Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Nicolae Silade: Despre citit, citire. Cititori din toate țările, uniți-vă!

Să zicem că apare o carte foarte, foarte bună și primul ei cititor nu poate sta locului dacă nu îi spune iubitei, soției, prietenului sau primului întâlnit în cale despre inedita apariție, despre acest adevărat miracol. La fel, iubita, soția, prietenul sau primul întâlnit în cale nu va putea sta locului, după lectură, dacă nu dă știrea mai departe.
Nu e nevoie de niciun fel de marketing literar, nu e nevoie de niciun agent literar, nu e nevoie de nimic altceva la apariția unei cărți foarte, foarte bune. Așa cum nu e nevoie de nimic altceva la răsăritul soarelui, la munte sau la mare, decât să asiști la acest miracol. Și să te bucuri de el, împreună cu familia, cu prietenii, cu cei care gândesc și simt la fel ca tine.
Așa e și cu cartea. Păi ce, erau agenți literari pe vremea lui Homer? Era marketing literar pe vremea lui Shakespeare? Cum au ajuns operele lor până la noi și cum rezistă ele încă? Oare nu prin valoarea pe care o au?
Dar noi, scriitorii de azi, care nu suntem în stare nici măcar să-i citim de la un capăt la altul, darmite să-i mai înțelegem, îi considerăm depășiți, îi aruncăm în debara și facem experimente literare în ideea că aducem ceva nou în literatură.
Dar, în literatură, ca și în viață, nimic nu e nou sub soare. Sau, cum spunea Alex Ștefănescu cândva, în cultură nu există progres. Câtă vreme omul e tot așa cum l-a făcut Dumnezeu, după chipul și asemănarea Sa, nici nu poate fi altfel, el nu poate gândi altfel și nu poate simți altfel.
Vorbim de o criză a lecturii? E o problemă falsă. Mai degrabă poate fi vorba de o criză a scrierii. Nu mai știm ce să scriem și cum să scriem, după ce am încercat avangardisme de tot felul, modernisme și post-modernisme, crezând că doar forma contează.
Da, contează, așa cum ulciorul lui Omar Khayam poate fi admirat și gol, dar plin cu vin e mai util și mai prețuit. Nu știu dacă m-am făcut înțeles, dar cititorii pe care îi acuză „scriitorimea” nu au nicio vină.
Cine ar vrea să primească în loc de un pește viu unul de plastic sau de sticlă? Așa e și cu cartea. Dacă e bună și utilă, își va găsi singură cititorii. Până atunci, cititori din toate țările, uniți-vă!
Nicolae SILADE
Mai multe aici:

Ottilia Ardeleanu: inima

crengi înverzite conturează o mână
în ea o inimă frunzăriș
crescută nu departe de mâna cu inimă verde
iar în această inimă crește pădurea unei singure iubiri
el să fie mâna
ea să fie inima
desigur pădurea e luminată de o inimă de om
să fie el inima
să fie ea pădurea
dinspre pădure se înalță un vis cât o inimă
să fie el visul
să fie ea inima
ramurile sunt degetele unei mâini verzi
să fie ea ramura
să fie el mâna
o mână conturează câteva crengi
și în ele o inimă care
să fie a ei
să fie a lui

Petruța Niță. Când m-ai născut

noaptea își legăna stelele
prelungindu-ți peste chip insomniile plânsului
hrănit cu sărutări
până ți-am devenit suspinul care
te mai alină când și când...
mi-ai încălzit fruntea și mâinile
sub răsuflarea iernilor ascuțite
dintr-un bărăgan rănit de vântoase
mi-ai dat sentimentul care te locuia
umplându-mi zilele cu magia
născătoarei de prunci, uitând de tine...
Azi ne vorbim într-o limbă proprie
ce nu cunoaște cuvinte,
dar ne auzim când ne strigăm tăcerile
îmbrățișându-ne într-un ritual
al absențelor peste perna așteptării
Aminului de întoarcere în casa
unde aveai atâtea guri de hrănit
cât îți e acum de plină
cu singurătate
Râsul ți-a dispărut sub povara rătăcirilor
într-o memorie tot mai înceată,
iar timpul tău este al meu, Acum!
în el mă însoțești spre copila
care demult nu s-a mai jucat cu păpușile
ci doar 'de-a mama și de-a tata'
înfruntând tot ceea ce în viață se găsește
și de care nu m-ai putut feri
Ai uitat și cum se numără anii
trăindu-ți viața ca un fluture fragil,
fiindcă n-ai știut să fii altceva decât
O MAMĂ!

Gherase Laurențiu Cristian: Ochiul beznei

Văd cum sursurii-și dezgheață plânsul lor, frângând pământul,
Răstignindu-și stropii-n poala ce adună-n hău-i, astre,
Eu, sub umbra lor mă cuget, pregătindu-le mormântul,
Căci, deși sunt dalbe toate... pe-ale bolții, flori albastre...
Nu văd pomul...

Văd cum cresc iubiri pe dealuri, trecătoare... însă pure,
Rătăcind pe inimi smulse din tenebrele feerii...
Eu, pe valea-mi calc pe pașii unei ramuri de pădure
Ce m-așteaptă, dar n-am vreme, căci pe culmile durerii...
Calcă omul...

Văd cum sursură izvoare, tresărind când noaptea tună,
Agățându-se de creste, nemaivrând s-o ia la vale,
Doar sub neaua ce pictează, raza gândului de lună,
Fiecare se strecoară printre ramii de pe cale...
Temătoare...

Văd coline fără creastă... văd fantomele ce urlă,
În urechea grea a minții ce se lasă înfundată...
Văd cum cetele de diavoli stau la clacă pe o turlă,
Peste oase și morminte... peste crucea-I sfărâmată...
Peste mine...

Văd cum câinii nu mai latră, ci rod oasele-mi crăpate,
Văd mai multe decât, poate, aș fi vrut, ochii-mi, să poată...
Sting o stea pe umbra-mi frântă de atâta greutate,
Încercând, măcar, cu focu-i... s-aprind lacrima ce cată...
Să mă-nvie...

Văd cum crește stricăciunea peste brazdele de luturi,
Ponegrind tot ce atinge, îmbrăcându-le cu hăuri,
Eu mă scurg din lut în beznă și cu bezna, pictând ciuturi,
S-am cerneală cât mai neagră pentru miile de găuri...
Ce-omul, poartă...

Las în urma-mi, sarcini sumbre... și în umbra-mi, grea tristețe,
C-am să las nebunul nopții, printre zilele de vară...
Și să cad în bezna-n care m-oi vedea la bătrânețe,
Un copil ce-abia tresare la tot răul de pe-afară...
Ce-omu-și duce...

Și de n-or mai fi asfalturi, nici pământuri pentru mine,
Din răsadu-mi faceți lacuri de cerneală cenușie,
Căci din beznă stins-am steaua ce, odată, pentru bine...
Pentru munți și pentru mare, pentru oameni... pentru glie...
Pus-a-și cruce...

Ori... văzut-am doar nimicuri, inventând pe calea-mi, gânduri,
Să-i dau scop lucirii lumii, punând bezna-mi sub călcâiu-i
Ori să fie numai scopul negurii-mi ce crește-n rânduri,
Ca, nebunul ce mă curmă s-aibă flori la căpătâiu-i...
Lângă tine...


Gheorghe Onea: Timbrul

toată dimineaţa
am copiat grijile
din gânduri
le-am aşezat frumos
în cercuri
şi cascade răsturnate
în suflet
când au început
să cânte
le-am înfăşurat
într-un fir de lumină
furat cândva
din privirile tale
le-am pus apoi
în acelaşi plic
îngălbenit
cu acelaşi timbru
şi aceeaşi adresă;
chipul tău
şi,ca în fiecare zi,
spre seară,
poştaşul orb
mi l-a adus înapoi
şi mi-a spus
-adresa aceasta nu există

Violetta Petre: Luna este grea de muze și de versuri din eter...


Luna este grea de gândul ce l-ai pus în vârf de munte
Chiar în craterul iubirii în veșminte de poem.
Scurmi și-acum să muști din versuri cu sudorile pe frunte
Și de truda ta, Poete, stelele-mprejur, azi, gem...

Te privesc cu ochi de vultur și-ți adulmec neputința
De a cântări pe brațe astrul cu maree-n miez
Dar, nu-i nimeni să-ți strivească nici efortul, nici voința
De-a cânta pe-un colț de lună simfonia-n fa diez

A lui Haydn, Korngold, Mozart pe-mpietrite clape roase
De când Theia cu Pământul s-a ciocnit în dans astral
Cine-aude se-nfioară de la piele pân la oase
Și din mările lunare se mai nalță înc-un val,

Ondulându-se frenetic broderii de piatră rece,
Umbre-ntunecând bezmetic irizații de lumini,
Ce fac luna glob de aur, când pe cerul nopții trece
Ca regina-nscăunată de îngeri, de nopți, străini...

Grea e luna de poeme scrise-n ace și în cuie,
Cuneiform de mâini dibace și sclipiri de-anahoreți,
Holograme în vacanță, bând licoarea amăruie
Must din lacrimă și jale în supliciu de poeți...

Hai, aruncă-ți stihul morții, ''lotru mut de veșnicie''
Pe orbita ce răsare, când alergi ca un nebun
Să prinzi loc în cimitirul selenar de poezie
Unde muzele pe soclul geniului se suprapun!

Vasile Dan Marchiș: Darul cel mai de preț

(Muza mi se destăinuie)

”Dacă ai considerat că nu atunci
te simți un poet împlinit
prin faptul că poți mânca și dormi când dorești
sau că poți face altceva după bunul tău plac
ci când îți dau eu răgaz de la scris...
Și legat de faptul că unii se întrebau
că ce dar pe măsură mi se cuvine mie
când văzându-te că te afli în pregătirea
să-mi oferi cel mai de preț lucru posibil...
Când unii uitându-se la averile lor nesfârșite
se întrebau în sinea lor sau în glas deschis
că ce bunătăți o să-i dai muzei,
adică mie, ce nu au ei...
Doar n-o să-i dea marea cu sarea!...
Când te doseai intrând într-un întuneric deplin,
spuneai că faci asta
să nu-ți sustragă ochii fie o rază de lumină,
nu mai spun de alte cele!...
Atunci unii s-au întrebat
(când prin bezna în care ai intrat,
n-ai la mână nici măcar o lumânare)
ce legătură are asta cu darul pe care
dorești să-l oferi muzei?...
Da, ai dovedit atunci că darul pe care
deja mi l-ai oferit este toată atenția ta!...
Pentru asta iată-mă!
Scrie că m-ai dobândit ca recompensă sau premiu
nu ca pe un lucru oarecare,
pentru a nu încadra ceva fără noimă,
în istorie, în geografie sau mai amplu în viitor…”

Ștefan Doroftei Doimăneanu: Tinerețe de toamnă

Aud în simțuri răpăieli sinistre
În pași domoli m-a țintuit frustețea,
Pe bulevardul ridurilor triste
Se plimbă fără vlagă tinerețea.
-
Ea spune lumii cât de dor îi este
De clipele când alerga zeloasă
Cu sprint de zmeu prin file de poveste
Și dispărea cu lunile de-acasă.
-
Avea o lume-ntreagă la picioare
Purta cămăși cu flori de vis brodate,
Făcea popas la mândre sau fecioare
Și nu-i păsa când mai cădea-n păcate.
-
Acum îi plouă-n scârțâieli de oase
Și simte-arsuri de la ursuza-i viață,
Pe frunte-o nouă cută i se coase
Și cârja-i cere încă multă ață.
-
Când cere-alean și mângâieri de clape
În gându-i șters fantome se adună
Cu tot cu norii adăpați cu ape
Ce-i curg din ochi cu stropi de cer și lună.

Iulian Barbu: Tablou de toamnă

Afară e toamnă
Și frunza pică
Dusă lin de vânt.
În acest tablou
Vreau să te țin în brațe
Doar pentru o clipă
Să-ți sorb de pe buze
Șoapte de amor.

În prag de seară
Privind la lună
Scriu poezii
Despre miracolul ce trece
Timpul de braț

În grădina toamnei.
Anotimpul ține în palme
Clipa ce se aude
Ca un ecou de vers.

Ina Dumitrescu: Pădurea cuvintelor


Pân-acum am strâns în minte o pădure de hrisoave
Care nu mai au răbdarea să stea-nghesuite-n mine
Și își scot crengile-afară printre pietrele concave
Respirând din nou a verde și zburând printre ruine.

Mă simt singură... copac... pierdută prin altă toamnă.
Toate lacrimile-mi tac și în rouă se transformă,
Rândurile dintre rânduri capătă miros de mană
Iară libertatea mea capătă o altă formă.

Văd cuvintele cum fug și se-agață printre crengi,
Se transformă în gutui ce vor plânge iar la geam...
Toamna mea pierdută-n rosturi cuvenite pentru regi,
Chiar de voi rămâne golă îți dau și ultimul gram...

Și apoi încep să strâng alte vorbe în hrisoave
Să le-nghesui iar în mine ca pe puful unor perini,
Iar în toamna care vine înflorind pietre concave
Să le las să zboare verde, printre regi și printre gemeni.

Traian Abruda: poezii

 pe plajă

aborigenii cu scuturi prelungi
se fac
frați de cruce la apă cu tinerii surferi
se trag
din aceleași valuri se sparg se împing
unii pe
alții în aceleași nisipuri interioare

Dumnezeu
mai întâi să-l citească
apoi să bine gândească
dacă să-l odihnească
pe prietenul Chichere - sunt
18
ani pe
13
septembrie de când nu se cunoaște ce decizie s-a luat
în cenaclul-locomotivă-cu-aur din cer... o
dată și pentru
totdeauna sau nu
(și nu contează aici vociferările Petrului)
omul
ar trebui încurajat să scrie în con
tinuare poeziile sale -
tinere încă
sub pălăria purtată
ca o
aură câștigată
de partea poetului

iubirea bate
cu inima-cheie franceză
în calorifer : of
iar am rămas fără lemne ! -
spune.
ce ne facem în iarna ce bate
din picioare înghețate la usă ? -
vezi ? toată lumea bate !... spune
și tu dacă e
bine gândit să trecem cu
rând pe centrală cu semne
cu vânătăi de adio.

tu crezi că eu te iubesc ?
mă întreabă o muscă
înfiptă cu scuzele în ceașca mea de cafea.
și asta
după mii de ani de iubire cu jurăminte
dintre poporul român și patria sa… –
eu
aproape că nu aș avea
ce să zic, nu mi-e sete, mi-e somn, și
cred că
în seara încordată a zilei de azi
mă culc numai și numai cu obârșia mea.

am crezut

că am scris mai mult mai mult azi
când colo am tăiat am tăiat și
ce nu am scris nu am scris ieri ! un fanzin
sf numit paradox încă iese
în format electronic uneori chiar în viu -
extratereștrii din anii optzeci
se mai numesc și acum optzeciști ?
dar cine sunt ei și unde se-nscriu în istorii
cu farfuriile lor zburătoare simbol
pline cu cărți cu bun de tipar
pe o planetă plasată alpin în bazin
ul cu bule atemporale-n urcare
uitată uitată și poate
nici acum ridicat un poem de la sol ?

Nely Vieru: Violete

  Poemă boemă

Vezi doamnă,
toamna îmi pune butonii la haină
și mâneci lungi la cămașă.
Pomii își scutură frunza
după o căsnicie de-o vară,
iar păsările, păsările zboară .
Cât despre dragoste...
hai mai bine să vorbim despre fluturi
sau ...uite,
cad frunze pe pământ,
dansează în vânt, mă-nvăluie-n taină.
Soarele este sus pe cer,
dar nu mai arde, doar luminează.
E mult trecut de-amiază.
Ziua zace ca un vis
cu ochii deschiși și mintea trează...
Trag fotoliul aproape,
halatul pe mine, tocul și foaia,
tăcerea inundă odaia ...
E amurgul în care mă vântură ploaia!
Vezi doamnă, pe stradă,
nici vară , nici toamnă!
Dacă nu e, nimic nu e...
Plouă mărunt în mansardă,
Poemă boemă ...

Viorel Birtu Piraianu: Scrisoarea (XIV)


rătăceam în arșița cerului
aveam nevoie acută de tine
ne-am întâlnit firesc, la întâmplare
am făcut disperați dragoste în ploaie
printre cearceafuri de nisip
nu-ți amintești
lângă noi era o mare
în care se odihnea curcubeul
poate este momentul să ne iubim
iarăși, firesc, acum...

Marian Florentin Ursu: Și te-am pierdut...

===================================
Eu te-am pierdut prin merii roșii din livezi
Când vara se mai târguia cu noi să mai rămână
Şi ochii îți păreau în zare tot mai verzi
Când ți-ai desprins brățara umbrei mele de la mână

Şi te-am pierdut definitiv printre poteci
Pe când ne-amenința cu frunze veștejite nordul
Şi nu știam de ce-ţi sunt sânii tot mai reci
Când toamna cântă merilor de pe pământ prohodul
===================================

Alice Puiu: Tatuajul unei constelații binare

straturi dintr-un alfabet indecis
mâini din inerția brumei
fum decojit pe conturul melcilor sonori
presupunere ridată
mă strecor dincolo de ceara-n surâs de arlechini
iluzii dezlipite de pe afișul cu anotimpuri orfane
cineva sfarmă cafeniul înserat
ziduri printre coji de greieri
păsări din cioburi de lumină
arbori decupează târziul asimetric
cețuri pudrate cu frunze indecise,
între parantezele memoriei
sunt încă copii și duminici
gutui respirând translucid seara din cerneală
ferestre care zboară printre îngeri
pe trepte de candelă inima ta de sărbătoare,
aprind murmurul ghilimelelor în odaie
în colțuri de text chipuri dizolvate-n pătrate de cer
un iluzionist sub jobenul oglinzii
pe pragul emoției ceasornicarul șoptește ciulini
și dealuri prinse-n păianjeni de litere
cineva taie cratima zorilor
între maluri golul scrie întomnat
fluturi din rănile nostalgiei
*
pe mâna unui cerșetor de vise
un tatuaj dintr-o constelație binară



Elena Știrbu: Cât mi-e dor


Cât mi-e dor să visez într-un leagăn sub tei
când seara-și varsă ploaia pe la ulucul nopții,
pașii tăi cadențat merg în ritmul pașilor mei,
mână-n mână noi doi petrecând echinocții.

Pe sub tălpile goale simt rana frunzei moarte,
noi înșirăm pe ață roade dintr-un castan,
brațul tău strâns mă ține simt cum inima-ți bate
străbătând anotimpuri zi de zi, an de an.

A ruginit salcâmul sfios frunza-și dezbracă
în freamăt de crengi vântul umblă pribeag,
din vechiul turn un clopot încă mai bate parcă,
jelind plecarea toamnei pe drumeag.

Ca un râu clipocind anii curg spre apus,
mai irigă câte-o floare uitată prin lunci
într-un zbor a târziu pleacă niște ierunci,
cu un cânt de adio anii noștri s-au dus.

Prin al serii vitraliu văd frunzele moarte,
e un vals ce-l dansează purtate de vânt,
amintirile zboară și ne poartă departe
de la iad pân'la rai și-napoi pe pământ.

Alexandru Berceanu: Anunț oficial

Anunț oficial
și fără echivoc,
de mâine nu mai beau cafea,
renunț să mă mai chemi la abureli,
la tainice culcușuri de pisică,
la gingașa chemare mieunată,
de-aceea,
te implor
invită-mă la ceai,
- din flori nemaivăzute -
la ceai fierbinte cu sclipiri de cer
să-mi risipesc înalt iubiri de-o vară,
încă odată în secunda lumii
până ce noaptea va umbri lumina toată.

Și totuși,
dacă vrei,
- în seara amurgită -
să mai lungim tăcerea,
privește-mă discret într-o oglindă
și-o să cuprinzi
întregii munți cu tâmple argintate -
acelas eu,
puțin trecut de pubertate.

Geo Galetaru: Poezii

 SCRISORI NEEXPEDIATE

1. Mâna mea s-a oprit și a vorbit cu mâna ta era o seară cu aripi de fluture veneam pe cărarea tuturor posibilităților dintr-odată cerul a stat în loc și a început să deseneze cerculețe în jurul capetelor noastre era seară mâna mea s-a oprit și a vorbit cu mâna ta haide în casa cu ferestre mari și albastre acolo viața cade în genunchi și privește pe gaura cheii noi vrem să ajungem la capătul scrisorii să zburăm către norii aceia invizibili să devenim prieteni cu ei
2. Am vrut să fiu acolo când vine tăcerea și aruncă în aer peștii și copacii tu îmi spuneai povești despre gâzele care se pierd în labirintul ierbii despre ferestrele care zboară mai sus decât păsările nimeni nu mă aștepta în gările cu miros de stele necoapte așteptarea e o femeie cu picioare de aer așteptarea sapă adânc în fântânile care nu se mai văd am vrut să știu cine deschide ușa cine îmblânzește fluturii cine aduce pereții aproape de tine
3. Apoi a venit cineva cu un chibrit aprins în mână a dat foc pereților copacilor păsărilor din colivii am plâns am încercat să opresc întunericul la marginea buzelor tale nisipul fratele meu de o zi cu capul pe întâmplarea de ieri femeia aplaudă pe dealul fierbinte un anotimp al frunzelor răzvrătite cineva cu un chibrit aprins în mână aproape de sufletul meu ah singurul

CINEVA PRIVEȘTE PESTE UMĂRUL TĂU
Poate ceva se oprește în loc
în mijlocul unei tăceri din care uneori
pornește acel impuls care te duce departe de tine
și vezi păsări inerte în pomi și raze fără răspuns
animale fixate într-un regn al luminii de care nu-ți amintești
când totul poartă un nume ciudat și amprenta altui timp
își face loc în viața ta ca o rană sau ca o ploaie ușoară
dincolo de care se-aude doar foșnetul arborilor morți
o uitare ca o apă lângă tâmpla celui plecat
și nimeni ridicând mâinile în această singurătate sonoră
să simtă cu degetele ceea ce nu mai are ecou
poate ceva se oprește în loc
și cineva privește peste umărul tău
în această curte devenită dintr-odată străină

CÂNDVA VOI ÎNVĂȚA
Cândva voi învăța să vorbesc doar despre tine.
Și doar rugăciunile le voi spune cu alt glas.
Cândva mă voi gândi la ce mai am înainte
și la ce-a mai rămas.
Niciunde nu se petrec lucruri mai bune
decât în aceste suburbii ocolite de nori,
ca atunci când vrei să ajungi mai departe
și asta să însemne că încă nu mori.
Și chiar ți se pare că totul e-așa,
ca un val care pleacă și vine.
Cândva voi învăța să vorbesc sau să tac,
știind că așa e mai bine.

APOI O ȚARĂ NOUĂ

Abia în tăcere regăsind înțelesul, să pui oglindă
peste oglindă, respirație peste respirație,
orbul acela îți va spune pe nume, apoi o țară nouă
și un coșmar nou pentru vecinul
care cară zilnic zăpada în casă,
acolo e o pasăre cu sânge necunoscut,
un simplu clișeu plimbat ca un câine
de-a lungul coridoarelor într-un ținut
anonim, un vertij în mijlocul acestor obiecte
frumos aliniate, să pui oglindă peste oglindă,
respirație peste respirație, cineva să deschidă
sertarele într-un consens al sufletelor
de la capătul podului, vom construi o poveste
care urcă și coboară dealul, vom plânge
și vom inventa o pată uriașă pentru prietenul
care nu mai așteaptă


Salomeea Romanescu: Simfonia tăcerii

Printr-o simfonie-n vii pulsari
A mea vioară-n sacru căntă.
Prin armonii, viu tor se-avântă.
Cercuri tresaltă printre quasari

De harfa ce din romb e ruptă,
Sonete stoarce din tăcere,
De jale ori de plăcere,
Ce spirala stea ne-o frământă.

Iau iar vioara lui Dumnezeu
Ce-n dans poate să ne ofere
Petale, vii corzi din mii stele
Torn suflet în ea din tor de zeu

Din fructul vieţi strune Fractal
Ritm şi distihul din viu Portal.

Armonia tăcerii
Prin rezonanţă de pulsari
A mea chitară-n doruri cântă.
Prin armonii din tot se-avântă,
Sorii tresaltă printre quasari.

De coarda ce din fruct e ruptă,
Sunete toarce din tăcere
De vortex ori de adiere
Din inima de polen, suptă.

Iau din Sămânţa lui Dumnezeu
Ce-n dans poate să ne ofere
Petale, sepale din stele,
Sorb spirit din ea, pirita zeu.

Din florea vieţi strune Fractal
Ritm şi Metafore din Portal.

Nicolae Petrescu Redi: Poezii

 TOAMNĂ

Cad frunze de jar
în irisul meu,

pașii mă poartă
pe urme de zeu.

Jarul se stinge ,
blestem cenușa,
zeul aude,
mi-aruncă mănușa.

Dor mi-e de Eva,
aștept la portiță,
vântul aduce
doar frunza de viță.

Fum pare visul
în neguri de toamnă...

Unde sunt, Doamne,
undeești,
doamnă?

BUNICI UITAȚI


Cu lacrimi se luptă
departe de noi,
toiagul nu-i plută
în anii șuvoi.

Cândva, ei vegheau
în zile și nopți,
iubind se credeau
părinți de nepoți.

Iarna le trece
prin inimi fiori,
gheața-i oglindă
a negrilor nori,

semnul tristeții,
ca plumbul apasă,

casa e goală,
dar nu-i loc de masă.

Se-nchină la cerul
cu răni de icoane,
se tem de înghețul
sub grele obloane.

La ușa lor veche,
doar soarta mai bate –

când iar crește taxa
de singurătate.

CRIŞAN, OPINCA ȘI NOJICA


Credeam că lancea pusă
în roata cea de
grof
răstoarnă şi caleaşca,
şi vechiul nostru of.

Speram la altă cale
când mi s-a rupt
opinca,
speram la altă moarte
când nu s-a rupt nojica.

Pe Horia şi Cloşca
din cer, eu îi
privesc –

și roata frânge raza,
și corbii se rotesc!

Ce triști îs trădătorii,
toți galbenii primiţi
un clinchet n-au de salbă,
din dangăt îs veniți ...

Istoria de mâine
grăi-va încruntată
cum ei ne-au tras pe sfoară,
cum ei au tras pe roată.

Și dacă-n lunga
noapte
cădea-vom în uitare,
să ne legați opinca
de-un răsărit de soare.

Pe urme-nrourate,
găsi-veți apă vie
în oale și ulcele,

pe bolta sinilie -
trei călăuze stele.

DASCĂLUL

Din raza mea trecută
prin roua ta,
copile,
ieșea un curcubeu.

Te luminam cu
torța-mi,
glumeau ades elevii,
zicând că-s Prometeu.

Când Kronos încetat-a
să-mi fie aliat,
cercând să-mi stingă focul,
pe Hades l-a chemat.

Plecat-am...

Tăcut și trist, plecat-am ,
aflat-am și eu, mamă,

tăcerea nu-i de aur,
tăcerea-i de aramă!

Veni-vor amintiri
s-adie-un vechi drapel,
suflând în colb, vor face
din clopot, clopoțel...

Mi-e dor de plugu-albastru,
de-nvățăcei mi-e dor,
oftez, dar și cenușa-mi
e bună pe ogor.

Sunt Prometeul vostru,
de noapte-nlănțuit,
un foc de lumânare
îmi pâlpâie prin mit.

STRĂINUL, CIUTA ȘI ZÂNA PĂDURII

Din arc plecînd nebună
prin codrul înverzit,
de fapta-i necreștină,
săgeata s-a-nroșit.

Părea o zburătoare
cearipe nu are,
un colțprelung de lup,
ajunsînfragedtrup.

Izvoarele umplură,
izvoarele secară
doi ochi de căprioară.

-Regreți vînatul,
parcă,
voinice „vînător”,
o lacrimă te-ncearcă...
amurgurile dor?

- Mărturisescu-ți, zână,
parcă-s căzut în hău,
privindînochiiciutei,
zărit-am un om rău.

Aldată, recunosc,
în rana care plînge,
vedeam un prînz
bogat,
din lacrimă și sînge
ieșea un roz ciudat

Cercam să scap de foame
cu sete de păcat,
nu bănuiam că-n iriși
încape-un cer surpat...

Dar ce minune văd!
Săgeata-nfiptă-n ciută,
atinsă de-a ta mînă,
îndată se preschimbă
într-o baghetă, zână!

Și ciuta se trezește,
vrăjită e vederea
de-al razelor blond cor,
urechea se
privește
însusur de izvor,
pădureaiarfoșnește!...

Începsă cat ecoul
prinirișiiceiblînzi.

Văd urme de iertare,
văd semne
de-ntrebare...
și parcă-un sfat aud:

„E bine ca baghetei
să-i ții, străine,
hangul.

În locul ei, acuma,
putea fi bumerangul.”

Vasile Culidiuc: O toamnă

mă sfâșie prin mansarde insalubre
zi de zi plâng pe diagonală
rescriu aceeași poezie în fiecare
toamnă pe lume nu tresar
gesticulez prin frunze pe bulevarde
stau într-o lacrimă turnată-n bronz
sunt același nebun rătăcitor
așteptând privirea aceea de plumb
să umblu disperat și îndrăgostit

Vasile Ionac: Revărsarte

Dac-ar fi ca toamna să se-nnece
în crâșmele ce dau de adăpat,
poate ploaia, azi mereu mai rece,
n-ar dansa cu felinarul spart.
și n-ar mai fi suișuri ce coboară
și nici jilave stări de așternut
iar cu lăuza, azi și domnișoară,
aș pune de-o iubire cu-nceput
și tu, aceasta, care ești departe,
ai lua un tren să-l urci în avion
și ai sosi aicea pe-nserate
precum tușitul vremii-n telefon.
dar toamna e haină și stăpână
pe tot ce e, dar mai ales pe nu-i,
căci nicio fofoloancă nu-i bătrână
când simte răscularea unui cui.
ce bună e beția când e-n floare
iar vinul este mult și nu-i oțet;
nici în depărtare nu mă doare
când ruda apropiată e un leț.
du-te toamnă și prin altă parte,
mai lasă-mi o viață de beții
și-apoi, când voi trăi pe săturate,
numai de te chem p-aici să vii.

Cristian Marieta: Amiază

Curg sori printre frunze
sfâșiind fără milă
potopul de verde ,
auriu și albastru,
decupând tremurat
ferestre de timp

cu priviri dantelate.
Se zbate albastrul
pe crengi poposind
zdrențuit

printre frunze mirate.
Curg zilele toamnei
culori prefăcând
în speranțe
de mult adormite,
ascunse viclean
în urme pierdute
... începuturi neîncepute!

Luminița Giurgiu: Mirosind a lumină

toate eram îndrăgostite de tine
dar dacă ne scuturai bine aflai
că dragostea o iubeam
buclele tale culoarea incendiului Romei
le păstram în medalioane de teamă
că n-am putea dovedi
la un control mai atent al sentimentelor
acest fapt absolut înfricoșător
de frumos
iar tu te plimbai pe scena proaspăt
ceruită și mirosind a lumină
cu sala plină ochi
știind prea bine că n-o să apari
la bis.

Anatol Covalli: Zori

Îmi sunt dragi şi mă farmecă zorii
care vin luminând și pulsând,
alungând de pe bolta mea norii
ce-au umbrit anii mei când și când.

A fost darnic şi bun Cel din Slavă
amânând nedoritul final
şi-oferindu-mi puţină zăbavă –
stropi de rouă-n al vieţii pocal.

Parcă am căi lactee-n privire,
îmi simt trupul mustind de avânt
când pornesc spre o nouă-mplinire
ca pe strunele sale să cânt.

N-am să las nicio clipă să piară
fără-ai pune pe frunte-un sărut,
implorând-o ca orice povară
să mi-o ia şi s-o ducă-n trecut.

Petre Ion Stoica: Pădurile, toamna, cuvintele


Aș veni până la tine să te privesc cum taci.Cum îți ți-i
Mâinile, și ele nefăcând nimic, leneșe precum două pisici,
Una peste alta.
Aș veni până la tine să te ascult cum vorbești
După ce coboară
Soarele acolo unde coboară când te arăți tu nefăcând nimic
Dar făcând totul
Să mă inciți să plec la drum lung ca să te caut
În altă parte.
Aș veni până la tine să te acopăr cu ceva atunci când se vor
Aprinde
Pădurile, toamna, cuvintele.

Nr.15-16(78)august 2022

 Revistă de Cultură, Artă și LiteraturăApare bilunar la Oradea/ România  ISSN 2667-5620    Director: Teodor Dume    








Redactor-șef: Teodor Dume (Romania)  
      Redactor: Petruța Niță (România)                                       
 Redactor: Mioara Băluță (Romania)
          Redactor: Aurelius Belei (România)    

       Cum să depășești limita, când limita ești tu însuț        (Gheorghe Grigurcu)

====================================
Mulțumim tuturor colaboratorilor!
* Revista se poate accesa prin Google
* Selecția textelor, în vederea publicării, se face din Extemporal liric - grup
* Cei care postează cu mențiunea *drepturi de autor rezervate, nu vor fi publicați
Sprijin financiar, benevol: DONAȚII,  Cod IBAN RO76BTRLRONCRT0621981301 Banca Transilvania, Filiala Oradea. Titular: Teodor Dume

Nota Redacției:

===========================================================================


Rugăm insistent pe toți cei care doriți să vi se publice creațiile literare în revista Extemporal liric să respectați câteva reguli:
* Pentru selecție, în vederea publicării în revistă, postați textele numai în Extemporsl liric - grup
* Lângă titlu rog să specificați (pentru selecție revistă)
* Nu specificați sub text Drepturi de autor rezervate pentru că acele texte nu vor fi selectate în vederea publicării
* Nu distribuiți textele de pe alte grupuri pentru a nu crea confuzie privind numele autorului
* Folosiți diacriticele și respectați normele gramaticale
Vă mulțumim pentru înțelegere

Teodor Dume, redactor șef

Daniel Corbu: Scrisoare deschisă

NECITITORILOR MEI

Vouă, celor care nu mă citiţi
pot să vă spun că nu-mi veţi cunoaşte vreodată
cumplitele căi ale cunoaşterii de sine
nu veţi auzi serafimii din poemele mele
rugându-se pentru buna întocmire
a văzduhului
nici Preludiile pentru trompetă şi patru pereţi
unde ca pe coridoare pustii
am împărţit cuvintele şi tăcerea ambiţiile
întunericul
şi unde dezrourat prin sălile de aşteptare
ale istoriei am conversat cu bibliotecarul
lui Dumnezeu
cu soarele negru al cernelii
în aceeaşi măreţie a golului
pe care mereu şi mereu urmează
să-l umplem.
Vouă, celor care nu mă citiţi pot să vă spun
că niciodată nu vă va răsuna în urechi
acel sacadat tha-ka-ti-mu-nu-sipedi
al Păsării negre
thakatimunu sipedi prin livada cu vişini
depărtându-se
printre zarurile şi tomberoanele nopţii
acel thakatimunu sipedi rostit de imperialul
corb alegoric
altădată vizitator de noapte al bunului Poe
cobe a veacurilor poticnite-n visare
Viaţa sau Moartea sau Înfăţişarea Ruinii?
Voi, care nu veţi citi vreodată
Manualul Bunului Singuratic
nu-mi veţi cunoaşte mărturisita cină de taină
unde mâncam din aceiaşi pesmeţi ai poeţilor
blestemaţi
sau mi se umpleau rând pe rând castroane de fulgere
nu veţi vedea gura mea sărutând
lame subţiri
şi nu veţi afla cum se poate muri
în mai multe trupuri deodată.
Vouă, celor care nu mă citiţi
cu privirile afundate în sticla televizoarelor
cu gândul înlănţuit de maşini sofisticate
de înşelătoare glorie internetă şi de alte
abţibilduri sonore
venite din abundenţa realului
vă doresc fastul apolinic al mareelor
şi să fiţi mai bogaţi decât pomul de Crăciun
din casa săracului
şi cu bucurii postmoderne să vă-mpodobiţi
pruncii şi femeile voastre.
Vouă, celor care nu veţi cunoaşte Plimbarea prin flăcări
cu poemele în care stăm atârnaţi
de întrebările noastre ca hainele-n cuiere
şi unde ca în vechea şi incomoda realitate
întotdeauna e salvat un Barabas
şi întotdeauna cineva îşi oferă palmele
pentru cuie vă doresc o viaţă liniştită
departe de lumea dezlănţuit metafizică
o viaţă petrecută în tihnă cu organele voastre
prin urmare un stomac hrănit ştiinţific
o pneumă înnobilată oricând de ozon
un ficat uşor şi rinichi fără dializă.
Vouă, necititorilor, dar şi foiletatorilor mei
surâzânzi
cu adâncă mâhnire vă spun:
nu veţi afla niciodată că fiecare din noi
are măcar un zeu îngropat
în spatele casei
şi că semnele morţilor pun în ordine răsărituri
şi de ce am trăit aproape un secol spânzuraţi
de mustăţile lui Dali.
Nu veţi avea viziunea zorilor începându-şi
rugile sacrosante
nu veţi vedea Caleaşca de fulgere
ca o nălucă trecând prin mijlocul emoţiei
nici nu veţi şti
cum jumătate din viaţă mi-a luat
organizarea pustiului
cum am stat ani şi ani înconjurat de vorbe
precum înecatul de mare
şi cum deseori cărţile pot fi mai tari
decât moartea.
Iar dacă vreodată veţi întâlni Poema sfârşitului
sau, vai vouă!, Documentele Haosului, ocoliţi-le
în mare grabă
ca pe feerice apocalipse, tzunamii, atentate
sinistre la liniştea recurentă.
Iar dacă vreodată printr-un regretabil hazard
vă vor cădea sub ochi Miezonopticele
înţesate de lumini şi urme
din care aţi putea afla cum în contabilitatea
cerească cineva ne numără paşii
şi aţi auzi mormanele de clipe prăbuşite în sine
şi aţi urmări devenirea dialectică a celui ce-şi
chinuie umbra
şi aţi simţi apropierea celui mirosind a trădare
(câţi din neamul lui Cain chipul nu-i poartă?)
şi cuvintele mele: – Răscumpără-mă, frate Iuda,
şi pe câţi arginţi vei vrea
pe mine mie, la nesfârşit vinde-mă!
asemenea să fugiţi
şi cu nobil instinct şi proletară mânie
steagul gri al indiferenţei cu fală arboraţi-l!
Vouă, celor care nu mă citiţi
cu nedisimulată tristeţe vă spun:
nu veţi cunoaşte nicicând înălţarea din
Clarviziunea obscură
nici drumurile celeste Spre Fericitul Nicăieri
unde chiar şiruind cuvintele pot să tac ore în şir
vinovat ca o fereastră înfiptă în ziduri
şi nici Corabia, la care zi de zi am lucrat
ca la o mare construcţie
căreia rând pe rând i-am probat prova, babordul
trirema odgoanele găleţile cu rouă
corabia care nu-i o corabie ca toate corăbiile
corabia de silabe
corabia umplută cu lacrimi
corabia pe care nu veţi urca vreodată
şi nu veţi şti cât de măreţ animal e poetul
sub foaia de cort a memoriei.
Vouă, celor care nu mă citiţi, vă doresc
petreceri îndurătoare
şi tot aşa cum se învârt norii deasupra clopotelor
în lucrare
să mişunaţi deasupra bucuriilor de Disneyland
neîmpovăraţi cu istoria din Drumul Damascului
(pe care – o scriam prin toamna lui 2005)
unde Saul din Tars a primit fulgerarea devenind
un alt om
aşa cum şi eu, pe când mica şi marea istorie
îşi zornăie înfundat ruginitele lanţuri
izbesc fără voie cu picioru-n ţepuşă devenind Celălalt.
Şi mereu Celălalt cu fiecare poem Celălalt
până când poţi deveni o mie de Ceilalţi
care-au primit fulgerarea.
Iar pe voi, necititorii mei,
vă şi văd murind rând pe rând în paturile
voastre scumpe acoperite cu dantelate
cearşafuri în amorţire şi fără de nimb
şi fără de pecetea angoasei primordiale
despre care adesea în Manualul Bunului Singuratic
vorbeam.
Voi, cei care nu mă citiţi
care de litera Evangheliei mele
nu vă veţi atinge şi nu veţi apropia de sinapsele
voastre acele versete cu zornet pământesc
sărutate de cenuşa atâtor trecute disperări
nu veţi şti cum refuzam cu metodă biletul
dus-întors din jacheta conformistului
nu veţi proba odată cu mine ritualul sălbatic
de îmblânzire a spaimei
şi catharsisul şi izbăvirea păcatului ce va
să vină
apocalipsa de fiecare zi cerul orb agitându-se
pe când Dumnezeu e mort – spune Nietzsche
e doar obosit – spun eu – şi câteodată amnezic.
Vouă, necititorilor mei,
ce străine vă vor rămâne Refugiile postmoderne
cu monologul îngerului căzut în visare
vorbind despre mireasma trecutelor glorii trecătoare
ca apa prin cada de baie
a frumoasei madone
sau de fidelitatea neofiţilor.
De aici aţi fi aflat Poezia ce e?:
Poate ruga poate fântâna din tine albastră
cu patru izvoare
poate aripa asta străvezie urcând în înalt
poate drumul cu vise pavat spre Celălalt.
Vouă, celor care nu mă citiţi
nu-mi veţi cunoaşte prietenia cu Borges,
Kavafis, Rilke, Pound sau Nichita Stănescu,
Odysseas Elytis cu care puneam dinamită
sub podurile pe unde trecea poezia leneşă
şi nu veţi şti nici motto-urile la poemele mele
care aş fi vrut să vă fie mult doritul cadou
de Crăciun:
„E o bigamie să iubeşti şi să visezi”
spune Elytis. Şi tot el: „O nimica toată mi-am dorit
şi pedepsit am fost cu prea multul”
„Eu sunt Singurătatea devenită om”, zice
Nietsche iar bunul taumaturg
Rainer Maria Rilke continuă:
„O, spune-mi, poete, ce faci. – Preamăresc.
Dar ce-i muritor şi monstruos
cum înduri, cum primeşti? – Preamăresc.
Dar pe cel fără nume, pe cel anonim,
cum îl invoci tu oare, poete? – Preamăresc.
De unde îţi iei dreptul de a fi adevărat
în orice veşmînt, sub orice mască? – Preamăresc.
Şi cum de te cunoaşte tăcerea şi furia, steaua şi furtuna?
– Pentru că preamăresc.”
Astfel „şi eu voi semăna cu voi, de-acum
nici eu nu mai găsesc întoarceri” (Esenin)
Vouă, celor care nu mă citiţi
purtând nevinovate bandaje în îndoiturile
inimii
deveniţi celebri în acest poem despre
o singurătate a singurătăţii
cu aleasă compătimire vă spun:
aş fi putut să vă fac a iubi pasărea
murind în mijlocul
cântecului
şi citind Lapidariile sau despre sângerarea
păsării în zbor
să înţelegeţi că arta
este minciuna spusă zilnic în faţa morţii
şi că cel mai lung e drumul spre noi înşine.
Iar dacă vreodată mă veţi căuta
pentru cronica unui interviu anunţat
(poate acela de martor la moartea primului zeu!)
mă veţi găsi pe străzile mele
sau dacă din politeţe sau din binecuvântate
pricini
scrisul meu vă va ademeni mă veţi găsi
pe-aceleaşi străzi ce dau buzna în viaţa mea tremurîndă
străzi fumurii străzi cu cîini slăbănogi şi
speriate fantome
străzi cu îndrăgostiţi şi pătimaşe săruturi
străzi ce înghit străzi: bulevardul Carol I
înghite strada Eminescu,
strada Gane înghite strada Pogor
strada Bălcescu înghite strada Grigore Vieru
strada Cimitirului strada Libertăţii...
Străzi ce înghit visele trecătorilor
străzi pentru cei fără casă şi făr’ de coltuc
friguroasele străzi ale săracilor
străzi aşezate-n creierul ologilor lumii
inefabile străzi ale memoriei
străzi ale celor care-şi scandează singurătatea
străzi care duc în ceruri
străzi care duc în pămînt
străzi inerte şi întrebătoare
străzi cîntate de poeţii romantici
melancolice străzi
străzi de pierdut coroana de spaimă
străzi pentru cei fără de zbor
străzi adormite străzi revoltate de orbitoarea
lumină a zorilor.
Atîtea zile şi nopţi în care
mă dor străzile de mers.
Iar voi, necititorii mei,
dacă într-adevăr din cuvântate şi binecuvântate
pricini ceea ce-am scris vă va ademeni
solicitându-vă sistemul nervos vegetativ,
simpatic şi parasimpatic
luând totul ca o probă a probei de probă
mă veţi găsi la locul ştiut
printre fotonii şi frumusonii tăcutei tristeţi
tot mai fărâmiţat de absenţe
potrivindu-mi monadele tăcerii.

Şi dacă găsindu-mă
mă veţi întreba de viaţă de moarte de înger
sau demon
şi mă veţi întreba de cărţile prin care se plimbă
aceleaşi bodegi aceiaşi bărbaţi ce nu obosesc
niciodată
sau despre cel înveşmântat în carcasa de pământ
dospit sau despre acelaşi gust al lepădării
de sine din gură
şi dacă găsindu-mă
mă veţi ademeni cu vorbe goale şi fericiri amânate
aşa cum am şi scris
CU ALTĂ DEŞERTĂCIUNE
VOI RĂSPUNDE DEŞERTĂCIUNII.
(portret de Florin Buciuleac)

Postare prezentată

Teodor Dume: De ce, tată?...

Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșat...

Top 10