cronică
Daniela Toma este prin natura sa un suflet-ansamblu de stări după cum și marcajele-cuvinte din volumul Splendida rochie neagră a umbrei mele care din start îmi dă impresia unei a doua entități care domină natura poetică a autoarei. Aceasta este parte a detaliilor, constrângerilor, decorurilor și veștilor care fac diferența lirică din acest volum. Un alt fel de a repartiza lumea sufletului către cititor. Chiar aceasta confirmă că: “păcatul m-a forțat să mă întorc“/ bunăvestire spre și mai bună.În detaliile sale, “ridică din umeri“, se cară “în propria piele curată/ și prea strâmtă“/ învelișul de flori e cuminte. Oricum, poeta îmbracă absurdul în “rochia neagră” care “se umflă până la genunchi“, când “e musai să fie trasă cortina de ploaie,/ să-mi crească iarba proaspătă din gură“/ am spus pe de rost finalul.
Motivul umbrei nu e întâmplător fiindcă devine obsesie uman-poetică, umbra este o formă, o entitate, este viabilă și acționează după cum intenționează, ori dimpotrivă, refuză să o facă poeta: “umbra se rotea torențial în locul expresiei lipsă/ în care își usca formele și le împacheta să nu se vadă/ cum dorm“/ în așteptarea fierberii de vremuri, m-am trezit o singură dată; “mâinile reci ale umbrei fac să dispară spațiul de la nord/ la sud“/ dizolvă-te peste lume, miercuri îți răspund!; “umbra ți se vede mai înaltă pentru că porți pantofi cu toc,/ se încolăcește nepermis de mult pe sub pielea ta caldă,/ se lungește și se împarte în umbre mai mici,/ e fericită fără niciun motiv“/ mult mai târziu ar fi fost mai înalt; “umbre subțiri ciugulesc din sufletul pietrei“/ un fel de gând pentru împărțire.
Titlurile poeziilor sunt lungi, unele îmi par poezie în sine, altele un soi de aforism, în orice caz, acestea sunt participante la expresia poetică a Danielei, truvabilă în versurile mărinimoase și ele, ca și cum poeta ar aduce în fiecare dintre ele un univers personal cu încărcătură aparte, dar nelipsindu-se de un joc, al minții și al inimii, fapt care o caracterizează, de altfel, în poezia din acest volum. “ceea ce nu se mai întâmplă/ rămâne amestecat pe dinăuntru să caute adăpost,/ se sfărâmă în tine” specifică autoarea în poezia jazz și fetița pe care n-ai mai văzut-o de ieri care îmi pare că se apropie de povestea cenușăresei, însă autoarea duce către modern tot planul poveștii reactualizând cadre și stări, prin șiretlicul tăinuirii, lăsând liberă imaginația cititorului. Atractivă modalitate de a scrie a poetei Daniela Toma!
Remarcabil în poezia Danielei este și înclinarea acesteia către poezia vizuală, filmică, regizată cu o îndemânare înnăscută. Construcția de tablouri picturate cu detalii în stil Dali. Aș reliefa: “imaginea unui trup diferit/ spre care nu te poți îndrepta/ se încurcă într-o plasă de sârmă,/ provoacă durere, ezită, își uită cuvintele/ dar respiră doar când te atinge cu palma// între timp,/ ceea ce ai reținut din vinovăție seamănă tot mai mult/ cu amestecul lui 1 cu 2 (de mai sus)/ când arunci la coș turnul diluat de fildeș/ și-l privești îngăduitor// un cimitir de rufe întinse nu mai încape/ în orele de somn“/ rezumând aceste aspecte, le rostogolesc în șanț.
În poezia Danielei Toma, autentică este și (auto)ironia, câteva titluri chiar vin în ajutorul acestei constatări: îmi vin bine toate acestea, mă închei până la gât cu sudalme; veacului cumsecade nu i se potrivește covorul; o clipă m-am gândit că voi fi mulțumită, trebuie să montăm o mitralieră aici.
Constrângerile despre care ne invită autoarea să luăm aminte ne sugerează de la început că în interior se vorbește în limbajul norilor, și-atunci, să nu ne mire când aceasta ține să sublinieze că “până la urmă, singurele lucruri care contează/ sunt doar instrumentele de tortură“/ să nu mă atingi! Sau că “suntem singuri într-o cădere liberă/ în care putem fi prezenți/ sau imposibil de prins,/ trăind o dragoste vie sau una moartă,/…//inimile sunt doar niște valve care se închid și se deschid“/ privesc dinadins într-acolo, semăn cu sensul din piept.
Ce-mi pare că poezia Danielei Toma este una prietenoasă și foarte abordabilă rezultă din inserțiile de dialog aparent cu sinele, nu oricum și oriunde, ci doar în situații în care dorește să augmenteze un sentiment, să amplifice o emoție, să pună în față o stare: “ia te uită! bravo ție“; “vezi, măi, omule…“; “nu-ți face griji!“; “fă-mi o favoare:/ fii spaima, întâmplarea și tăgada“; “auzi? pune-ți o pălărie țuguiată!“; “hei, ascultă-mă! Un tic satisfăcut în ceasul din urmă/ e mai simplu de pus în dreptul rugăciunii/ decât un înec“.
În decoruri, Daniela se pierde, în cotidianul mileniului, fie pe la o firmă de pază și protecție, fie prin parc, fie prin subsoluri ori gropi comune. Cugetul său ar da să zboare, măcar atunci când “golul din afară te lasă în pace“. Subtil creează terenuri poetice prin afirmații fără echivoc: “suntem exact marginea peste care alunecă greu lumina“/ vin din apus și merg tot spre el, recondiționez mobilă; “să încărunțești și să te trezești din nou și mai obosit“/ galbenul de viu strigă să-l aștepte lumea; “nici strigătele, nici depărtarea, nici pedepsele/ nu-și amintesc ce am fost“/ un fel de gând pentru împărțire.
Daniela Toma încearcă să sară degringolade prin autoîncurajare, autosusținere, printr-o voință pe care cuvântul o impune ca stare de drept, și atunci își repetă “în rest sunt bine” pentru a demonstra tărie de caracter și verticalitate poetică, indiferent de problematica aleasă, de interioritate și de locație: “în rest sunt bine, mi-am pus două pietre peste suflet,/ verific prețurile“/ e târziu de roșu, circumstanțe obișnuite; “în rest sunt bine, citez dintr-o limbă moartă, acum am/ parfum nou“/ un fel de frig începe să doarmă, termin interviul; “ în rest sunt bine, expresia de toleranță la mințile mici/ mi-a fost tipărită într-un ziar de Constanța“/ împart egal un mare albastru; “ în rest sunt bine, e frig în actele de stare civilă și-n toate/ borcanele de pe balcon“/ partitura scrie alt rond de noapte invizibil în forma lui etc.
Tot ce scrie Daniela Toma este o răstălmăcire a existențialului, ea face în așa fel încât să transcendă lumii acesteia prin autodepășire, prin autosesizare, printr-o devenire de lumină și sens: “sunt de partea zilei căreia respirația luminii i se așază/ pe gât“/ nu voiam, dar știi cum se spune; “ieșeau glasurile pietrelor din pământ/ și primeau aripi să tremure“/ o clipă m-am gândit că voi fi mulțumită, trebuie să montăm o mitralieră aici.
În fond, toate trăirile Danielei sunt exprimate prin vești de care se bucură, ne bucură, ori nu. Măcar un lucru e sigur, nu te preface mai bine decât mine!:”crede-mă, nici tu nu ai fi așteptat mai mult presimțirea“.
Dar, cum chiar poeta mărturisește, “am știut de la început că-mi voi închide glasul pe afară“/ Cortina se ridică în picioare, binele se naște iar pe bucăți.
Adevărat, aplaud la scenă deschisă aceste versuri postmoderniste, autentice și extrem de vizuale.
“Rămân cu gust nou în cerul gurii”!
Ottilia Ardeleanu, Năvodari, 7 oct. 2021