(Fragment) . I -
Înainte de apariția biciului de foc venit din cer, pădurile Ocnei răsunau de strigăte, chiuituri, cântece şi jocuri de se zguduia pământul, ca un podeţ şubrezit, gata, gata să se prăbușească. Se apropia Maialul, una dintre sărbătorile anului. Pe atunci, bătrânii credeau că pământul nu era altceva decât:
- O fărâmă din piatra aceea cu cari Dumnezău, odată în răfuielile sale vechi cu urjisitul, îi crăpase capul. Apoi piatra căzuse jos de tot, în adâncurile adâncurilor şi în cădere, ea se sfărâmă şi bucăţelele rămase, formară planete, stelele, soarele şi luna. Iar una dintre fărâme, o ţâră mai mare decât celălalte, rămăsese la urmă, de se mai rumenise. Târziu, târziu de tot, se preschimbă în planeta aceasta de pământ, pe care şadem azi cu toţii.
Oamenii îşi aveau casele cam înghesuite, în partea de sus a Ocnei, acolo unde începeau dealurile, sămn că pământul nu mai avea astâmpăr şi se tot zvârcolea. În partea respectivă, casele se găseau, când mai răsfirate, când de-a dreptul înghesuite, pe nişte dâmuri de forma unor cocoaşe de pământ. La fel, curţile, grădinile, stânele. Li se ziceau locuitorilor din partea de sus, tuturor, fără nicio excepţie, ,,cocoşaţii", din pricina caselor care nu aveau cum să fie la acelaşi nivel, când una se afla mai sus, cealaltă era mai jos sau, uneori, faţa casei vecinului întâlnea spatele casei de vizavi.
Maialul se ținea în ajunul Sânzienelor.Tinerii se pregăteau de zor pentru acest eveniment de petrecere câmpenească. Păduricea de stejari, de la ieşirea din Ocna spre Dealul Rocoteciului, mai era numită şi Pădurea Maialului. Tinerii plecau spre acel loc, în căruţele împodobite cu crengi de stejar, doldora de pături, alimente, lemne de toate mărimile. Urmau să stea peste noapte şi să rămână şi în prima zi a Rusaliilor.
Ieşeau din Ocna, ca într-o procesiune. Înaintau unii după alţii, îmbrăcaţi în costum popular, cântau cântece de petrecere sau doar chiuiau cât îi ţineau glasul. După ce lăsau localitatea în urmă, glasul lor se mai auzea încă. Zici că cineva ochise cu puşca ecoul, îl fărâmiţase, iar resturile sclipitoare se răspândiseră prin toate părţile.
Odată ajunşi la pădure, poposeau în locul de îi ziceau făgădău, o suprafaţă împrejmuită de pietre, beţe rămase de la sărbătorile trecute, loc unde pe vremurile tare îndepărtate, fusese un han. Feciorii jucători se duceau cu două zile mai devreme, să pregătească totul. Acolo se făceau aşa- zise ronduri pentru joc, care erau împrejmuite cu tot felul de pietre, beţe sau frunze de stejari, în aşa fel încât să arate ca o strungă. Imediat, înainte de începerea jocului, câte doi băieţi stăteau la intrarea în făgădău, ţineau sus tot nişte nuiele împletite cu frunze de şi sânziene, pe sub care urmau să treacă oaspeţii. Acele împletituri alcătuiau o poartă imaginară, prin care intrai în alt tărâm, de aceea era bine să dai ceva portăreilor, dacă pășeai înăuntru fără să dai nimic, puteai să nu te mai întorci, poarta şi toţi ceilalţi să dispară, să rămâi în făgădăul devenit un abis fără sfârşit. Odată intraţi în joc, ceea ce se afla în afara făgădăului îşi pierdea din concreteţe, parcă se evapora, se estompa. Iar chiotele, săriturile, dansul căluşarilor, strigăturile maialului, aprindeau pădurea, se auzeau cu o asemenea forţă, încât mişcau şi munţii.
Imediat după ce trecură cele două zile ale Maialului, se lăsase năpasta asupra locuitorilor din Ocna de sus. O năpastă care frigea, sub forma unui bici, care ştergea, prefăcând în cenuşă, tot ce îi ieşea în cale, chiar şi răsuflările celor care scăpaseră cu viaţă, părăsindu-şi casele devenite ruguri aprinse şi alergând cu ce aveau pe ei, spre pădure, ca în vremurile asupritoare, cele de demult.
În întreaga noapte, vreo 400 de gospodării fuseseră prefăcute în cenușă.
La începutul serii, se lăsase o linişte apăsătoare. În aer se simţea o uşoară vibraţie. Bătrânii spuneau că în adâncurile fântânilor se auzea de parcă cineva slobozise acolo cât mai multe vipere. Un bătrân, în urmă cu două zile scosese din fântână în loc de apă nişte pietre moi, ca nişte bucăţi de tină întărită. Aproape că ți se scurgeau printre degete. Se apucase să frământe acele pietre, apoi astupase cu ele găurile din pod sau crăpăturile din ziduri.
Cei care mai rămăseseră pe afară, au putut vedea cu ochiul liber o linie îndepărtată, minusculă, care venea parcă de dincolo de cer. Un bici de foc care se unduia ca un dragon, izbind cerul şi lăsând în urma lui un covor de flăcări sclipind puternic. Un balaur de foc venind de la asfinţit. La nici o jumătate de oră, biciul începuse să lovească la intrarea în localitate. Făcuse prăpăd. Casele, şurile, curtea întreagă ardeau ca un teanc de hârtii. Atmosfera parcă se topea și ea. Unii încercau să intre printre flăcările uriaşe, să salveze animalele, obiectele de toate felurile. Alţii alergau cu sufletul la gură spre ieşirea din sat. Pe unii îi răzbise biciul şi îi doborâse la pământ în plină fugă, la mijlocul drumului, preschimbându-i în mormane fumegânde de cenuşă. Aerul pretutindeni era încins ca într-un cuptor imens, invizibil, care pusese stăpânire pe întreg satul.
În locul întunericului, nu rămăseseră altceva decât straturi de cenuşă încremenite în aer ca cerneala în interiorul uleiului. De la Hula Olarilor, până pe Dealul Furcilor, o singură vâlvătaie ca o vână imensă de bou, tăind în două cerul acelei nopţi de păcură, împrăştiind peste tot limbi de flăcări, izbind fără milă, şi preschimbând în cenuşă, totul, de la firul ierbii, până la rădăcinile celor mai bătrâni copaci. Cenuşa crescuse până la cer, nu se mai vedea nimic în jur. Ruinele sau ce mai rămăsese din case, erau închise în mormintele de cenuşă care unduiau sub forma unor omizi gigantice.
Bătrânii îşi aduceau aminte că văzuseră cenuşă vie, un corp de cenuşă, nemulţumit, furios care, în lipsa focului, era şi mai viu, mai năpraznic, gata să o ia de la capăt, să prefacă în scrum până şi resturile care mai rămăseseră pe ici pe colo.
Doar spre dimineaţă, urgia se mai domolise. Din mormanele carbonizate, întâlnite în fiecare fostă gospodărie, ca o serie de munţi îngrămădiţi unii în alţii, ieşeau rotocoale slabe de fum încins. Biciul îşi pierduse din putere, dar continua să se profileze tot mai îndepărtat pe cer, aproape că se stingea treptat odată cu zorii care apăreau din toate părţile cerului ca nişte viermişori alburii pe suprafaţa unei ape tulburi. Imediat, după răsărit, biciul teribil dispăruse, se topise. În atmosferă rămăsese un strat de cenuşă care se lăsa domol peste natură.
- Fusese sămnul satanei.
După ce urgia de foc sau ,,urjia de cremene", cum îi rămăsese numele, mai pierduse din intensitate, se lăsă, peste fostele gospodării, o plapumă de cenuşă fierbinte care, în câteva luni, se întărise bine. În nopţile cu lună plină se auzeau din interiorul ei nişte gemete prelungi, care se spărgeau de cerul nopţii, imediat, înainte de zori. Cam la un an după nenorocire, la începutul unei ierni destul de aspre, plapuma devenise o întindere cenuşie de plumb, din care rareori, mai ieşeau rotocoale de fum stins. Oamenii care mai erau în viaţă şi nu părăsiră satul, cât era ziua de lungă dădeau cu lopata să răzbească plapuma, să dezgroape rămăşiţele a ceea ce agonisiră o viaţă întreagă.
Şi în acel început de iarnă, într-o noapte în care cerul părea acoperit de o gheaţă sângerie, iar luna devenise cuibarul de şerpi al strigoaicelor, cei care continuau să se lupte cu cenuşa întărită, văzură cum, de sub ea ieşiră la suprafaţă haite de lupi. Din boturi, când îşi scrâşneau dinţii, le ieşeau flăcări. Se uitară la oameni, mârâiră, apoi se răsfiraseră şi fugiseră spre păduri. Zeci de stâni fuseseră atacate, zeci de ciobani găsiţi fără suflare, alte zeci de animale sălbatice sfâşiate. Niciun vânător nu prinsese, nu văzuse vreun lup, în afară de sătenii din acea noapte. Fiarele dispăreau şi apăreau din senin. Nu produceau vreun fel anume de zgomot, dar urmele pe care le lăsau, erau dintr-un cărbune foarte încins, de care nimeni nu se putea apropia şi care topea în acel loc pământul. Găurile rămase erau destul de adânci. Pădurarii vorbeau că din ele ieşeau şerpi sau alte lighioane nemaiîntâlnite în acele părți.
