Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Ionuț Caragea: Odă poetului fără mască

(poem premiat la Concursul Literar International Corona, organizat de Traduzioni Talabà"

din ţara marelui zid
din ţara în care s-au inventat
praful de puşcă, hârtia, busola, furculiţa
periuţa de dinţi
zmeul şi jocurile de cărţi

din ţara în care locuieşte o cincime
din populaţia lumii
din ţara în care Ai Qing s-a ridicat
cu faţa spre soare
pentru a scrie imnul luminii

din ţara aceasta minunată
a apărut virusul ucigaş
şi odată cu el
omul cu mască a luat locul
omului fără mască

iar vina, ştim bine, se împarte la toţi
e vina negrelor gânduri
care ne-au lipit cu spatele
de zidul spitalelor
care ne-au pus măşti
şi ne-au mitraliat
cu gloanţele lor invizibile

o, tu, omule
măştile oricâte ar fi
nu pot ascunde faptele
nici moartea nu poate ascunde
secretele o veşnicie prin buzunare

dacă ştii toate acestea
de ce te chinui să fii altul
în faţa oglinzii?

doar aşa de dragul jocului
în care vei face analiza cărnii
şi a picăturii de sânge
cu instrumente de mare tandreţe?

doar aşa de dragul jocului
de-a v-aţi ascunselea
printre absenţe cu strigăte disperate?
o, tu, omule
îţi dăruiesc un nou suflet făurit de inima mea
încă nestinsă de alizeele dorului!
te-aştept la statuia ce-şi plânge speranţa
în fântâna dorinţelor,
numai acolo oamenii sunt fără măşti,
o mie de ochi nemişcaţi
în o mie şi una de nopţi!

o, tu, omule
descarcă-ţi sufletul de toate bagajele suferinţei
de toate hainele pe care suferinţa le îmbracă
de toate figurile de stil sau de
exhibiţionismul cu măşti
priveşte omul nou din oglindă
reinventează-te în fiece clipă
lasă un dram de-nţelepciune
în ridul adânc

fii poetul!

numai el ştie câtă speranţă
este în casa cuvintelor sale
atunci când moartea vine

cu dansuri, confeti şi măşti
şi poartă o mască surâzătoare
o mască legată cu sfoara visului şi sfoara iluziei
o mască sub o mie şi una de măşti părăsite
de speranţe şi vise
fii poetul care zgârie această mască
cu bisturiul cuvintelor sale
căutând un zâmbet luminos
care să-i arate calea
prin negura minciunii
şi-a prefăcătoriei

fii poetul care scrie
poemul limpede ca o lacrimă
moartea nu va îndrăzni să te atingă
dacă vei fi infectat cu iubire

nu mai lăsa ca visele tale
să fie o inutilă răsuflare prin mască

fii poetul!
hrăneşte-te singur cu dragoste,
prin gura cuvintelor tale...
foloseşte veninul şarpelui ca medicament
pentru muşcătura iubirii
scoate lacrimi chiar şi din piatra seacă,
înapoindu-le marelui creator
pune-ţi inima-n praştie pentru a dărâma ziduri
care se interpun între oameni şi veşnicie
poartă-ţi sufletul ca pe o floare de colţ
la reverul amintirilor
în întâmpinarea adevărului ultim
hrăneşte-te din zbor cu nectarul zeilor
strânge toate stelele căzătoare
şi reaprinde focul inimilor
sădește flori nemuritoare pe mormântul iluziei
sculptează chipul lui Dumnezeu
în inima de piatră a lumii
cultivă miracole pe câmpiile elocinţei
ridică-te din epoca beznei
precum Iisus din mormânt

fii poetul!
fii cea mai frumoasă rugăciune
pe care viaţa o face pentru statornicia clipei
fii lacrima de foc curgând
pe obrazul pământului
şi biciul de flori plesnind
peste coama răvăşită a timpului
fii cel ce se scăldă într-o lacrimă,
înotând printre nuferii amintirilor
fii inima care toacă viaţa mărunt
pentru a o asezona cu metafore
fii inima uriaşă cât o Patrie,
bătând în pieptul unui copil
fii lebăda ciugulind de pe fundul lacrimii
fii muntele care se înalță mereu
deasupra norilor cenușii
fii praful de puşcă al stelelor
şi cântecul de leagăn
al tuturor sufletelor oarbe
fii albina ce culege metafora
din florile nemuritoare ale cuvintelor
fii tocul când cerul e călimara
fii pana de înger înmuiată în lacrima cerului
fii cel pentru care glasul pietrelor
este mai puternic decât glasul tunetului
fii vulcanul care fumează pipa păcii cu cerul

fii chirurgul care ajută noaptea
să nască prin cezariană
o minune de poezie

iată-ţi lumea,
priveşte-o cum aşteaptă să fie salvată
niciodată n-am pierdut din privire
speranţa ochilor tăi şi lumina

nici umerii tăi pe care
se sprijină cerul

o, tu, poetule fără mască
o, tu, soare ivit dintre nori
o, tu, cântec pentru toate păsările
ce nu mai ştiu ce e zborul
aud viitorul şoptind
mai e atât de puţin
până la strigătul
de bucurie!

Pe urmele poetului Nicolae Silade (XII)

        cronici           

Deliciile masochismului


Poezia lui Nicolae Silade din iubirea nu bate la ușã e ca un pahar cu apã care, trecut prin fața ochilor, nu-ți deformeazã într-un mod de nerecunoscut imaginile din jur. E limpede, directã, jinduitoare. De dragoste, cred cã n-are rost sã insist, doar reiese și din titlul cãrții.

Cu racorduri la ce se scrie în prezent, Silade pãstreazã puternice pulsiuni romantice pe valul sexualitãții. Se observã din frazare, din raportarea la iubita care e și nu e, fiind salvat de la vetustețe de sinceritatea patosului aluvionar: „am alergat ca un nebun dupã tine te-am urmãrit/ pas cu pas clipã de clipã așa cum destinul ne urmãrește/ pe amândoi am umblat în limbã dupã tine cu limba scoasã/ am umblat ca un câine pe urmele stãpânului sãu/ și m-am vãzut deasupra ta și m-am vãzut la picioarele/ tale într-o mare dragoste mare și am avut fantezii sexuale/ cum nimeni niciodatã n-a avut și ți-am vãzut sânii goi/ și fesele tari și pulpele goale și dãruitã total te-am vãzut” (26).

Amorezul se vrea încorporat în cea pe care o iubește, nu zâmbiți prea mult și șmecherește pe sub mustațã!, acceptând subjugarea personalitãții cu plãcere masochistã - „înnebunește-mã sunã-mã cicãlește-mã/ trimite-mi la miezul nopții mesaje trezește-mã/ din somn din visare vorbește-mi întruna și ceartã-mã/ aruncã în mine cu orice apuci lovește-mã unde mã doare mai tare/ nu știu bucurie mai mare decât atunci când mã suni/ nici veste mai bunã ca un mesaj de la tine/ streseazã-mã umilește-mã înrobește-mã chiar/ scoate limba la mine înjurã-mã-n fațã/ ia-mi volanul din mânã treci tu la volan/ ia-mi cheile mașinii și vilei ia-mi maul averea ia-mi tot/ și viața și sunã-mã ceartã-mã înșealã-mã iar/ chiar cu prietenii mei de pahar/ omoarã-mã cu zile/ dar nu mã ignora” (16).

Cuprinzând 160 de poezii, dintre care jumãtate sonete, iubirea nu bate la ușã e prima parte a unui ciclu, bãnuiesc, cu intenții totalizatoare în materie de „corason”.

Vertijul în care te cuprinde volumul, patetic și cotropitor, incumbã și o senzație de prea mult dintr-o datã. Accentuarea autocontrolului, mãcar o țârã, n-ar strica acestui poet nãscut, nu fãcut. El dã uneori impresia cã e condus de cuvinte, nu cã-l ascultã ele.

Alexandru PETRIA
Nicolae Silade, iubirea nu bate la ușã, Timișoara, Editura Brumar, 2013

Iubirea: primul şi ultimul port


Marea poezie a lumii dezbate despre dragoste şi lumină, viaţă şi moarte, prea-plin sufletesc şi singurătate. Dar, în opinia multor poeţi contemporani, acele zile – când menestrelii cântau la luna e le altre stelle – s-au dus, iar noi, cei de azi, trebuie să medităm pe ruinele unei vieţi, ale unei planete în plin proces de descompunere moral-spirituală. În aceste condiţii, pentru puţinii poeţi rămaşi, iubirea este ultimul port în care ne putem arunca ancora supravieţuirii. A vieţii salvate şi conservate. Întotdeauna poeţii adevăraţi ai lumii au fost tineri – fără vârstă – rătăcind printre cuvinte, pierduţi şi ascunşi în pulpanele timpului. Aşa pare a fi şi Nicolae Silade, în iubirea nu bate la uşă, BrumaR 2013.


O poezie pură aduce în scenă, inerent, chestiunea tristeţii. Poetul este un mandarin al melancoliei – titlu al lui Eugen Simion despre A.E. Baconski – profesor de singurătate. Iar un profesor nu doar predă, ci profesează el însuşi materia care constituie specialitatea lui: mi-a mai rămas tristeţea această grea moştenire/ lăsată mie de dragostea mea într-o noapte târzie…

La ţărmul singurătăţii. Singur ca luna. Imperiala însingurare

Aşadar, meseria de bază a poetului îndrăgostit e singurătatea: când ţi se face dor de mine să ştii că sunt/ un prea însingurat; …ador surâsul tău/ care şterge lacrimă după lacrimă singurătatea nopţii; şi ce e mai trist: să te trezeşti singur ca boschetarul/ după o doză nocturnă de aurolac să te trezeşti singur lângă/ mormintele ostaşilor sovietici… singur la răsăritul soarelui singur la amiază şi seara/ şi noaptea şi în toate zilele singur să te trezeşti singur…; că nu eşti aici când singurătatea se întunecă şi se/ răceşte şi se adânceşte…; … numai trupul meu stă pironit aici ancorat/ ca o navă abandonată la ţărmul singurătăţii numai sufletul/ meu plin de doruri…; şi iubirea s-a dus şi ea cum se duce zăpada în martie/ şi singurătatea a năvălit peste mine din nou/ cum năvăleşte peste diguri un potop de ape; nu ştiu dacă o zi de singurătate e o zi pierdută sau o zi/ câştigată dar când număr zilele singurătăţii mele nu lipseşte/ niciuna şi singur ca luna când norii o despart de lume/ învăţ singurătatea…

Singurătatea are legile ei, raţiunile de a fi – înţelepciunea sa proprie: …dar în/ înţelepciunea singurătăţii mele ştiu bine că// în marile iubiri/ nu-i loc nici de uitare nici de amintiri; … şi singurătatea asta în care/ intru ca într-o cetate pe care nu o mai asediază nimeni… şi tristeţea înflorind/ la ferestre întunecându-le întunecându-mă şi tristeţea/ şi singurătatea doar ale mele de-acum…// şi singurătatea şi tristeţea vor trece/ numai iubirea dansând goală pe mesele împăraţilor nu; mai bine dă-mi singurătatea ta mai bine vindecătoarea/ înălţătoarea imperiala însingurare a celui care/ iubeşte deopotrivă totul urăşte deopotrivă toate…

În poliloghia lumii, afonă, nu polifonică, plină de false glosolalii, poetul îndrăgostit vorbeşte limba inimii, iar pe harta iubirii, cea cu multe pete albe – hic sunt leones – el navighează nonşalant şi brevilocvent, monologând sub zăpezi sau sub clarul de lună: de dragul tău am învăţat toate limbile pământului/ şi ţi-am spus în toate limbile pământului te iubesc/ dar numai în limba inimii ţi-am vorbit totdeauna şi numai în limba inimii ne-am înţeles// ţi-am cutreierat continentele oceanele mările/ am învăţat pe de rost harta trupului tău/ mereu gata pentru o nouă călătorie/ în adâncurile sufletului am rătăcit mereu; buzele tale nu vor mai avea culoare pielea ta nu va mai fi/ un continent neexplorat…

Sunt cazuri când tristeţea post factum se transformă în metafizică iar paradisul într-un şirag de infernuri discutabile, în care iubirea devine pe zi ce trece crepusculară: atotprezentă atotiubitoare strălucitoare înrobitoare de femei şi bărbaţi/ dădeai lecţii de iubire celor care te iubeau/ le storceai inimile le înălţai sufletele le suceai minţile/ până când toţi sfârşeau într-un zâmbet.

Dragostea pasională produce ieşirea în spaţiu şi scoaterea din timp a protagoniştilor, procurând o senzaţie de înveşnicire: De ce să laşi iubirea să se şteargă/ Să se dizolve în acide clipe?/ Când poţi să te întinzi, lejer, în iarbă/ Şi veşnicia-n noi să se-nfiripe; faţă de timpul care într-o zi te va lua cu el/ sau pe mine mă va lua de lângă tine. În iubire, Istoria se suprapune cu Victoria, îndrăgostiţii – îşi închipuie că – refac din temelii universul, iar dragostea lor face epocă re-scriind istoria lumii: pentru că vii în sfârşit cu un nou început/ şi vii când timpul pleacă din ore din secunde/…//te voi numi victoria şi vom reface lumea/ vom scrie noi istoria.

Însuşi timpul iubirii se numără altfel decât în zile şi ore, săptămâni şi luni: cât de relativ e timpul la orele cinci dimineaţa la orele cinci/ simt cum începe să mă iubească viaţa…; Mereu e prea târziu şi prea devreme/ Să fii iubit la fel precum iubeşti/ E prea mult timp în prea puţina vreme/ S-aştepţi iubirea şi să n-o-ntâlneşti; de ce luni marţi miercuri joi vineri sâmbătă duminică/ şi nu angela maria eliza mirela ana irina cristina…; Iubirea mea ea ca un tigru care/ Cutreieră pădurile flămând/ Şi altceva nu vede, doar mâncare/ În prada lui, în faţă alergând; mă-nsoţea după ore o-nsoţeam după timp/ pe străzile din al cincilea anotimp…

Fiorul pierderii şi al depărtării. Frumuseţea cărnii

Motivul romantic al icoanei: Icoană-ntr-un altar s-o pui/ la închinat… interferă, transcende şi poezia modernă, e drept că mai mult parodic-ilustrativ, icoana devenind profană: Să te pictez, icoană, să te cânt/ Să te sculptez mereu, să te-nmulţesc/ Din miile de clone pe pământ/ Să-ntemeiez regatul îngeresc; Că peste răni , balsam, se înfiripă/ Icoana ta, de îndulcit privirea; poate ar fi trebuit să recunosc că te vreau/ femeie la pat nu icoană de închinat; Nu ţi-am cerut nici bogăţii, nici faimă/ Ci doar iubire şi înţelepciune,/ Iar tu mi-ai dat o inimă ce-ngaimă/ Doar numele femeii fără nume.

Între frumuseţea cărnii şi iubirea văzută ca o biserică de gheaţă se desfăşoară, se desfată polimorfismele dragostei trupeşti spiritualizate: Că frumuseţea cărnii azi îmi pare/ De timp, de veşnicie mai presus; rămâi peste noapte în hotelul de gheaţă/ pe paturi de gheaţă între pereţi de gheaţă/ să vezi ce fierbinte e dragostea să vezi ce fierbinte/ inima ta topind totul în jur; iarna e iubita mea din copilărie copilăria mea îngheţată/ pe valea begheiului … Iarna dragostei aminteşte poetului iernile copilăriei cu stele, colinde, mersul cu capra şi Moş Gerilă – Crăciunul copilăriei noastre comuniste.

Iar anotimpul iubirii se suprapune peste cel al poeziei: iarna e satul din copilărie îngropat în zăpadă în clinchet de zurgălăi/ e ceata de colindători cu steaua şi neaua scârţâind sub bocanci/ e sania trasă de cai aburind şi pârtia de pe dealul begheiului/ copiii care-l urcă şi coboară şi rămân copii/…/ iarna e anotimpul de graţie e al nouălea cer/ din care vin să te colind lerui ler…; apoi vom pleca prin ninsoarea inversă vom ninge spre cer/ ca doi fulgi care urcă spre noi începuturi// şi iarăşi vom ninge cum ninge acum/ cu albe începuturi pe un sfârşit de drum.

Aşteptarea, pierderea şi regăsirea succesivă a iubirii, cuplate cu icoana/ imaginea iubirii sunt motive specific eminesciene: Iubirea nu e oarbă, cum zic unii/ Cum poate eşti tentat să îţi imagini/ Ea vede peste marginile lumii/ Şi dincolo de ale vremii margini/…/ Şi doar icoana ta în ochi mi-o suie/ Ca numai ei privirea-mi să se-nchine.

În iubire, poetul e şi prinţ şi cerşetor, în regatul iubirii el e regele care posedă prinţesa: Că peste noapte devenisem rege/ Ca să rămân iubirii cerşetor.

Descoperim în acest volum ecouri din Esenin, Shakespeare – sonete – Baudelaire: Iar de cobor în lumea ta măruntă/ În cafenea, pe lângă mateloţi,/ Nu pot, în tinereţea mea căruntă/ Să înţeleg de ce te dai la toţi.

Femeia căzută e prinsă de poet ca musculiţa în chihlimbar, la fel cum o face şi autorul Albatrosului rănit în cele două muze ale sale, Muza bolnavă şi Muza venală.

Mai descoperim apoi, chiar destul de vagi, ecouri din Bacovia sau Arghezi – vezi poemele de la pag. 60 şi 126, dar şi din marea poezie a lumii, poetul nostru fiind fan Elytis, Montale: Mai plină de mistere ca Egeea,/ Decât Olimpul mult mai înălţată,/ Tu pentru mine nu eşti doar femeia/ Ci timpul tot şi veşnicia toată.

Literele numelui tău. Inima în hârtie

De la iubirea – dar simplu – şi uneori simplu exprimată: Iubirea e un dar, cel mai ales/ Ea leagă suflete şi inimi leagă/ Şi prin puterea sa, de ne-nţeles/ Ea ţine împreună viaţa-ntreagă – se ajunge cu timpul la iubirea-halima postmodernă: şi nu-s împăcat câtă vreme lipseşti cum lipseşte firul/ unei poveşti cum lipseşte personajul central din poveste; …mi-a dat imbold spre litere spre literele numelui tău; fă-mi plăcerea/ şi lasă-te în cele mai frumoase cuvinte şi lasă-te pe umărul meu/ când ţi-e greu…

În acest fel, poetul Nicolae Silade e pe cale să omologheze un stil aparte în sonetul contemporan, cum face orice poet autentic. Cum curentul filosofic al transformismului modern se confundă cu evoluţionismul, tot aşa există un transformism al dragostei, care însă presupune legea entropiei, degenerarea ei fizică şi morală: Pe fila albă când mi-aşez stiloul/ Şi chipul tău se trece-n poezie,/ Cerneala zugrăveşte doar cavoul/ În care îmi îngrop iubirea vie; în ziua aceea am îmbătrânit. chipul meu nu mai era al meu/ inima mea nu mai avea inimă. drum fără drum. paşi fără întoarcere; şi lumea aceea cea mai frumoasă dintre lumi/ s-a dus în lumea celor duşi din lume/ iar frumuseţea unei mari iubiri/ în cele mai frumoase amintiri; oriunde ai fi oricine în noaptea asta mă simt luminat/ şi luminez ca un înger în visul virginei şi aş vrea să te luminez/ şi pe tine oriunde ai fi…

În iubire ignorarea de către persoana iubită e mai mare pedeapsă ca moartea: Şi nu pot să te ştiu în altă parte/ Şi nu-s întreg când tu eşti partea mea/ Iar viaţa dacă seamănă a moarte/ Eu şi în moarte te voi căuta; înnebuneşte-mă sună-mă cicăleşte-mă/ trimite-mi la miezul nopţii mesaje trezeşte-mă/ din somn din visare vorbeşte-mi întruna şi ceartă-mă…/… ia-mi tot şi viaţa şi sună-mă ceartă-mă înşeală-mă iar/ chiar cu prietenii mei de pahar// omoară-mă cu zile/ dar nu mă ignora.

Prin demersul cotidian al poetului, trupul iubitei cel căzut în vis intră în istoria literaturii: că trupul ei a încremenit în cuvintele mele/ la adăpost de orice vitregie a timpului.

Armatele iubirii mărşăluiesc pe platoul înalt al intermundiilor, falie temporală între real-ireal, invincibilă: nu-i de ajuns că mi-ai ocupat viaţa cu armatele tale/ de atracţii irezistibile nu-i de ajuns că ai instaurat dictatura/ în sufletul meu centrul de comandă în gândirea mea…

Iar frumuseţea iubitei,… criminală, devine o calamitate de nivel cosmic, inamicul public numărul unu: ţie ţi-ar trebui nişte operaţii estetice care să facă din/ frumuseţea ta ucigătoare o frumuseţe cât de cât normală/…/ pentru ca privire tale să nu mă mai străpungă/ ca nişte raze laser ţi-ar trebui un orb…

Ciclul etern al iubirii se desfăşoară între o venire – o plecare – o întoarcere, seamănă cu circuitul apei în natură, iar apariţiile ei fulgurante, meteorice: Nu vreau să pleci, iar asta ţi-o voi spune/ Chiar de rămâi în timpul ce-a rămas:/ O să te caut, orbecăind prin lume,/ Ca să te am şi-n cel din urmă ceas; Ştiam c-ai să revii, dar îmi doream/ Să te-ntâlnesc din nou în paradis/ Iar visul era unul, să te am/ În împlinirea singurului vis; şi ieşi din îmbrăţişare ca şi cum ai ieşi dintr-o încăpere/ în care ai uitat ceva important şi revii şi uiţi să mai pleci/ şi intri în îmbrăţişare din nou ca şi cum ai intra/ într-un palat în care tu eşti regina şi tot tu curtezanele.

Inima poetului, cel veşnic cu capu-n nori, prinsă în mrejele dragostei, se înveleşte în poezie ca-ntr-un cort, o mantie şi o mantisă: Mi-e capu-n nori şi mintea mi-e în ceaţă/ Dar inima, -nvelită în hârtie,/ Când rimele şi ritmul o răsfaţă/ Se dăruie, şi peste veacuri, ţie.
Viaţa trece, omul se trece, vremea lacrimii atinge puterea iubirii, dar de învins n-o învinge nimeni… Ea este primul şi ultimul port: mergi pe stradă alături de mine ca şi cum/ acesta ar fi primul şi ultimul drum.

Materia cărţii e împărţită în două: pe partea stângă, numerotate cu cifre romane – de la I la LXXVIII – există câte-un sonet în stil clasic, ritmat şi rimat, jucăuş şi tandru, conţinând obligatoriu o strofă strălucitoare:
Iubirea mea e ca un tigru care/ Cutreieră pădurile flămând/ Şi altceva nu vede, doar mâncare,/În prada lui, în faţă alergând; Să-mi desfăşor iubirea mai departe/ Fără oprelişti puse în auz/ Cum, dacă plouă, cerurile-s sparte/ Tot mai ţâşneşte apă în havuz; Îţi intuiesc un zâmbet, un sărut/ Şi ca un orb tot născocesc imagini/ Ca nevăzutul să îl fac văzut/ La marginea iubirii fără margini; Mă-ntreb de ce-ai venit, de ce-ai rămas/ În viaţa mea ce nu te mai încape/ Că inima îmi bate ca un ceas/ Din care vor secundele să scape.

În partea dreaptă, numerotate de la a la z şi de la 1 la 53 întâlnim poeme moderne – spre postmodern – grave, solemne, meditative. Iar printre ele, presărate ca mărgăritarele pe-o cărare care ar şerpui pe malul unei ape, câteva poeme antologice: vrednice a fi cuprinse în orice antologie de poezie modernă sau contemporană; cele de la paginile 21, 23, 33, 39, 41, 87, 93, 119, 135, 139, 143. Dar nu numai ele. Mai cu seamă că această culegere este doar prima parte a unei culegeri…
Remus V. GIORGIONI 
Nicolae Silade, iubirea nu bate la uşă, partea întâi, BrumaR, 2013
      Profil                  

despre 

Fotografia mea
Lugoj, Timiş, Romania
Este fondatorul şi directorul ziarului Actualitatea, fondatorul şi directorul revistei Actualitatea literarăA publicat în: reviste literare din România, Austria, Franța, Germania, Spania, Serbia, Israel, Canada, SUA. Volume apărute: * Visul în lucru, Litera, Bucureşti, 1979; * Cartea poeţilor (volum colectiv), Lugojpress, 1994; * Mergere înainte, Lugojpress, 1997; * eternelia, Marineasa, Timişoara, 2006; * iubirea nu bate la uşă (I), BrumaR, Timişoara, 2013; * iubirea nu bate la uşă (II), BrumaR, Timişoara, 2016; * miniepistole, Grinta, Cluj-Napoca, 2017; * miniepistole, ediția a doua, Grinta, Cluj-Napoca, 2019; * calea victoriei, Cartea Românească Educațional, 2019; * La guérison d'illusions et autres guérisons, Editura Stellamaris, Franța, 2020; * [despre], Editura BrumaR, Timişoara, 2020; * everest, Editura BrumaR, Timişoara, 2020; Poezii traduse în: engleză, franceză, germană, spaniolă, maghiară și ebraică.


Nicolae Silade, între marile proiecte ale ființei, în general, şi cele vocaționale de identificare a sufletului

 https://nicolaesilade.blogspot.com/                                                                                                                                

La Nicolae Silade cuvintele, prin senzualitatea lor, amplifică activitatea simțului tactil alăturându-i și rolul de a sensibiliza sufletul ca mai apoi să poată interacționa cu celelalte componente ale trupului. Acea tensiune subtilă sălăsluieşte în întreg sufletul și ca drept recompensă contribuie la crearea unor noi punți de legătură între trup şi minte, angrenând, în acest fel, un întreg absolut.

A-l poziționa pe Nicolae Silade într-un anumit unghi în spațiul literaturii e ca și cum ai avea curajul să-l apostrofezi public pe Dumnezeu pentru fărădelegile tale. Știm bine că Dumnezeu este partea nevăzută din noi și că disponibilitatea lui este veşnică atât timp cât partea umană este percepută ca pe ceva sacru.

Privindu-l pe Nicolae Silade, din unghiul meu de vedere, aşezat pe cel mai de sus palier al literaturii, nu îndrăznesc să mă aşez decât lângă umbra frumuseții cuvântului său. Iată de ce Nicolae Silade, prin creațiile sale, se identifică, fără greş, cu viața, şi la rândul său, prin metode viabile, identifică fiecare părticică a sufletului.

Spun asta, pentru că am avut privilegiul, de la o vreme încoace, să însoțesc, „sub acoperire”, fiecare scriere ce poartă semnătura Nicolae Silade. Şi pentru că mă pot autoproclama „fan” Nicolae Silade îmi permit să-l diagnostichez, din punct de vedere literar, ca fiind unul dintre scriitorii care, în momentele de explorare lăuntrică, uită de sine şi îşi smulge bucăți din suflet pentru a ni le dărui nouă, tuturora, chiar şi acelora care au aruncat primii cu piatra.

Nicolae Silade este un pervetit irecuperabil care îşi găseşte plăcerea şi satisfacția în durerea cuvintelor. Şi totul doar pentru a descoperi rolul sacru al sufletului. Sub incidența acestui gest, autorul caută să separe trupul de suflet, ca mai apoi să reconstruiască acea punte care îl va ajuta să traverseze înspre imaginarul unui întreg binecuvântar al ființei.

În faţa mea am părți din sufletul său pe care şi le-a aşezat pe palme şi mi le-a dăruit prin cartea sa „everest”. O carte cu un format altfel decât cele cu care ne-am obişnuit, 143 de pagini pe care sunt alocate 49 de titluri. Carte elegantă, prin ținută şi conținut, apărută la binecunoscuta editură Brumar, din Timişoara, în 2020. O contribuție aparte, la reuşita acestei lucrări, au avut-o: Loredana Tîrzioru (editare şi copertă), precum şi Alina Guțuleac (tehnoredactare).

O carte „care îi face pe oameni să se bucure să se întristeze când minunile/ se înşiră una după alta şi înăuntru şi afară unde copiii nu mai ştiu să/ rămână copii unde oamenii nu mai ştiu să fie oameni" (printre troiene şi troieni), pag. 93.

Citind cartea, te trezeşti absorbit cu totul de ființa din lăuntrul cuvintelor în care a găzduit deopotrivă: lumina, întunericul, fericirea, tristețea, dragostea acelui cuvânt „mama”, dependența de ființa care a hărăzit lumea prin care va trece înspre o altă lume: „în copilărie iubeam deopotrivă lumina şi întunerucul (...) acum lumina are alt înțeles iar întunericul acelaşi/ şi fie că înțelegem fie că nu soarele tot răsare şi nicio noapte nu e nesfârştă" (lumina şi întunericul), pag.56/57.

Şi cum să nu ți se interpună, în calea oricărei pete de întuneric, lumina din sufletul mamei: „pe mama o cheamă elisabeta nu nu e regina angliei dar e mai frumoasă decât ea și mai regină (...) e altfel (...) mă sună mereu şi-mi citeşte din/ biblie şi are o oră a ei pe care o ține ascunsă o oră a ei în care se ascunde/ o oră de taină o oră de dragoste în care numără toate orele lumii / până la o nouă întâlnire cu mine şi în ora aceea îşi mută pe ascuns toate orele/ adunate şi în ora aceea trăieşte ca într- o casă nouă într-o lume nouă pe/ care lumea de azi nu o cunoaşte” (elisabeta), pag. 53/54.

Nu, nu pot să nu îmi caut lacrima pe care am scăpat-o citind acest text şi în care să nu îl caut pe Dumnezeu să-l rog să vegheze asupra tuturor mamelor de aici şi a acelora plecate, poate mult prea devreme.

Ştiu că sufletul lui Nicolae Silade este unul autentic, dovadă firimiturile existenței sale. Carantinându-le, preventiv, între coperțile acestei cărți. Spun „preventiv” nu ca măsură de detenție, ci de prevenție pentru a le proteja până la găsirea celui mai bun confort în sufletul cititorului.

Elementele componente ale fiecărui text de aici sunt filtrate cu grijă şi mai apoi controlate sub aspectul emoției pe care o produc, fie chiar şi printr-o simplă atingere a cuvintelor: mamă, lumină, întuneric, dragoste, răsărit, bunătate, pâine, apă, dureri, oameni, trăiri şi fapte.

Explicația folosirii acestor cuvinte (liantul dintre trup şi suflet) vine din naturalețea ființei, din exprimarea simplă care imunizează în timp ce şi menține tensiunea dintre stări şi o face credibilă. Poate că rafinamentul existențial consolidat odată cu trecerea anilor îl fac pe autor să se supună adevărului absolut, un adevăr care îi va împlini trecerea prin viață.

Ceea ce am constatat la Nicolae Silade, şi îmi place acest aspect, este raportul dintre cantitate şi calitate, modul în care ocoleşte, cu tact, procedeele ermetice folosite de unii care se învârt în jurul cuvintelor tehnice, reci, robotizate, fără acoperire valorică, din punct de vedere literar, încadrându-le, zic ei, ca opțiune de redimensionare a scriiturii „noii generații".

Da, atât timp, zic eu, cât sufletul creează frumusețea umană şi nu reziduurile de pe fundul lui, vom avea „hrană” pentru toată perioada existenței omului pe pământ. Nu o spun numai eu, ci o spune chiar şi autorul, sub o altă formă, „eu prefer să locuiesc (...) într-o casă de 4x4 cu un frigider într-un colț şi un calorifer în altul/ pe malul unui râu de munte sau la marginea mării/ eu prefer să locuiesc în mine însumi" (everest v), pag.16.

Da, aceasta este lumea pe care Dumnezeu a populat-o cu oameni „după chipul şi asemănarea Sa”. Revin, totuşi, la cuvintele lui Nicolae Silade, „începe realitatea cine al cui vis este cine a visat pe cine şi cine a fost/ viu în vis și cine este viu în realitate în realitatea care este tot/ un vis" (o realitate de vis), pag.107.

Nu- mi permit să definesc sau să redefinesc poezia lui Nicolae Silade, ca fiind o poezie hermeneutică, dacă alții nu şi-au permis, dar îmi permit să declar că am sesizat valoarea ca simbol al interpretării vieții, bine conturată în tot ceea ce scrie Nicolae Silade.

Aş fi vrut să consemnez discret delicatețea cu care Nicolae Silade îşi stoarce emoțional sufletul, dar având la îndemână doar opțiunea „cititor” ori „consumator” al frumosului din cuvânt, m-am limitat doar la „materia primă” pusă la dispoziție de către însuși autorul prin volumul „everest” şi prin încă câteva volume de autor pe care am avut şansa de a le citi, fără să mai contabilizez aparițiile în revistele de cultură care l-au găzduit.

Vorbind aceeaşi limbă, care ne călăuzeşte pe drumul literaturii şi care ne uneşte sufleteşte, voi încheia cu un citat dintre coperțile „everest”- ului, care ori de câte ori îl intorci sau îl rostogoleşti, cu aceeaşi înţelepciune, găseşti „cheia” sub preşul din faţa uşii, ceea ce înseamnă încredere, recunoştință şi sinceritate: „era atât de întuneric pe pământ/ că m-am gândit să vin şi eu/ să fac lumină", pag. 87.

        Teodor DUME                                    

Lidia Popa: Gânduri

Oamenii nu înțeleg că bunătatea nu este o obligație, ci un sentiment spontan și un mod de a reacționa. Cine solicită atenție mă determină să mă retrag cuviincios, deoarece, cred că am de-a face cu prezumția.
Cine gândește că a găsit o mină de aur, are mult de săpat.
 
La gente non capisce che la bontà non è un obbligo, ma uno sentimento spontaneo e un modo de reagire. Chi sollecita attenzione mi fa rimanere nel mio guscio, perché penso ho a che fare con la presunzione.
Chi pensa di aver trovato una miniera d'oro ha ancora molta strada da fare.
People do not understand that goodness is not an obligation, but a spontaneous feeling and a way of reacting. Whoever solicits attention keeps me in my shell, because I think I am dealing with presumption.
Those who think they have found a gold mine still have a long way to go.
La gente no comprende que la bondad no es una obligación, sino un sentimiento espontáneo y una forma de reaccionar. Quien pide atención determina que me retire adecuadamente, porque, creo, estoy lidiando con la presunción.
Quienes creen haber encontrado una mina de oro aún tienen un largo camino por recorrer
.
Les gens ne comprennent pas que la bonté n'est pas une obligation, mais un sentiment spontané et une façon de réagir. Celui qui sollicite l'attention me garde dans ma coquille, car je pense qu'il s'agit de présomption.
Ceux qui pensent avoir trouvé une mine d'or ont encore un long chemin à parcourir.
Die Menschen verstehen nicht, dass Güte keine Verpflichtung ist, sondern ein spontanes Gefühl und eine Art zu reagieren. Wer um Aufmerksamkeit bittet, hält mich in meiner Hülle, weil ich denke, ich habe es mit Vermutung zu tun.
Diejenigen, die glauben, eine Goldmine gefunden zu haben, haben noch einen langen Weg vor sich.
As pessoas não entendem que a gentileza não é uma obrigação, mas um sentimento espontâneo e uma forma de reagir. Quem pede atenção determina que eu me aposente bem, porque, eu acho, estou lidando com a presunção.
Quem pensa que encontrou uma mina de ouro tem um longo caminho a percorrer.
Lidia Popa

Paul Coculeanu: Poezii

 Semne pascale

"O Înviere mai târzie
este
Învierea cea adevărată"
spun meteorologii
botaniștii păstorii
întreaga Mamă Natură
c-un aer tare curat

Iată în anul 2021 cât
a întârziat
primăvara
să se instalze
peste tot în Europa —
până după frigurosul 1 Mai

Viața cealaltă și-a stabilit meniul - un staul uitat
"Nu te pierde"
e singura învățătură valabilă
viața ca greață
2 mai e bătrân
1 mai nu mai e decât încălcat de stat -
vinere vânătă mai neagră
Vama nu mai e nicio transcendere
nicio ieșire nu mai apare din noi

M-am visat pe-un drum din Nordul Dobrogei
eram cu tine frate-miu
tu fiind mai mare
rămaseși cincizeci de metri în urmă pe deal
eu mă abătusem pe pământul plâns
ne rătăcisem mult de oraș
lanuri se mișcau verzi
picura destul să ne descurajeze
a mai înainta
ci eu înotam prin acel aer binefăcător
tu erai îngrijorat că ne depărtasem prea mult
când deodată
o femeie cu pelerină
nu mai degrabă o manta de front
o doamnă convivă cu cei în agonie
ce nu se mai trezeau de luni întregi covidați
mai deșteaptă decât Elizabeth the first
mai speriată de moarte
decât Erzebeth Bathory
cred că era Moartea pe drumuri
mai exact Viața cealaltă (singura
ce va urma)
în lungă vacanță
de Paști 1 Mai...

Doamna în negru cu batic
lady in black
ne-a spus să luăm un autobuz
ne-am suit

Aveam o jenă că n-aveam bilet
intrasem prin Est în Tulcea
dar era un altfel de burg
cu niște clădiri ca-n Ardeal
sau ca-n București în Centrul Vechi
unele totuși gata de-a se dărâma

Am coborât să vedem povestea
pe-o tablă neagră ce se tot schimba
a unui bătrân și a câinelui maidanez andaluz
ce fusese luat de suflet de mic
îi încălzise zilele
și până la urmă îi adusese
și pe nevastă și pe unicul pui al lor
să trăiască din cumsecădenia omului

Așa cu viața noastră
băi frate-miu
suntem decupați de la realitate
viața a ajuns un colaj neterminat
noi ne-am atârnat
de piese nelipite cum trebuie
s-ar putea să cădem
avem fiecare un mic staul
mugim dar nu-l dărâmăm

Daniel Corbu: Versuri

 MONOLOGUL ÎNGERULUI CĂZUT ÎN VISARE

Poezia ce e ?
întrebă uşor retoric îngerul cel căzut
atât de adînc în visare
atât de căzut că visele îi ieşeau
prin vedere prin coaste prin omoplaţi.
Domnule, îmi zise îngerul,
idealul nu-ţi fie mireasma deşartelor glorii
trecătoare ca apa prin cada de baie
a frumoasei madone
sau ca fidelitatea neofiţilor.
Poezia ce e ?
zise iar îngerul cel căzut în visare
perfect conştient că fiind aşa transparent
s-ar putea
sfărîma de primul fir de
lumină
sau preface-ntr-o licărire ca florile de hiacint.
Poezia ce e ?
Poate ruga poate fîntîna din tine albastră cu patru izvoare
POATE ARIPA ASTA STRĂVEZIE URCÎND
ÎN ÎNALT
POATE DRUMUL CU VISE PAVAT
SPRE CELĂLALT.

Dorina Neculce***

 *spes est.

dansez la singurul
carnaval al umbrelor
lucruri ascunse îmi despică trupul
adevărul e din ce în
ce mai fardat
îmi vibrează pașii labirintici
nici poezia nu mă mai ajută
cuvintele mă strâng
aș putea părăsi de tot acest decor sumbru
cu pasul arcuit
și îngreunat
trec malul tăcerilor
regăsindu-mi
sufletul pierdut
*spes est= mai există speranță

Lăcrimioara Iva:Ipohondrie

                                               

Mă doare în gât,
probabil am laringo-îngrijorare.
Simt furnicături în piept.
Este tahicardie?
Nu, este tahisperanță!
Flori ale soarelui
în ochii mei,
precis am hepatită.
Când am fost în pădure
am cules o ciupercă.
Când am ridicat o privire
am făcut hernie de risc,
riscul de-a mă îndrăgosti
de tine.

Nicolae Pop: Ultimul rol


Târziu e acum,se trage cortina,
Se retrage actorul,se stinge lumina,
Sala e tristă,
pe scenă persistă
Drama bătrânului actor.
Abătut ,se târăște spre casă,
Absent,cu nimeni la masă,
Dialogul lui ideal

E epitaf pe o piatră din deal.
Caută prin casă,amintiri îl apasă,
Pe scrin o năframă,un inel,o batistă,
Parfumul suav încă persistă.
Viața e o piesă,
Uneori comică,alteori tristă.
Sala e plină,
aplauze valuri,
Pe scenă e bătrânul actor,
Azi va juca ultimul rol,
Apoi,ca un soldat se va lăsa la vatră,
În final,epitaf,
în deal, pe aceeași piatră.

Nely Vieru: Altfel de priveghi

 (Album Universuri partalele)

La priveghiul zilei de ieri
se înghesuiau prin căptușeli ponosite
două universuri paralele,
două lumi total diferite
depărtate una de cealaltă
de câteva orizonturi de timpuri rebele
și apusuri de tainice visuri
slab luminate de palida lună
ce se pierdea de atunci în neant.

Din căptușeala lipită de suflet
zorii ițeau fără veste,
se ridicau peste zidul înalt
ridicat din promisiuni zădărnicite
și apoi se întindeau ca un văl,
ca o aripă nevăzută,
înăbușind în tăcere ecoul zilei
ce căzuse ofrandă lupilor cenușii
care trag clopotele în zori...

Haita de bocitoare sub mantia lunii
urla înșfăcând din umbra-i cernită
ultimile clipe ale pleoapei de vis cenușiu
smulgându-i cu colții înlănțuiți într-o toacă
copii orfani exilați într-un univers de pustiu

Corneliu Neagu: Drum spre absolut



Stâncă neclintită din lăuntrul meu,
pe un colț de suflet lepădat de ură,
lasă-mă să-ascult celesta uvertură
a destinului trimis de Dumnezeu,
să mă las pătruns de vraja infinită
a cântărilor venite-n prag de seară
din arcușurile-ntinse-ntâia oară,
pe viori de foc, în zarea adormită.

Dă-mi Tu, Cerule, voință si tărie,
plin de hotărâre să pornesc la drum
alungând din gând perdele de fum,
adunate-n ezitarea-mi prea târzie,
și pătruns mereu de tainele celeste
să alung pe veci himera nevăzută
care stă ascunsă-n ziduri de redută
să-mi arunce-n hău mirifica poveste.

Cerule, îmbracă-mă în karma sfântă,
ca prin harul ce îmi luminează firea
cu destinul să ating nemărginirea,
să aud în vis doar îngeri care cântă.
Omule ce mergi prin lume lângă mine,
de te uiți și vezi în cale doar pustiu,
ține-te de brațul meu..., ce încă-i viu,
să privim smeriți spre ziua care vine!

Oana Frențescu: Poezii



      E un fel de pauză                                                                          
când nu știi care e dreapta și care e stânga
nu știi care sunt vocalele furate din cuvinte
care e gestul
cel din oglinda gestului meu
asfixiat de mulțimea de gesturi

e un fel de pauză
când salcia pletoasă nu mai e metaforă
amarul neplecat nu mai are gust
tăcerea e un fulger răgușit
și cazi deodată în altă dată
într-o beznă anapoda
într-o mirare între alb și negru

Evadare infirmă
claustrofobia curge nomad printre etaje
pereții zgârie
tavanul se leagănă
țevile urlă ruginit
întunericul fără contur fură vederea

galbenul zilei cucerește holul de la intrare
o realitate se desfășoară după
adevăruri dăltuite din colaje de știri prefabricate stângaci

copacii se adună dezmierdați de vânt
orașul culege din asfalt umbrele subțiri
pătrate
grase și rotunde
sunt pe o dungă de fericire neprobată
printre manechine cu ochii ficși îmbrăcate la modă
cu existența ta glisată-n celular

e o evadare infirmă
pentru o clipă de răgaz
c-un timp pus în paranteză
în beția perversă a amăgirii
printre litere de zăpadă topite la prima suflare
și primul /delete/ scris pe deget


E o altă alcătuire
e o altă alcătuire din care lipsesc
sunetele lungi agățate de stele

sunt și multe molecule
cu mișcare browniană în zigzaguri
reflexe tumultoase în culori care țipă
și unde în ape

trupul e limitat de spațiu mărginit
căldura rotundă
și fermă acaparează lumina plonjată peste tot

mă aflu înafara frunzelor
înconjurată de lucruri mărginite

nu e loc de direcții
sunt într-o vedere ce trece prin ziduri
cuvintele sunt cu mine
cu ele scriu torențial
zigurat
scriu verde și albastru
le întind în neantul niciodată bolnav

Marin Rada: Jurământ pentru tata

   

Nu știu de ce
mi-a rămas în minte
drumul făcut cu tine
la târg
într-o zi de vară,
când se împlinea frunza
pe ramurile copacilor
și pădurea mirosea
a viață amară...

Am mers
pe marginea pădurii,
peste coline și văi
pe care drumul îngust
le desparte,
de parcă mergeam
pe marginea lumii,
pe o dungă
între viață și moarte...

Țin minte
cum te-ai oprit
lângă lanul de grâu
verde, ca o revărsare
de ape,
te-ai uitat peste mine,
ai oftat
și m-ai tras mai aproape,

Atunci am simțit
îmbrățișarea ta
ca o pecete
peste o mie de cuvinte,
tăcerea
era, pentru noi,
o legare
prin jurăminte.

Elena Constantinescu: La tine mă tot gândesc



La tine mă tot gândesc?
Oare ar trebui să mă simt ca și cum aș face?
Am ajuns să știu că mi-e dor de dragostea ta
În timp ce nu-mi lipsești
Fugim până trece
Și florile răului.
Nu te lasă să fii
Tu deții cheia unei uși deschise
Voi fi vreodată liber?
Florile răului se desfășoară
Ca florile răului
Demonii întunecați ai sufletului meu
O dragoste fatală
Am încercat din greu să lupt
Ca florile răului
Florile răului dinăuntru
O dragoste fatală
Toată viața am așteptat
În acest parfum de durere
Să uit când aveam nevoie de mai mult
De abținerea nesfârșită a iubirii
Trăim și ne rugăm.
Pentru florile răului
M-am rătăcit
Ce se face se va întoarce din nou
Voi fi vreodată liber?
Florile răului
Ca florile răului
O dragoste fatală
Ca florile răului

Călin Oana Alexandra: Sufletul meu...

 

Mă oglindesc în ochii tăi…
Și fără să vreau mă pierd.
Iar când se- ntâlnesc cu ai mei,
Spre tine aș vrea să pot s-alerg.bb

Visez să fiu cu tine mereu…
Sărutându-ti buzele dulci.
Lângă tine parcă n-aș fi eu…
Pe cele mai înalte culmi mă duci.

Mă cuibăresc ușor la pieptul tău…
Simțind dulcele parfum de lavandă.
Când se încălzește cu al meu,
Un întreg univers pot să vadă.

Adorm în gând cu tine și parfumul tău
Și inima numele îți șoptește.
Lângă tine aș vrea să fiu mereu…
Căci fiecare por din mine te iubește
.

Maria Vasilescu: Tăcerea coboară scara


să umple seringa înfiptă
într-o inimă rămasă
pe caldarâmul încins –
dintr-un capăt de stradă
un adevăr deghizat
într-un arc vânăt
urlă sus jos
că e inima lui –
în casa albă
cu ferestrele roșii
cineva a uitat ușa deschisă –
tu intri pe furiș
și-mi iei în palme
golul din piept.

Vasile Ionac: Ridicare de văl


De când frigul și căldura
Mă tot hărțuiesc pe drum,
Simt licoarea când nu-i pruna
Și pe vin, cum scoate fum
În pridvor de crâșmă seacă
Unde nimeni nu bea apă.

Unde ești tu promisiune
Cu vacanțe fără glas?
Stâncile, azi numai stane,
Nu sunt demne de popas;
În cuvinte simt cum sapă
Vechi izvoare care crapă.

Haide-te: e primăvară
Și în gânduri înfloresc
Vechi cărări sub cer de seară,
Taine-n metrul omenesc;
Nu port sabie, scut și capă,
Dar nici plaivaz și nici mapă.

Amintiri cu tine, parcă,
Mări adânci sunt... n-am o barcă.

Dani Anton: Priviri în cuvinte


Timpul se prelinge pe pereți, pe fețe, se întinde și cuprinde mocheta jerpelită într-o îmbrățișare strânsă, când lent, când cu rapiditate.
Printre jaluzele pe jumătate ridicate, prin colțul atârnat într-o parte zăresc acoperișul și burlanele clădirii din față care pufnesc greoi și se opintesc primăverii ăsteia nebune.

Chirciți, înăuntru dormităm pe tastaturi cu ochii semi-mijiți la cum trec minutele prin noi, sunt aceleași pe cadran ca și cele de ieri, numai că, astăzi pășesc ușor, pătrund celulele, se așează tacticos, își instaurează hegemonia, și-au găsit într-un final rostul.

Din afară, nu răzbate nici cel mai mic zgomot, suntem prinși între gândurile fiecăruia, nume și cifre se învârtesc prin aer, descriu felurite mișcări de acrobație, iau viață pentru câteva clipe, ca mai apoi să se piardă în neant, se întorc de acolo de unde le-am scos.

Privirile lor sfidătoare mă împresoară, caută și ele răspunsuri pe care le-am pitit prin cotloane, nici eu nu mai sunt sigură că sunt răspunsuri corecte, îndoiala mușcă cu lăcomie și gândesc că, dacă le-aș pofti în stradă, m-aș putea lua cu ele la luptă, le-aș smulge pentru totdeauna și le-aș trânti de caldarâm și așa n-ar mai scormoni și sfredeli atât de adânc.

Ion-Cristea Marilena: Gândul


O să-mi las gândul, astăzi, să zburde prin flori,
Mângâiat de o rază senină de soare,
Poate prinde în zboru-i puțină culoare
Peste albul luminii revărsate în zori.

O să-mi prind iar o floare de foc la rever
Și-o s-o țin strâns la piept fiindcă inima-mi bate
Mai puternic ca ieri, când atins de păcate,
Mă aflam la pământ, prea departe de cer.

Și în sufletul meu voi simți un izvor,
Care curge ușor vălurind peste ani,
Printre pietre de dor și vremelnici castani
Și cu unda-i stropind, desuet, un picior.

O să-mi prind în priviri soarele de pe cer,
Să te văd cu ochi calzi, fără pic de fior,
Și-n căldura din jur, să te văd într-un nor,
Cum plutești tremurând, singuratic, stingher.

Te voi prinde la timp, gând frumos și zglobiu,
Nu te teme, căci eu pentru tine-s aici,
Chiar de nu ești vreun zeu, iar cuvintele-s mici,
Fără tine, un timp, mă simt gol și pustiu!
(Din volumul Neînverzitele păduri)

Marian Florentin Ursu: Dimineți de ceață

                                                                

Când mie nu mi-e teamă, nici ţie nu ţi-e milă
Şi-ţi peticeşti trecutul cu umbra mea umilă
Îţi laşi cămaşa udă să-ţi cadă la picioare
Şi repetăm păcatul când teiul dă în floare

În dimineţi de ceaţă doar umbra mea te cere
Şi-ţi spun că e adio, şi-mi spui la revedere
Îmi spui că se mai poate, şi strig că nu se poate
Şi-ţi memorez tot trupul în fiecare noapte

Îmi spui că e iubire, şi-ţi spun că e menire
Dar mâna mea e rece pe coapsa ta subţire
Şi când oraşul tace sub ropotele ploii
Ne recompunem soarta din floare de magnolii

Şi timpul nu mă iartă şi vremea nu te iartă
Scântei de întuneric sub aşternut de piatră
Iar umbra mea de flăcări se lasă peste tine
Şi-ţi reconstitui trupul cu rănile din mine

Elena Cristescu: Nu încă

     

nu am curaj să dezbrac definitiv această haină;
am în fiecare buzunar câte ceva...
la buzunarul de la piept, țin oamenii dragi,
ce-mi certifică rădăcinile.
Mai jos, în dreapta, sunt visele împlinite, puțin câte puțin, ca o transcedere de la mugur la floare.
În stânga, sunt bătăliile purtate cu mine,
locuri și lucruri ce mi-au dat sens,
fără să mă intereseze prețul plătit.
Buzunarul secret, te păstrează pe tine,
cu toată magia trecerii tale,
de la început, până acum.
Haina asta, ciudată, intimă,
mă știe cu toate ale mele...
lumea mea intrinsecă,
drumul meu pământesc.
Elena Cristescu

Georgeta Rada: Testament

           versuri            

Eu am trăit în satul meu în care
bătrânii încă mai purtau ițari
și case albe mai aveau pridvoare,
bisericile, mâini de iconari.

Eu am trăit când murmura fântâna,
când, încă , toți beau apă din ulcior,
când mama era maica , nu bătrâna
și când bătrânii mai țineau sobor .

Eu o să trec cum au trecut părinții
cu tot soborul satului la sfinți,
cu rugăciunea pentru paza minții,
la judecata fără de arginți.

Poate-o să cad sub crucea de păcate
și-o să m-aștern ca într-un cuib de cuci
sub crucile, de satul lor uitate,
cum sunt la noi în sat atâtea cruci.

S-a așternut în noi ca o Golgotă,
sat peste sat și timpul peste timp,
mi s-a înscris în foaia mea de dotă
și crucea ca un ultim anotimp.

Eu vreau să mă aștern în sat la mine
și nu pe zări, o căzătoare stea,
când Învierea cea de obște vine,
să mă ridice din țărâna mea !

Postare prezentată

Teodor Dume: De ce, tată?...

Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșat...

Top 10