Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Reznic Cristian: Creație


inima
monumentul
respirație unică
cu perindarea anilor
tradițiile
pagină cu pagină
amintiri magice
destinul meu
o creație

Aurelius Belei: Bună seara, Tereza!

      (Lui Marian Truţă, pentru curajul cu care a şoptit cândva “Noapte Bună” unui înger)        

Îl privi speriată. Era puternic şi frumos. Şi aripile îi străluceau superbe.
— Nu-ţi fie teamă, îi vorbi cu blândeţe, n-am să-ţi fac nici un rău.Tu m-ai chemat.
— Cine eşti? întrebă ea.
— Dar tu ştii cine eşti?
— Eu sunt Tereza.
— Iar eu am ştiut dintotdeauna numele tău. Nu-l pot uita.
— Dar tu cine eşti?
— Îngerul tău, Tereza.
— Cu ce drept îngerul meu?
— Cineva puternic te-a creat, nu ai de unde şti, te-a creat să te iubesc, să-ţi fiu alături mereu. Adică, să fiu al tău mereu. Acel unic Cineva este stăpânul meu şi al tuturor lucrurilor văzute şi nevăzute.
— Unde suntem Aici?
— Chiar de ţi-aş spune, nu ai înţelege. Tu m-ai chemat iar eu te-am adus Aici.
— Oricum, nu înţeleg nimic. Eşti singur Aici?
— Nu. Nu sunt niciodată singur. Ai să înţelegi, Tereza. Numai să nu-ţi fie teamă.
— Nu mi-e teamă. Să nu mă atingi cu aripile, stai acolo. Eu nu ştiu să zbor. Cum te cheamă?
— Ruaal.
O privea încântat. Merita toată dragostea lumii. Era neliniştită şi frumoasă.
— Eşti un prost, Ruaal, am fost dorită în atâtea lumi încât am învăţat ceva din haosul pestriţ în care vă zbateţi voi, fiinţele. Tu ce eşti, om, nu-i aşa?
— Sunt înger, recunoscu Ruaal. Nu om. Sunt doar o entitate înzestrată cu rol şi rost divin. Nu sunt din haos. Şi nu sunt deloc singur cum crezi tu.
— De unde ştii ce cred eu?
— Îţi citesc gândurile. Sunt îngerul tău, ai uitat?
— Nu-ţi dau voie, mă auzi?! Nu-ţi dau voie în mintea mea! Du-te la ai tăi. N-am nevoie de tine.
— Fii calmă, Tereza. Acel omniprezent şi unic Cineva ne priveşte acum pe amândoi. Să nu mă faci de ruşine.
Ea îşi roti privirea de-a lungul cerului poleit de o sumedenie de curcubeie luminoase. Nu văzu nimic.
— Unde sunt ai tăi?
— Foarte aproape. M-au ajutat să te aduc aici. Să vezi locul din care se nasc toate celelalte lumi muritoare. Aici se plămădesc lucrurile, fiinţele şi cerurile şi stelele. În spatele tău apar din Taine adânci, o sumedenie de minuni, oraşe, cetăţi, chiar porturi uneori. A fost tare greu să te aduc Aici. Pot să te ating cu aripile, Tereza? Ai să simţi nevoia să zbori. E plăcută senzaţia.
— Să nu mă atingi, stai acolo.
Ruaal plutea pe un norişor alb-albăstrui deasupra pământului mângâiat de primăvară.
— Dar sunt îngerul tău, Tereza.
— Tu eşti Ruaal, o entitate, doar ocrotitorul meu. Ce ţi-a venit să mă aduci aici?
— Eram fericit alături de fraţii mei şi am vrut să dăruiesc fericire. Doream să afli cine te iubeşte.
— Ha, ha, râse Tereza, să nu mă iubeşti TU pe mine! Auzi?!? Sunt o curtezană. Aşa să ştii! Sunt deasupra ta. Am fost iubită de regi şi prinţi în toate visele lumilor ştiute şi neştiute. M-au adorat făpturi de la hotarul infernului şi m-au îmbrăţişat zeii... Pe când tu nu eşti nici măcar un simplu om.
— Şi dacă aş fi fost om?
Tereza oftă şi îşi duse palmele la ochi. Ruaal îi răscolise o Taină.
— Cândva, nu mai ştiu când, am întâlnit pe cineva drag. Era într-o lume construită de germinatoare şi plină de oglinzi fermecate în care apăreau chipuri de fete care-mi ştiau numele. Acolo am cunoscut un om, pe Clais. Spunea că e stăpânul meu. El mă crease şi ne-am iubit. Treceam spre pădure prin apa râului şi apa ne mângâia picioarele desculţe. Era ca într-un basm. Parcă aş fi fost acasă!
— Aici eşti acasă, Tereza.
În ochii ei licărea speranţa unei lacrimi.
— Eşti frumoasă şi să ştii că nu te mint.
— Nu sunt nicicum, cine te-a învăţat să mă aduci aici?
— Ceilalţi îngeri. Acel puternic Cineva te-a gândit şi creat singur, eu nu-ţi pot fi stăpân.
— Ce vrei să spui
— Aici în lumea ta, Clais te-a uitat demult. Nu el te-a creat.
Azurul cerului se limpezea în straturi suprapuse peste oraşe nemaivăzute. Tereza amuţise. Îngeri zburau printre ape de argint lăsând în urmă drumuri frumoase de foc, de lumină şi steluţe aurii. Broderie suavă de fiinţe astrale.
— Acest puternic Cineva este singur? aproape şopti Tereza.
— E o Taină mare pe care nici îngerii nu o ştiu, îmi pare rău.
— Eşti frumos, Ruaal. Şi bun şi drept. Dar nici o entitate nu m-a stăpânit până acum.
— Bun şi drept e numai stăpânul meu. Pot să te ating cu aripile, Tereza?
— Poţi, răspunse curtezana. Apoi arată-mi ceva din lumea ta.
“E atât de plăcut să pluteşti” gândi Tereza înfiorându-se uşor. Pământul şi iarba rămâneau în urmă ca o altă Taină.
— Acum si Aici a devenit şi lumea ta.
— De ce?
— Cineva ţi-a oferit dintotdeauna cu dragoste infinită un loc veşnic sub soarele acestei lumi. Acum a venit vremea să te întorci din visele celorlalţi. Nu eşti deloc o curtezană cum crezi, eşti o mică Creaţie.
— Mică? şopti ea tulburată.
— Iar eu sunt şi mai mic, râse Ruaal. Tu eşti Taina inimii mele, iar eu stea de foc pe cerul gândurilor tale! Aşa mi-am dorit mereu.
Zburau peste un lujer cristalin ce se sfârşea la marginea unei flori delicat înflorite. Iar petalele străvezii luceau ameţitor.
— E casa mea, zise Ruaal intrând. Tereza îl urmă. Cascade de perle şi nestemate alunecară lin în calea lor.
— Arată-mi-o, ceru ea.
— Am să-ţi arăt lumina ce mă hrăneşte. Să nu-ţi fie teamă.
— Știi, Clais avea multe oglinzi fermecate. Ele se aprindeau din când în când şi chipuri necunoscute spuneau lucruri fără noimă. Pe mine mă distrau. Odată un chip a şi plâns şi mi-a părut rău. Tu plângi, Ruaal?
O privi adânc, căutându-i pulsul fierbinte al frumuseţii.
— Poate o dată, de două ori într-o eternitate. Prima lacrimă de tristeţe a fost, pare atât de îndepărtată clipa aceea, când te-am zărit atunci, îndrăgostită, în casa unui om, şi a doua, de fericire, când te-am adus în dreptul inimii mele.
— M-ai adus pentru totdeauna?
Globuri incandescente se topeau la picioarele lor în valuri de rouă înmiresmată. Casa se înălţase peste toată marginea lumii, dincolo de gândurile lor ascunse.
Se ridicau odată cu floarea spre înaltul luminii. Spre o stea ce muşca orbitor dintr-un soare. De unde se revărsau toţi îngerii şi minunăţiile lor. Pe Tereza o obosea atâta strălucire.
Şi totuşi Ruaal vorbea numai şi numai pentru ea.
— Nimeni nu este stăpân în lumea noastră. Nici o creaţie nu are drept asupra viselor nimănui. Zborul e liber pentru orice adiere sau gând pornit cu dragoste din matricea luminii. Sunt doar un înger de la care se aşteaptă un vis frumos. Când m-au ajutat să te aduc Aici, mi-au dat şansa să modelez un colţ de lume în care să fie fericiţi şi ei. Dar eu Acum nu ştiu ce să fac... Te admir pe tine mai mult decât trebuie.
— Aş vrea să zbor. Tu cum faci
Ruaal îşi încordă aripile şi în volute largi se înfăşură în panglici sclipitoare. Veşmintele lui se preschimbară în roşu aprins.
— Zbor. Nu mă gândesc niciodată că soarele poate apune. Mi-e teamă de întuneric. Răsăritul e seva aripilor mele, răspunse îngerul.
Urcau spre steaua ce năştea lumile ce o visau. Ce încă o mai chemau. Tereza se îngândură puţin.
— Mereu ai avut nevoie de mine, Ruaal. Ai avut nevoie de Cineva să te ajute. Cu o Taină măcar. Şi m-ai primit pe mine drept răsplată pentru rugăciunile tale de dimineaţă. Dar când vine seara tu ce faci, Ruaal?
Se priveau curajoşi drept în inimi.
Erau frumoşi şi unici. Lumina le ocrotea gândurile abandonate sub ei şi îi sorbi mai sus, tot mai sus, spre înaltul tuturor începuturilor.
Tereza se dori dintr-odată înaripată.
— Demult, când am răsărit Aici, în miezul florii ce îmi slujeşte drept casă, aveam un vis. Întotdeauna tu, Tereza!
— Te cred, îi şopti atingându-i înfiorată aripile.
— Fără tine sunt slab, Tereza, aş putea uita Taine adânci. Aş pierde din lumină. M-aş risipi fără rost şi Cineva atunci s-ar întrista. Mă gândesc, tot ce am trăit până Acum să-ţi dăruiesc. Chiar si fericirea.
— Ce să fac cu fericirea asta a ta?
— Nu ştiu, se întristă Ruaal. Poate că nu sunt ceea ce-ţi trebuie, însă totul se învârte în jurul inimii mele. Simt asta!
Mai aveau încă puţin până sus. De jur-împrejur o ploaie de îngeri diafani. Se roteau alături cu glasuri melodioase. Până şi norişorii păreau îmbibaţi cu sunete.
“O, iubitul meu înger, felie din sufletul meu călător, iar eu lumină pe cerul minţii tale!” se învolbură prin ochii ei un gând de dragoste neașteptată.
Tereza se ameţise deja.
— Când îl pot vedea pe Cineva?
— Nimeni nu l-a văzut vreodată. E pretutindeni şi puterea gândului său naşte clipă de clipă sori poate de o mie de ori mai luminoşi ca acesta.
— Un soare pentru fiecare înger îndrăgostit? râse Tereza cu braţele desfăcute. Ar fi vrut să absoarbă în ea toate senzaţiile zborului. Şi pe frumosul Ruaal. Voia tot ce-i mai bun. Se hotărâse deja în inima ei.
— Nu vreau să văd pe nimeni altcineva. M-am răzgândit. N-am nevoie de nimeni, decât de tine! Nu pe mine mă doreşti, Ruaal, spune?
O privi în ochi. Cu sete nepotolită şi aprigă. Între celelalte lumi coborâse tăcerea.
— Vino, râse îngerul. O lipi lângă el, dimpreună cu arșița ochilor ei. Ochi ce-i fremătau emoții neștiute. Dar mai ales scântei ispititoare.
Pășiseră deja dincolo de Acum si Aici. Printre gânduri si suflete. Pluteau fericiţi prin matricea orbitoare a luminii şi porniseră să colinde visele lumilor muritoare. Visele oamenilor şi ale zeilor. Uneori şi visele florilor.
În urma lor, îngerii se topeau încet în ninsoarea de flori parfumate ce venea, de undeva de foarte de sus, dintr-un ochi uriaş şi trist, de dincolo de marginea lumii perfecte în care soarele se pregătea să apună. Cu Taine cu tot.
Cineva plângea de durere.
Şi toate lacrimile acelea nu puteau stinge vâlvătaia ce-i mistuia nopţile încărcate de singurătate.

Gheorghe Grigurcu, decodor al unui Univers îndatorat lucrurilor vii sau un mentor al umbrelor în mișcare?

  cronică     Teodor Dume:

Gheorghe Grigurcu,  decodor al unui Univers îndatorat lucrurilor vii sau un mentor al umbrelor în mișcare?  

GHEORGHE GRIGURCU, LA 85 DE ANI! DIN "URBEA" DE PE CRIŞ , Teodor Dume, vă spune: LA MULŢI ANI, MAESTRE!  
 

A cartografia, în plan topografic, geografia unei lumi interioare a marelui Gheorghe Grigurcu, pentru a da formă lucrurilor zămislite în gândirea domniei sale, trebuie să te folosești de consistența dar și de consecvența timpului care îți va da posibilitatea explorării lumii griguresciene . Punându-mi la bătaie fragilitatea rostirii mă voi încumeta a tușa, pe linie poetică, și nicidecum pe cea a criticii, confirmat fiind ca și „ criticul numărul unu al poeziei din România”, cum bine surprinde Alex Ștefănescu.
Cunoscându-l din tinerețe pe Gheorghe Grigurcu, și fiindu-mi mentor în poezie, nu pot decât să recunosc că poziția scrierilor lui Teodor Dume (adică, ale subsemnatului) în Istoria Literaturii i se datorează domniei sale încă de dinainte de debutul în poezie (cu volumul adevărul din cuvinte, apărut în 1985, la o editură din București, pe care l-a și prefațat). Elev fiind în clasele terminale ale unui liceu din Oradea am avut privilegiul și onoarea de a primi de la distinsul Gheorghe Grigurcu, în dar, volumul său de debut, Un trandafir învață matematică, apărut în 1968. L-am răsfoit filă cu filă și spre rușinea mea, după mari ezitări, mi-am întrebat prietenul comun, pe Al. Silaghi,( alias Alexandru Lăpușneanu, cum îi plăcea lui Grigurcu să-i spună în scrisorile trimise subsemnatului de la Tg, Jiu), cam ce a vrut să spună autorul în câteva texte citite la întâmplare.
Reamintesc că Grigurcu a fost silit de împrejurările nefavorabile lui, să părăsească Oradea, în care a trăit peste trei decenii, și să se stabilească la Tg. Jiu, interval de timp în care am ținut legătura prin corespondență recomandată pentru siguranța ajungerii la destinatar.
Și pentru a configura trăirile sale la Oradea dar și regretele părăsirii orașului , o să redau un fragment dintr-un text semnat Gheorghe Grigurcu și care face obiectul celei de a doua prefață la cartea mea Strigăt din copilărie, apărută în 1994. Fac asta din dorința de a spulbera orice mit legat de prietenia și de legăturile de suflet dintre Teodor Dume cu Gheorghe Grigurcu. Citez:
“Pe Teodor Dume nu mi-l pot imagina decât pe fundalul oraşului său, care timp de aproape trei decenii a fost şi al meu, Oradea. Oraş subtil şi cochet, neîndoios, cu o tradiţie barocă filtrată printr-un secession melancolic, fumuriu, dar şi cu o prospeţime indicibilă a văzduhului său, cu o adolescenţă perpetuă a uşoarelor adieri ale acestuia, încărcat de miresmele aspre ale şesului şi de cele mai conciliante, blajine, ale dealurilor între care se află.
Iluzie, s-ar putea replica, ficţiune! Desigur, dar numai până la un punct. Căci orice loc se întreţese cu fibra sensibilă a celui ce s-a legat de el prin naştere, ori prin îndelungă vieţuire, mai exact spus cu fibra unei anume vârste a persoanei. Copilăria, frageda tinereţe dizolvate în aerul orădean nu reprezintă o pură iluzie, un pretext de nostalgică evocare, strict personală, a subsemnatului, silit a urma o altă traiectorie geografică, câtă vreme le regăsesc în stihurile, cu o sufletească determinare mai presus de toate, ale poetului Teodor Dume.”

Așadar, cine nu poate să deosebească nunanța dintre două cunoștințe sau două prietenii care s-au legat în momente de cumpănă din viața unuia sau a altuia, nu este îndreptățit să intre încălțat în intimitatea lucrurilor, indiferent de natura lor.
Sesizând expresia stărilor existențiale voi puncta în continuare acea determinare a intervenției mele găsindu-i în acest fel o explicație.
Evident că aprofudându-mi lectura, în timp, am înțeles că autorul vorbește despre fragilitatea interioară a ființei și nu abuzează de metafore și comparații, așa cum marea majoritate a poeților o fac.
Desigur am înțeles că Gheorghe Grigurcu are un scenariu, pe care l-a și valorificat, pentru a reînnoi câte ceva în câmpul poeziei și în general în literatură. Aerul aparent degajat al autorului de poezie, însuma gândire, profunzime și intelect, și asta datorită faptului că miza pe tenta filozofică. Poate că acest proces de înnoire a concepției despre poezie (cel puțin la nivelul meu) a „terorizat “ mințile acelora care se aflau deja bine fixați pe drumul realizărilor literare , numai că acest produs frecvent folosit de Gheorghe Grigurcu , trăda o lume interioară în care trăia însuși poetul. Împrejurările agravante în care a trăit datorită represaliilor regimului de atunci l-au așezat în rândul poeților cărora trebuia să le ceri permisiunea pentru a pătrunde cinstit și onest pe tărâmul lor . În sinea lui , Gheorghe Grigurcu, poartă acuratețea și valoarea a aceea ce definește partea umană a lucrurilor. Spun asta pentru că puțini sunt cei care au avut posibilitatea și privilegiul să pătrundă în lumea sa interioară., așa cum le-am avut eu în perioada în care a locuit și trăit la Oradea.
Ceea ce m-a făcut să intervin , (cu sfială și teamă, evident), nu este un schimb de monedă sau o îndatorare morală sau materială, ci un gest în apărarea valorilor literare.. Deși mă repet, spun asta pentru că “provocarea”, venită printr-un dialog de la unul dintre poeții bine cotați din România, un poet de calibru, bine cotat și internațional, m-a cutremurat. Confratele meu (din respect și prietenia care ne leagă, de ani buni, nu-i voi divulga numele) susținea sus și tare, (poate că și din cauza unor eșecuri în lupta, (de unul singur), de stârpire a nedreptăților și mediocrităților din literatură), că Gheorghe Grigurcu este un “poet de linie”, adică un poet comun, de duzină, dar îl recunoaște ca fiind unul dintre cei mai mari critici de literatură din România. Greșit, spun eu, referindu-mă la prima parte a discuției, deși uneori înclinam să-i confirm spusele, și asta din cauza lipsei mele de documentare și de aprofundare a stărilor poetului. Gheorghe Grigurcu, nu este și nici nu poate fi, un “ poet de linie”, comun și nici un “hop” literar. Domnia sa, prin folosirea acestui stil nu face altceva decât să ridice poezia la un nivel agreat în timp de prezentele și viitoarele generații. Confuziile pe care le fac unii între propriul stil și poezia de campanie nasc nedumeriri, ba chiar temeri, pe plan literar, dar, evident, fără a diminua cu nimic suportul literaturii contemporane, ci dimpotrivă îi alocă elemente noi de structură viabilă în timp.
Gheorghe Grigurcu dă poeziei o formă nouă, proprie, bine gândită și pregătită pentru a emancipa.
Poezia lui Gheorghe Grigurcu are o filozofie proprie ceea ce dovedește că alegerea poetului este autentică și nu conjuncturală. Explicarea sensului ascuns al poeziei ar fi devenit o mișcare tectonică mai puțin evolutivă în lumea literară, pricinuind riscuri concurenței sau acelora cu indisponibilități de moment.
Spunea cineva că „ Gheorghe Grigurcu consideră poezia ca pe o respirație a sufletului”. Așa este!. Evadarea provizorie din lumea criticii i-a adus referințe de înaltă clasă . Iată o fixare, a lui Gheorghe Grigurcu, pe palierul poeziei, făcută cu tact și responsabilitate de către cei avizați, printre care, Ana Blandiana, Nicolae Manolescu, și Alex. Ștefănescu.

"Gheorghe Grigurcu domină de ani de zile viața literară fără să se amestece în ea. Nu cred că a existat în ultimii 15 ani un autor mai serios și, în același timp mai productiv, indiferent dacă își exersa condeiul neobișnuit în comentariul politic, în poezie, în eseu, în polemică, în critică sau istorie literară. (…) El nu este un critic literar care scrie și versuri și nici un poet care scrie și critică literară, el este în egală măsură un poet de primă mărime și unul dintre cei mai importanți critici literari ai acestei perioade de tranziție între milenii, este și va rămâne cu siguranță unul dintre cei mai fini autori de aforisme din literatura română” ( Ana Blandiana ).”

Pentru cine e dispus s-o facă, devine evident că Gheorghe Grigurcu este unul dintre cei mai buni critici de azi”. „Cînd am scris (…) despre o culegere antologică a lui Gheorghe Grigurcu, am indicat numele cîtorva poeți afini, de la Williams la Benn, pe care originala lui poezie îi evocă în latură stilistică, în felul de a concepe metafora sau în compoziția poemului. (…)Aceste șocuri imagistice în lanț, la care poetul ne supune, nu sunt numai decorative, gratuite, ci și frumoase ca niște perle date la iveală dintr-o scoică” (Nicolae Manolescu).

„„Un simbol al intransigenței devine Gheorghe Grigurcu, criticul literar de mare talent aflat de mulți ani într-un exil neoficial, la Târgu-Jiu. (…)Cel care are dreptate în absolut este, bineînțeles, Gheorghe Grigurcu” 
(Alex. Ștefănescu).”

Așadar, asistâdu-l pe Gheorge Grigurcu la trecerea pragului celor 85 de ani, (o vârstă onorabilă, ținând cont de anii “terfeliți de regimul de dinainte de 1989) ) invocând una dintre particularitățile ființei, aduc aceste rânduri în întâmpinarea acelei aniversări, dar și a altora care vor urma, sub ochiul căruia ne-am dori cu toți să ajungem și să sărbătorim existența poetului. O existență născută la jumătatea lunii aprilie, mai precis pe 16. Onoarea de a fi și eu “berbec”, născut fiind pe 04 aprilie (cu o diferență de 20 de ani față de Grigurcu) mă face să-mi reconstitui stările momentelor petrecute împreună la Oradea. În “urbea” de pe Criș, cum îi plăcea domniei sale să-mi spună prin corespondență. Și nu era corespondență să nu mă întrebe: “Și ce mai e nou în urbea de pe Criș?”
Da, ziua în care ne naștem e cu totul altfel, și asta pentru că locuim, pentru o vreme, într-o viață care nu ne aparține. Paradoxal sau nu, suntem experimente vii pe care se încearcă definirea timpului. Da, este o constatare semnată,Teodor Dume!.

Gheorghe Grigurcu a venit printre lucruri în primăvara anului 1936, aprilie, 16. Coincidență sau nu, primăvara aceasta m-a adus și pe mine (Teodor Dume) tot într-o zi de aprilie 4. Poate că tocmai durerea din frumusețea acestui anotimp a creat poteca pe care urma să pășim înspre o lume care nu ne aparține. Chiriași în propria viață oscilăm într-o zbatere surdă dorind să persistăm ca oameni, dar în lupta cu insignifiantele detalii, uneori, uităm de noi. Nu știu, poate că toate aceste elemente sunt semne de recunoaștere a ființei.
Aflându-mă printre cei mulți care nu știu prea bine limbajul cuvântului, în acest context, am încercat și voi încerca să definesc, printr-o simplă punctare, o părticică din Omul Gheorghe Grigurcu, și o fac acum , în primăvara lui 2021, în pragul acelor 85 de ani, pe care îi consider o împlinire, o așezare. a aceea ce a fost, pe cel mai de sus nivel al literaturii române.
Acest Om , poet și critic (numărul unu al poeziei din România), care a creat, prin scriitura domniei sale, lumi paralele într-un Univers arid, dar și punți de legătură între cuvânt și cei care știu să-l folosească, trăiește echilibrat într-o lume în care noi cei mulți încercăm să o descoperim. Comportându-ne ca atare noi cei care încercăm să ajungem, sau am ajuns deja, la poarta cuvântului, îl putem privi ca pe un ușier care ne validează (sau nu) trecerea prin lumea cuvintelor.
Nevoia de a ne apropia de Dumnezeu, dar și de noi înșine, ne face să ne privim, din când în când, și în anumite momente, ca pe niște frumuseți prin complexitatea cărora navigăm. Nutresc speranța că cei mai mulți dintre noi ne hrănim prin și cu frumusețea cuvântului, chiar dacă realitatea ne împinge uneori înspre latura subiectivă cerându-ne sacrificii, dar și respect.
Azi, poate doar azi, putem fi puțin subiectivi pentru că exprimarea vârstei dar și a muncii, prin ceea ce facem, îmbină respectul cu munca și cu celelalte elemente definitorii ale vieții.
Privindu-l pe Gheorghe Grigurcu observ un erou supraviețuitor care s-a debarasat de frică și neputință (deși elementele acestea nu l-au caracterizat niciodată) într-un sistem social trecut neadecvat firii domniei sale. Identitatea acestui mare Om nu trebuie confirmată și nici argumentată pentru că drept mărturie stau nenumăratele sale titluri de cărți și cronicile pe care le-a semnat indicând cu profesionalism nivelul la care a ajuns omul prin creația sa. Nu voi face o enumerare a titlurilor de carte și nici a numelor acelora care au scris, pentru că ziua de 16 aprilie e un moment unic din viața aceluia pe care l-am stimat și-l stimez și care mi-a deschis larg ochii înspre cunoașterea cuvântului. Și cu această ocazie îi mulțumesc pentru episoadele trăite și petrecute împreună în "urbea" de pe Criș. Toate acestea au avut un impact pozitiv asupra a tot ceea ce a urmat să fac. Posibil ca aceste amănunte să nu intereseze, dar orice lucru care mi se întâmplă are valoarea și timpul său. Majoritatea dintre noi suntem lacomi. Vrem mult și dăruim puțin.(...) Darul meu de suflet pentru marele Om Gheorghe Grigurcu , nu numai la ceas aniversar, este respectul pentru mâna pe care mi-a întins-o și m-a condus pe drumul poeziei și literaturii. Trebuie să recunosc, și-i mulțumesc pentru asta, că Teodor Dume, poate, nu ar fi existat, fără domnia sa, în această lume a creației de frumos.
Dialogul cu creația, cu frumosul și cu el însuși a fost și este ținut într-un metalimbaj al operelor și împlinirilor domniei sale care au lăsat o amprentă pe timp.
Sunt lucruri care se întâmplă uneori în tăcere și pe care le tatuezi pe suflet. Spuneam la începutul acestor însemnări că “tăcerea e un privilegiu de a-i asculta pe alții” și mai știu că împlinește. Indiferent de pretext, viața este un experiment, un refugiu și rareori un crez.

Spuneam cândva că cel care suferă se contopește cu ființa și devine unul și același. Acea contopire compensează suferința celuilalt.

Aș fi vrut, în semn de mulțumire, să strecor printre aceste rânduri câteva fulgurații de suflet pentru a împrospăta timpul petrecut împreună la Oradea, înainte de 1989, dar prefer să port în mine expresia călăuzitoare a bucuriilor mici care nu poate să însemne, imaginativ, decât valoare, rafinament și profunzime. Desigur că nu pot folosi un limbaj atât de rafinat ca a lui Gheorghe Grigurcu , dar sunt sigur că domnia sa înțelege că nu este un limbaj formal. Sfidând formalismul întotdeauna mi-a plăcut să rămân ancoră a realului de moment și să dau expresivitate și valoare tuturor lucrurilor. Și totuși îmi permit a cita dintr-un text de-al meu, dedicat în urmă cu câțiva ani, și care face obiectul publicării într-o carte dedicată în întregime domniei sale și altor doi “berbeci”
(Cartea se intitulează “Vitralii pe un interior scorojit” și a apărut la editura Pim, cu dedicație expresă, pentru Gheorghe Grigurcu,născut în aprilie 16, dar și domnului Ionuț Caragea, un alt berbec născut pe 12 aprilie, și evident lui Teodor Dume (adică subsemnatului), născut pe 04 aprilie)

Iată textul care l-am păstrat în arhiva sufletului pentru a-l dărui acelui om minunat, Gheorghe Grigurcu și la împlinirea vârstei de 85 de ani.

* Neliniștea mută, suma tuturor întâmplărilor

dimineața la amiază și seara
cobor în mine să caut lucruri și
întâmplări despre care
nu o să vorbesc niciodată
din când în când
privesc în afară ca și când
aș cerși puțin aer
văd un cer acoperit cu liniști
apoi nimic
nici măcar o zbatere sau
un strigăt de pasăre
doar zidurile ce încă respiră din mine
fac suma tuturor întâmplărilor.
..(Teodor Dume)

Spre edificare, citind filă cu filă cele peste 30 de volume de poezie, am să dau câteva instantanee din viața acceptată a poetului Gheorghe Grigurcu.

*
Evadarea din lume în spațiul poeziei e o evadare în esența prin sine mântuitoare

*
A te privi pe tine însuți e-o armă
a privi pe altul e-o dezarmare
a nu privi deloc e-o germinație.
*
Atît de singur rănit
de propriile tale mîini
care ocolind golul
se repetă.
*
Atît de singur rănit
de propriile tale mîini
care ocolind golul

se repetă.
Atît de singur sub pavăza
ploii
a scrisului.


(Gheorghe Grigurcu, autoportret)

Desigur că nu există termini de comparație între Gheorghe Grigurcu și Teodor Dume decât cei folosiți pentru a închega suferința comună pe care am acceptat-o ca pe o mântuire în drumul nostru unul către altul.
La celălalt capăt există cei care l-au “săpat” atingându-i osul, dovada faptului că domnia sa a rămas drept ca și stejarul din pădurea lovită de furtuni.
Pentru cine știe a se recunoaște în frumusețea interioară a cuvântului, fără niciun sentiment de reproș sau de vinovăție, Gheorghe Grigurcu, rămâne inegalabilul om de litere, liantul care leagă, prin cuvânt, ființa de Dumnezeu.
Revenind la titlu, care de fapt are tenta unei întrebări discrete, am vrut să induc ideea de confesiune între autor și Om, două entități care, în final, converg înspre o personalitate spirituală. În absența (din partea mea) unei analize profesionale sau de specialitate, în ceea ce-l privește pe Gheorghe Grigurcu ca poet și critic, nu am făcut altceva decât să pigmentez această trecere fizică și spirituală a autorului de la un regim la altul. În primul caz, detenția interioară de dinainte de 1989 l-a făcut mult mai puternic deși tragismul vieții îi era arhicunoscut, îndeosebi de către colegii din redacția revistei Familia din Oradea. Și nu pot să nu remarc loialitatea lui Gheorghe Grigurcu față de revista Familia în care a lucrat ca redactor, iar după “expulzarea” domniei sale la Tg. Jiu a colaborat peste 50 de ani neîntrerupți, în care, lună de lună, a semnat cronici de carte, poezii sau aforisme. Poate că poezia și această angrenare în lumea creației și frumosului din cuvânt, cred să nu greșesc, în momentele de cumpănă i-au fost un balsam, un întăritor de suflet pentru ființa sa batjocorită de regimul de atunci. În paralel prezența sa sufletească s-a regăsit și în preajma tinerilor scriitori susținându-le intenția de a păși cât mai adânc și sigur pe drumul poeziei.
El însuși, scriitor de poezie, atent la detalii și la formulele de transpunere a stărilor , datorită comprimării la limita ermetismului și disconfortului lecturii, mulți l-au suspectat de ermetism. Evident că Gheorghe Grigurcu scrie selectiv, comprimat și este mult prea insistent asupra detaliilor pe care le încifrează folosind, evident, un limbaj criptic. Toate aceste elemente fac diferențe majore între ceea ce scrie Gheorghe Grigurcu (confesiv, desigur) și ceea ce se scrie în prezent. Deși printr-o lectură consumată atent orișicine își poate da seama că, prin scrierile sale, autorul își redimensionează sufletul, și o face public.
Prin scrierile sale, Gheorghe Grigurcu ne oferă formula acceptării suferinței interioare ca pe ceva divin. Și da, fără suferință nu există viață și nici confruntare!. Confruntarea cu tine însuți îți înlesnește pătrunderea în tainele sufletului, taine pe care autorul ni le-a destăinuit dar fără a recurge la autotrădare. Suferința etalată în scrierile lui Grigurcu i-a deschis calea înspre o nouă lume pe care și-a făurit-o din mocirla acelora care i-au umbrit existența, evident doar pe acea fizică și nu pe acea spirituală.
Poetul și criticul literar Gheorghe Grigurcu a rămas același om de dinainte care nu a pactizat cu diavolul și nici nu o va face datorită credinței sale lăuntrice. Am fost și sunt unul dintre cei agreați de domnia sa care i-a pătruns în adâncul ființei și i-a explorat întregul. Unii ar spune că Gheorghe Grigurcu a fost și este un singuratic, și că s-a logodit cu singurătatea. Fals! El, Omul, trăiește în echilibru cu tot ceea ce-l înconjoară chiar dacă uneori pare să aibă intenția de a-și mărturisi acea singurătate aparentă, avută cândva.. Am trecut și eu prin aceste etape ale intenției de mărturisire numai că preocupările din plan literar mi-au devenit umbre divine care m-au însoțit mereu și necondiționat.
Așadar, Gheorghe Grigurcu rămâne un nume de referință în Istoria literaturii române , contribuind la construcția sa direct prin creațiile sale sau indirect prin sesizarea a acelei scântei interioare din sufletele acelora care s-au încumetat să pornească pe drumul creației.

Citisem undeva (îmi scapă numele autorului) că “Gheorghe Grigurcu reprezintă o instituție a criticii de unanimă admirație”.
Folosind un limbaj pretențios, discutabil, pot confirma că Gheorghe Grigurcu este una dintre creațiile perfecte ale lui Dumnezeu, calitate care nu poate fi pusă la îndoială sub niciun aspect, atât timp cât este atribuită unei ființe vrednice de a bucura și fericii semenii.

Teodor Dume, membru U.S.E  
 

Eleodor Dinu: elev cu note pipernicite


la purtare
(în liceul militar),
noaptea chiuleam la orele de
astrologie aplicată
pe cadavrul somnului.
Răspundeam cu bună-cuviință
la o poștă a redacției
(clandestină)
cenacliștilor Tăutu și Dumbravă
Nicolae.
Ca responsabil cu retopirea
nisipului de plumb
din tiparnița timpului hei-rup,
le recomandam o corabie
cu versuri ostile
vântului mirosind a behăit
de valuri cu lâna crescută
mâncare pentru molii...

Raul Constantinescu, carte: Athanor

Raul Constantinescu, Athanor (prez. Mircea Petean, Angela Nache-Mamier, Iv Martinovici, Valeria Manta Tăicuțu), 142 pag. A5, cu clapete, 17 lei, Colecția MAGISTER, Coperta - Oana Stepan

Dificil poet e Raul Constantinescu! Atâta patimă, atâta, zel, atâta încrâncenare investește în truda asa, încât sfârșește prin a copleși. El vrea să spună Totul, să fie întreg în fiecare slovă, nu doar în fiecare cuvânt sau vers din poemele sale. Nu-i de mirare că a rămas un marginal, în afara unei recunoașteri oficiale a statutului său de poet, de literat, căci el face parte mai degrabă din tagma șamanilor, a misticilor și a mistagogilor... (Mircea Petean)
Cartea poate fi procurată de pe site-ul nostru: www.edituralimes.ro, scriindu-ne pe mail: edituralimes2008@yahoo.com, sau telefonându-ne, pur și simplu: 0723-194022

Nely Vieru: Zbor deasupra unui petic de cer

                                          

De ar fi ca să-ți fiu, al tău eu de aș fi...
în albastru senin cerul tău l-aș vopsi.
Marea de-azur din privirea ta într-o zi
cu țărmuri de-opal le-aș dori plămădi.

Te-aș frământa, iubire, din rouă sub soare.
Pictați-voi privirea apoi în cer și în mare.
Rostite-voi poemă în eternă chemare ,
curcubeu din Apus pân'la Soare Răsare.

Dacă-aș fi doar un fluture, doar un fluture de aș fi ,
peste al tău petic de cer aș zbura zi de zi.
Ți-aș cânta serenade, recita poezii...
Dacă-aș fi doar un fluture zborul meu tu ai fi !...
(Album: petale de lumină)

Floarea Dutulescu Răchiteanca: Nebuloasa unei căutări

           versuri                                                                             

Prin stele caut drumurile sorții,v
Nu pot să vând lumina pe-ntuneric,
Cum nu mă pot feri de gheara morții,
Căci nu găsesc vaccin s-o eradic.

Astăzi, drepții cad pradă sub minciună,
Mi-e adevărul umilit pe față,
Ochii nu au grai, ce văd, să spună,
Se sâvârșesc nedreptățiți din viață.

Simt prin univers, vânt de nebunie,
Nu-i complicat să fii cum se cuvine,
E greu să n-ai un dram de omenie,
Căci răul ți-e făcut pentru un bine.

Sub bolți te caut, poate te-oi afla,
Dar dacă m-aș opri, ce-aș câștiga?

Cristina Ștefan:***



în semn floral
de dimineaţă te chem
cu starea primăverii
ce blândă-ncumetare
în umbra vântului cuminte
sunt locuri de ruine
bătrâne cazemate
mai ţin agonizant betoane

de ce nu-mi scrii
în har oglinda
sălbatică
frumoasă
cu ochii larg deschişi
spre mare
şi-un gând
acoperit de măşti
acut şi singur
în pragul minţii tale

e linişte
şi mărăcinii
aşteaptă grebla ploii
se vor ivi din piatră
lăstarii noi
senini
păianjenii de vise
le-or dezveli velinţa
cum timpul mai respiră
din noi ca din fântâni
(din volumul 10 zile din martie, 2015)

Cadar Katalin: Calendar



În jocul Luminii razelor de Soare,
mi se dezbracă privirea
de așteptări surde,
de chemări mute

și de căutări oarbe...
Între noi
a rămas doar urma mușcăturii tale,
pe umărul meu

stâng.
Amintirile-i țin loc marker-ului
în duminicile
bifate în calendar
cu roșu,
după fiecare joc terminat.

Ella Poenaru: Yin/yang

 

iubește femeia din tine
acea ființă veșnic nemulțumită
de cum arată fără machiaj
de anii în plus
și visele tot mai puține
care plânge după iubitul plecat
la fel de mult ca după o unghie ruptă
sau un ochi dus la ciorap
cea care adesea cântă când îi vine să urle
și dansează bolero pe paturi de cuie
cea care se trezește dimineața uneori
cu trupul umflat, un gust amar în inimă
și un loc gol lângă perna sa
spre compensație
înfășează îngeri grăsuți în scutece moi
îi hrănește cu lacrimi și formule secrete de lapte
așteptând să le crească aripi
și s-o părăsească la rândul lor
Ea pentru care o minciună din dragoste
e mai presus decât orice adevăr științific
se tot agață cu disperare
de oameni nepotriviți
ca de-un colac expirat de salvare
expertă în arta autoamăgirii
spune vorbe tandre
ascunzându-și cuțitu-n în poșetă
lângă o paletă de sentimente
nemărturisite și tampoane alldays
amantă blondă, soție necruțătoare
mamă fiică mamă fiică mamă
perioadă
o medie aritmetică rotunjită
de Evă, Marie și Lilith
iubește-o fără pretenții de promovare
în icoană fotoșopată
cu margini sculptate și zâmbete aldine
renunță o dată pentru totdeauna s-o înțelegi
doar așa vei ajunge într-o zi
să iubești și bărbatul din tine

Alexia Badescu: ***



nici nu știi câte aș putea să spun universului dispus să mă asculte
despre copilul rătăcit în absurditate
despre minunile în care nu m-am regăsit niciodată
jocul e același indiferent din ce cotlon al minții îl privești
uneori ai chintă roială
alteori doi zecari te trezesc la realitatea bizară
in care sălășluiești între a doua și a treia coastă a Sodomei și regula de trei simplă nu funcționează
nu mai încapi în povești
sau poveștile nu se mai regăsesc în tine
și te topești încet ca o eternitate inutilă

Mariana Kiss: Zări necunoscute


Îmi place să zbor peste lume, în nopțile liniștite de iarnă.
Îmi place să văd copacii dezgoliți de hainele multicolore ale toamnei.
Îmi place să mă ridic deasupra turlei bisericii.
Îmi place să zbor cu îngerii laolaltă, deasupra ceții.
Îmi place să-mi simt corpul ușor, plutind în zări necunoscute.
Îmi place muzica divină din ceruri.
Harpe cântă note astrale, nemaiauzite,
Cântăreți galactici mânuiesc cu măiestrie
Corzile curcubeielor albe, misterioase,
Mă împresoară mirosul florilor de lămâiță și narcise.
Îmi place să zbor... doar să zbor...

Petronela Apopei: Oglindă


în oglinda sufletului tău
sunt flacără vie, albastră, nurlie
pășesc unduioasă, felină de pradă,
parșivă, tenace, arzătoare,
în mătăsuri de stea înfășată
alint pe tâmple argintate de clipe,
cu poeme rupte din rai și din iad
plăcere topită în rouă
o inimă... creată din două

Ina Dumitrescu: Predestinare...


Mă doare privirea și-mi mor tăcerile predestinate, mă îneacă gândul la buzele tale pline de necuvinte și mă afund în bizarul dorului cunoscut...
Mă împrăștii în plagiate săruturi, în cele patru zări ce-ți compun universul și mă descompun lent în pigmentul ce-ți colorează atingerile.
Mă simt atomul pierdut în moleculele tale.
Regasește-mă aprinsă sau pierde-mă înapoi în mine.
E alb, e tot mai alb ce mi se așterne în pori...iar tu mă cutreieri neștiind să-ți folosești ancora...
Timpul, iluzia existenței noastre, ne consumă profitând de instabilitatea noastră moleculară, de nesiguranța trăirilor noastre.
Am fost mereu aici, dar nu mă vezi decât rar când violet mi se reflectă tăcerea clipelor uitate la capăt de curcubeu...
Dar undeva... cândva... printre cioburi de arămiu însângerat, vei deveni piatra florii mele de colt...

Vasile Dan Marchiș: Reconstituire


Ți-am făurit draga mea
o biserică a iubirii fără pereți
spre a fi rai.
Aici soarele și-a arătat față de noi căința-
designer de raze s-a făcut,
ca să știm ce iubim...
Astfel el ți-a dăruit și-ți mai oferă încă
cele mai impresionante flori
și veșminte de lumină.
În acest paradis am fost convinși că avem de toate
dar am constatat după o vreme
că ne trebuie și...haine.

Mioara Băluță, note de lectură la cartea: Ferestre spre marginea lumii, de Teodor Dume

       Câte coroane atâtea rădăcini* -

„O lumânare aprinsă adună în tăcerea și lumina ei toate suferințele unei vieți” spune Teodor Dume în motto volumului „Ferestre spre marginea lumii” (ed. Pim, 2019)
Pe aici viorelele au început să ia locul zăpezii. Simt soarele sprijinindu-se de copaci. Cântecul galben al păsărilor răsună de parcă gravitația și-ar pierde puterea. Câte coroane atâtea rădăcini... Oamenii trec prin toate cu aerul unor jucării rămase în urma copiilor care au crescut.
În ultimii ani s-a vorbit des, avizat și încurajator despre poezia lui Teodor Dume. Uneori s-a tăcut. Și tăcerea a măsurat adâncimile și înălțimile, a cântărit întunericul. Lentile concave sau convexe au redimensionat teritoriile de sub firele de praf native... De-a lungul timpului poezia lui Teodor Dume a trecut prin riduri academice, a umezit câte o privire, probabil s-a așezat pe lângă vreo inimă care se zbătea singură în întunericul ei. Și când spun „inimă” îmi vine în minte fereastra de pe coperta volumului, care parcă împământează prin simplitate albul radiant al luminii.
Poezia lui Teodor Dume pune în mișcare puncte vibrante, familiare, asemănătoare dinamicii unui fractal: „ca o chemare/ într-o bună zi albul/ se va dezlănțui de pe creste/ vei fi prada ochiului viu/ din ritualul amiezii/ se va ivi cineva și/ va trece tăcut/ fără să-ți spună pe nume/ vei vedea// aceleași umbre ce fug de sub tine/ îți vor aminti de urmele rămase/ pe albul neatins de nimeni altcineva/ să nu-ți fie frică/ întotdeauna te vei întoarce/ la locul din care ai plecat//” avalanșă.
Unele imagini îl surprind pe autor rotindu-se în jurul mamei care nu mai este, a bunicii, a tatălui, a unei lumi care aproape nu mai există: „Strada copilăriei// e căptușită cu pietre / în urmă un copil / își trage ghiozdanul/ pe jos/ ceva mai încolo lumina/ se joacă de v-ați ascunselea / privesc și nimeni / nu mă mai bagă în seamă/ ce lume înnoroiată//”.
De fapt, acești oameni ai lumii care nu mai există decât în memoria noastră, sunt liantul poeziei lui Teodor Dume. Spiritul lor trăindu-și astfel o permanentă înviere, înflorind o dată cu iasomia, cu crinii... Și iar spun: câte rădăcini, atâtea coroane și tulpini, atâta poezie acoperind, într-o culoare verde, sufletul.
*Teodor Dume, Ferestre spre marginea lumii(ed. Pim, 2019)

Teodor Dume:Lumea mea cu o singură biserică şi un singur locuitor...


Pur şi simplu
am iubit
puţin
sau poate
uneori prea mult
am scrijelit nume
pe scoarţa
copacului din mine
însă
în adâncul meu
literele au sângerat
în mijlocul lucrurilor eram doar eu.
(Ilustrația, pictură în ulei: Teodora Dume)

Dorina Neculce: păsările sufletului


mă întorc mereu
în același loc
din care încă
n-am plecat
cu bagajele
gata pregătite
aștept trenul
nălucirilor deșarte
se aude chiar
șuieratul lui
ca un plânset nocturn
păsările sufletului
au inimile amorțite
străbunii mă așteaptă
la ultimul lor sfat

Antoneta Marangoci: Mama

              Versuri

Și astăzi mă mai ții de mână
Și-mi povestești de-al tău trecut,
Iar gândurile te îndeamnă,
Să-mi spui și ce eu n-am știut.

Dar am știut că ești frumoasă
Și blândă ca un Dumnezeu,
Din mame tu ai fost aleasă,
Ca fiică dragă să-ți fiu eu.

Și te ador, măicuță bună,
Tu ești iubire pe pământ,
În ochii tăi lacrimi se-adună,
Lumini și umbre-ți sunt veșmant.

Trecut-au ani și peste mine,
Acuma am și eu copii.
De dorul tău vin azi la tine,
Cu flori, cu vise, bucurii.

Cât te iubesc, mamă, tu știi
Și ochii triști azi ți-i mângâi,
Cu-îmbrățișari în ani târzii...

Petruța Niță: Versuri

 nu te dezbrăca de mine

priveşte-mi conturul gleznelor
picioarele desculţe într-un nor
pe care păşesc
cu siguranţa unei aripi crescute
din tălpi şi până la cer.
sărută-mi paşii
treci pe sub tâmplele lor
ridică-ţi privirea spre coapse
sunt straiul tău de primăvară
giulgiul nopţii din flori de cais...
îmbracă-te cu mine
treci cu gura flămândă
peste aromele secrete
de brânduşă sălbatică
vezi, am pleoape de salcie plângătoare
lângă o fântână abandonată
rămâi în carne şi oase
sub tâmplele şi umerii mei goi
învăluieşte-ne picioarele cu nori
nu te dezbrăca de mine
nu te dezbrăca de noi...

Violetta Petre:***

      versuri                                                 

Strigă-mă mai des, iubite, doar ecoul unor vise
mă mai chinuie spasmodic între două respirări,
când aştept pe buza nopţii doruri nemărturisite,
să-mi oprească zbuciumarea nedoritelor negări.

Nu mă cere nicio viaţă, nicio moarte nu mă iartă,
numai tu de m-ai alege dintre toate câte sunt,
să-ţi fiu aşternut de seară-n care ochii-mi te răsfaţă,
mângâindu-ţi cu albastrul fiecare amănunt.

Nu mi-e primăvară-n trupul chinuit de aşteptare,
chiar de seva verde-şi cântă răzvrătirile-n eter,
între mine şi iubire e atâta depărtare
şi în zborul către tine, n-am busolă, nici reper.

Muza-i dusă prin poiene, la un praznic de-nnoire
plictisită de vetuste lamentări în vers de ploi,
eu mai scormonesc sub gene o sărmană amintire;
dar avem vreo amintire-n care suntem amândoi?

Marian Vișescu:***

Au luat foc gurile
și dinții au luat-o la fugă.
Pământul se-apleacă de ploaie,
iar copii
trag de sânii mamelor înfierbântate.
Nimic din ce este scris!
Doar o fereastră zâmbind către moarte.

Inimi cu șerpi spongioși,
trag de gulere scrobite,
un spasm al nesimțirii
ce zace în treacăt
în chiloții femeilor ce fură bărbați.

Închid ochii și nu mai respir,
iar ceea ce scriu, devine cuvânt inutil.

Lipsindu-mi cuvântul, mă întreb:
De ce din pana cu care-am scris
nu mai curge nimic,
de ce ochii se topesc
în colțul gurilor arse,
de ce melcii cântă
și ară pe morminte?

Ina Dumitrescu: Fantasma unei iubiri


Săgeți înmuiate-n tristețe îmi străbat conținutul,
Plămânii-mi respiră pentru încă o seară un vers,
Cheile numelui meu sunt pierdute și țipă
După singurul lacăt ce cu sufletul trist l-am ales.

Trupul meu prizonier e un cuib de fantome
Ce mă roagă sângerând în el să trăiesc...
Mă prefac că respir să nu uit că mai am
Încă picuri de viață pentru care plătesc.

Noapte albă, fără geană pe geoană atinse,
Lună rece ce își plânge un soare prea departe de ea,
Flori pălite ascunzându-se triste în tina uscată...
Dezolant este totul, iar eu mă îngrop în netrăirea mea.

Două umbre rătăcesc fără drepturi egale,
Își parcurg existența între două iubiri,
Eu mă tem să deschid ochii reci către soare,
Tu nu poți fericit să trăiești printre spini.

A plâns noaptea, s-a dus, dimineața răsare din ceață,
Pentr-o clipă gândul meu cu al tău a dansat,
S-au atins în tăcere în pragul ferestrei,
S-au privit... și -au zâmbit... și-au plecat...

Paul Coculeanu: țineam


Moto: "Dacă nu țineam de rânduieli, acum eram praf în urma căruțelor" (Inimă de țigan)

eu țin
de luntrea puntea
celei ce mi-a dat
comoara vieții de trăit

era să mor
nu voiam
să mă nasc

pe mama
puterea fizică n-o mai ajuta
să mă scoată
seara noaptea dimineața

mă țineam
cu gura
de ultimul obstacol
înainte să vin pe lume

așa a spus
șefa asistentelor
moașă-mea
doamna Hederfai

mă țineam
de-o "buză" de jos a mamei
dar ajutat de Hederfai
venii
între douăsprezece și unu pe la prânz

abia acum
luntrea puntea
de care m-am ținut
s-a răsturnat și prăbușit

Vasile Ionac: ***



E primăvara puntea putrezită
A zilelor în care mă iubeai?
Am traversat ispită cu ispită
Și am crezut în îngeri și în rai.

Și mugurii și toamna mea trezită
Vorbesc nevinovate despre-un nai,
Care-a cântat la nunta nesosită
Și-n cântul lui, mi-ar spune iarăși: hai...

E primăvara plină de catrene,
De zări care îndată se resorb;
Doar azi ți-aș spune, poate: nu te teme,
Căci îngerul ne știe, nu e orb.

De ce am căuta și-acuma scene
Când simt în umbră zborul greu de corb?

Giorgian Ionuț Zamfira: Renaștere


Adeseori pun preț pe glumă și plâng și râd ca un nebun
Privind la oamenii din urmă, cum sunt lipsiți de un zăbun
Ma-nchid în sufletu-mi fierbinte și mă lovesc peste obraz,
Dar nu-ndrăznesc a mă trezi în lumea plină de necaz.

Prin pielea mea cea fără lege pătrund fiorii acestui vid.
Dar nu mă pot lupta cu mine, nu-mi pun pe inimă acid.
Ca orice om răpus de doruri privesc 'nainte și oftez
Și lacrima ce-mi cade oarbă, o pun la suflet și-o pansez.

Ne-am cibernetizat cu timpul cunoaștem stări, cunoaștem dor
Și am uitat de sentimente exact ca pasarea în zbor.
Călcăm peste nisipul rece în care-ai noștri s-au ascuns,
Și rupem ramurile lunii prin pomul care au pătruns.

Adeseori pun preț pe zâmbet, dar cine oare mi-ar zâmbi...
Teleghidați de-o boală rară, ei nu mai știu nici a iubi!?
Se-ascund sub măștile cetății să aibă drept de prototip,
Toți hoții care pân' acuma stăteau cu măștile pe chip.

Și totuși mă trezesc la viață și caut floarea s-o ascund...
Izvorul, teiul și salcâmul...departe de un sol imund.
Îmi construiesc propriul imperiu din ce-a rămas și-i încă sfânt,
Lângă căsuța părintească pe al strămoșilor pământ!

Ileana Vladusel: Nimic nu vreau


Nu, nu-mi doresc nimic din ce nu am,
un loc la tine-n suflet, doar!
Nebună-aș fi să-ți cer ce eu nu pot
să-ți dau, vreau doar să mă mai joc!
Nu-ți cer nici timp căci ceasul nu-i al tău,
Vreau doar același drum s-avem și tu și eu!
Nu mă grăbesc, știu, se va termina
oricât de lung, și timp și drum, cândva!
Nu sunt absurdă, știu să prețuiesc
din tot ce sunt, doar faptul că iubesc!
Iubesc- nu-i un cuvânt, este o stare,
trăiește într-adevăr, doar cel ce-o are!
Aș evada din mine dacă-aș ști
că în alt mâine nu aș mai iubi!
Nu vreau nimic din carne sau din humă,
vreau doar să locuiesc într-o inimă!
Nu vreau nici timp, atâta cât îmi este
aș vrea să construiesc din el poveste!
Nimic nu vreau din tot, atât , să fiu
și aș mai dori ceva- să știu!

Nelu Cazan: De ziua ta, scriitorule!


Voi,străluciţi ca stelele în noapte
Împrăştiind lumina pe Pământ,
Plouaţi pe lume semnele de carte
Şi sufletul ce-l puneţi în cuvânt.
Rupeţi din voi iubire şi durere
Lăsând frumosul să ne aparţină
Nu luaţi cu voi în cer nici o avere
Lăsând în urma voastră doar lumină.
Păşind încet şi cu sfială-în noapte
Lăsaţi în urmă dâri de nemurire
Cu dragoste pe semnele de carte
Din partea mea,mă înclin cu preţuire.
La mulţi ani!

Nicu Gavrilovici: Primăvara


Se-nseninează ceru-a primăvară
și mugurii pocnesc a verde crud,
Corăbii lunecând pe nori, în sud
Cocorii-și ung aripile cu ceară.

Albinele își dezmorțesc aripa
În timp ce urșii se trezesc din somn,
E soarele peste a toate domn
Și scoate capul din pământ tulipa.

Din ce în ce mai greu se lasă seara
Iar răsăritul vine în galop,
Albastrul viorelelor potop
Îl cântă greieri mângâind vioara...

Doar eu spre trupul tău privesc miop
Și jur că este însăși primăvara.

Camelia Boț: Dincolo de mască


Am obosit să lupt pentru dreptate,
Să vă simt gustul de pelin din cuvânt
Care ar vrea să mă ducă departe
Alungându-mi visurile de prin gând.

M-am săturat de învrăjbirea oarbă
Prin care mă zidiți ca pe-o Ană-n zid,
Legându-mi de gleznă a urii coarbă
Care voința și dreptatea mi-o ucid.

M-am săturat să vă-ntălnesc la colțuri
Precum cerșetorii de timpuri pierdute
Vrând să închideți cuvântul în lanțuri
Ce-ar vrea să răsune și-n zări pierdute.

Am orbit privind dincolo de mască
După care v-ascundeți mișelește,
Dar vă trădează putoarea de iască
Ce din nări vă iese, de păru-mi zbârlește.

M-am săturat de atâta viclenie
Cu care mușcati și din primăvară,
Care dezbracă a noastră poezie
De haina răului și de-a urii povară.

M-am săturat de tine "poietaș" de azi,
Care știi să scrii frumosul doar în vers,
Dar prin cuvântul aruncat, tu decazi
Precum o stea rătăcită-n univers...

Mi-e milă de sufletul ce piere-n vers
Pustiit de atâta răutate
Mi-e milă de țărâna și de-al tău mers
Târât de-a sufletului greutate...
                                                             

Marin Rada: Voal


Mama
se îmbraca, uneori,
în alb,
avea peste umeri
un voal subțire,
de sărbătoare,
întindea către mine
o primăvară,
se umpleau ochii ei
de cer
și cerul se umplea,
dintr-o dată,
de soare,

Eu auzeam
cum plesnesc mugurii
de lumină,
candela, sub icoană,
cum trezește fiori,
într-un luminiș,
fără vină,
căprioara bea stelele
de pe flori,

Mama
era tot o dragoste
și o iluminare,
se îmbrăca, uneori,
în alb
și avea peste umeri
un voal subțire,
de sărbătoare.

George Sangortya: Chiar dacă

   poezie   

Și dacă va fi sfârșitul lumii
Dar și al meu
Să mă prefac, că sunt valurile
unui ocean
Chiar dacă......
soarta îmi va numara zilele
Iar moartea mea ,să-mi joace la loterie
Pierdută ,intr-o mare de cifre
Unde gândurile mele neînțelese ,
și-au pus pecetea
Într-un cuvânt
-
Iar coșmaruri ce au evadat ,
din mintea mea
Pierdută în nestare
Parfum cu cantec de bucium și jale
Stand cuminte pe culoare
Și vreau ...
să-mi găsesc elixirul vieții
Chiar dacă
Îmi voi da viața , ca un martir
Pe câmpurile intristate ,
de-atata poveste
Sunt doar ei , îngerii niște oaspeți
În urma lor
rămân mâini însângerate
-
Dar știu ,că boala mi-e vecie
Ascunsă-n Într-un ceas
Sau aromă dulceaga din potir
Pierdut în pribegie
Iar ochii tai , ca niște sfinți
Ce mă copleșesc cu ale tale lacrimi
Sunt eu ,
poetul nerodat de timp
Căzut , între ale sale patimi
Chiar dacă...
Afară nu mai este soare
Și dracii stand cuminți
-
Și-am să înălț către etate
Cu al său lanț al slăbiciunilor
Mai poate fi oare ,
dreptate
Între demoni și îngeri
Dar însă trenul , ce-atrecut ........
Prin visele mele nocturne
Nu mai am putere, să le mai ascult
De aceste lumi ,
ce parcă se-ascunde
Și poate ,
undeva la graniță
Intunericul și-a spus cuvântul
Chiar dacă....
Va fi sfârșitul meu ,
să mă odihneasc
intr-un mormânt de piatră
(Călătorul nocturn / Bucuresti 2021)                                                      

Postare prezentată

Teodor Dume: De ce, tată?...

Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșat...

Top 10