm deloc au insomnie și mari dureri de dinți
de la ele parcă a vrut să stoarcă adevărul vieții
banditul și violatorul întuneric
ba chiar trece metodic la faptă
.
Se suie pe galbeni și îi călărește surd la glasul mărunt
al celor ce au și datorii peste tot dobânzi uriașe
apoi pe roșii de le face pasate gogonele murate
ketchup bulion sos ori carnete de partid comuniste
.
Pe verzi de se urcă bezna grea îi face direct cherestea
pe portocalii roditori din Mediterana îi visează
pictorii luminii impresioniști
numai când se usucă și pier
îi mătură în valuri întunericul
.
Pe albi îi înnegrește bine cu cremă de ghete
sau cu păcatele șovinismului
pe negri îi adoră și le blochează disperarea
.
Pe cei violeți și pe razele ultraviolete în beznă
doar bronzul soarelui mort îi domolește -
de la craiul cel vechi
reflectat mai mult
iar de la crai nou
ce-i drept
puțin.
.
Lumina sugrumată
în noapte gâlgâie
în dureri
și se ambiționează înspre zori
să treacă iarăși la fapte
rupând somnul
binefăcător
al partizanilor beznei
în mii de bucăți
deschizând geamul
spre largul înalt

Cristina David:***


întind spre tine un braț de copac
abandonat de frunze
pe marginea drumului
coalizez
cu ploaia
prelinsă amar
pe buzele toamnei
cuvintele se desfac
în păsări negre
cutreierând singure
pe cerul îngust
îngropat în mine
ca un miez stricat

Aurel Buricea: Atâta toamnă este pe pământ


Atâta toamnă este pe pământ
pustiu de frunze moarte prin grădini
dansează diabolic cu un vânt
stârnit nebun din cer printre ciulini

Din când în când venind din temporar
se-aud strident croncănituri de ciori
ca-ntr-un cortegiu lung şi funerar
jucat în crâng de nişte bieţi actori

Un câine latră-n noapte-a disperare
lângă o moară veche părăsită
iar clipele ce curg apăsătoare
sporesc mereu o tragică ispită

E totul cenuşiu în strâmte spaţii
apusul zilei sfâşie lumina
sub spectrul din împărăţia nopţii
se lasă peste suflete cortina

Printre norii groşi şi negrii luna
nu aduce-n inimi liniştirea
ci amplifică nespus furtuna
impăienjenind strident gândirea

Şi ca tot ce mişcă să rămâie
un pustiu adânc de toamnă sumbră
ţipă trist în noaptea cea târzie
o ciovică dintr-un colţ de umbră

Viorel Birtu Piraianu:***


Într-un colț
locuiesc cu singurătatea
în aceeași cameră
uneori ne întâlnim
când nu scriu
ea mă privește
uneori pleacă pe o ușă ce nu există
aici nu locuiește nimeni
decât un suflet uitat într-un colț inutil

Frențescu Oana: Strada merge...


dau la o parte ecranul negru din marginea orei
transparența gândului sihastru
devine galbenă sărutând copacii fără frunze

din ochii șarpelui ies metafore
tulburându-mi ziua deschisă devreme

femeile în negru coborâte-n genunchi
ridică mătănii în fața catedralei
ce se rotește între pământ și cer
soarele respiră
timpul fuge
măștile cad
strada merge anapoda purtând cenușiul mulțimii
în sensuri diferite spre nimicul vopsit în albastru

Daniela Bîrzu: Cheia la gât...


n-am purtat cheia la gât am purtat-o în inimă cu ea descuiam ușile celor care
nu mă iubeau atunci păsările erau mai frumoase casele erau mai frumoase
lumea era mai frumoasă

azi sunt pe un deal însorit și nimic nu e la fel de frumos

strâng în palme o cheie mică și la fel ca atunci încerc să deschid ușile celor care nu mă iubesc

o strâng până îmi intră în carne

Gellu Dorian...

Firesc
I-am spus unui june, care mi-a atras atenţia că îmbătrînesc,
că eu nu îmbătrînesc, ci doar înaintez în vîrstă,
veșnic tînăr,
înfășurat în manta-mi, ochii
privindu-l cu îndurare, pînă cînd va încerca și el
să priceapă că unii sunt bătrîni de cum s-au născut,
înveninaţi privind din steaua singurătăţii spre lume,
nici de acolo,
nici de aici nu poţi ști cine este cel care rămîne în tine
așa cum ţi-e gîndul,
dar nici gîndul nu e atît de ușor de strunit
cînd din placenta lui te naște în fiecare clipă pe tine,
lup într-o haită de lupi,
flămînd și ghiftuit totodată de resturile fără gust
aruncate de la o fereastră de după care
nimeni nu privește și el e cel puternic
pe care toţi vor să-l linșeze
sau să i se închine în speranţa că nemurirea
trece numai și numai pe acolo,
apanaj al celor ce se cred veșnic tineri,
dar el n-a înţeles nimic,
și-a tras după degete o mie de inele de aur
și a crezut că e Midas, privind la cei expiraţi
cum merg în continuare pe o sîrmă întinsă între răsărit și apus,
din gura lui săreau dinţi scorburoși,
nu cuvinte de miere,
stropi de salivă, nu petale de flori,
umerii i se făceau dealuri pline de pietre și cioate
printre care alunecau șerpi izgoniţi din rai,
i-am spus doar o singură dată că noi, cei expiraţi,
nu îmbătrînim, ci doar înaintăm în vîrstă,
șansă la care ei nu pot rîvni
pentru că s-au născut bătrîni,
iar în vîrstă pot înainta doar cei tineri.

Joc de noroc
Sunt doar șase numere din patruzeci și nouă
și eu doar unu de miliarde și miliarde de ori,
sunt în mijlocul norocului și el nu mă descoperă,
sunt un umil joker, ca al șaselea număr posibil,
și eu doar unu de miliarde și miliarde de ori,
sunt în afara norocului și el nu mă găsește în mijlocul lui,
unde mă caută,
sunt cinci numere din patruzeci
și ele nu știu că eu sunt unu de miliarde și miliarde de ori,
iar norocul are două capete descoperite
între care fac echilibru pe o sîrmă invizibilă
deasupra unui ocean
plin de rechini,
cel ce mă scoate afară din mine este cel din mine
ce mă trage de afară în mine,
altfel nu se aude nici Mozart,
nici greierii noaptea în perna pe care capul e un imens bol
din care extrag numere seci
din numere pline,
cînd va fi să fie,
moștenirea mea din America va străbate prin cabluri oceanul,
ori prin satelit,
în timp ce privesc luna din balconul casei de la Coșula,
de unde se vede cerul de dincolo de cer,
se văd florile din curtea ca un cer coborît pe pămînt,
Dumnezeu le miroase
și-mi umple borcanul cu miere,
cu faţa ascunsă după o plasă de nori pe care o dau la o parte,
și deodată toate numerele se ivesc în cele șase,
în cele cinci,
în joker plus cinci,
cablurile zbîrnîie,
sateliţii se înfierbîntă în jurul pămîntului
care se rostogolește în bolul plin de globuri pămîntești
pe care ceilalţi gellu dorian joacă la nesfîrșit
pînă cînd nesfîrșitul se va sfîrși,
și deodată Mozart,
și deodată toţi greierii mă trezesc la realitatea
prin care norocul e peste tot
și eu nicăieri.

Daniel Corbu, portret: Gellu Dorian

La ceas Aniversar:

DESPRE ABSURDUL COTIDIAN ŞI AVATARURILE INFERNULUI MIGRATOR
Trebuie să spunem de la început ceea ce nici câţiva critici adevăraţi şi nici fantoşele critice, care bat mingi de cârpă prin literatura de ieri şi de azi, nu se grăbesc să afirme: Gellu Dorian este un reper în poezia română de azi. De la debutul său cu volumul Poeme introductive (Ed. Junimea, 1986) şi până la Cafeneaua Kafka (2003) sau la Infernul mogrator, Elegiile de la Dorweiler şi Abatorul umbrelor (2018), acest poet cu o figură de haiduc din munţii Bucovinei, îmbărbit şi înăsprit în labirinturile propriei singurătăţi, a construit un univers liric cu totul şi cu totul original, la care ne invită ca într-o corabie cu douăzeci şi patru de pânze şi vânt prielnic la pupa. Afişând o conştiinţă tragică a vieţii, Gellu Dorian crede în poezie ca într-o salvare fiinţială. „Poezia va învinge tot ceea ce pe tine te-a învins”, spune poetul, convins fiind că „în poezie călătoresc cele mai frumoase femei” şi că, în realitate, „ce spune fulgerul nu e nimic / pe lângă ce spune cântecul tău de dragoste”.
Având credinţa că existenţa lumii şi chiar esenţa lumii stă în cuvânt, poetul încearcă să-şi construiască o lume cu totul a sa, un univers bazat pe limbaj. „Ochiul de hârtie” al poetului veghează. El ştie că „nimic nu poate exista în afara limbajului”. Sintetizând, am spune că există o realitate a lumii, în care e aruncată fiinţa şi o realitate poetică, magică, ideală, care poate deveni autarhică, realitatea salvatoare în care omul poate locui poetic. Pentru că în cea dintâi realitate, guvernată de legi sociale dure, fiinţa este sfâşiată, fragmentată, agresată. Realul ideal al locuirii poetice propune Gellu Dorian şi totul porneşte de la Cuvânt: „Încep a da nume lucrurilor, ele prin mine numindu-mă”. Cuvântul nu e ales la întâmplare. Iată şi translarea primei realităţi în cea propusă de poet: „A trebuit să aştept până când cuvântul să nu poată fi / numai o aritmetică învăţată / cu rigoarea nisipului: urme uşoare de apă, de peşti, valurile, mersul pe ape”. De-abia acum se poate porni în căutarea Marelui Sens, cu condiţia ieşirii din sine: „toate se roteau într-o nebuloasă oftatul meu rezumând / neputinţa cu care începeam a fi/ ieşit din sine nu mai eram întru totul decât puţinul pe care-l spuneam /sensul minor al cuvântului/ avântul secat/ elanul abulic,/ neputinţa, vai, neputinţă a neputinţei” (am citat din Întâia elegie către Rilke).
Acompaniat în căutările sale de Rilke, poetul german luat drept spadă şi scut, Gellu Dorian îşi începe discursul purificator: „Ca mâna într-o mănuşă, în realitate / mă suprave-ghez şi zic: în tot e un sens al fiinţei, în / fiinţă e un sfârşit a toate. / Cât un fir de nisip mă alătur celor ce privesc prin cuvinte.” (Bis sau revenire asupra unor aspecte poetice ale genezei poemului). Încep interogaţiile, încep convulsiile, experienţele confuze trăite într-o realitate agresivă. E numai o părere că livrescul alungă lui Gellu Dorian biografismul. Gellu Dorian este un apostol al confesiunii (confesiune care dă carnaţie poemului) şi elementele biografice alunecă pe nesimţite în poem, luând un uşor aer mitologic, creând şi aruncând în faţă un personaj cu existenţă poetică, încercând să fondeze o morală. Fără a fi un tratat liric de ontologie şi morală socială, întâlnim adesea în Elegiile după Rilke destule aforisme, versuri sentinţă sau chiar rostiri de răstire şi lovituri cu metafora-n coastă pentru calea de urmat spre trăirea poetică a celor ce s-au lăsat locuiţi de „infernul migrator”. Infernul migrator este, de altfel, şi titlul unui volum publicat în 1997 de Gellu Dorian. Nu vom încerca decriptarea acestui titlu frumos, simbolizator, cheie a unei metafizici descifrate de noi atunci când luam în discuţie Infernul discutabil. Artileria grea a acestei cărţi e un poem dramatic, desfăşurat după model antic, în care vorbesc pe rând personajele disperate ale unor timpuri la fel: Autorul („căutând prin nimicuri cu migala poemului, mă neglijez pe mine însumi”), O voce, Pepelea, Omul Răului, Don Quijote rănit, Contabilul (toate ca alter ego-uri ale Autorului) şi mereu Corul (antic!), care întăreşte şi îmbogăţeşte rostirile celorlalţi. În Infernul migrator, singurul poem care poate concura Elegiile scrise de Gellu Dorian cu Rilke şi fără Rilke, lumea nu prea are sens. Zice poetul, prin intermediul Corului final: „Nimic însă nu bănui, că în dosul nimicului / mulţi se zbat de fericire şi uită / câtă risipă de sens / şi câtă neîmplinire zidesc?” Chiar dacă vorbeşte despre sens, despre absurdul existenţei, despre limită, geneza poemului, sau despre dragostea cântată când „cerul se face mormânt al privighetorii”.
Gellu Dorian probează o ceremonie personală a poemului, o farmazonerie şi un fast autentic, care cuceresc la lectură. Uşoara prolixitate a textului liric, la autorul Elegiilor după Rilke (1993), dar şi a profundelor şi pe nedrept atât de puţin comentatelor cărţi Singur în faţa lui Dumnezeu (2002), Poetul - poem jurnal (2011) şi Cafeneaua Kafka (2003), Gramote (2020) vine, probabil, din dorinţa autorului de a oferi întreaga magie, de a spune totul. În ce ne priveşte, aşezăm pe acest poet grav, profund, metafizic, apostol al migalei şi al dezmăţului ideatic, în prima linie a generaţiei ‘80. Intertextualitatea, autoreferenţialitatea unui consecvent constructor de univers liric, ludicul, biografismul fragmentar îşi află locul în cărţile sale, ca şi livrescul, trăsătură definitorie a acestui poet de excepţie.
Și din partea Redacției Reviste Extemporal liric;

Teodor Dume: Ultima zi pe pământ...

azi nu mai am nevoie de apă și nici de mâncare
o să adorm flămând cu burta lipită de spate
și în visul ce va fi să fie
înspre dimineață
știu că voi fi în altă parte de lume
disperat precum cerul când atinge pământul
voi cerși la ușa lui Dumnezeu
nu apă și nici mâncare
ci puțină dragoste și îndurare
în cele din urmă îndurerat îi voi cere
să mă mai lase o zi două să
pot privi în trecut
să-mi mângâi copilul
și să iau cu mine o mână de pământ
din locul în care se odihnește mama
și când va veni noaptea voi rupe din mine
puțin câte puțin si îmi voi hrăni moartea
cuminte voi privi cerul și
din când în când
mă voi uita la ceas
la ceasul de pe perete care
îmi strica jocul când îl trezea pe tata
acele lui vor bate zgomotos și încet
ca o inimă obosită
timp în care
ochii mi se vor închide tot mai mult

la poarta la care voi ajunge
unde oamenii se dezbracă
de păcate și de lume
mă va primi Dumnezeu
apoi mă va duce undeva
la marginea
unei câmpii de unde
mă voi conecta
la lumea din care am venit
(din volumul: Dumnezeu, tăcut ca o lacrimă/ ed.Pim - 2020)

Ottilia Ardeleanu: change password


instalez de ceva ani sisteme de operare și softuri
am luat-o de jos mai întâi am fost numită
mama tastaturii și a imprimantei
biții curgeau prin venele mele și acum mai sparg câte un vas de sânge
experiența îmi asigură vergeturile și ochelarii
de aproape văd toate etapele de schimbare
structuri întregi pornind de la cabluri și prize
suișuri-coborâșuri pe niște scări din mozaic nesusceptibil de alunecare

formatez câteva dispozitive externe cu informații brute
tentante unei rețele de băgăcioși în aplicații și baze de date
am un program de alienare a ceea ce încă mai simți
butonul delete este disponibil la orice oră

uneori se strică hardul și proprietarul riscă să piardă tot
atunci încep lecția de comunicare între două computere și un cablu
e un fel de dragoste la prima vedere cedez totul unuia singur
împărtășesc toate cunoștințele unuia spre celălalt
în speranța că voi recupera măcar fișierele de conștiință și dedicație

nu abuzez de semnătura digitală deși e pur și simplu unică
și mă declară cumva tutelară de fapt e o comoditate în plus traiului
sau cum să-l mai numesc poate reflex condiționat

mă declar mulțumită zilei de printare a unor satisfacții
nici măcar bucuria nu o pot primi decât printr-un card de recunoaștere
mă bazez pe drepturile de acces dintr-un cititor de amprentă

mi se cere prea des să schimb parola
intruziunile suferă de paranoia
restricționez totul până la deplina uitare
și când pe discul corupt se află acea dragoste neîmpărtășită
mă zgârie urât că trebuie să șterg totul cu un singur click

teo cabel: frescă pe zidul zilei

Parfumul de libertate
Un ștreang
În ceața dintre azi și mâine
Microfonul
De la care se așteaptă hitul magic
Nu spune nimic.
Fiecare își imaginează, aprioric, minuni.
Cine mai știe să le recunoască?

Politicianul, nostalgic după Albă ca Zăpada,
Se uită în oglindă,
Răspunsul nu-l mulțumește.
Piticilor li se dă rețeta zilei.
Se compensează doar negarea
Vântul amestecă petițiile;

Să fie totul simplu
Se trage apa.

La colțul străzii,

Însuși colțul murmură ca un chibiț,
Bolovanii râsului fără noimă
Dărâmă arcada curcubeului lăsat lui Noe.
Copilul se minunează de verdele
ultimei zile de august.
Muncitorii de la salubritate
Adună frunzele îngălbenite:
Ia uite tată, adună frunzele
să nu mai știe toamna
pe unde a lăsat semn
să se întoarcă!

Tatăl l-a privit
Cu o lacrimă în colțul existenței,
L-a mângâiat cu mâna dreaptă
Pe creștet.

(din volumul: Labirintul, ed.Brumar/2017)

Marian Malciu: Sonetul iubirii noastre


Eu te-am iubit cum n-ai știut vreodată
Deși puteai să îmi citești privirea,
Să crezi în ea, să-mi înțelegi simțirea,
Să vezi ce-adânc și fin era brodată.

Eu te-am dorit și ți-am propus unirea,
Tu te-ai mirat și m-ai privit șireată,
Iar eu credeam că te-ai simțit presată
Când prea direct surprins-am cu vestirea...

Trecut-a timp și ne plimbam prin parcuri
Furând sărut printre copaci, pe-alee,
Plecate crengi șopteau chemări sub arcuri

Peste arbuști cu flori de azalee
Și ne-am jurat atunci că până-n veacuri
Voi fi al tău și tu a mea femeie!

Nelu Cazacu: Floare de colț


Într o viață de chin,am umblat rătăcit
Părăsit de destin în sfărșit te am găsit
Pe un munte pleșuv în creneluri de piatră
Ca o floare de colț,străluceai minunată
Ca un fulger de foc coborăt pe pămănt
Te am văzut și atunci am făcut legămănt
Să mi fii rană și leac,semn de carte pe viață
Cu cuvinte ce nasc și trecut și speranță
Ca un vis încolțit,tu ești nașterea mea
Tu,o floare de colț,te culeg,ești a mea
Să ți fiu zi să mi fii noapte
Să mi fii rană și leac
Să ți fiu dor să mi fii moarte
Din iubire să zac
Tu ești floarea de colț răsărită pe munte
Alfabetul iubirii îmbrăcat în cuvinte
Să nu mi dai tratament
La iubirea de tine
Boala mea fără leac,veșnic rană în mine
Pansament ancestral peste viață și moarte
Răsărit și întuneric,ești și țipăt și soapte
Ești cuvănt nerostit,începutul de viață
Te culeg de pe piatra ce mi aduce speranță
Semn de carte să mi fii,azi te pun la presat
Într o inimă care prea mult te a așteptat
Să rămăi veșnic pură ca albastru din cer
Fără nici o măsură,doar atăt îți mai cer
Să mi fii rană și leac,semn de carte pe viață
Cu cuvinte ce fac,început și speranță.

Camelia Boț: Mă-ntreb...

Pe căile gândului meu
Doar suspine curg mereu,
Nici dorul nu mai e dor,
Nici iubirea ta fior...

Nici toamna nu-i anotimp,
Frunza din crâng n-are timp
Să-mi lase verdele-n prag,
Pe-alei pașii celui drag.

Nici ceru-nalt nu-i senin,
Nimic nu miroase a crin,
Nopțile-s atât de reci...
Mă-ntreb, tu când o să treci? 

De ce nu vii, de ce nu pleci?
Mă plimbi prin ploile-ți reci...
De ce toamna mi-e pustie,
Iubirea veșnic târzie? 

Gândul mi-e un labirint
Plin cu frunzele-ți de argint,
Ce cad pe alei cu dor...
Toamna iubirile-mi mor.

Paul Coculeanu: Timpul reinfectat actual


Mă număr printre cei vigilenți
să nu vedem întorcându-se
moartea-n durerile ca de după Colectiv
prin spitale ori bolnițe —
sutele miile de giulgiuri
plânsetele-n domicilii valahe
neîncetat vin
Sunt printre adepții dreptei măsuri
printre susținătorii
celor mai aspre și bune prevenții
printre oștașii fermi
ai certitudinii de-a mai trăi mâine
și mă voi ruga ca Dumnezeu
să dea cea de pe urmă minte românilor
Pe Sfânta Vineri
nobila noastră ocrotitoare familială
din ieșeana catedrală
s-o venerăm pe-acasă
nu la o... scaldă virală
în masă de hram
Acum și oricând
de oriunde călugări măicuțe
se roagă și se închină la moaște
la minunata noastră sfânta Paraschiva
ca la adevărata patroană mijlocitoare
pentru har căință și sănătate
Vor veni ca delegați la Paraschiva
mesagerii întelepțirii
ieșenii
preoții
teologii
vor face metanii
pentru stat
pentru noi toți!
La modul dubitativ — cel mai agravant
trăim un alt ev căpătat
afară de noi înșine
ne grăbim în fiece zi
Oripsiți ai molimelor
suntem pe cale
să nu mai trăim

Maria Vasilescu:***


Din câte lumini o fi alcătuită iubirea noastră?
te-am întrebat azi-noapte −

scânteile vreascurilor puse în foc
după ce ne-am defrişat inima?
lucirile bucăţilor de sare
cu care ne oblojesc alţii?
licuricii morţi
în singurul ceas de împreunare?
becurile de crăciun
sfărâmate de capricii?
din cea în care zâmbeşti tu
şi cea care te îmbrăţişează din mine

mi-ai răspuns −
și s-a făcut plâns.

Djamal Mahmoud: Pliscuri


se rup membranele
picurii se desprind
de sârma ghimpată
și de ochi
eu te ating cu fruntea
te înfășor cu pielea ei
ca într-o peliculă
de staniol
în care te vei coace
cu fiecare plecăciune
așa până când
îmi vei auzi foșnetul
și te vei ridica
purtată de priviri
și de pliscuri-spre cer...

Dan Casuneanu:***


Te-ai decis să părăsești camera.
Pereții ei nu te-au primit
cât ai fi vrut
și cât ți-ai imaginat.
Mai păstrezi freziile în vază
chiar dacă s-au uscat
de la nervuri înspre margine
își păstrează parfumul intact
înăuntru.
Tu ce faci dacă plouă
și nu ai umbrelă?
Eu îmi las umbra înainte
să treacă prin ploaie
până când ajung în față
și se termină filmul
spun în gând:
''A plouat... a plouat''
Iar regizorul rulează filmul din nou
cu încetinitorul
și pulsul își revine la normal.

Eugenia Bucur: Pagini apuse

Azi-noapte cartea cu vise s-a deschis la mama.
Deschid pagina dependenței zilnice.
Un prieten întreabã într-un interviu:
"- Ce ai face de-ai întâlni-o pe mama ta?"
O lacrimă mare ascunse universul prezent şi mă luă într-o călătorie.
Ce mult îmi lipseşti, mamă!
Săptămâna trecută un şal ciudat mi-a furat privirea...
Un asemenea imprimeu m-a dus cu gândul la stamba din copilărie.
L-am cumpărat, de dragul vremurilor în care multi oameni dragi mă înveşmântau.
L-am spălat în mângâieri, să mă împrietenesc cu el, să-i dau parfumul amintirilor.
Azi în casă e cald, doar în sufletul meu bate vântul.
Mi-am pus broboadă pe cap, aşa, ca tine, să te am cu mine, mamă.

Ileana Vladușel: Două palme

Am văzut într-o zi două palme muncite.
Parcă erau palmele mântuitorului. Răstignite
Pe crucea trudei de zi cu zi ,
Se frângeau și se transformau în pâine pentru copii.
Prinse în cuiele nesiguranței
Erau bătătorite de griji și arse de flacăra viselor fără speranțe.
Am privit mai atentă și am observat
Că erau mâinile unei mame ce-a sângerat
În mii și mii de mângâieri
Și am mai văzut că din ele creșteau flori.
Umbre bătătorite de griji,
Am văzut într-o zi două cruci
Prinse cu piroane ascuțite
De trupul unei mame neodihnite.
Curate, murmurau într-o rugăciune,
Numele pruncului în timp ce-l pregătea pentru lume.
Am văzut într-o zi două palme. Stăteau,
Altar luminând sufletul pruncilor și ardeau.
Se transformau în cenușă și încălzeau
Pasul lor neștiutor prin lume și se stingeau în cele din urmă,
Uitate și transformate în țărână.
Cu ochiul meu nevăzător
Am văzut într-o zi două palme răstignite într-un dor.
Curgeau din ele însângerate
Fragmente din visele aruncate
Din inima unei mame crucificate pe crucea acestei vieți. Nevindecate,
Palmele acestea muncite,
Secerau grijile pruncilor și le semănau în suflete vise.
........................................................
Și-am înțeles poate, prea târziu,
Că din visele palmelor însângerate a înflorit visul meu. Viu,
Doar pentru că două palme crucificate,
Mi-au legănat mie zilele ca să cresc și să zbor cât mai departe....

Ionuț Caragea, în memoriam: Constantin Frosim

 Adio, mare prieten, Constantin Frosin! Un poem scris de mine şi tradus de tine, care spune multe despre soarta înstrăinaţilor. A celor care pleacă afară sau a celor care sunt înstrăinaţi în popria lor ţară...

O patrie şi un mormînt
trăiesc durerea unei patrii
ca într-un sacru legămînt;
printre ventricule şi atrii
îmi curge-acelaşi sînge sfînt.
trăiesc, privirea mi-e departe,
spre marea mea, spre răsărit;
trăiesc şi în această carte,
de-atîtea versuri răstignit.
trăiesc aceeaşi melodramă
prin vise şi prin alte vieţi,
ca plînsul dorului de mamă,
ca roua unei dimineţi.
trăiesc cu ochii şi cu gîndul
la ce a fost şi ce va fi;
trăiesc, cînd se termină rîndul,
pe firul unei agonii.
trăiesc blestemu-nstrăinării
urmat de-acelaşi aprig dor;
necunoscut sau dat uitării,
pe care limbă vreţi să mor?
UNE SEULE PATRIE, UN SEUL SÉPULCRE
ma patrie, sa douleur moult me brûle –
comme un sacro-saint serment me soûle,
parmi les oreillettes et valvules
toujours un sang sacré s’écoule.
je vis, mes yeux au lointain se livrent,
vers l’est, du côté de ma mer ;
je vis également dans cet autre livre,
crucifié par bon nombre de vers.
je vis sans cesse le même mélodrame,
parmi chimères et vies égales,
comme les larmes d’une mère : son dor, quel drame,
pareilles aux rosées matinales.
je vis par les yeux, par la pensée
tout ce qui était et sera ;
je vis, quand la ligne se couperait,
au fil d’agonies - aux abois.
je vis le blasphème de l’aliéné
poursuivi par le dor qui m'enserre
en inconnu à l’oubli voué…
en quelle langue dois-je rejoindre l’éther ?

Ionuț Caragea, carte: Infectat cu iubire


 În curs de tipărire, la editura FIDES din Iaşi, al 53-lea volum semnat de Ionuţ Caragea, intitulat "Infectat cu iubire". Volumul are 180 de pagini şi conţine 69 de poeme şi 142 de citate şi aforisme (în vreme de pandemie).

Prefaţa: criticul literar A.I.Brumaru. Postfaţa: Elena Papadopol.

Cuvântul de pe coperta a patra: Acad. Prof. Univ. Dr. Ioan-Aurel Pop, preşedintele Academiei Române.
Ediția în limba franceză a acestui volum a fost publicată în Franţa, la editura Stellamaris din Brest, având titlul "Infecté par l'amour" (https://editionsstellamaris.blogspot.com/.../infecte-par...)
Tehnoredactor și director al editurii Fides: Dumitru Scorțanu.
Coperta - Bogdan Calciu.
Pentru comenzi vă rog să-mi lăsaţi mesaj privat pe Facebook sau să-mi scrieţi pe ionut.caragea@gmail.com
Extrasele critice de pe copertă:
Un volum compozit (poeme, citate, aforisme), intitulat Infectat cu iubire, semnează astăzi (în epoca microbului roşu de la Wuhan), deja cunoscutul, prodigiosul, aş spune, vârf al promoţiei 2000, Ionuţ Caragea… Multe dintre aforismele din carte ale lui Ionuţ Caragea, făcând trecerea (deşi nu sunt în linia întâi) spre poemele cuprinzătoare şi fabuloase ale volumului, au înfăţişarea unor fermecătoare haiku-uri… Ca să glosăm pe marginea acestei spuse, lapidarele poeme de ceremonial sunt aidoma unor crestături efemere pe lumina de lună, bucle uşoare şi mătăsoase ce se înfăşoară pe o emoţie, pe câte un frison tandru şi despovărat, precum fluturele ieşit, încă nesbicit, din roua dimineţii… Existenţa cotidiană – ca să revenim – care la optzecişti, de pildă, e potenţată frecvent în locul comun al mizofiliei (vezi Budila-Express), în aspectele stăruitor mecanice e, la poetul nostru, scoasă deîndată din clişeu; ponciful e reciclat, i se redeschide cursul, distanţele, absenţa, se îmblânzesc, se hominizează; limbajul sublimat personalizat – ideatizat, aş spune, la tot pasul – oferind poemului (oricăruia din cuprinsul cărţii) originalitate, autenticitate. (A.I.Brumaru)
În locul lamentărilor despre pandemie, despre restricții și despre izolare, Ionuț Caragea trimite un mesaj prin care încearcă să-și înalțe cititorii spre Câmpiile Elizee, acolo unde domnește spiritul absolut și unde nu există „nici durere, nici întristare, nici suspin”. Poeziile acestea – care sunt și aforisme, și proză, și teatru, și eseu, adică un dialog total cu universul – ne dezvăluie un autor profund atașat de oameni, netemător de singurătate, care știe cum să „reaprindem singuri lumânarea”, cum să ne ridicăm din suferință în credință și cum să-l redescoperim și să-l preaslăvim pe Dumnezeu. Este reconfortant să vedem aceste mostre de înțelepciune, rostite armonios și sfios, ca o lacrimă ce se prelinge cătinel nu ca să stingă, ci ca să reaprindă valorile și virtuțile, aureolate de făclia speranței. Este bine să citim aceste versuri cu sufletul, ca să putem – cum ar vrea autorul – să pătrundem „frumusețea mânăstirilor din adâncuri”. Urmând îndemnul acesta nu vom deveni, probabil, peste noapte mai înțelepți, dar am putea fi mai buni. (Ioan-Aurel Pop)
Un scurt fragment din postfaţa volumului:
Scris chiar în perioada pandemiei de coronavirus, titlul volumului este legat de percepția, la nivelul psihicului, că lumea ar trebui să devină mai "rațională", să observe că iubirea înseamnă viață, altfel "murim degeaba pe Pământ, în haosul morbid", îngrijindu-ne doar de procesele fizice, chimice, biologice ale organismului.... (...) Intensitatea trăirii, vis-à-vis de efectele "infectării" cu acest virus pandemic, este prezentă și în poemul care poartă chiar titlul volumului, "Infectat cu iubire". Oferind textul opiniei publice, mai întâi în mediul virtual, așa cum procedează pentru întreaga sa creație (o spontaneitate ca un adevărat "Selfie fără mască", de unde şi titlul sub care se grupează aforismele din partea a treia a cărţii), poetul Ionuț Caragea, care nu cunoaște îngrădiri în schimbul de idei și analize interpretative în relația cu cititorii, formulează concluzia că vindecarea noastră e "să ne infectăm cu ce ne trebuie", titlul poemului devenind "tocmai bun și ca titlu de carte", aducând "sănătate maximă tuturor!". (...) Modernitatea poemelor lui Ionuț Caragea deschide perspectiva stabilirii de către cititor, a măsurii vindecării prin iubire, punând, probabil, în balanță poemele: "Fericirea visând fericirea" și "Poezie, al doilea val" ale căror mesaje, în conflictul iubire - moarte, sunt la opțiunea cititorului: "fericirea mea e o pagină albă/ ce visează să te întrupezi/ în cuvinte" sau "al doilea val/ e pământul strigând/ la pământ". Ceea ce înseamnă, creație prin iubire sau moarte, pe drumul transcendental al desăvârşirii, şi întoarcere la punct, la singularitatea de la care a pornit totul. Cum de altfel, spunea poetul în volumul său de debut, într-un poem reprezentativ : "La început a fost punctul". (Elena Papadopol)

Radu-Andrei Popa: rigor mortis


suflu căldura printre degete
în dormitorul ăsta hiperarctic
îmi privesc inima printr-un binoclu
sunt înspăimântat de aburul cafelei
de umerii tăi atunci când spălai vasele
de pozele prinse de frigider
cu un piolet de bronz între noi
magnetul de culoarea oțelului
ne desenează și azi ochii de culoarea pădurii 

suflu timpul printre ramele foto
din noi a rămas doar eu
îmi privesc trecutul ca o spaimă
sunt zile în care observ umbrele
călătorind de la vest la est
sau
sunt zile în care închid ochii
și văd linia gâtului tău ca punct de plecare
când toamna apune în alb
îmi împachetez păcatele și închid ușa 

suflu pierderea de mine prin respirații
am mers patru milioane
șaptezeci și cinci de mii de metri
în piept
busolele se strivesc prin loviri repetate
cobor în grote ca într-un botez
îmi spăl picioarele și mâinile și fața
și fiecare bucată de inimă sărutată de tine
prin geamul bucătăriei
lumina se sparge în umbre de dor

suflu oboseala privind spre cer
la final de pași privesc pioletul de bronz
am urcat prin vâltoarea ascunsă ca printr-o renaștere
l-am găsit pe Hristos sălășluind în aven
avea mănușile înghețate și barba mai albă
pe sânge își tatua cele 10 porunci
și sunetele deveneau colți de oțel

George Terziu: Război pentru proști


Moto:
Copii nu au voie să se joace împreună decât
la un metru jumate distanta, unul faţă de altul...
***
Jandarmii mărşăluiesc cuminţi
Se hrănesc cu gândul curat,
Cu ordine, cu discursuri de marcă
În vreme ce Dumnezeu pare ca doarme
În universul uitat
Iarba creşte nepăsătoare
Florile se întorc după soare
Jandarmii ne urmăresc discret
Suntem infractori civili
Şi totul e-un semn de-ntrebare
De ce sunt jandarmi nimeni nu știe
Ei sunt o tagmă perversă de sfinţi
În urma lor, lumea devine ciudată
Cu lacrimi dureri și speranțe uitate
De femei, de copii, de părinţi...

Traian Abruda: Desen de lemn


mă întreb cât aș putea rezista
dacă-ntr-o seară tu te-ai culca
cu artă crispată pe urechea mea stângă
...
cred c-or să plângă – rindea –
de fericire uneltele de desen și de lemn
descriindu-te, descleștându-te

Ion Cojocaru: O, mamă


Avui cândva o Țară
În care mă născui,
Și-o mamă,scumpă mamă,
Care-a plecat și nu-i...


- Ušoară să îți fie
Țărâna,mamă,dragă,
Rămas-am fără tine,
"Străin" în altă țară...

Noi oameni la putere
De-odată au venit,
Sunt alte legi acuma,
Și alte vremuri sânt...

S-a pus pecete neagră
Pe timpul ce-a trecut -
A fost "greșită țara"
În care m-am născut...

"Grešită"-a fost și šcoala
În care-am învățat,
Profesorii ši modul
Cum fusem educat...

A fost "grešită" limba
În care mai vorbesc,
Istoria predată
Ši modul cum gândesc..

O,mamă,dintr-odată
Cum totul să-ți explic?! -
A fost "greșită lumea"
Unde-am crescut de mic...

O,mamă,scumpă mamă,
Mai bine n-ai afla:
Biserica cea sfântă
"Grešită"-a fost și ea!..

Sunt alte timpuri,mamă,
Și altfel de-adevăr
Mă-nchin la tot trecutul
Și la mormântul tău...

O,mamă,scumpă mamă,
Cer scuză de mi-i greu,
Că port mască pe gură
Și la mormântul tău...

(sursa,desen: colajcitatin.Worpress) 

Vasile Culidiuc: trec

la nivelul următor unde
pereții sunt pictați cu sentimente
sărutul tău are culori
iese un tablou plin cu poezii
inima trage câteva linii
mă uit atent la albul rămas
e fără sentiment
parcă se nasc sunete
este o pictură în n dimensiuni
sub pleoape mi-a rămas
un rest de respirație proaspătă
anomaliile nu le pot picta
le voi folosi la un colaj
alături de o ancoră aruncată
într-un vas în care plânge vopseaua
trec la altceva după ce beau
din remușcare lacrimile
zbor cu gândul printre negre pânze
depozitate în zilele de post

Postare prezentată

Teodor Dume: De ce, tată?...

Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșat...

Top 10