Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Vasile Dan Marchiș: Exercițiul 4


”Pregătește-te să faci ceva special ca astfel
Dumnezeu, să poată dormi undeva
măcar un minut.”
Incredibil, cum a intervenit de această dată muza față de mine!
Credeam că e pe ”invers”,
fără nici o legătură cu literatura
și totuși mă gândeam să pregătesc un pat în care
Tatăl Ceresc să se așeze pentru un repaus pe măsură...
”Ce gânduri fără noimă te pătrund în acest sens,
a intervenit ferm muza.
Crezi că Dumnezeu se odihnește în diverse paturi ca tine
sau ca cei un miliard, două de pământeni,
pentru că aceștia nu pot face nici nu pot spune
ce poate înfăptui Tatăl Ceresc?
La câte are de făcut și de spus Dumnezeu,
se odihnește pe unde apucă...
De aceea fă ceva special pentru el!”
Rămân perplex!
Este pentru prima dată când momentan muza
nu mă inspiră personal cu nimic...
Dar a intervenit brusc:
”La câte cereri și vise deșarte sunt în lume…
Însă cum de veacuri munții așteptându-și pădurarul ideal,
îndurând de toate,
m-ai așteptat pe mine,
m-ai dobândit ca pe o recompensă
sau premiu
nu ca pe un lucru oarecare!
Iată-mă!
Îți ofer posibilitatea să scrii...
Astfel să pregătești cel mai fin pat de cuvinte
în care Dumnezeu
să se odihnească măcar (temporar) câteva clipe…!”

Savu Popa: ***

Ne vom strânge
În brațe
Atât de puternic
Încât inimile noastre
Vor răcni ca leii.
==============

Dumitru Ichim: Memoriile unei capre

5. Neputința de a fi egal cu tine însuți
Departe de mine, și nu vreau să fiu înțeles greșit, dar faptul că omul nu poate fi egal cu sine însuși, că sufletul lui are căderi, păcate, goluri, neîmpliniri, dezamăgiri e totuși un merit că, din fața lui Dumnezeu care este Atotdrept ca persoană și personalizare a Adevărului, ne trezim în fața Milostivului. Feriți-vă de ”cuvioșii” care își dau ochii peste cap după ce au umplu kilul de ”perfecțiune” și se uită în fundul bisericii judecându-te din fața altarului. Dacă întorci muzica pe dos, sau chiar viața, dai de un grafic pe monitor și, vai, dacă linia devine dreaptă. Înseamnă că ai mierlit-o! Expresia nu o mai putem deduce din franțuzescul ”furculision”, nici din romanticul cântec de mierlă când două inimi se cunună sub același patrafir sonor, ci din ”Norii de la Răsărit”, din verbul ”umerla=a murit”!La Muntele Robson din șirul Munților Stâncoși am fost cu Chris, alpinistul lui Tătuca, de două ori și acolo am descoperit familia acelor vârfuri de munți, de unde priveam la spectacolul caprei negre. Am mers șîn al doilea an cu trufia unuia de al casei, dar am primit lecția de smerenie. Taina dacă nu o poți cânta nu încerca să o explici că nu sunt buci de scărmănat și nici fuior de cânepă să o torci cu babele, ci sălășluire a inimii curate. Doar unul din vârful de munți nu era în nori, restul au tras perdelele chemați într-un sobor la Cel Preaînalt. Destul că și în anul următor, am admirat pilda fără de egal despre credință, perseverență și în primul rând situarea cerului ca sare de pus în toate bucatele. Ei, acum să nu fim ca fariseul! Capra nu greșește să cadă pentru că are în alpinismul ei și funia cerului pe care noi nu o vedem, plus pantofii ei sunt făcuți de tătuca și mămuca și nu sunt cumpărați de la ”Romarta” sau ”Arta Modei”! Unii se nasc cu înclinația spre lucrurile înalte ale ”celor de sus”. Când coboară din leagăn întreabă unde au pus cadelnița, sau vioara, alții păcătoși ca mine vin pe lume mai prostălăi și trebuie să muncească de două, trei ori mai greu la tema de acasă cu Pilda Caprei din cateheza muntelui. Deci, dragii mei, care nu puteți să ajungeți la perfecțiunea din fabula caprei ”join the club”! Nu sunteți singurii. Nu vă descurajați din neputința de a fi egal în iubire cu tine însuți. Vorba lui Creangă: ”Dacă nu ai ce mânca, vino la noi să postim împreună!” Zăpăcitul de mine, ca preot, aseară la Sfântul Maslu, în loc să-mi fie mintea ”in excelsis, gloria” mi-a fugit gîndul la capra ce mă obseda în perfecțiune. Acum mă spovedesc vouă, dar nu cumva să mă pârâți la vlădica, Doamne ferește, că mi se sparg toate borcanele în care-mi țin la murat titlurile bisericești pentru care am muncit toată viața. E de ajuns, cum se zice pe la noi, pe la Valea Uzului, la un car de oale o singură botă, sau cârjă arhierească. Și mi-am zis: ”Tu, în afară de barbă, cu bărboiul cât măturoiul, ai învățat ceva cu inima din ”Memoriile Caprei”? Ca paranteză, cineva pe facebook mi-a ”copt-o” și nevinovat fiind m-am trezit că facebook-ul m-a blocat și mi-a luat jucăria. Nu râdeți, că eu aici mi-am scris cărțile. Și mă gândeam: Poți tu să îl ierți? Nu în felul: te iert, dar nu te pot uita, ci sincer, să te rogi pentru el, acum! A venit mintea: Fii cuminte omule! Tu ești cineva prin ceea ce scrii, iar el, un intrus agramat te-a făcut ca pe-o obială. A ierta nu înseamnă a călca pe demnitatea ta de scriitor. Nu-i destul că ești surghiunit de toată agora scriitorilor din țară? Și uite-așa cel rău sufla în cărbunii mândriei mele și-mi aducea tot felul de scuze, că nu există rău și păcat pentru care să nu găsești justificare. Vă aduceți aminte de ”Crimă și pedeapsă”? Și când mă îndreptam mai tare a venit imaginea caprei care riscă totul pentru cărarea de lângă cer și mi-am amintit că ea e și simbolul ”dragostei care nu cade niciodată!” Mi s-a făcut rușine de mine însumi și m-am rugat pentru ”dușmanul” meu. Să fiu sincer, nu mi-a fost ușor, că sunt păcătos ca orice om, dar îmi place , nu din mândrie, să încurajez pe fratele meu, să împart cu el ce cu atâta generozitate am primit de la copaci, de la păsări, de la munți, ape și chiar din înțelepciunea caprelor.
Tare e greu să fii normal, să fii om și să nu te lași melițat de rațiune, de ”cogito” că de la el ne vine aproape toate răutățile dacă nu ne suim după capra neagră în Muntele Inimii. A fi om normal este să lupți pentru libertatea ta, pentru că numai omul liber poate iubi, nu iubirea ”inimioarelor” și a emoticoanelor, ci aceea de care ne spunea Cesare Pavese: ”Când plecam unul de lângă altul nu ni se părea că ne despărțim, ci că mergem să ne așteptăm altundeva.”

Ella Poenaru: ***


poemul acesta poate fi despre orice
despre imanența a două lumini
ce-și unesc undele
și apoi trec mai departe
netulburate
de întrepătrunderea ocazională
doar ochiul străinului
ce ne locuiește în noapte
vede mereu altceva
culori compuse
din iluziile noastre
o moarte ce suferă încontinuu de foame
calul nebunului alergând către Ursa Mare

doar păpădiile sunt perene
de ce sentimentele ar fi altfel ?

Vlad Anghelescu: Psalm înainte de...adormire


Apără-mă Doamne
cu voalul tău de pământ!
Tu ești un înger doar... cuvânt.
Molitvelnic, molitvelnic,
de trei ori sfânt.
Tu ești îngerul.
Și mai departe îmi spui,
Se cuvine să credem în cea mai neasemuită poveste.
Dar e greu, aevea, să ne-o... în-chi-pu-im!
Moartea ne... ferește!
Apără-mă Doamne
cu voalul tău de pământ!
Nu muri.
Spune-mi o poveste!

Dan Casuneanu:***

===================
Mă urmăresc peste tot.
Păsările mă împresoară
până la margini.
Îmi scriu o declarație
de dragoste. În fiecare zi
găsesc momentul
și locul potrivit. În mine
se întâlnesc toate razele
soarelui de astăzi
se contopesc până jos
îmi poposesc la picioare.
===================

Vișan Dragoș: Razele soarelui pe 2 decembrie

========================
Pe Două Decembrie
românii se reîmpacă:
bărbatul cu femeia sa,
după ce a sunat
miezul nopții, cucul obișnuit,
se vâră-n pat, nepotoliți să se ierte,
fratele vax cu cel nevax încep
să-și revorbească la micul dejun
dușmanii din bloc nu se mai suduie,
măcar se ocolesc, nu-s de panaramă
și razele soarelui pe-un plai valah
reîntregit după despărțirea de ieri
între vax uniții și nevax alungații
încep să se iubească
în ciuda decăzuților conducători
de faetoane
la orizont
========================

Doina Filip Pavel: Sub ram de leru-i ler

poezie                                         

Când te adun sub frunze reci de toamnă
Și te implor să mirosim a noi,
Pe cioburi de mușcate și de ploi
Stingheri, cocori in mine se răstoarnă.
Nu mai zăresc durerea din trecut,
Nu -mi mai e rană infinitul mut
Și timpul meu în tine se destramă.

Cand te iubesc în alge șiroind
Pe vagi nisipuri oglindite -n noapte,
Într-un descânt sub talpa mea de șoapte
Subtil miros de viață ne- murind,
Aici de n-oi mai fi, să curgă râu
De stele violete în desfrâu.
Sub tâmpla - ți sprijinită pe colind.

Când te aștept sub ram de leru-i ler,
Mă ninge și mi-e ceață de cleștar.
Amare patimi cad din calendar,
Învolburate-n fumuri și în ger
Pari un copac în aerul fierbinte,
Sau un nebun ce tânguie cuvinte.
Și spui mereu că totu-i efemer.!
......
Mă uit spre tine, pașii-s umezi iar,
La geam îmi spânzuri ciuturi lungi de jar
Și clipe reci atârnă pe cuvânt...
Tu ești în moarte viu, eu nu mai sunt.

Firoiu Cristina Maria: Te aștept la cafea într- o oră

   versuri                                        

În pielea ta veche, Femeie,
Tot soiul de umbre mă cheamă
Să-ți umblu timid prin idee
Să-ți fiu mai aproape de grabă...

Lăsând între ploaie și vânt
Scrisori de amor îmblânzit,
N'-aștept să te pierd prea curând 
Și-'n piept alintat să te mint...

Mai sunt două ceasuri de nori
Și-apoi, ne întindem certați,
Zăcând prin sărut amândoi
Cu gust de lalele și maci...

Și-apoi, nici o vină ciudată
Nu-și pierde văzduhul curat,
Cât timp îți mai las câte-o pată,
Tu schimbi așternutul de praf...

Cu buze găsite în chip
Ți-am stors ploi de vară odat',
Dar poate că noi n-avem timp
De gesturi cu lut deocheat...

Te-aștept la cafea, într-o oră,
Să porți între sâni ghinion,
Căci poate găsim iar prin rouă
O ploaie nebună de Om... 

Și ia-ți tocuri fine, să doară
Călcâiul ciudat de frumos,
Căci poate... prin gust de greșeală
Găsim în sărut adăpost!

Marian Vișescu: Mă joc

de-a-nfrunzișul,
în copacul ce dansează
de-a crângul uscându-și
crengile care vor să devină
în curând... cenușă sub Foc!
și... curg,

pe un pârâu și murmur,
de sus spre vale mă avânt
printre munții din aer
mă scurg, mă aer și ploaie,
mă cruce înaltă prin ceață și abur.
Mă seacă de verde și vânt,

din mine spre tine mă duce
o slovă, o carte, un cuvânt,
mă abur, mă ploaie sub cruce!
===================================================

Violetta Petre: de ce nu a venit Moș Nicolae la mine...

versuri, versuri, versuri, versuri       


Am fost copil? Eu nu-mi aduc aminte
N-aveam ghetuţe pentru Moşul Nic
Şi eram dintre toţi cea mai cuminte,
Dar, Moşul, mie, nu mi-a dat nimic.

Nici nu l-am aşteptat vreodată-n seară,
Nici dimineaţa nu l-am aşteptat.
Ştiam că pe la noi n-o să apară,
Sătul de-al mamei permanent oftat.

Doar se oprea la uşa încuiată,
Dar nicio bucurie n-auzea.
Doar lacrima măicuţei blestemată
Pe pragul ros de carii tremura.

''Aici nu sunt copii, plec mai departe,
Că de-ar fi fost, aş fi ştiut precis''.
Aşa gândea Moş Nicolae-n noapte
Eu l-am văzut pe Moşul, doar în vis.

Venea cu haine şi cu ciocolată
(Din vis nu aş fi vrut să mă trezesc)
Fiind copil, eu, gustul, niciodată
Nu l-am simţit şi poate că greşesc,

Acum, când mai ascund câte-o bomboană
Şi ca o hoaţă mă desfăt cu ea.
Dar am rămas de-atunci cu-această toană,
Doar mamei, de-aş avea-o,-acum, i-aş da.

Nici azi n-aştept, să-mi vină pe la poartă-
E linişte în casă ca şi-atunci.
Copilul trist din mine mai aşteaptă...
-Moş Nicolae-n mine să arunci

Cu anii ce s-au dus pe negândite,
Aşa, ca o părere au plecat.
La uşă sunt ghetuţe lustruite,
Pe care necopilul le-a lăsat...

Petruța Niță: cântec ție...


m-ai citit în secunda unei ploi de vară
nici nu ştiai de unde vin
sau unde plec după ce trec norii aceia rătăciţi
mi-ai arătat doar locul unde apa
călătoreşte spre apus
fără să-i fi ştiut sensul înainte
(nici nu ştiai dacă mai pot
sau dacă ştiu că pot vedea şi răsăritul)
şi m-ai strigat ca pe un cântec
şi m-ai suflat ca pe un fulg...
*
ţi-am citit ploile în ochii copilului
când tăcerile îţi plângeau paşii de nenoroc
nici nu ştiam de unde vii
sau c-ai să pleci să nu-ţi mai văd umbrirea
ţi-am arătat doar soarele din palme
din vremea când o tânără copilă
te-a plămădit rostogolindu-şi soarta
pe roata infinitului
şi te-am cântat ca pe un imn
şi te-am sorbit ca pe un vin...
*
m-ai învăţat cum să decojesc zâmbete
din colţul gurii plictisite de amurg
te-am învăţat blândeţea unei lacrimi
prelinse pe obrazul dăltuit
(nici nu ştiam dacă mai vrei
sau dacă ştii că poţi trăi iubirea)
eu te-am strigat ca pe un cântec
şi te-am suflat ca pe un fulg
tu m-ai cântat ca pe un imn
şi m-ai sorbit ca pe un vin...

Pe urmele poetului Nicolae Silade

 XIX *  Despre o feerie a textului. O carte a lui Nicolae Silade

O carte aparent cuminte, cum ar zice comentatorul grăbit, este această eternelia a lui Nicolae Silade (Timişoara, Editura Marineasa, 2006, 90 p.), autor aproape discret în literatură, dar extrem de activ în managementul cultural din provincia bănăţeană.
Poet, eseist, cu o vervă publicistică originală, Nicolae Silade ne aşează pe masa lecturii mai întâi o carte ciudată; apoi nonconformistă, dacă orizontul nostru de aşteptare s-ar reduce la confortul lecturii; şi deodată interesantă, pentru că aparenta, iarăşi, oralitate a discursivului aduce izul proaspăt (dacă vreţi, nostalgia) al poemelor în proză, astfel că textele îndepărtează la fel de brusc de noi pericolul de a ne sastisi spiritul cu o mostră din eventuala „unterhaltungsliteratur”.
E un lirism subversiv aici şi trebuie să fii atent, foarte atent să-i surprinzi farmecul. Insolitul te determină să rişti comentariul în spiritul unor posibile „xenograme” (ca să trimitem la luciditatea formulării radicalului clujean Ştefan Borbely), valoarea poemelor care solemnizează afecţiunea, frumosul, sentimentul le conferă, totuşi, un apriorism ontologic:
„dacă acum aş bate la poarta ta sunt sigur că/ cineva îmi va deschide. o fecioară în alb cu o coroană/ de argint pe creştet. sau vreun bătrân bogat în ani. dar/ porţile nababilor de pe pământ sunt ferecate. inima lor la fel./ îşi apără proprietatea. dar sufletul şi-l pierd uşor./de-aceea eu la alte porţi voi bate. şi mi se deschide de/ îndată. chiar dacă bat la poarta tainelor.” (p. 79)
Un parfum simbolist traversează acest construct de un lirism al răspântiilor semantice, am zice. Şi tocmai de aceea adeverind că de la plăcerea scriiturii eul auctorial ne salvează, ne readuce din fictiv în realitate, apoi revenirea în starea textului capătă nuanţe arhetipale.
Iubirea, spre exemplu, este absolutul, întemeierea, temă a iniţierilor, dar şi maxima sufletului în ritualul redobândirii eternităţii, după izgonirea din paradis:
„şi cât te iubesc. o, cât de mult te iubesc. din ce/ în ce mai mult. până când iubirea ia chipul tău şi se/ veşniceşte. până şi iubirea primeşte numele tău. mai mult/ decât această lume. mai mult decât această viaţă te/ iubesc pe tine. în tine am totul. şi totul eşti tu. cine te-a/ văzut? cine te cunoaşte? cine mai poate iubi? hei, cine/ mai poate iubi e încă viu. înţelept. şi puternic.” (p. 19)
O insolită feerie a textului devine parabola acestor delicate unităţi estetice. Iar cartea lui Nicolae Silade este a unui eu serafic care aderă la mitul lumii din prea marea dragoste a autorului pentru oameni.
Ionel BOTA

despre 

Fotografia mea
Lugoj, Timiş, Romania
Este fondatorul şi directorul ziarului Actualitatea, fondatorul şi directorul revistei Actualitatea literară. A publicat în: reviste literare din România, Austria, Franța, Germania, Spania, Serbia, Israel, Canada, SUA. Volume apărute: * Visul în lucru, Litera, Bucureşti, 1979; * Cartea poeţilor (volum colectiv), Lugojpress, 1994; * Mergere înainte, Lugojpress, 1997; * eternelia, Marineasa, Timişoara, 2006; * iubirea nu bate la uşă (I), BrumaR, Timişoara, 2013; * iubirea nu bate la uşă (II), BrumaR, Timişoara, 2016; * miniepistole, Grinta, Cluj-Napoca, 2017; * miniepistole, ediția a doua, Grinta, Cluj-Napoca, 2019; * calea victoriei, Cartea Românească Educațional, 2019; * La guérison d'illusions et autres guérisons, Editura Stellamaris, Franța, 2020; * [despre], Editura BrumaR, Timişoara, 2020; * everest, Editura BrumaR, Timişoara, 2020; Poezii traduse în: engleză, franceză, germană, spaniolă, maghiară și ebraică.

Rotariu Dorel: Vremuri


De vrem să nu ne întinăm izvorul
Pe țărna Turdei hai să ne-nchinăm
La sânge brav ce ne-ntregi ogorul,
Cu lacrimi, trupul țării să spălăm!

A fost mai mic, ca-n pilda Mioriței
Când hora de unire l-a pierdut
Pe baciul de pe brâul suferinței
Ce lanțul de Carpați i l-a țesut.

Balada din vioara cipriană
Pe vrerea noastră note noi a plâns
Și a-nflorit Câmpia transilvană
La Alba toți românii când s-au strâns!

Un vis măreț își arătase geana,
Grădină cât o țar-am răsădit...
Flămândă iar de sânge era fiara
Când trupul țării firav... l-a ciuntit!

Către o maică ce-ncunună raiul
Lumina rugăciunii să-nălțăm,
În jalea Doinei ne cufunde naiul,
Pe strunele viorii, oful să-ngropăm.

Balada cipriană întețește
Amarul că nu-i Nistru drept hotar,
Românu-n zări străine pribegește
Căci fiara în pădure urlă iar!

Opinii de la cititori: Florin Tănăsescu

 Literatura română îi face o mare nedreptate lui Teodor Dume. Cred! Florin Tănăsescu

- Ai răspuns? Ai scris măcar "Mulţúmesc, Teodor Dume"?
- Încă nu !
- ?
- Ai citit măcar poeziile din cartea "Eu, Dumnezeu şi lacrima din colţul ochiului"?
- Încă nu. Încă nu toate. Doar câteva versuri.
- ?
- "Am văruit casa şi gardurile/ am întors oglinzile/ am închis uşile/ am pus cheia sub preş/ am strigat-o pe fiica mea/ în gând şi mai apoi pe Dumnezeu/ şi am plecat... /în urma mea/ doar un strigăt de pasăre".
- Şi pe mai departe ce ai de gând să faci?
- Şi în continuare voi susţine că Literatura română nu este dreaptă. Şi nu va fi, câtă vreme poetul Teodor Dume nu va fi promovat în manuale.
- De ce ?
- Fiindcă Florin Mugur scria, în urmă cu peste trei decenii: "Şi totuşi... Cine este Teodor Dume? Ştiu că Teodor Dume este un poet care a ajuns deja, înaintea multora, la linia de sosire a valorii şi a calităţii scrisului".
- Alt argument?
- Gheorghe Grigurcu: "Poezia, câtă mai e pe lume, se bizuie pe oameni ca dumneata". Adică pe Teodor Dume.
Şi mai am suficiente argumente. Şi mai ştiu că are 33 de volume pubicate. Că este tradus în străinătate. Ştiu multe.
- Spune-mi ceva nou !
- "Ştiu că bunătatea/ îmi va ajuta sufletul / să ajungă la Dumnezeu/ dar nu ştiu/ câtă şi cui să o împart..." (Teodor Dume).
***
Scriitorul Teodor Dume mi-a împărţit-o şi mie. Mi-a făcut, pentru a patra oară, cadou, o altă carte: "Eu, Dumnezeu şi lacrima din colţul ochiului".
Ştiu că un simplu "Mulţumesc!" este prea puţin. Dar, altceva nu ştiu să spun sau să scriu.
A, ba, da!
Literatura română îi face o mare nedreptate lui Teodor Dume. Literatura română a pus "cheia sub preş".
În urma ei, "doar un strigăt de pasăre"...
Cred!

Georgeta Rada: Poveste de Moș Nicolae

(Din volumul de poezii pentru copii dedicat nepotului meu, David)

Ți-am umplut papuceii cu vise...
Dac-ai ști tu ce bine e-n ei!...
Sunt căsuțe cu ulițe ninse,
Nu se vede nici urmă de zmei.

Ești și tu într-un vârf de târlic
În căsuță-așteptându-l pe moșul,
Care ți-este un fel de bunic
Și-are-o sanie cât e galoșul.

Îl aștepți cu năsucul lipit
De fereastra la care mai este
O bunică și-un pui adormit
Ca la orice sfârșit de poveste.

Dimineața în sănii de-argint
L-a luat și pe Moș Nicolae.
Tu știai că bunicii nu mint,
Ți-a lăsat o poveste-n odaie.

Marin Rada: Străinul


Vine o iarnă
ca o perdea peste lume,
tu ești la fereastră
cu o floare de ger,
lumina moare încet
între palmele nopții,
din oglindă, un străin
îmi face semn
să mai sper,

Rochia ta de zăpadă
încă mai plânge,
în pragul casei aduce
cu o ramură de cais,
mi-e fruntea încinsă
de ultimul vis
iar luna e o rană
plină de sânge...

Dar eu nu mă opresc
nici o clipă,
de pe fotografie,
numele mi s-a șters,
viața mea e acum
o pagină albă
pe care lumea o citește
din mers...

Vine o iarnă
ca o perdea peste lume,
tu ești la fereastră
cu o floare de ger,
lumina moare încet
între palmele nopții,
din oglindă, un străin
îmi face semn
să mai sper...

Ștefan Popa: Pustnica

DINCOLO DE CUVINTE ESTE ISIHIA
”Cartea despre păcătoasa Elisabeta va fi editată numai cu aprobarea duhovnicului și numai după ce el va hotărî dacă ceea ce scrie în carte sau viața mea va fi de folos la vreun creștin. Asta este rugămintea mea în legătură cu cartea, frate Ștefan.”
”Căutarea unirii cu Cerul face ca omul să intre pe calea redefinirii interacțiunilor sale cu Scriptura, cu Tradiția, cu Rugăciunea, cu Mărturia creștină, cu aproapele, cu lumea. Cel care voiește într-adevăr să fie cucerit de cer face cele patru încredințări: încredințarea cu toată ființa lui Dumnezeu; încredințarea lumii din ceea ce săvârșește că el iubește pe Dumnezeu, că e lipit de Dumnezeu; încredințarea adusă înaintea lui Dumnezeu ca mărturisire a supunerii ascultătoare; și apoi trăirea cu conștiința că nu trebuie să vatămi pe nimeni prin trăirile tale, ci pe toți, împreună, să-i aduci la Dumnezeu. Când am citit pasajele practice, dar și cele teoretice m-am întrebat: de unde știe aceasta? Și răspunsul a venit ușor: de la Sf. Ioan Iacob, de la Sf. Pahomie și de la ceilalți părinți și maici care povățuiau prin trăirea lor, din Scripturi, din arătări și răpiri, din șoapta Duhului, cea care face minunată viața pustnicilor și-i conduce la sfințenie, la acea stare de conformare a noastră cu Dumnezeu întru asemănare.”

Preot Profesor universitar doctor Ioan Chirilă

Florin Tănăsescu: Era florilor de gheață. În suflete și-n viață

Cred că fac bine recitind „Străinul”. Mă adaptez Erei Noastre. Cred că fac un pustiu de bine dacă o împrumut şi altora. Şi nu puţini sunt aceia care se bat pe ea. Cartea nu se mai găseşte în librării, în anticariate. Nici măcar în biblioteci. Doar în sufletele noastre reci.
Eroul principal îmi modelează felul de a fi. Şi nu doar mie. Şi nu puţini sunt aceia care susţin că „Străinul” trebuie predat în şcoli. Alţii zic că ar putea fi cartea de căpătâi a unei naţii. Nu-i contrazic.
„Străinul” – cartea de căpătâi în Era florilor de gheaţă. În suflete şi-n viaţă.
Suntem la vremea Erei în care firea omenească mai mult cârteşte. Era, este, va mai fi şi mâine, ziua în care am uitat, uităm şi vom uita că suntem oameni.
A fost şi este era Erei iarmaroc… Era Noastră, în care arareori îşi face loc liniştea! Era când cuvântul este ordin răstit! Era în care teama de a nu intra în ceartă cu prostu-şi face loc! Era iarnei vrajbei noastre, de trei decenii încoace! Că-i început de decembrie, că-i mijloc de mai, că-i sfârşit de septembrie…
Sunt lunile, sunt anii Erei florilor de gheaţă. În suflete şi-n viaţă. Nu la ferestre!
Cred că fac bine că aproape am învăţat pe de rost „Străinul”. Sunt câteva pasaje acolo în care mă regăsesc. Şi mi se pare firesc să mă bucur. Doar aşa pot învăţa – şi eu, şi alţii – să supravieţuim Erei Noastre.
Vremurilor în care cuvântul e ţipăt. Zilelor în care ceaţa e semn de circulaţie. Separă un trotuar de altul. Pe unul defilează Era Noastră. Pe celălalt – Era Lor. A fariseilor, a ipocriţilor, a mincinoşilor. Era întoarsă pe dos!
Era florilor de gheaţă. În suflete şi-n viaţă.
Da, ştiu „Străinul” pe de rost. Uneori, visez pasaje din ea. Doar titlul e altul: „Străinii”. Asta am devenit din ’90 încoace. Aşa supravieţuim Erei Noastre.
(Sursa: Ziarul Prahova,dec.2021)

Carmen Oltean: Poezii

   Carmen Oltean    
“Ne-am întâlnit”

Ne-am întâlnit între clipele furate ale zilei și nopții,
Pe pelicula invizibilă a timpului nemăsurabil
Ascunși în iubirea răsăritului și asfințitului
Inhalând un parfum știut doar de noi,
Ce nu poate fi capturat într-o sticluță
Am existat în goana nebună a timpului nemăsurabil
Ca trenul cu șinele lui, ce nu există una fără alta
Rămân împreună doar într-o trecere de nălucă
Ne-am întâlnit în scurtul timp al căderii unei frunze în toamnă
Ce mângâie văzduhul dintre ramură și pământ
Înainte să se așeze în cortegiul ruginiu al plecării
Ne-am întâlnit la venire și plecare, pe cărarea dintre trecut și
prezent
Pelicula invizibilă a timpului nemăsurabil
Ne-am aruncat priviri înfometate de iubire, înainte de visare
Ne-am întâlnit în fulgul iernii ce s-a topit,
Prea îndrăzneț să fure o rază de soare
Ne-am întâlnit în primăvară când iarba a încolțit
Diminețile am băut roua în cupa soarelui vrajă
Într-o intensă îmbrățișare
Părăsind gara destinului a câta oară
Și dacă ne-am fi ținut strâns de mână
Dacă măcar o dată, ne-am fi atins buzele
Seismul ne-ar fi aprins, deveneam crater și lavă
Clocotind o iubire eternă, nemăsurabilă…

Marea și corabia

Marea și corabia
S-au întâlnit
S-au contopit, îmbrățișat
Furtuni au înfruntat
Au dansat
S-au dăruit
S-au iubit
Nedespărțite au devenit
Iată momentul fatal a venit
Furtună mare s-a întețit
Amenințată corabia se zbuciuma
Istovită de luptă înțelegea…
Marea nu pierde niciodată
Corabia s-a zbătut
Iubindu-și marea
În ultima clipă
Nemaiputând
A cedat știind
Atîta a primit, cât i-a fost sortit.
A traversat, a iubit marea zi și noapte,
Dar nu putea s-o cucerească
Nici să o imblânzească
Cum să transformi ceea ce iubești
Și acum predată
Subjugată de iubirea mării
S-a scufundat știind
Că-n veci în îmbrățișare cu marea ei va fi
Că niciodată nu se vor putea despărți!

“Piatra și sculptorul”

Piatra și sculptorul au fost creați un întreg
S-au născut curgând în lava aceluiași vulcan
Apoi au fost despărțiți pe pământ
Pecetluiți cu un jurământ să se regăsească...
S-au visat, s-au așteptat cu ardoare
El era îndrăgostit de ea, tăria ei pulsa în venele lui…
Ea îi astepta dragostea lui
Îl chema ca o sirenă în adâncurile oceanului…
Când s-au reintilnit el a atins-o,
Vibrând, i-a soptit că o iubește
Își căuta inima lui cu dalta, ascunsă în tăria ei
Mânuind dalta cum îi cânta sufletul…
Atingerile lor erau un dans frenetic, misterios
Până când piatra i-a absorbit sufletul
Iar sculptorul a devenit el insusi piatră.
Sedea nemiscat în fața creatiei
Știa că nu el e artistul
Piatra i se abandonase lui
S-a lăsat tăiată, șlefuită
Ea a avut puterea să-și modeleze demiurgul
Să își dăruiască puterea ei
Ce va naște un duh, o pasăre cu aripi de flăcări!
Viață, călătorie, căutare si daltă
Îngenunchează pietrei tale
Sculptează, dansează, deschide-ti aripile de foc, creează
Lasă testament de nemurire prin iubire…

Stelian Platon: Versuri


CÂND CADE LUNA

Printre rețele, fugar culeg sateliți vrăjmași,
Eu și gândul îndrăzneț ne-am pierdut în infinit,
Mă caut chibzuit printre luceferi uriași
Să aflu cine sunt și de ce am gând nemărginit.

Ochii îmi feresc de fulgii greoi de noapte grea,
O răzvrătire doarme cu nepăsarea de gât,
Hăituit de poeți Pământul mogorogea
Că-i albastru-scorojit, plutitor și mohorât.

Mă-ntind pe văi de cer irizat de curcubee
Fredonând înlăcrimat balada veșniciei,
Legănat mă las furat de ultima maree
Tăcut și înfrânt pe undele zădărniciei.

Stau singur în Valea Tristeții și fără spadă,
În creștet simt bezna haină, înfiptă și grea,
Luna-i prea plină, buimacă e, și stă să cadă
Și crapă Universul sterp, când Luna va cădea.

CONFRUNTARE

Cu moi aripe alunec în valea unui vis frecvent
Unde lacrima se-adună, iar eu ascet, mă surp și cad,
Un fluierat de vânt m-așează pe un rece continent
În care glasul mamei-nalță un foc divin și ard.

Lung vis mi se desprinde-n umbre ca moarte risipită,
Mor repetat și strig că-s năruit și simt cum mă scufund
În noaptea asta falsă și cu suspine moi cârpită,
Splendoarea Lunii tristă, topește scrumul care sunt.

Nisipul se înfoaie bizar și îmi cuprinde fața,
Iar morții timpurii i-ascult vocea frântă și scorțoasă
Jurând, că ea sinistra în iad când vrea ne-ascunde viața,
Cu imnuri din amvon și rugăciuni se simte grandioasă.

COȘMAR

S-au împăienjenit atâtea umbre pe nisip,
Iar vântul ascuțit îl sparge, ca și marea.
Degeaba îl strig, și degeaba îi vorbesc, nu-i chip
Lacrimei mele să-i explice deformarea.

Visam că marea o despic cu o lovitură,
Cum picurii de rouă sub ochii tăi se sparg,
Angelicul tău nume îmi tremură pe gură,
Corabia-mi plutește rebel fără catarg.

Vântu-mbrățișa nisipul și-nghițea castele,
În văzduh se-auzea bonom cum plânge vara,
În mare se-aprinse deodat-atâtea stele
Că putui tristeții vechi să-i aprind țigara.

Meduzele trudind, nave-i s-au lipit de chilă,
Vulgar plimbate ca-n lugubru dric al morții.
Se rânduiesc să-mi caute iluzia febrilă
Prin abisu-n care, azi zace cheia sorții.

CREDINȚĂ

Mai cred într-o speranță ce pare că tot vine
Și în ninsoarea caldă ce va albi un mâine.
Cred în biruința vieții uitată-n destine
Și în rugăciunea câinelui privind la pâine.

Strig pe ziditorul zodiei de surogate,
Stăpân ne-nduplecat pe holdele ce au pierit,
Aburitorul de minți naive și uscate,
Pe cel ce nici o rugăciune nu ne-a cântărit.

Fecioara imaculată ține strâns balanța,
Statornicul în gând chinuitor mai spun că-s eu,
Că sunt demnitatea străpungând crispat distanța
Și freamătul din rugăciune pentru Dumnezeu.

Maria Ieva: Poezii

Greva zăpezilor

Te tot rănesc de-o vreme şi mă dor,
Zadarnic fug că iarna-mi țipă-n sânge
Ca fulgerul din ochiul de condor,
Când marginile zărilor îl strânge.

Primesc de veste că ar fi un vraci
Ce vindecă metafora din faşă,
Dar mai întâi îți cere să dezbraci
Toți fluturii ce-i porți pe sub cămașă.

Strig licuricii să aprind un rug,
Că rimele de-o vreme sunt cam rare,
Iar verbele pe care le conjug
Nu mai au timp de încă o mirare.

Dar licuricii mă privesc trufaşi,
Ei nu mai vor ca rugul să-l aprindă
Şi au trimis degrabă doi arcași
Să le plătesc lor golul din oglindă.

Cum nu mai am nici rime, nici arginţi,
Metafora cuprinsă e de febră,
Renunţ la vraci şi mă întorc la sfinţi,
Că au intrat zăpezile în grevă.

Apel

Am rămas femeia născută din vină,
Cu palme de vânt şi buze de dor,
Dar apa din pleoape e tot mai puţină
Şi braţele crucii de-o vreme mă vor.

Zăpada din gânduri se cerne-n cuvinte,
Trecutul rămâne presat între foi,
Pe drumul uitării ne-aducem aminte,
Căci sufletul trece de margini, vioi...

Un nor îşi dezbrăcă veşmântul de rege
Şi stropii iubirii priveşte-i cum curg;
Dar mările toate încep să se-nchege,
Ca foşnetul zării în ochiul demiurg.

În visele tale dorinţa mea geme,
Tu ştii cum mă doare azurul din piept?
Să cer altă viaţă? E mult prea devreme...
Să cer o tăcere? E poate nedrept...

Rănile uitării

Am fost un strop de apă, iar tu un însetat;
Pe dosul unei umbre, în zori, cum m-ai aflat?
Ce înger fără formă, din ceață, te-a creat,
Când eu credeam că viața în mine a secat?

Sub scăpărări de astre cresc nuferii pe lac,
La balurile vremii te-ai îmbrăcat în frac
Şi ca o floare albă desprinsă de rever,
Eu am venit spre tine să-ţi fiu un giuvaer.

Dar când prin căi lactee dorințele-au irupt,
Zăgazurile vremii în piepturi ni s-au rupt
Şi apele celeste s-au revărsat spre stele,
Ca rănile uitării din gânduri să le spele.

Absențe

Zadarnic e să strig, nu-i nimeni să m-audă,
S-a răsucit o umbră cu faţa la perete
Şi strigătul se pierde ca un ecou în undă,
Lăsând în urma clipei iubire și regrete.

Din marginea oglinzii privește vinovată,
O amintire vie pe care o respingi,
Dar poarta dinspre soare rămâne încuiată
Şi-absențele de-o vreme sunt parcă tot mai lungi.

Plecările spre stele sunt astăzi clandestine,
Respir un colţ de lună căzut de pe perdea
Şi-aştept să vină ora când se împart destine,
Poate primesc o carte, un semn de undeva...

Perdelele de vânturi sunt încă translucide,
Ferestrele spre ceruri încerc să le deschid,
Împing încet o zare şi nu mă pot decide,
Să mă întorc în mine ori să păşesc în vid?

Jorge Luis Borges: poeme

Traducerea: Victor Stir                                                               


O grădină

Cu târziul
se ostenesc două, trei culori ale grădinii.
Noaptea acesta, luna; cerul limpede
nu stăpâneşte întinderile sale.
Grădina, cer rânduit.
Grădina este povârnişul
pe care cerul se revarsă în casă.
Liniştea,
Eternitatea aşteaptă în răspântia stelelor.
Plăcută e prietenia umbrei
în tindă, sub bolta de vie ori la fântână.

Inscripţie tombală

Pentru străbunicul meu, colonelul Isidor Suarez
Faima lui depăşeşte Anzii
Astfel ca munţii şi oştile.
Îndrăzneala a fost obiceiul spadei sale.
Viteaz pe câmpurile lui Jupiter
a terminat fericit bătălia
şi cu sânge spaniol a adăpat lăncile Perului.
Şi-a scris isprăvile de război
în proza trompetei marţiale.
A ales cinstitul exil.
Acum e doar cenuşă şi glorie.

(Jorge Luis Borges: Poezii alese
Rditura George Coșbuc)

Lizeta Prața: În trecere

Ce poteci colindă prin mine,
pe care pașii au rămas uitați,
în ce constelații mai citesc destine
spre care noi am fost chemați...
Ce vânt alungă dorința din privire
și poartă cuvintele din gând,
pe un tărâm desprins din amintire
și din secundele ce-au ars, pe rând...
Câte ninsori au îngropat speranțe,
sub alba lor zidire de îngheț
și câte aripi au parcurs distanțe
pe care nu le poate-atinge un drumeț...
Câți nori au curs în stropi de rouă
și au umplut fântânile din suflet,
din câte ceruri a-nceput , curat, să plouă,
peste durerea ce-nsoțește un răsuflet...
Cât verde crud m-acoperă, în valuri,
cât întuneric voi străbate spre lumină,
prin câte vieți voi osteni spre maluri,
smulgându-mă din rădăcină...
(din vol:" Gânduri cu aripi albastre)

Florian Dan: Sfârșit de toamnă


S-au sfârșit
toate frunzele toamnei.
Toate s-au dus
mai pe jos, mai pe sus,
mai la răsărit
mai la apus...
În urma lor
înalt decor
lunec-un nor
de formă ciudată
ca o piatră
pătrată.
Și-n vârtejuri încete
se sfarmă pete
bucată cu bucată
pată cu pată.
și nor pe alt nor
până se destramă ușor
ca un zbor
de pasăre beată!...

Oana Frențescu: De ziua mea

=================================

de ziua mea
orele sunt suite deasupra tuturor lucrurilor
e o zi mai mare ca restul
născută special pentru mine,
unde totul e neînchipuit de dulce.

tu îmi cobori existența lângă tine
între aceleași litere colorate în roșu,
pe aceeași viteză de întinerire a sensului plecat invers,
în aceeași consolare tipărită de toamnă
ce pleacă din verde spre galben.
e mai mult decât Kalevala
fiind un fel de Loreley,
făcând ostatic nimicul dintre stele.
=================================

Iulian Barbu: Chemare


Copilărie!
Te strig, te chem, mă chem
inima mea te cheamă
lângă biserică
la umbra teiului
să jucăm prinși la brâu .

Copilărie !
Te chem în colț de Rai
La gură de dor
Să-ți pun pe cap
Cunună de flori
Să alergăm pe dealuri
După ecourile noastre
Ce se aud la poarta nemuririi.

Valentina Calistru: Flori pe ie


Lângă un murmur de izvor,
Lângă zumzet de albine,
Fluturi colorați din zbor,
Se îndreaptă înspre mine.
Mă înconjoară și se așează,
Pe a mea înflorată ie,
Parcă-n zborul lor dansează,
A lor scurtă cununie.
Eu desculță alerg prin vara,
Dulce, caldă,colorată,
Peste clipe las povara,
Grijilor de altă dată.
Mă grăbesc,că timpul trece,
Nu vreau toamna să m-ajungă,
Rog un înger să se aplece,
Vara să o lase lungă.
Știu,nu voi vedea pe toate,
Frumuseți fără de număr,
Vor rămâne nealergate...
...bătrâneți mă bat pe umăr...
...când voi bea a toamnei cupă...
...că beau toți,precum se știe...
...căuta-vor fluturi... după...
...flori frumoase pe a mea ie...

Vasile Ionac: Fără adăpost


A sosit frigu-n ferestre
Și pustiul pe la geamuri.
A scăpat lupul din hamuri,
Ca păcatul din neveste.

Unde ne sunt, doamnă, anii?
Unde ni-e copilăria?
Ca zidarul cu mistria,
S-au jucat cu noi golanii...

Tolăniți printre iluzii,
Ani-s niște haimanale;
Ne-au scos ocupații-n cale
Împilându-ne-n confuzii.

O colindă, de te-ndeamnă,
Adă-o la mine-n poartă,
Să mai primenesc din soartă,
Chiar de se iernează-n toamnă.

Mușcă frigul din mușcată,
Flutură-se-n larg scaieții;
Ne cer adăpost drumeții,
Ne lipsește focu-n vatră

Niciodată, laolaltă
Nu ne-a duce firul vieții?...

Nr: 21-22(60) Noi. 2021/ISSN-2667-5620

     Cum să depășești limita, când limita ești  tu însuți (Gheorghe Grigurcu)

Revistă de Cultură, Artă și Literatură
   (apare bilunar la Oradea/Romania)     ISSN 2667-5620               
=============================================
Director/fondator:Teodor Dume
REDACȚIA:
Redactor-șef: Teodor Dume (Romania)
Redactor: Mioara Băluță (Romania)
Redactor On. : Veronica P. Lerner (Canada)
====================================
Mulțumim tuturor colaboratorilor!
* Revista se poate accesa prin Google
* Selecția textelor, în vederea publicării, se face din Extemporal liric - grup
* Cei care postează cu mențiunea *drepturi de autor rezervate, nu vor fi publicați
Sprijin financiar, benevol: DONAȚII,  Cod IBAN RO76BTRLRONCRT0621981301 Banca Transilvania, Filiala Oradea. Titular: Teodor Dume

   Important: Din partea redacției                

de nenumărate ori am rugat colaboratorii care postează texte în Extemporal grup, în vederea selectării pentru a fi publicate în Revista Extemporal liric ca textele să fie postate cu mențiunea (lângă titlu) PENTRU SELECȚIE REVISTĂ. Observ că foarte mulți autori își postează textele sub rezerva drepturilor de autor. Acele texte nu vor fi selectate.

Vă mulțumim pentru înțelegere!
=============================

Teodor Dume: În drumul meu spre Dumnezeu...

  poezie                                        

când voi pleca în călătoria din care
n-am să mă mai întorc niciodată
o să-i las fetiței mele
un bilețel
prin care o să o rog
să nu stingă lumina
din când în când
să măture prin casă și prin curte
să-mi scoată de la curățătorie
costumul negru pe care
l-am îmbrăcat
în ziua în care a murit mama
duminica
să dea de pomană săracilor
câte un cozonac și câteva sarmale
pentru că și mama
înainte de a pleca
mi-a lăsat cu limbă de moarte
să dau săracilor
câte un cozonac și din sarmalele
ce le lăsase în oala de tuci
de-asupra pe cuptor
a măturat casa și curtea
apoi a plecat...

unii spun că s-a dus
să se întâlnească cu Dumnezeu
să-l întrebe de ce mi l-a luat pe tata
nu știu dacă în drumul meu
o voi întâlni pe mama dar

știu că acum
am anii care mă vor face
să înțeleg de ce a plecat tata...

Nicolae Silade: în primul rând

==============================================
vor veni criticii şi vor spune ăsta
care ne dă peste cap toate istoriile literare ăsta care
nu se încadrează în nicio generaţie şi nicio generaţie nu-l poate ignora
ce facem cu ăsta care scrie numai sonete şi eternelii şi se filosofează în scris
păi domnule ăsta are filosofia în degetul mic ce facem cu ăsta
care iată că scrie chiar aici despre noi de unde ştia ăsta în ce dilemă ne pune
el şi cărţile lui care au schimbat lumea şi lumea de ce îl adoră
de ce îl ridică în slăvi tocmai pe ăsta care scrie sonete şi eternelii
şi nu-i pasă ce credem noi despre el ăsta domnule ăsta din vechea
literatură a intrat glorios în noua literatură în manuale în sufletele oamenilor
ce ne facem cu el cu ăsta pe care l-a născut poezia ăsta din care
poezia se naşte şi filosofia şi arta iubirii ăsta a fost
înainte de homer şi va fi cu siguranţă după ultimul mare poet
ăsta ne-a gândit deja demult ce să mai zicem noi despre ăsta
nu vezi că-i tradus în toate limbile pământului nu vezi că ne-a tradus şi pe noi
în limba lui neînţeleasă care o fi patria lui când ţările toate
se zbat să-l moştenească cine a fost cine e cine va fi
iubita lui când toate femeile vor să-i fie mireasă
cine e ăsta care le vrăjeşte pe toate cu sonetele lui
===========================================================

Nicolae Nistor: Poemul prânzului

Mătasea neagră                                     

(...tu deveneai femeie numai noaptea...)
niciodată nu ai știut să plângi
erai un personaj dintr-o carte
scrisă de o actriță dispărută
după cortina neagră a uitării
aveai privirea de pasăre din tărâmuri interzise
deveneai femeie numai noaptea
când dansau umbrele peste noi
în turla bisericii multe vietăți fără adăpost
dormeau cu îngerii
care desenau fericirea zborului sfânt
tu intrai în mine ca o boală necunoscută
ușor foarte ușor
ca un foșnet de mătase neagră
cum era timpul care ne fura
iar noi refuzam să ieșim dintr-o poveste
în care nimeni nu mai este
niciodată nu ai știut să te oprești
și continui să nu mă părăsești

Mioara Băluță:***

=====================
O să ningă, ştiu, Doamne, curând.
Prin păduri o să boncăne cerbii.
Gerul aprig va prinde în cleşti
Răsuflarea din urmă a ierbii.

Case mari, dintr-un caier de fum,
Către stele-și vor toarce povestea;
Pe octava aceluiași drum
Zurgălăi se vor duce cu Vestea.

Paşi grăbiți, șoapte stinse-n omăt,
Urme albe pierdute în noapte
Ca un cântec de vremuri uitat...
Ca un semn printre pagini de carte...

Ninge blând, micșorat și incert
Prin lumina gutuii simt gerul
Înflorind printre chipuri de sfinți,
Peste Naosul inimii, cerul.
=====================

Firoiu Cristina Maria: Verdele meu călcat de rouă

(partea a 2 a)                                                                                     

Și din senin să facem mult senin
Până se lasă privirea cerului asupra norilor
Și îi apropie de bine,
De acel bine ...
Binele ăla cu liniște de seară,
Cu liniște de colind,
Cu freamăt cald de cuvânt amorțit între două buze vii...

Îți vorbeam despre Verdele meu călcat de suflet,
Dar ce uitasem să iti spun
Este că acel Verde,
Într-o zi,
Și-a luat privirea în palme și a mirosit
Bătăturile de pământ,
Iar, mai apoi,
S-a ridicat și mi-a zis:
"Copil cu trup de viață,
Când simți că poți mângâia chipuri,
Să lași puțină liniște între cuvinte,
Doar puțină...
Și ai să înțelegi de ce Îmblânzirea stelelor minunează nașteri...

Ai să înțelegi de ce cade căldura într-o îmbrățișare,
Dar, mai ales, ai să înțelegi că sufletul plămădit cu respirări
Capătă așa un aer... de apropiere ...
Iar această apropiere poartă un nume,
Binecuvântare...

Bine...
Cuvântare,
Cuvânt Are...!"

Verdele meu călcat de rouă
Vine din când în când și îmi priveste Aproapele...
Mi-l privește atât de frumos...
Încât imi înduioșează frica...
Și îi dau drumul...
O privesc și o las în goana vântului...
Așa îi șade ei bine, o dată cu vântul...
Verdele meu călcat de suflet, iar mai apoi călcat de rouă poate fi un Verde mai mic,
Atât de mic, încât intră pe furiș
În suflete și învață mersul de-a bușilea prin iertări,
Prin doruri,
Prin tăceri,
Prin nașteri...

Și din senin să facem mult senin,
Căci nu se știe ce vânt apucă umbra,
Iar de umbre ne arde nouă,
Când Verdele nostru călcat de rouă...
Vine din când în când și își privește Aproapele ?!

Până la următorul Cuvânt, imi iau privirea în palme și mă apuc de mângâieri,
Poate așa am să înțeleg că sufletul plămădit cu respirări
Capătă un aer de apropiere,
Iar această apropiere poartă un nume -
Binecuvântare...

Bine...
Cuvântare,
Cuvânt are....!

Maria-Ana Tupan: Devoratorul de umbre, de Teodor Dume


Poezia lui Theodor Dume, un poet ajuns la maturitate, autor al câtorva volume, e turnată într‑un limbaj mai flexibil şi mai sofisticat, al cărui principal procedeu retoric e jocul deconstrucţiei sensului literal în sens alegoric („alegorie a lecturii”, cum l‑a numit Paul de Man). Iată un fragment de poem în care călătoria spre un dincolo imaginar de după moarte se suprapune cu scenariul mutării într‑o nouă locuinţă şi al sfinţirii ei de către preot: vreau să mă mut în ziua de mâine/ fără niciun bagaj/ dar mi‑e teamă/ simt o răceală în oase/nu ştiu dacă sunt abandonat/ în propria‑mi umbră sau/ e doar o renovare ori/ o preschimbare de trup/ în care/ îmi voi aşeza amintirile/ şi câteva lucruri// la sfârşit îl voi aştepta pe Dumnezeu/ ca să‑mi binecuvânteze noua casă („Îngrijorare, vreau să mă mut în ziua de mâine …” din volumul Devoratorul de umbre, Princeps Multimedia 2018, cu o prefaţă de Daniel Corbu.)

Nr.9/2019


Existenţa este pentru poet un şir de efecte ale luminii: alienat în viaţa anostă a fiecărei zile, silit să se conformeze unui pat procustian al birocraţiei unei zile de muncă, îşi simte personalitatea metonimizată, el fiind prezent numai precum lumina sinteză în vreuna sau alta din culorile spectrului. Este o poezie de tradiţie existenţialistă, anxioasă, a disperării în faţa neantului, a transcedentului gol, dedus din contemplarea instabilului dublu de umbră al trupului. Divinitatea e devoratoare de umbre – patetic rest ale celui care primeşte odată cu candela ultima porţie de lumină –, în vreme ce figurile părinţilor sunt rememorate în poeme de un patetism nedisimulat.

Inversând scenariul istoriei teocratice a lumii, de la Geneză la redempţiune, poetul vede întemeierea fiinţei sale în căminul parental şi în ordinea afectelor şi valorilor deprinse atunci. Copilul îşi aminteşte de întunericul decupat de veşmintele tatălui, acesta părând a‑i crea o lume din haos. Existenţa sa e acum marcată de sentimentul acut al absenţei tatălui, aşteptat să se întoarcă de ziua de naştere a fiului, redus la o fotografie păstrată într‑o cameră. Ca în infinita substituire lacaniană a trupului tabuizat al mamei (aici şi a figurii paterne) prin alte semnificate ale dorinţei, poetul regizează o neîntreruptă dramă a traumatizantelor despărţiri, dispariţii, absenţe – a iubitei, a cititorului sau a oricărui alt pol de comunicare. Contrar parabolei biblice a bobului de grâu ce cade pe pământ, într‑o societate insensibilă la valoare orice manifestare de nobleţe e o risipă: „de unde să ştiu că seminţele /curg pe arătură fără să treacă/ nimeni cu plugul / de unde să ştiu că şi seminţele mor…”.

(Maria‑Ana Tupan, CONTEMPORANUL,nr.9/2019)   

Daniel Luca, Cărări

========================================

Când drumuri, cu margini pierdute, aleargă spre glasuri în zări,
Oceane de vise veghează, la maluri cu valuri de flori,
Mi-e inima prinsă de dorul, ce rupe din inima noastră,
Cărări selenare de lacrimi și stele cu aripi albastre.

Pătat de cuvintele lumii, mă las pierdut în uitare,
Cad stropi pe ramuri firave, iar timpul acesta mă doare...
Mă rog toamnei tale să-mi lase o carte cu aripi deschise,
Sărutul tău este frunza, ce strigă în noaptea cu vise.

Mă rup în mii de talazuri și nimeni nu știe că-n mine,
Sunt țărmuri ce-mi pun peste suflet, doar urme din șoapte străine
Pun degetul apei pe geamuri, lumina din stradă mă-ndeamnă,
Să cer poeziei iubirea, ce strânge în brațe, o toamnă...
========================================

Revista actualitatea literară, octombrie 2021

Director: Nicolae Silade                                                        




Revista apare la Luigoj, Județul Timiș
Un număr de excepție cu teste de calitate
Semnează unii dintre cei mai buni autori de poezie, proză, eseuri, critică

La rubrica POEZIE                        

semnează:
Elisabetaq Boțan
Mircea Mureșan
Teofil Răchițeanu
Adrian Grauenfels
Angi Melania Cristea

Nicolae Silade, despre:                  

semnul biruinței, liniuța de unire  dintre oameni, și  Dumnezeu
***
Redacția Revistei Extemporal liric 
îi felicită pe toți colaboratori!
***

Daniel Marian: Capătul morții

======================
dacă priveşti moartea în ochi
te îngrozeşti ce poţi găsi acolo
numai pietre roase de suflet

timpul îşi pierde calităţile cognitive
nu mai ştie despre fiecare în parte
ca un serviciu de informaţii glorios

singurătăţile se destăinuie între ele
cuprinse într-un show surd şi mut
din fraze chioare nasc sminteli

care să ţiuie lucind memoriile
unor vârtejuri de toamnă aprinse
când se împacă toate cu fiecare

intuind formula de dezgheţ a minţii
se dumiresc priviri tot mai curioase
ca vinul strecurat prin felii de pâine

şi încă nu sunt atât de singur pe cât
ar trebui să fiu ca să se termine
odată povestea asta cu singurătatea
=======================

Ella Poenaru: 1984


a fost un an important

În anul acela am fost ocupată
Cu admiterea la liceu
Cu stagiul obligatoriu de practică
(3 săptămâni sortare de cartofi, cules de mazăre pe ogoarele patriei)
Cu prima îndrăgostire în secret
Cu decesul bunicii de cancer

Tot atunci tata m-a purtat în brate la ieșirea din spital după o operație la picior
mașina nu circula în duminica fără soț
iar mama ne aștepta acasă cu o supa de tacâmuri
la fiecare ședință UTC îi mulțumeam din inimă partidului
si uneori pe ascuns lui Dumnezeu

Ceva mai târziu am aflat
că 1984 era un an foarte important
din multe alte motive

Vasile Dan Marchiș: Exercițiu 4

  poezie                                                                          

”Pregătește-te să faci ceva special ca astfel
Dumnezeu, să poată dormi undeva
măcar un minut.”
Incredibil, cum a intervenit de această dată muza față de mine!
Credeam că e pe ”invers”,
fără nici o legătură cu literatura
și totuși mă gândeam să pregătesc un pat în care
Tatăl Ceresc să se așeze pentru un repaus pe măsură...
”Ce gânduri fără noimă te pătrund în acest sens,
a intervenit ferm muza,
Crezi că Dumnezeu se odihnește în diverse paturi ca tine
sau ca cei un miliard, două de pământeni,
pentru că aceștia nu pot face nici nu pot spune
ce poate înfăptui Tatăl Ceresc?
La câte are de făcut și de spus Dumnezeu,
se odihnește pe unde apucă...
De aceea fă ceva special pentru el!”
Rămân perplex!
Este pentru prima dată când momentan muza
nu mă inspiră personal cu nimic...
Dar a intervenit brusc:
”La câte cereri și vise deșarte sunt în lume…
Însă cum de veacuri munții așteptându-și pădurarul ideal,
îndurând de toate,
m-ai așteptat pe mine,
m-ai dobândit ca pe o recompensă
sau premiu
nu ca pe un lucru oarecare!
Iată-mă!
Îți ofer posibilitatea să scrii...
Astfel să pregătești cel mai fin pat de cuvinte
în care Dumnezeu
să se odihnească măcar (temporar) câteva clipe…!”

Giorgian Ionuț Zamfira: Pe drumul cu stele

  versuri                                                        

Azi e camera goală și mi-e greu fără tine
Ochii mei te blesteamă, că n-ai milă de mine,
Visul meu de odată s-a schimbat peste noapte
O iubire eternă a prins aripi deșarte.

Din a ochilor rană, azi țâșnesc triste rânduri
Pe sub cerul de gheață sunt doar lacrimi și gânduri,
Amintirea plăpândă cu iubiri de poveste
A pus lacăt la ușă și zăvor la ferestre.

Firu-ntins de iubire avea capăt de-aramă
Într-o seară pustie ai plecat fără teamă,
Că pe lângă iubirea ce-ai purtat-o cu tine
Era inima-mi caldă, drept cadou de la mine.

Și-ai plecat într-o zare, unde nu-i știi culoarea
Peste dealuri răzlețe să îți cauți splendoarea.
Într-un timp unde gerul își privește hotarul,
Ți-ai deschis brațul fraged să-ți îneci tot amarul.

Însă-n clipa aceea amețită de soartă
Te-ai gândit că departe sunt doi ochi ce te-așteaptă,
Iară inima-mi caldă, drept simbol de iubire,
Ai lăsat-o ca șpagă, chiar într-una din zile.

Eu pe drumu-mi cu stele, abătute și grele
Mi-am pus dorul de-o parte și-am privit către ele,
Că de-acolo din ceruri, mi-a zâmbit o cometă
Într-un vis unde viața era mult mai perfectă.

Marius Ganea: Vînt


vîntul rece de noiembrie
înfioară apele negretremură frunzele
oamenii au ajuns să semene cu cimentul
se clatină gri pe străzile goale
și după o vreme
se întăresc
pentru totdeauna
pentru totdeauna

Teodor Dume: Accident

''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''

nu-mi amintesc decât
o linie dublă continuă
şi un melc depăşind
pe contrasens
acelaşi timp obosit
staţiona la roşu
din venele infectate
cu albastru
respira cerul

de undeva de departe
se mai aud paşi
în spatele somnului
câteva imagini scrijelite
pe sânge aşteaptă
începutul zilei

din politeţe pământul
refuză orice privire
şi umbrele se suprapun

Dumnezeu mă priveşte
dintr-o inimă
'''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''

Gheorghe Grigurcu: Răgazul

===========================

Răgazul împunge aerul cum un deget
aburul moale aplaudă geamul deschis
la picioarele patului încălţările încreţite de griji
micul buchet de mimoze în vasul cu apă
ca o melodie tărăgănată la casetofon
tu eşti tu cel cu care se joacă visul.
===========================

Oana Frențescu: E o vreme de varză


e o vreme de varzăde ardei
de struguri
de nuci
e o migrație de galben peste copaci și iarbă
moartea e în aer
mulțimea îl împarte pe Dumnezeu
cerându-i minuni
cu mâinile goale

sfinții din icoane au nimb de aur
credincioșii sunt absorbiți de biserici și moaște
evul mediu evadează din umbra trecutului
cuvintele suferă traversând lumea
pacienți cu spinarea rece încălzesc patul de spital
cineva moare la capăt de A
orizontul e în segmente
albastrul tace
tu taci

Adrian George Itoafă: Alt început

========================

La mașina de scris
degetele unei foste ființe
continuă să bată, atât de bizar
că fuge întunericul
parcurs de clipe netipărite.
Coala rămasă albă, bătută-n zadar
stă mărturie unei imprimări
absurde-n final.
Aparent nimic nu se schimbă
în necunoscut, doar înțelegerea
poate aduce un nou început.
Bate la fereastră o frunză,
cum așteptările unui final de poem,
îmi trece o spaimă și cred c-am pierit
în poezia timpului.
Nu-i nimic, va fi un alt început.
======================= 

Marian Florentin Ursu: Toamna cea mai grea

  versuri                                                         

Mai spune-mi într-o noapte că încă mă iubești,
Trezește-mă când bate un clopot de aramă
Și-n răsăritul rece când torni cafea în cești,
Prefă-te într-o frunză când lumea se destramă

Nu-mi spune că e toamnă și minte-mă frumos
Și spune-mi că e vară și încă-s dezirabil,
Conjugă-mi despre este, nu despre ce a fost,
Cândva între iubire și-un iremediabil

Și-ai să mă minți că-i bine în toamna cea mai grea
Și-am să te strâng la pieptu-mi femeie-nstrăinată,
Apoi am să mă mistui de boala cea mai rea,
Evaporată-n umbra orașului de piatră

Cadar Katalin: Detalii

Nu am cum să mă întorc la mine,
Căci, cheia mi-a rămas la tine
Și nu vreau să fiu hoinar printre amintiri,
Sau anonimul sub zecile de priviri ...

De aceea, decupez detalii din poză,
Ca un preambul banal de proză ...

Din tumultul poveștii, la final,
Sunt doar un nebun sentimental,
Rezultatul unui cutremur emoțional.

La periferia unui vechi mâine.

Postare prezentată

Teodor Dume: De ce, tată?...

Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșat...

Top 10