DrElsa Hansen: Înfășor tricolor

simbol drapelul meu
tăiat de Dumnezeu
mantie-albastră Maicii Sfinte
vecilor tabu dinte pentru dinte
flutură țărm oglinzii năframa ei de alge neagră
nemuritor adâncul ochii își aleargă

slovelor tricolor
doine copiilor
sorilor galbeni
fugii din Bach mă tot aștept
lacrimă îngerilor
roșului vin altar
împreunate viața - moarte
rugă bietului mâine felinar
singurătăților din piept

Geo Vasile: Despre poezie numai de bine

Poezia este opțiunea tragică de-a supraviețui.
deplinătatea vidului, a fi fără speranța mântuirii,
timp fără trup, un morb cu care nu se poate locui,
el se rostește irosindu-te căci este contra firii,
este deșert și totodată oază a desfătării-ntre minuni,
poezia este solul ce prevestește, rostire inumană
cu sute de sclipiri, tăișuri, catifelări, cuvânt între genuni
absență, depărtare, desprindere, delir și suverană
urgență, viață, suferință, virus universal - corona -
e fluxul eternului, ereditarului dezgust de-a fi cobai,
e cântecul mătăsii pe coapsele iubitei din Sodoma.
Poezia - ambitus vertiginos amăgitor, cromatic, numai,
bun pentru dezamăgire, frustrare, penitență, vis,.
este genunea ce desparte vorbirea liberă de scris.

Vasile Ionac: Despietrire

Primăvara-i cam plecată.
Vara prinde aripi noi;
Numai poarta, încuiată,
Ne așteaptă pe-amândoi.
Dintr-un ciot mai vechi, mălinul
Amintește-și de parfum...
Pare-se, sunt doar străinul
Trecător pe căi de fum.
La ferestre, vechi ți-e stolul
Iară tu, spre erezii,
Ai lăsat la timp pistolul
Să ne-mpuște zi de zi.
Din burieni, azi prin ogradă
Facu-și șoarecii cununi...
Stâlpii porții triști, spre stradă,
Putrezesc crezând minciuni.
Vara chiar sosește-n plaiuri
Și-ar fi vreme de scăldat
Însă azi, au alte raiuri
Tinerii ce sunt prin sat.

Vasile Culidiuc: gogyohka

===================
i-a spus femeii să plece
până nu-i fuge frumusețea
vorbea poetul care i-a scris
cele mai frumoase poezii
sacrificându-și inima

===================

Nely Vieru: Muțenia pământului

      (Album: Violete)

cumva mă vezi,
dar nu m-auzi,
sunt eu ...
atinge-mi trupul prin beznă,
simți cum vibrează odată cu tine ...
mă sfarmi între degetele tale
ca un bulgăr,
mă frămânți aluat nedospit
în taina iubirii,
privește-mă în adâncul fântânii
și ascultă-mi gândurile ,
e tot ce pot să-ți ofer,
cuvântul mi l-ai însămânțat
odată cu aerul
și așteaptă acum să rodească
odată cu lumina
și roua .

=======================

Marin Rada: Părinții

Mi-e dor să-i văd
în prag, din nou acasă,
adulmecând o ploaie
ce nu vine,
chemându-ne, toți fratii,
cu sora mea, la masă,
,,... tu Gheorghe, tu Dumitre,
tu Mărine,

Dați slavă pentru pâinea
ce-avem la noi, acasă,
lângă icoană puneți
să ardă-o lumânare,
nu risipiți pământul
ce gândul vi-l apasă
el are-un strop de sânge
din noi, din fiecare..."

Va fi o vară-n care
privighetori rănite
vor mai cânta o vreme,
în noapte, pe răcoare,
părinții ne vor scrie
din cer, sau din morminte,
cu stropii noi de rouă
trecuți din foare-n floare,

Ei spun o rugăciune
ce i-a-nvățat pământul
în care, mulțumire aduc
lui Dumnezeu
și trec într-o mirare
în care se cuprinde
și casa lor, și cerul
și frații mei, și eu...

9-10(72) Mai 2022

Revistă de Cultură, Artă și Literatură   NR.9-10(72) 2022      Apare bilunar la Oradea/ RomÂnia  ISSN 2667-5620  

Director/fondator:Teodor Dume

Redactor-șef: Teodor Dume (Romania)  

      Redactor: Petruța Niță (România)                                       

 Redactor: Mioara Băluță (Romania)

          Redactor: Aurelius Belei (România)    

       Cum să depășești limita, când limita ești tu însuți         (Gheorghe Grigurcu)

====================================

* Mulțumim tuturor colaboratorilor!

* Revista se poate accesa prin Google

* Selecția textelor, în vederea publicării, se face din Extemporal liric - grup

* Cei care postează cu mențiunea *drepturi de autor rezervate, nu vor fi publicați

Sprijin financiar, benevol: DONAȚII,  Cod IBAN RO76BTRLRONCRT0621981301 Banca Transilvania, Filiala Oradea. Titular: Teodor Dume

Ioan Barb: Călătorul

sunt un călător cu un singur rând de încălţări
şi o singură haină
în fiecare dimineaţă o spăl
învelind acest trup supus dorinţelor
noaptea un înger îmi rostogoleşte piatra
de la gura peşterii pe unde cobor în mine
să mă reculeg când adorm îmi înalţi sufletul
până la al şaptelea cer într-o grădină
ce seamănă cu Ghetsimani şi îl curăţeşti
în lacrimile adunate în zori de îngeri
de pe fruntea Ta
cum aduna Moise mana în pustie
într-un vas al aducerii aminte păstrat în Chivot
şi simt cum sunt săturat şi gata de drum
atunci mă întorc în trupul părăsit
un şarpe îmi atinge de fiecare dată cămaşa
aşa cum se lipeşte viaţa veche de mine
ca o femeie uşoară

Ionuț Caragea: Cam scârțâie toate, mon cher

Cam scârțâie ușa cea veche,
cam scârțâie scara spre cer,
cam scârțâie într-o ureche
o frunză răpusă de ger.

cam scârțâie ventilatorul,
cam scârțâie traiul mizer,
cam scârțâie frâna, motorul,
și n-am niciun marche arrière.

cam scârțâie încheietura,
cam scârțâie clanța de fier,
cam scârțâie dinții și gura,
să scârțâi e tot ce mai sper.

cam scârțâie coarda viorii,
cam scârțâie glasu-n eter,
cam scârțâie bilele morii,
cam scârțâie toate, mon cher.

(Ionuț Caragea, 30 mai  2022)

Teodor Dume: Ultima șansă

=======================
Doamne câtă lume se scaldă

în lacrima ta!

ostenit de drum
îmi pun mâinile peste piept
și îmi aștept rândul

=======================

Gheorghe Grigurcu: De unde vine poezia?

================
De unde vine Poezia
de bună seamă din cap
din cuvinte

dar uneori de-acolo
de unde nu sunt cuvinte
de unde nu e
nici măcar cap.

================

Daniel Corbu: ***

 HORTUS DELICIARUM

Nici soldaţii nu sunt de mâncare, Moarte
lasă-i să viseze victorii!
Ieri am fost mai puţin viu
şi poate bucuria ta fără margini. Barbituricele
propanololul şi toate
preparatele prietenului John farmacistul
s-au dovedit inutile precum IDEILE
CU CARE FĂCEAM CÂNDVA DRAGOSTE
ÎNTR-O CAFENEA UITATĂ DE LUME.
Ieri am fost mai puţin viu
şi în preajmă bucuria ta fără margini.
M-am rostogolit în jurul sîmburelui acrişor
de lumină ţi-am refuzat cătuşele, Neînduplecato,
am recitit din memorie marile cărţi
prin ele am peripatetizat ca prin grădina plăcerilor
am probat mirarea idioată în faţa cenuşii
şi până seara am sporit numărul idiosincraziilor.
Retras în secrete odăi
TOTAL IRITAT DE PREZENTUL ETERN
AM PLÂNS BULVERSANT
ŞI-AM RÂS POSTMODERN.

Daniel Marian: ***

 prea verde

te rog să mă ierţi că stau
la doi metri de tine dar eşti
prea verde pentru îngăduinţele mele
să vezi după ce trăieşti toamna
cu dorurile vineţi de aşteptare
cum îţi trece cu pasta corectoare
tot verdele cel pus în iluzii
asta după ce te impozitează
de verde de prea multă speranţă
atunci sigur te strâng în braţe
ca pe ultima creangă rămasă
văduvă de soare dar plină
de clorofila minţii de pe urmă

=============================== 

Daniel Luca: Recuperarea inocenței

cronică: Kara Molnar/ Poemul dintre lumi 

În viziunea Karei Molnar, poemul se află chiar pe granița dintre lumi („Poemul dintre lumi”, Editura Inspirescu, Satu Mare, 2019), funcționând ca un filtru între viață și moarte, dar și între realitate și oniric.
Poem ce ascunde o taină sufletească („Din carnea literelor crește / Poemul viu al tainei mele”) și se naște din scheletele altor poeme („În limpezimea din pre-somn / zăresc schelete de poeme / Ele-mi întârzie visarea, / Continuă să mă cheme”).
O taină a inocenței, atât a vârstei copilăriei („Ochii de copil privesc în gol, / Dar golul nu e gol, e plin / De fantezie și mister, / De feți frumoși, de zâne”), cât și a maturității, nefiind pierdută atunci când fata devine femeie („Contrar obiceiului, inocența mea / Nu s-a pierdut odată cu ruperea himenului. / Fluturii mei albi încă zburau fericiți prin fața ta, viperă!”).
Totuși, inocența se evaporă odată cu intrarea brutală din vis în realitate, când nu se mai pune preț pe normalitate („Simțim în aer lipsa parfumului normalității. / Magia și-a pierdut deja efectul. / Și întrezărim. / Suntem în pericol de luciditate!”).
Pierderea inocenței atrage și pierderea speranței, dar în mod voluntar, ca o acceptare, ca o renunțare în fața destinului („Mi-am îngropat de vie speranța. / Zilnic pun o floare pe mormânt”), urmarea fiind cufundarea în întunericul interior („Fără ea mă scufund încet / în întunericul din mine”).
Moment în care și moartea începe să-și facă simțită prezența („Miroase-a moarte peste tot. / Miroase-a lumânări și-a crizanteme”).
Numai că speranța nu se dă bătută cu una cu două, ci luptă din toate puterile pentru a supraviețui („Buzele mi se crispează într-o grimasă / Și țip cu disperare mai tare decât ea, / Căci nu mai știu unde am ascuns lopata”).
Și începe cursa pentru recuperarea inocenței pierdute, rezultatul fiind o reușită deplină („Și rând pe rând, cu grijă, mi i-am adunat, / I-am cunoscut din nou și mi i-am întrupat, / Împreună spre lumină cu forță am pornit. / Cine am fost și cine sunt, mi-am reamintit”).
Fiorii iubirii nu mai stau ascunși, ci, ușor-ușor, răsar în inimă, aducându-i fericirea („În inimă îmi cresc, ca un fior, / Mugurii iubirii. / Toate în jurul nostru strălucesc / Mai tare decât legea firii”).
Poemele Tăiș de gând și Comă melancolică nu au suficientă forță, iar E ușor este numai moralizator și atât, însă poezia Karei Molnar este curajoasă, venind cu un mesaj optimist, de lumină și speranță, pentru ca omul să nu se lase niciodată înfrânt

Reznic Cristian: În dosul crucilor de lemn

frunzele ce bat
în pala lumină a lunii,
valuri azurii
în străfundul lacului,
acoperit de sclipiri gălbui
frumos violet voal,
o boare de vânt
ridicată deasupra capetelor,
legături religioase,
spirituale,
inimă pentru inimă
deschideți sufletul,
spre a ne cufunda împreună
în purpura mreajă a apei,
sub florile înflorite de primăvară,
în dosul credinții din lemn
voalul se va crispa
pe pământul umed
și sângele meu
va curge
în cupa dragostei tale

Constantin Stamate: Buboșii

O nevăzută mână-ți întind, ucigătoare!

Privirea lor filtrează veninul negricios

Din ochii unei javre bătute în soare

Scăldate, ca într-o pâlnie cu rugină.

Buboșii, cu ochii închiși în verzi inele,

Cu degetele frânte, crispate pe femur,

Cu scăfârlia plină de aspre coji de piele

Ca florile de lepră pe câte-un antic corp

Li-s oasele-altoite pe neagra osatură

A unor mari fotolii, iar picioarele sub ei,

De dimineață până în seară, nu se-ndură

Să lase bara ce le slujește drept proptea.

Acești morți, cu jilțu-mpletiți de-o veșnicie

Simt cum le crapă pielea la soare, ba alteori,

Privind pe geam zăpada murdară, cenușie,

Sunt scuturați nedrept de dureroșii fiori,

Dar ce plăcut e jilțul, când fundul lui de lemn

Cedează pe la colțuri, sub șalele osoase

Al vechilor sori, suflete aprinse, iar sub văpaie

În spicele acelea, cândva mustind a rod.

La-ntoarcere, cu pumni-n mânecile murdare,

Se-așază, blestemându-i pe cei ce i-au trezit

Căci nimic nu e normal, iar ei, triștii de ei

Se saltă sub bărbie, turbând necontenit.

Zăcând așa, cu gura aproape de genunchi,

Cu degetele-nfipte sub fundul negrului jilț

Ei zic câte-o romanță pe-nchipuite clape,

Iar capul li se-nvârte-ntr-un vals amețitor.

Nu-i puneți să se scoale, căci ar fi o mare dramă,

Iar ca mâțele lovite, țâșnesc c-un mieunat.

Ai zice omoplații că-ncet li se destramă,

Nădragii li se umflă-n șale, și dintr-odată

Le-auzi cum capul pleșuv li se izbește

De zidurile negre, grele, când trec moi

Prin coridor, și-ai crede că-un ochi de lup lucește

În fiecare nastur al hainei lor pândind.

Când somnul grav le-nchide pleoapele, și visează

Lăsându-și capul moale pe-al jilțului pios braț,

Legănându-se-n ele culcați, se văd zburdând

Ca niște libelule pe-un șir de trandafiriri.

Iar nimic nu-i mai frumos, mai drept şi mai corect

Ca lumea ce-o visează, vii ei fiind

Călătorind departe, stând în același loc

Un leagăn pentru ei, un cimitir plin, săturat.

Oana Frențescu: Metaforele

=============================
metaforele se întorc din plete
noaptea e o formă de crocodili cu dinți
istoria se rescrie cu forță
tu respiri în altă direcție

vântul suflă în valuri răsfățat de aripi
pământul îmi intră în ochi
palmele simt lutul
sensurile spulberate îmi zdrelesc genunchii
semnul de urcare e înmărmurit
tocul vintage blocat
sunt dezbrăcată de cuvinte
fărămițată cuantic în țipătul ierbii

=============================

Georgeta Rada: Copilărie cu cireșe în sân

Rânduitu-s-a iarăși grădina
După legi coborâte din stele,
Amiroase a ceriu lumina
Și a prunci și a mâinile mele.

Râd cireșii ca pruncii la soare,
Își anină cercei la urechi,
Și-i împart în Duminica Mare,
Ca bunicile, taine străvechi.

Și din sânul lor plin de cireșe
Coborî cu cireșe în sân
Să-mi aducă de-acasă depeșe
Cu mireasmă din floarea de fân,

O copilă cu ochii de stele
Ca un înger de tot străveziu...
Culesese cu mâinile mele
Din cireșul de mai, timpuriu,

Din cireșul cu grauri din via
Unui moș cât pământul de vechi
O poveste cât copilăria
Să mi-o pună cercei la urechi.

Mi-a rămas poleită ca visul
De copil spânzurat prin frunziș,
De cireșe prădând paradisul
Și pierind printre stele furiș.

Rânduitu-s-a iarăși grădina,
Dar bătu o furtună de fluturi
Adumbri cu aripe lumina...
Și-o purtă către alte ținuturi...

Doina Moritz: Rugă

Pe umăr am simțit o adiere,
Un înger mi-a atins aripa frântă...
Am implorat în gând Măicuța Sfântă
Şi bunul Dumnezeu, să-mi dea putere!

S-a legănat tot cerul şi pământul
Şi-a început să ningă cu tăcere...
Petale mici, din noaptea de-nviere,
Pe geana mea le aşezase vântul.

Învăluită-n neguri şi suspine
Cu lacrima de lună-ncununată,
Eu m-am simțit de soare- abandonată
Şi-am alergat pe-atâtea căi străine.

Clepsidrele cerneau pământ pe mine
Şi lumânarea nu răzbea să ardă
Mirarea împletită în ghirlană
Şi macii-nsângerați de pe coline.

Îngenunchiată te-am văzut pe tine,
Măicuța mea, cu o icoană-n mână,
Mi-ai pus sfânt mir pe neagra săptămână...
Am înțeles atunci că-mi va fi bine...

Privirea-nvăluită încă-n ceață
Mai caută şi-acum albastrul zării
Şi-n scoica de pe țărm vuietul mării,
Pe drumul nopții-o nouă dimineață.

Încerc să mă ridic, ceva mă ține,
La geam ard stele şi nu vor să plece...
Prin gara mea ușor speranța trece,
Doine şi flori purced să se închine.

Pe umărul căzut, o mângâiere
Tresare şi mă poartă iar prin vise
Pudrând cu sare pleoape-ntredeschise...
A fost real sau numai o părere?

Trecutul şi prezentul îşi dau mâna,
Ciopor de lăcrămioare-mi curg pe frunte...
Luna trecând cu pletele-i cărunte
Îmi drămuie în clipe săptămâna.

La capăt de tunel se cerne timpul,
Tot fură şi-mi mai dă câte-o secundă...
Ecouri mii, îngemănate-n undă,
Îmi scaldă-n bobi de rouă anotimpul.

Teodora Pascale: Acvariul

Un uriaș acvariu e astăzi lumea noastră -
Lăsăm, vremelnic, dâre în apa lui albastră,
Urmând a ne petrece o viață de plevușcă,
Prinși în pereți de sticlă - o nevăzută cușcă.

Din când în când o mână, de sus, ne-aruncă hrană -
Ne repezim s-o prindem, dar este o capcană,
Căci va veni scadența și totul se plătește
Iar noi ne vom supune, tăcuți, precum un pește.
Uzăm puține simțuri, nu știm a fi empatici,
Trăim doar pentru sine și asistăm, apatici,
Cum se consumă drame, ce-i drept, la depărtare:
Vedem rechini ce-atacă, țintit ori la-ntâmplare,
Știind că nu e nimeni dispus să îi acuze,
Jeleuri translucide, perfidele meduze,
Pisicile de mare, cu otrăvite ace,
Balene ucigașe - ce luptă pentru pace.
Când, la un semn, Stăpânul o pauză permite
Apar, ca prin minune, sirenele vrăjite,
Pești curcubeu și claun, căluți, dragoni de mare,
Corali, asteroide și totul e-ncântare
Doar până când decide, spre a-și atinge ținta,
Prinzând în mâini Acvariul, să scuture incinta.

În zona interzisă, înconjurat de ape,
Determinat dar singur, Rebelul vrea să scape -
Se-avântă și înoată prin pâcla-ntunecată,
Izbindu-se de sticlă, o dată, înc-o dată…

Mirela Cocheci: Caii mei verzi

Caii mei verzi
de pe pereții
albi
ai sufletului meu,
încotro zburați?
Galopați neîncetat
spre un liman
numai de voi știut.
Probabil că
purtați cu voi
fantezia
gândului meu
și vreți
neapărat
s-o ancorați
pe un tărâm
de basm,
acolo
unde cerul
este mai albastru,
iar albastrul
este mai strălucitor
și unde vouă
vă cresc aripi
de ciocolată
albă.
Deși vă văd,
nu vă aud,
pentru că voi
galopați
în liniște,
pentru
a nu mă trezi
din vis.

Mioara Olteanu: Contopită cu amintirea

====================
Înnoptând

în livada
cu vișini
din trunchiul
crezului meu,
a răsărit
o imagine
vie,
ce limpede
mi-a umplut calea
în răcoarea dimineții,
cu acel vânt
ce îl cunoșteam
din tinerețe,
care mă aducea
tot mai aproape
de suflet,
mergând pe drumul
dintre două lumini.

====================

Petre Ion Stoica: Turbina ghalbenă a păpădiilor

Mă întreb
Când o să mai ajung așa mare cât un copil?
Așa fericit, când o să mai fiu
Visând cum țin în mâini un zmeu de hârtie
Și zbor împreună cu el
Deasupra câmpiei, lumii întregi, propriilor
Mele frici
De alți oameni mai mari dar răi, răi de tot.
Mă întreb
Cum aș putea pătrunde într-un basm și astăzi
În care să mă mai aștepte acasă
Mama și tata, ceilalți prieteni ai mei
Coborâți prea devreme în niște fântâni
Fără ciutură și fără izvoare ?
Mă întreb
Cum as putea reporni
Turbina galbenă a păpădiilor, oare?

Vasile Ionac: Versuri

    Tumult

Florile de păpădie
Ne mai cheamă înapoi,
Dar uitarea nu învie
Unu, de-i scăzut din doi.
Singur, nu mai vrea să știe
De ce-s eu, în loc de noi.
Balta, plină de tristețe
Scaldă broaște... berze vin,
Cum veneau în tinerețe
Spre bețiile de vin,
Fete gureșe, fâșnețe,
Colo-n vale, sub arin.
Iarbă, de-o tăvălitură,
S-ar găsi-n grădina mea;
Mai am o saltea, prin șură
Iar prin șopru,-o canapea...
Zău, ne-ar găzdui cu ură
Dacă șarpele-ar putea,
Să te vindeci de arsură,
Fiindcă măr, aș mai gusta.

    ***

Ca un condamnat cu lanțul lui,
Ne iubim mereu fără-ncetare;
Eu îți stau de pază la gutui,
Tu îți pui livada de-ncercare.
Nu vom spune, doamnă, nimănui
Câte-nvârtituri s-ascund în tare
Și de ce, în noapte, nu mai sui
Să mă plimb prin cer cu cele Care.
Stau aicea și mă mir cumplit
De iubirea noastră-ntâmplătoare;
Soarele n-o ia spre răsărit
Chiar dacă apusul ne și doare.
Nu există minus infinit
Dacă crezi în viața viitoare.

    Dans

Nu dansa când nu ies pașii
(Nu i-a luat mâța sub pat);
Trebuie-nfiați ocnașii
Dacă vrem ceva sărat?
Nu sunt muzici ce să spună
Cât e o lungime-n drum;
Dansul mărilor sub spumă
Scoate vuiet fără fum.
Nu aprinzi tăcerea nopții
Cu lampant dezmoștenit;
Oare cum dansează hoții
Când livad-au nimerit?
Vestejindu-se-n mirare,
Liliecii tac tăcut;
Strigă doar cu voce tare
Îngerul necunoscut.
Mai dansează-mă odată,
Chiar de nu ai mai făcut;
Amintirile de fată
Picură a absolut.
Dansul vântului în creangă
Și a peștilor în tău,
Duce mâna la desagă
Și te bagă-n făgădău.

Adrian Păpăruz: ***

în cimitirul cuvintelor tale
de veghe stau îngeri răniţi

o Madonnă cu tălpile goale
desenează pe ziduri smintiţi

mă târăsc pe aleeile mute
din inimă mi-am făcut lumânare

printre cruci o mie de ciute
vor să fie din nou căprioare

un cuvânt să fi lăsat cu mine
să mă legăn cu el peste vise

amintiri culori despre tine
dar le-ai vrut pe toate ucise

în cimitirul cuvintelor tale
inima îmi arde mocnit

un gropar pământ mai prăvale
peste ultimul tău cuvânt răstignit

singurătatea demult nu mai doare
mă descompune doar infinit

Paulin Octavian Boldiș: Versuri

Desculți ne va găsi înserarea

Desculți,
așa ne va găsi înserarea,
prăfuiți și încă neconvinși
că drumul cel mai scurt
dintre două puncte,
de fapt, nici nu există...
complicatele labirinturi
nu oferă certitudini,
după-amiaza resemnării
vine întotdeauna pe neașteptate,
iar pantofii de alergat după vânt
nu rezistă prea mult
la lecția pietrelor
despre care se spune
că au o vreme când se risipesc
și o alta, când se adună...
dar nu sunt aceleași,
nu te mai poți duce
să le strângi
pe cele aruncate cândva -
prefăcute-n nisip,
s-au scurs
prin clepsidra imposibil de-ntors -
măcar atât am înțeles,
nu mai revine nimic
și cărările, odată străbătute,
se transformă în amintiri
fără pietre...
...desculți,
așa ne va găsi înserarea...

Oameni de asfalt

Suntem oameni de asfal

într-o grabă permanent
speriați de faliment
unul pentru celălalt
n-avem nici un sentiment

Numai amalgam formal
de trăiri care s-au șters
rătăcind prin univers
într-un spațiu amoral
nicăieri nu e de mers

Lumea-n care mai trăim
e o casă de nebuni
construită pe furtuni
zi de zi ne înrăim
dar ne credem tot mai buni

Noi bieți oameni de asfalt
nelegați de nici un loc
viața noastră-i doar un joc
tot ce ieri vibra înalt
nu ne mișcă azi deloc

Alexandru Berceanu: Magia zborului

Câtă bucurie în zbor,
nici cel mai sprinten pas
nu poate egala magia aceasta,
nu poate desluși din micimea lui
înălțarea spre cer,
spre ușa primilor zori.

De aceea,
poate,
albinele și fluturii
dansează cu lumina și se îngeamănă,
neștiind că soarele,
fără să vrea, poate ucide.

Nely Vieru: Lebăda pe lac

 (Album VIOLETE)

În noaptea asta îți voi umbla prin gânduri,
ți le voi răvăși cu iz de iasomie,
când norii se vor așeza în rânduri
să ningă doar în visul tău cu poezie.

Am să-ți răpesc un vis din pleoapa stângă,
să te trezești sub tâmpla mea în același vis
când norii poezii n-or să mai ningă
și-om fi purtați în zbor de dor nestins.

În noaptea asta îți voi umbla prin gânduri
Ți le voi răvăși cu izmă de câmpie,
când norii se vor aduna în rânduri
să-ți ude nurii fragezi de sub ie.

Am să-ți răpesc din vis doar înserarea
și ultimile picuri din lumina zilei,
atunci când o să doară depărtarea
să nu te învălui toată în albul filei.

În noaptea asta îți voi umbla prin gânduri,
ți le voi răvăși că lebăda pe lac,
atunci când norii se vor scutura în rânduri,
va ninge doar în visul tău cu flori de liliac.

Teodor Dume: ... și era duminică

Când m-am trezit era dimineațăîmi amintesc
o mare de oameni
se îndestulau din lumina
unei lumânări
era şi Dumnezeu printre ei
de undeva dintr-un colț
mă privea ca pe un străin
mi-a scanat trupul gol
întins pe masa acoperită
cu un cearşaf alb
mi-a contabilizat bătăile de inimă
şi pe fundalul acela de liniște deplină
s-a aplecat peste mine
și mi-a șoptit
"nu e foarte rău
liniștește-te..."
când am deschis ochii
instinctiv
m-am uitat pe fereastra întredeschisă

cerul era plin cu păsări...

Giorgian Ionuț Zamfira: Supusul vieții

Lumina-i doar o pată de culoareÎ

n ochii celui orb, lăsat să moară,
Că a-ndrăznit lui Dumnezeu să-i ceară,
Să vadă cum va răsări o floare.

El plânge-ades' dar lacrima-i ușoară
Nu îl rănește-n palmă că îl doare...
Iar Dumnezeu l-a făurit sub soare,
Sa treacă prin iluzia amară.

El este om si totuși crede-n soartă,
Cu un baston își caută apusul,
De multe ori s-a-ndepărtat de poartă
În întuneric căuta opusul,

Visa la viața si tragea de hartă
Că vieții îi era defapt supusul!

Ștefan Popa: Prescură și cafea

Era vara anului 2003. Mergeam să cercetăm o pustnică. Pustnica Teodora, care a apărut într-un spațiu atipic, în raport cu scopurile lumii contemporane, în care minciuna este la rang de virtute, manipularea maselor a atins cote maxime, ipocrizia și impostura se văd peste tot, iar discernământul este acoperit complet de noroi, era ea însăși purtătoarea unor practici insolite, care capta inimile creștinilor. Devenise legendar bordeiul din vârful Giumalăului, funcționând pe modelul vechilor locuințe, ce trimitea la primele scrieri din lume, tăblițele de la Tartaria. În același timp, maica evidenția și un alt mod de viață, simplu și ușor, unde a spune însemna, de fapt, a face și unde totul se înfăptuia sub umbra iubirii și la lumină lină. Viața simplă, dar aspră, asceza mistică nu făcuse din maica o uscăciune a pământului, ci o femeie frumoasă, puternică, cu o blândețe și bunătate aparte, dar și cu un frumos umor duhovnicesc ”Smerit mai este mândrul nostru frate!”. În mica sa curte totul era verde, apa de izvor murmura adevărul, ursul mânca miere, iar păsările cântau și jucau, un tablou de poveste adevărată. Odată ce puneai piciorul în ogradă, intrai fără să știi într-o altă dimensiune a spațiului și a timpului.
- Bine v-am găsit maică Teodora!
- Bine ați venit fraților! Să fie binecuvântat!
- Maică, în primul rând, o cană de suc de merișoare să îmi potolesc setea, spuse fratele Ștefan.
- Cum să nu și mă pregătesc să vă servesc cu delicatesa pustnicului...
- Cum arată delicatesa pustnicului, maică?, întrebă Ștefan.
- Prescură și cafea. Asta este delicatesa pustnicului.
Ne-am odihnit sufletele vreme de câteva ceasuri și ne-am umplut inimile cu învățăturile maicii Teodora, după care la drum, spre Cluj-Napoca.
Trăim într-o lume a consumismului. Cumpărăm orice, fie că ne trebuie, fie că nu ne este de folos. Psihologii chiar recomandă ”shopping” în depresie. Oricum, noi cumpărăm mai mult decât consumăm. În România, o familie aruncă la gunoi în procent de 10% până la 30%, din alimentele cumpărate. La îmbrăcăminte sunt oameni care păstrează în șifoniere haine pe care le-a îmbrăcat o singură dată sau niciodată. La încălțăminte, la fel. De altfel, la modul general, oamenii se hrănesc cu alimente mai mult decât le este necesar pentru organism. Deja, obezitatea a fost declarată boala secolului al XXI-lea. Omenirea a atins culmea prosperității și cu toate acestea s-a îndepărtat tot mai mult de Dumnezeu. Cea mai mare dramă a secolului al XXI-lea este aceea că omenirea nu-i mai poate sătura pe bogații lumii. Paradoxal, sunt tot mai mulți oameni și copii care nu au ce mânca... Nu mai vorbim de risipa apei și de poluarea mediului de către întreaga omenire. Bogații lumii au ajuns la concluzia că pe Terra sunt prea mulți oameni și că resursele sunt din ce în ce mai puține. Unii lideri ai lumii fac chiar previziuni apocaliptice: ”omenirea nu va supraviețui”. Se anunță, alternativ crize sanitare, conflicte, războaie, crize energetice, crize economice, crize bancare etc.
Într-adevăr, dacă oamenii ar gândi, ar crede, ar iubi, s-ar îmbrăca, ar munci, ar mânca și s-ar ruga ca și călugării, cu adevărat lumea ar arăta altfel.
Rămâi cu pace, prietene!

Angi Melania Cristea: Poezii

 Stand up

un sentiment alandala sub cupola cu meteoriți
și sacul tău de dormit sărutul tău
anacronic
( mă pot îndrăgosti privind la știri)
zic ăștia că suntem niște incapabili diafani
și nu vedem rostul adevărat al lumii
în noi zace marea caspică zbuciumul de homeless
al orașului
nu-mi cânta cele 6-7 traviate pe care le-ai învățat
pe de rost
( ce pot fi muzicanții decât niște tembeli elefanți roz)

desenez cu degetul bombardiere războiul crește
ca o secundă gravidă
ne mor sufletele gemene rasa noastră de simandicoși
și iar și iar tragem liniile vieții calmul acesta epopeic mă ucide
nu putem fi decât păsări de vânătoare
/ = dragostea mea luminează pe interior/
fă-ți copii la indigo după sentimente suntem ași
suntem dubluri
( numai noi nu literaturizăm totul)

dincoace pacea curge pe asfalt sar capace înșurubate în inimi
și nu am suficiente zile să sparg mitul eroilor
poate din pământ va răsări o lume policromă
/ aceeași fantasmă cu picioarele tale peste parapeți//
dincolo ne recreăm la târgurile de carte

precum o mulțime vidă
între inecuații stand up comedy

Războiul-fantomă

dintre toate războaiele al nostru este cel mai cumplit
are cai pursânge și lebede negre
războiul nostru nu are generali miopi
nu știe cum sunt zilele unei femei intelectuale
nici copiii gălăgioși care butoneză Iphone-uri
geamătul nopților japoneze culoarea lor estompată
ne aduc în zona de confort
atunci aveam 10 iubiți numele lor unice și maniera în care eclipsau
mă făceau mai atrăgătoare ( poate tu nu ai sex appeal)
țin minte balustrada infectă de care te sprijineai
și orele cu secunde eviscerate

toate acestea vin dintr-un infinit de ignore
lumile de astăzi se prostituează
au gust metalic de rugină ce s-a depus
pe interiorul nerevigorant
cum poți tu crede că ajungi la Kiev în 2 zile
când eroii-fantomă țintesc precis
iar cerul se întunecă de stele căzătoare
( ne îndrăgostisem pe contrasens)

hai fii cel care împarte muniție
însă nu își poate scrie nopțile și zilele pe epidermă

oarecum neutru într-un război în care rubla scade vertiginos
iar eu îl iubesc demonic pe Pușkin și orice AK74
îmi vine de minune
dar sângele meu țipă după pace Nadejda îți este sete?
( nu-i așa că noi slavii nu ne ucidem frații pentru
est pentru vest ca orice RoboCop)

Diorama

azi îți lipsește nebunia zilelor bulimice
sau poate îți este dor de cuvintele mele directe
de transmisiunile live când îți luai un upercut
și nu credeai că pot fi atât de artistă
încât să contaminez orice porție de libertate
am prins cu cleme magistralele tale plecări
/mă voi dezvăța de mersul pe contrasens/
și încă sper că vei fi un politician nevirusat
unul dintre ipocriții notorii

arma secretă sunt vasele noastre dilatate
doar așa ne putem dezîndrăgosti și redeveni
oameni de mâna a doua
ironic de singuri capabili să facem artă
din orice fleac
/tu știi cât de mult timp mi-a luat să mă nasc/

poți fi încă un oraș cu zece cartiere în construcții

stelele de pe kathmandu sau marea coralilor
nu este leac pentru o dragoste de linia 1
soldații ni se strecoară anxioși în pupile
va veni marea invazie? ne vom iubi cu emoțiile turate la maxim?
tu nu ai raspunsuri când îți târăști trepiedul și culorile mărețe

Emoții meteorice

sunt cu un veac mai tânără decât
umbra mea fariseică
cu niște mâini care scriu
fără emoții
precum artiștii care pictează în sepia
visez să aliniez sori pitici și celelalte albume ale cerului
dar îngerul nu îmi dă ok-ul și mă trimite în naștere

ce mai rai din oasele iubiților și pantofii cenușăresei
îți îmbrac imaginea cu resturile de la croitorie
azi s-au inventat haine de serie
iar eu din sx nu ies
dincolo de lacul ohrid așteptările se fisurează
nu degeaba am sânge slav și în firele de păr
mă voi hrăni pe drumul de întoarcere cu cele 3 vieți
extrabonus

anii se reinventează eu m-am oprit într-un timp imaginar
unde siguranța de protecție a sărit de mult
parcă ieri tăceai cu toate cuvintele pe masă
singur la taraba de la Gaudeamus
și am avut intuiția că dacă îți dau drumul

nu mai ajungem la nunta de la Galichnik
de câte ori îmbătrânesc zidurile
ce ne acoperă
ca pe niște biblioteci ambulante

orele sar din pavaj și nu ai altă opțiune decât
să devii meteorit

Culori de pământ

ploaia lumii tace
sunt nopți când neliniștile învie
și strigă după ape după somn
după sângele rece al stelelor
când oricine poate deveni carul mare
și poate fi propria lui planetă

zilele trec ca niște pasageri indolenți
cu larmă vie suculentă
iar tu /hobbit al comunicării/
aștepți la pasaj metroul cu reclame șterse
și dragostea vieții tale

poți îndura morțile
acel du-te-vino de la gara de nord
cu rucsacul în spate vopsit în culori de pământ
iarr fericirea ipotetică prinsă de plămâni
astfel încât să poți inspira/expira
falii de culori de pământ

sub cupola cerului văd soldați înfipți în nisip
poeți cu mâinile adâncite în timp
prăpăstii de a-uri și o-uri
consoane zimțate vocale / serii de vieți ipotetice

Șerpii de vânt

pământul are ore între coaste
când respiră lumile se developează în hieratice astre
iar miile de panoplii se umplu cu ore în cărbune
expuse prin întunericul brut pe unde bufnițe tac
din solidaritate cu lumina captivă cu becul mut

în epicentrul pământului sufletul meu deztrupează
timpulîl așează pe rotisor împreună cu arborii ciopliți în cuvânt
ca lungile albii de râu unde neînceputul crește
mai alb decât șerpii casei șerpii de vânt

voi mai inhala porii ceasurilor umbrele lor striate
cu timpanul lipit de malaxorul secundelor vii
voi mai roti stelele de mare galaxiile lumii
hergheliile de la Letea zurlii?

Hemoragie

Tu și ultima carte roșie...
Crezi în utopii, în viața de paradă;
eu fotografiez apusuri cu mâna desfăcută
ca acei rebeli de lângă cascadă
care, iar și iar, anesteziază frica.

Hai să rotim armele albe,
până se vor topi imperii de ani!
Nu vom mai îmbătrâni la fel de minunat
dacă vei elibera lilieci din piept
și, la braț cu orașul pe catalige,
vei dansa ștrengărește,
ca în vremea holerei.

Cât de hello kitty
am să te îmbrățișez,
fără emoții porționate minimalist!
Aici crești lângă casa puterii;
oamenii, ca și sperietorile, au stoluri de ciori
rotitoare
de aceea își numără galaxiile.

Poate cartea ta e un meteorit
cu papion galben
sau un cuvânt cu hemoragie...
Eu, firesc, despart muntele de trecere
și nădejdea de semn,
atât de tânără lumină
pâlpâie în aburii gurii tale
care scad apoi cresc,
sub golgota despărțirilor.

Cristina Ștefan: Poezii

 vara, un dor

 
azi am luat poziţia de drepţi
la comanda ierbii înrourate
stânga-mprejur!
dreapta-mprejur!
la mijloc eu!
trenuri...
nişte oameni vin, pleacă
alţi câţiva poposesc
se uită la mine cum stau în poziţia de drepţi
într-un solo de exterminare,
miss you
şuier de locomotivă cu aburi
 
 
în iulie
 
o vară ca o sfârşeală
de viitor
o cunosc
este un cult păgân aplicat
ochiului de stea
şi înţeleg metafora eternităţii
 
simplă fată de la stână
muncită de cuvinte prea mari

(Poezii din vol Culegătoreii de flori)

Ottilia Ardeleanu: doar despre cele care parvin

sunt veche iubirea mea
prin mine au trecut comunismul
primul pas pe lună
cernobâlul
am închis în mine toate luminile
chiar și când am plecat definitiv
să explorez orașul
în deplină industrie
am lăsat hectarele matematic sau nu
ele au contribuit la
sănătate
ultima frontieră a vieții
am îngropat tot arborele genealogic
cu ritualuri cu tot
sunt a orașului
a poluării
a invidiei și egoismului
a votului cu de-a sila
muncesc pentru punguța cu doi bani
am o sută de șefi și sunt singură
și totul trebuie făcut acum
urgent
iubire ascultă-mă
nu am aer
apartamentul meu atâta poate
nu mi-e ostil dar nu-mi poate oferi mai mult decât
plămânii mei se vânzolesc
se răzbună pe tuse și junghi
jur că am avut grijă
să nu trag în piept ifosele celorlalți
totuși simt o greutate pe inimă
crucea roșie și toate crucile pe care le port
sunt onorariile efortului meu de a lupta cu dreptatea
dar ea este detașată
oficial
mi-e greu să colcăi în minciuna vremurilor
iubire sunt veche
și viața pare că ruginește undeva la suflet
șterge tot ce e metalic în noi
șterge lemnul furat
șterge toată poezia care a mâncat pădurea
aruncă dragostea dezinfectant

(din volumul: m-am izolat în cel mai frumos loc din lume inima ta, ed. Ex Ponto, 2022)

Violetta Petre: Nu tot ce nu se vede, nu există

Când pruncii se răsfață în placentă

Și se hrănesc cu sângele matern,
O altă viață nu e evidentă,
Ei cred, că vor trăi așa etern...

Și sunt nedumeriți și se întreabă
De, dincolo va fi ceva concret
Și să se nască nu au nicio grabă.
E viață după naștere? Secret!

S-a mai întors de-acolo cineva,
Să spună dacă e adevărat,
Că vei avea o mamă undeva,
Unde e mama? Cum de n-am aflat?

N-o văd, nici n-o aud, nu ea mă ține
Aici unde mi-e bine... chiar nu știu,
Ce-nseamnă tată și nu mi-e rușine,
Că vreau să ies de-aici cât mai târziu...

Să merg eu singur, să mănânc cu gura
Și mama să mă-nvețe să vorbesc?
Să simt iubirea, să m-atingă ura?
Așa ceva nu cred și mă gândesc,

Dacă nu văd și nu aud nimica,
Un alt tărâm există doar în vis.
Semnale n-am primit... mă paște frica
De-a părăsi acest decor închis,

Când nimeni n-a venit să mă convingă
Că după naștere voi mai trăi altfel
Și nici c-o moarte vine să mă-nvingă
Și după moarte voi trăi la fel...

Așa cum după naștere e viață,
Deși n-o auzim și n-o vedem,
Să credem și în Domnul ce ne-nvață,
Cât îl păstrăm în noi, nu dispărem.

Petruța Niță: tu. oameni și păsări. eu

pieptul tău este de-ajuns pentru inima mea. pentru libertatea ta, aripile mele sunt vaste. din gura mea șerpuiesc cuvinte într-o limbă uitată. peste trupul tău, frumos și gol, scriu litere cu sărutări de foc. tu îmi torni în trup otrava dorinței. apoi, mă pedepsești cu plecarea.
.
pictezi crepusculul cu absența. veșnic pe fugă, ca un val în furtună. tu ești marea în care s-au înecat toate iubirile. câteodată te întristezi ca o călătorie spre nicăieri. alteori, ești primitor ca drumul spre casă. când te preschimbi în munte ești plin de ecouri. și niciunul nu-mi poartă vocea.
.
în mine plâng toate nopțile fără aripi. iluzia fiecărei zile e în tine. în inima mea s-au zidit cuiburi. de multe ori am văzut cum din pieptul tău ieșeau păsări (păsări speriate care, apoi, se adăposteau în sufletul meu). cântăm liturghiile uitării cu genunchii și palmele. ruga nu e niciodată a păcatului deja iertat.

Geo Galetaru: De aici și până acolo

==============================
o picătură de apă
intră într-un creuzet al speranței
de aici și până acolo
se întind minciunile ultimei nopți
ne vom obișnui cu premonițiile fără cusur
cu impulsul pietrei îmblânzite în zori
în această nemișcare
în care înoată peștii dezastrului
și lanțurile oarbe cad
în afara privirii noastre

==============================

Ileana Vladusel: Fotografia

Eternitatea timpului care trece... Cum altfel am putea numi fotografia? Îi împrumută clipei veșnicia , o transformă într-o poveste, cu tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Realitatea clipei respective se mută în bucata de carton, înnobilând-o. Poate, odată cu eternitatea, îi vom dărui și singurătatea. O rupem din buchetul clipelor care trec ca să-i dăruim nemurire și îi frumusețe. Dar câți se vor bucura la vederea ei? Câți vor atinge cu mâini tremurânde și inimile pline de emoție, bucățica aceea micuță de etern?
Pentru o altă scurtă clipă, clipa cea eternă, va zâmbi prezentului, înfrumusețându-l și amintind despre uimitoarea forță a fotografiei și despre bătaia de inimă a fotografului, acest Michelangelo al hârtiei, care și-a pus amprenta peste timp.
Fotografia... ochiul nostru privind prin fereastra timpului, oameni și lucruri, percepând senzații, impulsuri, sentimente.
Fotografia... autoportret cu clipe pictate în culoarea emoției și a frumosului. Pur și simplu, trăind, trezită la viață de privirea celui curios. În umbra timpului și sub arșița amintirilor, fotografia...
Și câtă putere are o fotografie, evocând viața cu parfumul ei neegalat, cu dulceața mângâierii peste sufletul privitorului, cum se răsfrâng peste chip luminile apuse...!
Ce lecție de dăruire poartă impregnată în ea, micuța bucățică de carton! Și câtă mulțumire pentru privire, cea care îi dă eternitatea
Peste existența noastră își întinde uitarea vălul ei până într-o zi când, o singură fotografie îl deșiră pe tot.
Iar fotograful, cu umilință, își lasă tributul de suflet peste timp, dăruindu-se, dăruind....

Cornel Florin Cubleșan: Monolog

====================
Văd oase dezgropate
șiruri șiruri
semne.

MONOLOG al pământului.
Văd steagul
căști de oțel
șiruri șiruri

răspunsuri
la marea întrebare

====================

Vișan Dragoș: Pisica mea Pene de zece luni

Mai sunt doar patru zile
și Penelope
cea alintată Pene
va împlini zece luni

nchipuiți-vă o tigrată domestică
o prezență silvestră,
-n dungi orășănești
de sălbatică,
totul pe-un fond de... Garfield —
cu dungile roșcate și albe,
pete acoperite de foc
dedesubtul desenului mai închis
trei pernuțe negre și alta
bălțață cu roz și alb

Pene parcă-i de fel Sonic
sau Knuckles pe hol
se urcă fulgerător pe toate dulapurile
până-n tavane —
dacă ar avea frânghii
de tipul Climb Again
panou de cățărat iute
ar deveni
omniprezentă
pe toți pereții apartamentului

Știe să aștepte copiii
pe "surioara" Sara și pe pajul Petruț
până vin de la Școala după școală

Pentru ritualul ațipirii
ia tandru cârpa de la naștere
la masat
cu tors amplu

Către somn
și-aduce aminte intens
de surorile sale tricolore
și frații Garfield
de la care-a plecat

Geo Galetaru: Oglinda aburită

Doamne cum s-a dus tinerețea cum s-au dus toate în zbor
Stau și privesc cerul pe care întârzie lacrima unei păsări necunoscute
Am fost cândva prin lanurile aurii cu floarea bucuriei în păr
Am crezut că putem dărâma ziduri cu metaforele noastre invincibile
Purtam cămăși în carouri și pantaloni evazați
Pletele atingeau pământul îl înconjurau ca un ecuator fierbinte
Unde s-au dus toate unde e zâmbetul tău din seara zilei de mai
Când arborii se aliniau dinaintea noastră să ne dea onorul
Întreb și eu ca tot omul doar ca să mă aflu în treabă
Poate cineva îmi va da răspunsul
Poate cineva îmi va pune în față oglinda aburită

Beatrice Alfred: Insurpotabila alegere

silabe obosesc nisipos

culoarea franjurată de-o melopee,
dimineața abandonează alb
rictusul unui pian dezacordat,
pe maidanul dintre nopți surâsul
ticăie-n maci memoria unei litere,
printre gratii de text orașul respiră
semafoare la intersecția cu viața,
necunoscutul ridat al gestului
pe ziduri și oglinzi de salcâm*
unghiuri sticloase păsări
se frâng de insuportabila alegere,
în cercul de zaț
eșecul privirii
minutul tatuat cu o resemnare
pe raftul dintre paranteze
emoție de fluture pariul cu vara,
același descânt sau altă rimă
printre câinii albi ai zarului
caravana unui sentiment strecoară inima
printre definiții absconse
despre stele și buzele tale de duminică
printre postulate amorfe
despre insomnie și retina insuportabilei alegeri
*
în fiecare dimineață în vitrina cu vise
cineva fluieră începutul lumii

Gheorghe Apetroae: Să nu ne despărțim

În Strunga amintirii serilor de-atunci,

pe- alei lemone, cu balsam de roze,
sub stelele pe boltă ninse, în carmin,
iubeai parfumul și culoarea,
cântai ”Păpușa Lilli” și mai erai copilă…!
Pe buze argilii, de zâmbete-nflorite,
în lungul șir al clipelor de vis,
în nopțile cu Luna de Sienna, lungi,
el te îmbrățișa și săruta fierbinte
și îți plăcea nespus…!

*
În gara Târgului Frumos, ajunși,
îndrăgostiți, de despărțire, triști,
erați primiți cu-n sfânt refren
cântat la saxofon și un acordeon
de doi dintre colegi și, în adins,
tot repetau: „Să nu ne despărțim…!”
și vă cântau cu ei și toți colegii,
în cor, cu tot peronul în tumult
și-ntr-un răsunet cânta Gara:
„Să nu ne despărțim…, să nu ne despărțim…!!”,
și fiecare tren cânta din roțile de fier,
prin gara târgului, prin ea, trecut…!
*
Dar te-ai urcat într-un regret
în trenul tău în corindon și trist
și cu-n surâs la geamul de vagon,
deschis spre zarea allanie,
îi fluturai, în mers, un văl de borangic…!
El a rămas cu visul re-ntâlnirii
în care mai crede și azi…?
- Nu…! Iubirea - i neiubire,
e gara tristă- a despărțirii,
că nu i-ai fost alesul, să știe a-l ferici!
*
De câtă-nsuflețire-ați dat iubirii
în gara despărțirii, viața v-a rămas
un lung regret, în zile viscolite,
răceala s-o primiți, nu ați crezut…!
Și ați plecat pe rând, și ea și tu,
cu un alt tren, de dor și duioșii,
purtați și azi prin rosturile vieții
de trenu-n care ați urcat atunci,
din Gara amintirii sfinte…!

(Tabăra studențească de la Stațiunea Strunga, 1966)

Vasile Culidiuc: senryu

==================
mereu gravidă
femeia revoltată
când vede barza

==================

Marin Rada: Întrebări

De o vreme

naufragiez pe marea
învolburată,
ca o pasăre
căzută din zbor,
între stânci,

,, Zadarnic vei încerca
sufletul pietrelor ascuțite,
zadarnic vei încerca
să le urci "!...

Un gând îmi arată
într-o altă direcție,
nordul,
haotic încerc
să mă sprijin de-un ram,
e, poate, singurul prieten
ce-l am,
furtuna înghite catargul
și nodul,

Stau, așezat între gânduri,
pe-o piatră,
nu judec pe nimeni,
doar pe mine mă-ntreb,
oare, marea aceasta
învolburată
este chiar himera
după care alerg ?...

Luminița Giurgiu: Poesia

ea este cea mai răbdătoare femeie
de obicei umblă cu inima-n gât
când deschide gura i-o vezi și câteodată
o scapă afară sau, pur si simplu,
tușește delicat și ți-o oferă
ea este cea mai răbdătoare femeie
îndură
operații de neimaginat
i se prelungesc picioarele cu bucățele de salivă uscată
mâinile i se inversează și i se îndoaie în sus şi la spate
mai mulți ochi îi invadează fruntea, iar ceafa
se subțiază ca un fir de tensiune înaltă pe care
aterizează nenumărate șiraguri de fluturi
uneori i se înlocuiesc chiar organele interne, de pildă
în loc de ficat un ceas rablagit fără cuc
rezistent la cataclisme şi la mirosul
de castan înflorit, stomacul o grefă
de moară cu tot cu râu și pădurea de spice
filamentul tenace de la un bec chior în loc de trahee, o,
câte altele și
toate
ca într-un final să se
înfăşoare într-un cearşaf cât palma
unui bărbat tandru.

Zarra Zarra: Broderind o melopee

Calmă, tristă, voalată de prea multele metehne,
mai sonoră ori umbrită în aducerile-aminte,
tânguind în palma nopții jarul zilei urgisite printre așchiile vremii cu rădăcini în trecut,
curge lesne clipa nudă,
în clepsidra încă vie,
așternându-se ca iarba în tăcerea-i de mătase,
să n-audă trosnind ura nechibzuitelor firi.

Ochii mei cuprind zenitul înrămat de nori cupizi,
ce umbresc tot ce sădisem cu speranță și credință,
în a lor culpă afonă afundându-se inert.

Fruntea-mi arsă și ridată de prea multele poveri
îndrăznește să cerșească seninul clipei de ieri,
parcă nevrând să se șteargă precum urmele sub ploaie,
doar așa cruțându-și rana încremenitei dureri.

Palmele-și numără truda risipită-n patru zări,
când puteau să cearnă smirnă peste buruieni amare,
fără să simtă durere ori păreri de rău tivite cu smolitele cuvinte aruncate de smintiți.

Broderind* o melopee peste hârbul plin de humă
al destinului ce curge prea umil sau prea grăbit,
de parcă îl mână bice spre eterna asfințire,
mai găsesc în colțul gurii, o fărâmă dintr-un zâmbet,
pentru-o clipă, poate două,
să aștern pe o retină zăbrelită de tăceri,
bob de rouă-darul vieții, cu sclipiri de jadeit.

Broderind*- licență-

(A broda- a construi)

Atila Racz: Tandreți

parcă n-ar fi de spus nimic

și iată
pădurea urcă spre munte
și iată
muntele respiră
cu cerul pe creștet
oceanul adoarme pe mal
într-o scoică

și ziua se prelinge
prin firul de ploaie
spre margini

vezi

cum mâna mea încearcă
încearcă să prindă cuvinte
încearcă și degetele
dar nimic nu poți să oprești
să închizi
nimic nu poti să desăvârșesti
dacă Dumnezeu
nu locuiește-n tine

iubire
nimeni n-a scris un poem
atât de adânc
atât de mlădios ca tine

de aceea mă las
prin ochii tăi să fug înspre iubire
de aceea
nu cu degetele-ți scriu
nu cu mâna ta
crescută din mine

de aceea mă las în ochii tăi
când plângi
să curg limpede cum izvorul.

Viorel Boldiș: Râul vieții

Ca un râu această viaţă se strecoară printre ani
Fără vreo deosebire, la bogaţi şi la sărmani.
Răsărită din ţărână, mai întâi un mic izvor,
Apa vieţii-apoi porneşte lungul drum istovitor.

Limpede-n copilărie, nepătrunsă de păcat,
Ea se dă oricui i-e sete, orişicărui însetat.
Fără teamă, fără gânduri, nu se-ntreabă ce va fi,
Sau ce a lăsat în urmă, sau ce mâine va găsi.

Vad croindu-şi printre piedici, piedici ce numim destin,
Râul vieţii avansează tot mai mare şi mai plin.
Tot mai tulburi îi sînt, parcă, apele, şi mai adânci,
De nisipurile care la origini erau stânci.

Din păcate, uneori, de atât amar de ploaie,
Râul vieţii se transformă în prăpăd şi puhoaie.
Îi mai necăjim pe unii, ca-n viaţă, doar se ştie,
Dar râul vieţii noastre poartă multă apă vie.

Unii râuri, alţii fluvii, ape dulci sau amărui,
Fiecare om în parte are însă viaţa lui.
Avem toţi un creator, toţi aceleaşi vii izvoare,
Avem diferite căi, dar înspre aceeaşi mare.

Geo Vasile: Testo bilingue

Lavi

În fiecare femeie este înveșnicită
fetița, dublul obscur ce doarme în ea.
Deși se exprimă în românește,
folosește adesea o limbă ție
străină, plină de glose neterminate,
de embrioni de fraze, de pauze ce
răsfrâng oarece blocaje, lacune în
judecată sau oculte epifanii….
Lavi
este ființa ce te inspiră chiar mai mult
decât adâncul mineral al unei oglinzi,
dublul obscur ce doarme în orice
femeie, fetița…

Lavi

In ogni donna c’è per l’eternità
la ragazzina, il doppio che dorme in lei…
Anche se parla il romeno, spesso fa uso
d’un idioma che ti riesce straniero,
ricolmo di glosse incompiute, d’embrioni
fraseologici, di pause che riflettono
altrettanti blocchi, lacune nel giudizio,
oppure epifanie arcane…
Lavi è l essere
che t’ispira più del profondo minerale
d’uno specchio, l’oscuro doppio che dorme
in ogni donna, la ragazzina

===============================

Geo Galetaru: Așa nu altfel

Am scris poezii
ca și când aș fi ieșit dintr-o cameră
și aș fi intrat în alta
era devreme
era târziu
oamenii se plimbau pe străzi
intrau în restaurante
își duceau copiii în parcuri
în inima caldă a inocenței
așa și nu altfel trece viața
ca un tren prin gările triste
abandonate la marginea lumii
adolescenți cu zâmbetul pe buze
împungând cerul cu privirile lor lacome
așa și nu altfel trece viața
și viața nu e poezie
nu e pachețelul cu metafore uitat în hol
după o petrecere a celor fericiți și singuri
o ușă se deschide în noapte
o umbră se strecoară pe bulevardele unui oraș anonim
lumini explozie de lumini
în plin întuneric
când mâinile cerșetorilor cad în vis
ca niște păsări obosite de așteptare
un gând nesfârșit prelungit în pâlnia telefonului nocturn
o zbatere de pleoape în fața necunoscutului
(în fața morții)
vom învăța să patinăm pe luciul întâmplărilor casnice
destine cu identități incerte
batiste incolore fluturând în vânt
ca niște semnale pe care nu le vede nimeni
un conglomerat de stele atipice
în insuportabila nebuloasă care invadează totul
pe mese adorm ultimii cruciați ai speranței
cu frunțile lipite de ultimele himere
totul este o ultimă încercare de evadare
din niciunde spre nimic
așa și nu altfel trece viața
cineva rămâne aici și face mereu cu mâna
cineva face mereu cu mâna
prăbușit în plânsul pietrelor
în răcoarea aspră a zilelor
așa și nu altfel trece viața

Ionuț Caragea: Floare de cactus

pagina albă
niciodată, dar niciodată
nu mi-a judecat înfățișarea
niciodată nu mi-a zis
că sunt mai gras
mai bătrân, mai țepos
mai nu știu cum

ea m-a privit cu dragoste
la fiecare întâlnire
ea a văzut și durerea
și bucuria, și cerul
și neputința, și pasiunea
și dorul oceanic din mine
ea a văzut bogăția din spatele sărăciei
și umbra care nu otrăvește curcubeul
ea a fost atrasă mereu
de fântâna tăcerilor mele
în care dacă arunci o privire
ți se împlinește orice dorință

eu sunt cactusul care înflorește
la fiecare sărut al paginii albe

Daniel Corbu: Șamanul

De-un timp toţi vor să le ghicesc viitorul
dar de fiecare dată uită
că în el se ascunde și moartea.
Despre mine ce vă pot spune
când deja ați aflat că sunt
martorul orb
preamărind labirinticul drum
al eșecului
SUNT ȘAMANUL ASCET CE-ȘI DUCE LA AMANET
TOATE NOPȚILE ALBE
ȘI CEL CARE-AȘEAZĂ TABLOURI SENINE PRIN
GRĂDINILE SPAIMEI.
Zilnic întruparea nimicului îmi scîncește la ușă
zilnic mângîi un trecut dolofan
supraponderal și apatic
și ca nimeni altul recunosc
degringolada și treptele răbdării
clipele amorțite-n regret
aerul tremurat din mijlocul rugăciunii.
TOȚI VOR SĂ LE GHICESC VIITORUL
DAR DE FIECARE DATĂ UITĂ
CĂ ÎN EL SE ASCUNDE ȘI MOARTEA.