Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Daniel Marian: Nu mă mai satur de oameni nebuni

=================================
care umblă pe catalige să nu se stropească
preferă să se înfigă-n pământ ca racheta
caută ţinte imaginare într-un tablou cu scântei
şi încă e prea devreme să umble de-adevăratelea
ei îşi trasează umbletul intergalactic imaginar
sunt oameni de hârtie creponată pentru
învelit cerul ce caută să-i sporească în ceaţă
într-o aplicaţie ce se rulează încontinuu
ca un mosor de pe care au fost deşirate vieţi
=================================

Daniel Luca: Porcul îmi dă aripi

=====================
Azi am prima lecțiede zbor
porcul din afghanistan
mi-a dăruit aripile
rugându-mă să nu-l las singur
la greu
ascute cuțitele
le potrivește cu tăișul în sus
pentru orice eventualitate.
=====================

Daniel Marian: Preconcepte, prerogative,, premoniții

(Teodor Dume – „Eu, Dumnezeu şi lacrimi din colţul ochiului”, Ed. Pim, 2021)

De departe extrem, imprevizibil şi greu măsurabil, odată dezlănţuit, fenomenul elegiac are efecte de percutor ori vârtej cataclismic. Impactul poate fi fatal celor dispuşi să rişte în proximitatea unor asemenea practici.
        Perimetrul consfinţit, poemul de sfredelire a memoriei spiritului, cu o cuprindere obligatorie, precisă: „Eu, Dumnezeu şi lacrimi din colţul ochiului”. Altar al jertfirii şi primirii jertfei!
       Dar ce preţ este pus pe capul poetului, atunci când se îndrăzneşte pe sine, ca fiinţă devenit fapt însuşi, oarecum pe o prelungire a firului demiurgic ce poate deveni astfel perfectibil şi permanent ... „Din inima mea cresc/ şi îmbobocesc trandafiri roşii/ în fiecare dimineaţă îi ud cu lacrimi/ (ce poate fi/ mai curat şi mai pur decât o lacrimă)/ le zâmbesc îi ating pentru/ a-şi împlini culoarea din sângele meu/ şi din când în când/ le spun că/ îi voi dărui lui Dumnezeu/ pentru fiecare iubire din zi/ când îmi închid pleoapele îmi închipui că/ strâng între ele toată durerea aceluia care/ i-a plantat şi totuşi/ dimineaţă de dimineaţă/ ne atingem cu tandreţe de om/ înainte de a face asta/ îmi pun lacrima în căuşul palmei/ şi o rostogolesc dintr-o parte într-alta/ până ce Dumnezeu desparte noaptea din zi” (Gestul care desparte noaptea de zi).
        Teodor Dume se circumscrie unei lumi acerbe, în care sentimentele apasă precum vremea rea pe grumazul impropriu unui astfel de supliciu... „În crescătoria mea de singurătăţi/ am descoperit un intrus/ uneori îmi ciuguleşte din palmă/ apoi mă priveşte tăcut/ ritualul acesta se repetă/ dimineaţa/ la amiază şi seara/ am o poftă nebună să urlu/ dar nu pot/ liniştea sângerează prin mine/ durerea îmi colorează pielea/ în oglinda în care mă privesc/ văd doar umbre/ se zvoneşte că moartea a trecut malul/ de partea cealaltă/ Dumnezeu îmi face cu mâna” (Crescătoria de singurătăţi).
        Metamorfic, ritualul acesta al desprinderii de lumea cu ponoasele ei, continuă pe termen nelimitat, cuprinzând mereu alte şi alte forme rezonante... „Am văruit casa şi gardurile/ am întors oglinzile/ am închis uşile/ am pus cheia sub preş/ am strigat-o pe fiica mea/ în gând şi mai apoi/ pe Dumnezeu/ şi am plecat.../ în urma mea doar/ un strigăt de pasăre” (Un fel de rânduială).
        Dispus strategic pentru obiectualizarea a două entităţi colective piezişe, ale contrariilor firii ce fără aceste disfuncţiuni ar putea fi chiar la locul ei vertical, suflul energetic al poetului decantează vibraţii nediscriminatorii dar undeva tot trebuie să se lămurească, altfel poate rămâne aşa ca un nod al destinaţiilor... „Inima mea e un adăpost/ pentru săraci/ unii vin alţii pleacă/ cei slabi par mulţumiţi/ seară de seară/ îl invită pe Dumnezeu/ la cină/ cei lacomi/ (căutători de iluzii)/ fac naveta/ între două lumi diferite” (Căutătorii de iluzii).
        Între flux şi reflux, viaţa luată la întors ca orice călătorie imperfectă, în mod firesc sufleteşte nu te poate lăsa rece, însă lăsându-te tocmai astfel şi sfărâmat şi scurs, în planul fizic acela care te înghite până la noi ordine/-i ale învierii... „Acolo unde am vrut să ajung/ şi nu am ajuns/ cineva cotrobăie/ sub albastrul decupat/ se vede Dumnezeu aplecat pe o carte/ zadarnic mă prăbuşesc pe genunchi/ şi-l rog/ să-mi spună/ de ce nu mai am timp/ dâra de nisip din trupul meu/ atinge pământul/ nu-i bai/ printre măruntaiele lui/ cerul deschide o rugă/ pentru ziua/ în care/ centrul universului/ va trece prin mine” (Doamne, de ce nu mai am timp).
        În note caracteristice potenţând o manieră autentică, Teodor Dume perseverează conştient, consacrând o lirică de reală amplitudine, cu priză la adepţii de existenţialism catalizat în sonorităţi blânde ori abrupte.

Ionuț Caragea: Arta este Dumnezeu


când un pictor vede o culoare
cum se scurge dintr-un curcubeu,
pe-a sa pânză tot ce îi apare
e pictat de bunul Dumnezeu.

când spre tristul muzicant adie
note ce-l transformă în Orfeu,
pe a sa sublimă melodie
o compune bunul Dumnezeu.

când un sculptor scoate cu migală
dintr-o stâncă tainicul trofeu,
pe a sa iubire ideală
o sculptează bunul Dumnezeu.

când poetul scrie-o poezie
într-un dor de maxim apogeu,
tot ce se așterne pe hârtie
este scris de bunul Dumnezeu.

Marius Tirla, foto: Oradea în imagini

 Hotel Continental, Oradea, 2022


Paulin Boldiș: Alt miracol

=========================
Senzația pe care-o am acum
e că mă uit la viață ca la teatru
și toată existența mi-o rezum
la ce se-ntâmplă între opt și patru.
Mă văd înconjurat de somnambuli
care se mișcă într-un fel de transă,
nu-s negativi, nici pozitivi ci nuli,
să rezonez cu ei, n-am nici o șansă!
Amorfă le e starea ca un clei,
de nimeni și nimic nu le mai pasă,
din tot acest melanj fără idei,
motive n-ar avea deloc să iasă.
Că-i mai comod să fii neimplicat,
să nu faci nici un fel de observații,
polistiren inexpresiv și plat,
politicos, corect în conversații...
Un surogat e felul cum trăiesc,
biet privitor la marele spectacol
și nu-nțeleg de ce mă amăgesc
s-aștept să se întâmple alt miracol.
===========================

Marius Tirla

 Oradea în imagini, de Marius Tirla















Oradea, 
Crișul repede,
martie, 2022







Carmen Șendroiu: Mov de liliac


iubire cu buze de april,
obraji de mac și zâmbet de copil,
să izgonim tăcerea
ce ne-osândește tihna,
ne târguiește dorul
-nu-și recunoaște vina-
sălbăticiunii să îi venim de hac,
s-o otrăvim , iubire,
în mov de liliac!
să luăm o-nghițitură,
plină, din licoare
firitisim tăcerea
cu ochii strânși, la soare
și s-o luăm mereu
de la-nceputuri
mai presărând și auriu
din aripe de fluturi
și fiindcă lesne fost-a cucerită
și-i e miasma neagră suferindă,
ne-om amăgi, iubire,
că i-am găsit de leac
otrava ne-ncepută
din mov de liliac...

Ottilia Ardeleanu: Chip


am câteodată acest chip
înăuntru se petrece poezie
scriu și îmi dau seama de eroziunea ei
încep să curg la vale
în mare algele mă primesc oratoric
căluții crabii meduzele
celelalte fac din cuvinte nisip
pentru formele mele de femeie prin care
au trecut ani
mai ales griji
dragostea a păstrat în staniol bucăți dulci
pentru când inima o ia în legea ei
scriu doar valuri turcoaz
soarele se petrece dimineața ca nasturele de la sacou
îmi închei gândurile
încă e rece când trebuie să las în urmă patul gol
trec prin lume posac
în timpane e război
pot oricând să cad de gloanțele rușinii că exist în civilizația absurdului
nu mă simt om ci o materie la întâmplare
una care curge în lacrimi
și dispare
în crăpătura dimineții
un buncăr
fac foamea și setea de christos

Violetta Petre: Clipă sublimă


Mă dăltuiesc secundele nebune, ca pe o stâncă ce o roade ploaia
Doar că pe mine vor să se răzbune, că nu îmi sting în niciun fel văpaia
Ce încă-i trează-n inimă și sânge, un foc bengal șerpuitor prin vene
Și arde lacrima și-amurgu-l strânge în umbrele ce-aleargă prin poiene...

Pe brațe-mi înverzește firul ierbii și seva crudă îmi inundă sânii,
Când boncănesc, mugind de poftă cerbii și se nuntesc pe unde vor păunii...
În iriși rogvaivu-și cerne movul prin sita unui cer cu ochiuri dese
Să-nnobileze dorului alcovul cu irizații din astral culese...

Sub tălpi pământul zemuiește-a viață și simt cum urcă-n mine pe sub piele,
Îmi înfloresc primulele pe față și mă avânt în dans nebun de iele...
De-atâta primăvară, în clepsidre se-oprește timpu-n unghiul mort al vremii
Nisipul se ascunde în cilindre, să nu îl risipească-n vânt boemii...

În orologii s-a-ntrupat tăcerea, e-o clipă sibilină de visare,
Adun în poală stele din căderea bucăților de roți din Carul Mare...
Arunc în asfințit cu versuri albe și rima o păstrez pentru vecie,
Înșir la gât metafore în salbe, să am merinde pentru poezie...

Elena Volcinschi: Numai tu

=======================
Iubite,
Numai tu, tu poți întinde,
Mâna pentru a mă cuprinde
Când m-ascund prin ierburi-nalte,
De talpa de vis calcate,
În verdele loc ce știe
Când dor îmi trimiți solie.
Unde te-adun fir cu fir
Și-n vis de dor mă prefir,
Sub praf scuturat de stele
Când visele-mi sunt rebele…
Ori sub soare-aprins de-amiază,
Când m-alinți cu aripi de rază.
De mai am câte-o tristețe
Vii cu clinchete glumețe,
De mă trădează chemarea
Tu-mi dai binecuvântarea,
Iar, din vise tremurate,
Când nu dorm la ceas de noapte
Vii în gând pe aripi gingașe
Și cu vorbe dragălașe,
Ca în zori când mă trezesc,
Doar la tine să gândesc…
Ziua mai ușoară-mi pară,
Pân’ ce vii iar către seară…
Iubite,
Numai tu mai poți întinde
Mâna pentru a mă cuprinde…
=========================

Elza Hansen: Valea Plângerii

Doamne, în rugă vin aproape de tine și mă pronunț:

Ce trebuie să fac ca să iert? Nu îmi cere la sinele meu
să renunț!
Lacrimi curg...
Și dacă...
Atunci, ține inima mea în pieptul tău
Când Valea Plângerii am să parcurg...
Ai fost supărat, atât de aproape te simt, însă de văz neajuns,
pe cealaltă parte a orizontului îndepărtat de ochi ascuns...
Tata întreabă:
- Cum să iert?
Pe patul chinului duhul mâniei dă-n oala iadului
Orgoliul lui fiert capacul de mult a sărit,
aduce toți demonii cu tancuri blindate în Răsărit...
- Alege tată, așa se iartă!
Nu sentimentul e a iubirii poartă! Alege un pas către pace!
Pentru sufletul tău, al generației tale și viitorul meu
Iar restul, într-un sfârșit va veni din inima lui Dumnezeu...
S-a săturat depărtarea, duce dorul de copiii abandonați
Tot ea s-a săturat și de sine presată de cauze pentru care
animus
umerii grei istoriei își încovoaie defensiv, agresiv, obsedat
Cară în spate vești de războaie, posedat...
Aud vocea divină cu timbrul care
Kierkegaard auzise i-uri vibrate pe portativul sufletului
cu note precise
Aminteau de-a matricei universului roți
”Trebuie, nu fiind că trebuie dar fiind că poți!”...

Valea Plângerii e trecătoare și drum și fir de nisip în clepsidra
timpului, unde odată trecut se preface scrum
De aceea doar voința urmează pașii iubirii...
Angajamentul e elementul știrii
Steag fluturat conștiinței, altarul i-a luminat
Genunchii iertării s-au plecat

Geo Vasile: Piatra Arsă/Pietra Arsa*

 Piatra Arsă

Fluvii de timp au trecut neobservate
în timp ce tu aici aşteptai ca Piatra
Arsă* de focul rece al securilor lunare
figura salvatoare de care te lega un
jurământ, acel tu aşteaptă şi-acum
buimăcit, după ce a sărutat istoria
maşteră pe gură în dezolanta provincie
sud-est europeană, zisă ghetoul
paralelei patruzeci şi cinci, sosirea
strămoşului analfabet, graţie căruia ai avut
un tată, o mamă, fraţi şi surori, vei fi din
nou cu ei, în sfârşit liber, neînfricat, demn
să te joci cu ei în groapa comună
de-a macii şi buburuzele şi jocuri de noroc,
recitând un coup de dés n’abolira jamais
le hazard şi mai ales l’après midi d’un faune

Pietra Arsa*
Torrenti di tempo passaron inosservati
mentre tu qui attendevi come Pietra
Arsa* dal freddo fuoco delle falci lunari,
la figura salvifica a cui avevi fatto voto,
quel tu attende pure ora stralunato,
dopo aver baciato la storia matrigna
sulla bocca nella squallida provincia
sud-est europea, detto ghetto sul parallelo
quarantacinque, l’avvento dell’illetterato
capostipite, che fece sì che tu abbia un padre,
una madre, fratelli e sorelle, sarai nuovamente
con loro, finalmente libero, impavido e degno
di giocare nella fossa comune ai papaveri
e alle coccinelle, giochi d’azzardo, recitando
un coup de dés n’abolira jamais le hazard
e soprattuto l’après midi d’une faune
* nome di una vetta della catena montuosa dei Carpazi

Nely Vieru: Dacă ploaie...

(Album Universuri paralele)

Dacă lună ai fi
ce mult te-aș iubi,
nopți la rând fremătând
eu luceafăr arzând
ți-aș compune poeme
până în zori de zi.

Dacă vânt tu ai fi
din copacul etern
doar o frunză aș fi
și în gându-ți mereu
aș pluti .

De s-ar face doar noapte,
cerul tu de ai fi
din universul departe
doar pentru tine eu
aș străluci .

Dimineață de-ai fi
iarbă eu , roua ta -
zori de zi străvezii
aș sorbi !

Dacă ploaie ai fi
ce mult te-aș iubi !
M-aș face pământ
să-ți sărut rând pe rând
fiecare picur curgând

Și apoi ,însetat ,
dacă ploaie mă plouă
cu fiecare boabă de rouă
m-aș zidi legământ !

Gheorghe Apetroae: ANIMA MUNDI sau DESPRE UN ADEVĂR

Forţa sufletului nu este de ajuns fără cunoaşterea adevărului, Rene Descartes P.S. XLIX (49)

Pe când simţirea amiezii o sorbi din al secundei pocal
şi cercul i-l rupi, înşiroind-o curată pe frunţile stelare,
ochii ei de vultur: ruguri săgetând primăveri în altare,
hăruiesc vieţile în duhuri ce cresc din fiecare floare...

Pe osia de lut crinii aprinşi în fiorii clipelor se desfloresc,
nefiinţa la trecerea în fiinţă, din genunchi se ridică,
să o săruţi clară-n oglinzi, pe braţe, ca pe o zână s-o porţi:
clipe în ploi de stele, a ismă mirosind, a linişte peregrină...

Ea, pajura în zi, să se întoarcă solară și austră în aripi
în lumina visului tău să zboare la slobozirile vămii în mit
sub nori apoteotici i-ascunsă, în destramări, e-n buiecii,
stăpâna oricărei vieţi, lumină în duhul pământului plâns...

Da. Zorii ruginiţi de lipsa amiezii sunt prăfuiţi cu vrere,
prin fire unduiesc plăceri nebune în ierbi, să le adulmeci,
pe crug să-l irizezi adamic și-n noima ploilor rebele,
cu ochi sub pleoape-n lăcrimaţi de umbre şi de stele...

Clipei îi sorbi simţirea curată și gândul: ambrozie-n pocal,
cuvintele sângerânde-n amiezi le zideşti în temple solare,
pe TOT, în tine şi oriunde dedus, îl hăruiești cu adevăr și mister,
răgazul i-l pipăi hapsin şi i-l scoţi de sub lespezi de cer…

Da. Tu, te înalţi în tulpină de cuget şi-nlăcrimezi senină,
susuri cu sânge-n amiezi pe cântec de izvoare celeste,
curgi înflorită- buchete de raze pe văi buiece-n buiestre,
Tu, anima mundi, trecerea -n clipă, liră stelară divină…!
(Sibiu, 11.09. 1989)

Vasile Culidiuc: Pe urmă alerga

==========================
fără să facă zgomot și se vedea
semiîntunericul era până la brâu
lingea apa rece de spuneai că are
o sete diabetică care își făcuse
un fel de culcuș în gura lui știrbă
simțea rușinea cum a trecut prin
corpul lui slab uitat de ani
uneori limpăia câteva glume sau
un sirop verbal îngrozitor de fals

în timp ce alerga o luase pe drum
ocolit de lumina felinarelor
ajunsese într-o hală de procesat
idei extravagante agățate pe ultimul
vagon de dormit de tablă ruginită
în timp ce vântul șuiera în locul
locomotivei trase de dulăii albi
===========================

Giorgian Ionuț Zamfira: Ceasul despărțirii


Se zbate ceasul despărțirii și mor secundele-n grădină
Mi-ai fost o rază de lumină în locul sfânt al amintirii,
În trupul meu sunt ploi de toamnă și peste ochii mei cad pietre,
Un foc în patruzeci de vetre, să te-ncălzească scumpă doamnă.

De azi sunt pom, iar tu ești floare, ne dojenim sub clar de lună...
Iar când se iscă vreo furtună, cerși-vom razele de soare,
Sunt măr sălbatic, tu o pară, deși sub scoarță suntem rude
Același untdelemn de dude cu care ne-am hrănit o vară!

Se zbate ceasul despărțirii și vom vorbi în somn de-acuma!
Pe trupul tău se-așterne bruma, în mine, flacăra iubirii,
Se va aprinde peste noapte și va cerși o altă gură,
Lipsită de dureri și ură, cu care voi vorbi în șoapte.

Rămân același tip simpatic, ferește-mă de-a ta iubire,
Ramai o dulce amintire, căci drumul ne va fi tomnatic,
Împrăștie în zare dorul cu care ne-am iubit o viață
Și am trecut prin nopți de gheață, să alungăm din cale, norul.

Eu știu că inima din tine, mă va iubi pe veșnicie
Trăiam aceeași poezie, fără să mă gândesc la mine.
Am fost sortiți să rupem firul, cu care ne-am legat de soare,
Iubirea noastră astăzi doare, fără să știm cine-i emirul.

Ne-mbolnăvim când stăm aproape, ne vindecăm printre perfuzii...
Trăim povestea cu iluzii, având oceanul pe sub pleoape,
Durerea noastră-o să ne-ngroape, că zi de zi avem contuzii,
Urmăm o cale cu transfuzii, trecând prin sute de potoape!

Gherase Laurențiu Cristian: Toți venit-au să te vadă...


La mormântul țării mele,
Au venit pe rând, groparii...
Să culeagă toți stejarii,
În buchete de surcele...
Să-și prezinte-n gând omagiul,
Rupt în plânsuri pe morminte
Ce se-ntind în naufragiul,
Țării mele... fără minte...

La mormântul țării mele,
Stau lăcuste să privească,
Spre aceia ce-au să crească,
Pe țărâna dintre stele...
Au să facă-o rugăciune,
Să-i audă tot poporul,
Cum le tremură fiorul,
Înmuiat în stricăciune.

Au venit pe rând și brazii,
Spre pământu-i să se-aplece,
Devenit puțin mai rece,
Căci ne-au năpustit nomazii...
Migratori ce stau în fruntea,
Țării mele fără glasuri,
Unde și-au făcut popasuri,
După cum îi duce mintea...

Au venit și toți salcâmii,
Ori... doar umbrele rămase...
Din mărețele foioase,
Unde hodină străbunii.
Fiecare se mirară,
Cum de glia noastră zace
Și poporul nostru tace,
Bându-și lacrima amară...

Au venit și scriitorii...
Șchiopătând, fără de pagini,
Doar cu sute de imagini,
Adormite-n spuma mării...
Fără pene ori condeie,
Doar cu spuma smoalei plânse,
Din durerile lor, strânse
Și din mama noastră, zeie...

Toți venit-au... câte-o floare,
Rătăcită prin grădină,
Dar întreagă-n rădăcină,
Să o-nfigă-n lutu-i tare...
După care lacrimi grele,
Se-adunară să stropească,
Lutul smuls din dulcea boască,
A pășunii țării mele...

Printre bocetele mării,
Am venit și eu din vale,
Cu durerile-mi de șale,
Să-i îndrept șira spinării.
Las un mugure-n mormântu-i,
Învățat cu lacrimi multe,
Să se-nalțe și s-asculte,
Înviind din morți, pământu-i.

Să se-nalțe până-n ceruri
Și din el să înflorească,
Pagini, plebea să citească,
Scuturându-se de geruri.
C-au venit toți la priveghiul,
Țării mele zbuciumate,
Întrebându-se cum poate,
Să se-nalțe iar cortegiul?

Din durerile ce vrut-au,
Să-mi anime toți groparii,
Eu rămân lângă tâlharii
Ce pământ pe mine pus-au.
N-au știut ce-o să-ncolțească
Și-acum stau la rând să muște,
Din înaltele-mi să guște,
Încercând să le-otrăvească.

La mormântul țării mele,
Rând pe rând vin toți nebunii,
Tulburați de gustul lunii
Și de ramurile-mi grele.
Cum se miră toți odată,
Observând cum se ridică,
Din cenușă-o rămurică,
Să-și înalțe glia-i dată.

Adunați-vă cu mine,
Scriitori, soldați și stele,
Să aprindem țării mele,
Regăsirea sa de sine...
Căci groparii încă sapă,
Tot punând câte o cruce
... Hai să nu-i lăsăm s-apuce...
Să mai sape înc-o groapă!

Ștefan Doroftei Doimăneanu: Steaua mea


Lângă Urse, Andromede, sau Luceferii de jos,
Pe strada Căii Lactee păşesc iute, curajos,
Căutând cu stăruință prin saloanele de bal,
Steaua mea, cea călăuză în destin și ideal.
-
Vreau să stăm în prag de noapte la un păhăruț de vin,
Să-mi asculte bucuria, să ciocnim cu glas divin,
Și din tainele ursirii, privind lung spre depărtări
Să-mi adune viitorul dinspre cele patru zări.
-
O găsesc îngândurată lângă luna de cristal,
Așteptând noi ursitoare să le treacă prin portal,
Ca în dansuri rituale cu magii pe nori pictând
Să pornească stropi de geniu peste muritori de rând.
-
Îmi clipește lin șăgalnic, cu sclipiri de diamant,
Tartorii iadului cosmic ne privesc dur, arogant,
Iară nove hămesite ce se-ascund prin găuri reci
Sorbind lacome, genune, stau la pândă pe poteci.
-
Steaua mea din nori surâde, pân' la lacrimi hohotind,
Se îndreaptă către mine prin abisuri șerpuind,
Îmi întinde cupa plină cu-mpliniri și cu noroc,
Iar apoi se depărtează pe cărări de jar și foc.
-
Acum umbra îndoielii mi se spulberă-n neant,
Viitorul se-ntrezare eclatant și captivant,
Pe fuioarele-mi din gânduri clipele s-au recompus,
Zburdă iar cuvântul liber, steaua mea nu a apus.
-

Nr: 5-6(68) martie 2022

Revistă de Cultură, Artă și Literatură      NR.5-6(68) 2022          Apare bilunar la Oradea/ RomÂnia  ISSN 2667-5620  








Redactor-șef: Teodor Dume (Romania)  
      Redactor: Petruța Niță (România)                                       
 Redactor: Mioara Băluță (Romania)
          Redactor: Aurelius Belei (România)    

       Cum să depășești limita, când limita ești tu însuț        (Gheorghe Grigurcu)

====================================
Mulțumim tuturor colaboratorilor!
* Revista se poate accesa prin Google
* Selecția textelor, în vederea publicării, se face din Extemporal liric - grup
* Cei care postează cu mențiunea *drepturi de autor rezervate, nu vor fi publicați
Sprijin financiar, benevol: DONAȚII,  Cod IBAN RO76BTRLRONCRT0621981301 Banca Transilvania, Filiala Oradea. Titular: Teodor Dume
    În acest număr semnează: Nichita Stănescu, Gheorghe Grigurcu, Ana Blandiana, Daniel Corbu, Ionuț Caragea, Nicolae Silade, Geo Galetaru, Geo Vasile, Dragoș Vișan, Florin Tănăsescu,  Nicolae Nistor, Cezar C. Viziniuck, Igor Ursenco, Oana Frențescu, Daniel Marian, Cornel Florin Cubleșan, Iulian Iuri Lorincz, Vasile Culidiuc, Teodor Dume, Petruța Niță, Elza Hansen, Cadar Katalin, Aurelius Belei, Florin Alexandru Stana, Mioara Băluță, Cristina Ștefan, Veronica P. Lerner, Gina Zaharia, Ottilia Ardeleanu, Violetta Petre, Vasile Dan Marchiș, Dumitru Ichim, Ștefan Popa, Nely Vieru,  Nelu Cazan, Camelia Boț, Lilioara Macovei, Nicole Sere, Pande Ionuț, Badescu Alexia, Petre Stoica, Ina Dumitrescu, Beatrice Alfred/Alice Puiu, Vasile Ionac, Ștefan Moldovan, Mirela Cocheci, Ileana Vlădusel, Elena Liliana Știrbu, Luminița Giurgiu, Alexandru Berceanu, Rotariu Dorel, Șoimaru Mirela, Horga Mihai, Luminița Giurgiu, Ioan Ganga Pahon, Dincă Cristian Ovidiu, Marin Rada, Viorica Crecan, etc.

Daniel Corbu: Prolegomene de șoapte

Zicea: toate uşile dau în haos
Şi mai zicea: nimeni n-a văzut mormântul
unui cuvânt
Şi mai încă zicea: stai singur ca o uşă săpată în ziduri
râvnind mereu orizontul de după orizont
trece adevărul dintr-o cameră în alta
şi te ignoră
trece umbra morţii şi te sperie
pas encore, Monseur Le Best Daniel, pas encore!
Zicea: şi mormintele călătoresc
Şi mai zicea: nu-l uitaţi pe cel care-şi are
mormântul în mare!

Şi mai încă zicea: cel ce-ţi opreşte moartea
                                                      la fiecare răspântie
cel care-o alungă mereu la doi paşi mai încolo
te va uita într-o zi!

Ionuț Caragea: Scheletul cu două întrebări



scheletul meu
are doar două întrebări
prima: cine sunt?
a doua: încotro?

în jurul acestor întrebări
carnea uscată a cuvintelor
sângele închegat al iubirii
sufletul adânc al metaforei
coperțile fine și lacrima care
readuce totul la viață


da, ați aflat
eu sunt cartea care vă vorbește
când absentează poetul

Suflet de primăvară: Ana Blandiana

Ana Blandiana,(născută Coman; în 24 martie 1942) cunoscută poetă din generația ’60, reprezintă o personalitate marcantă în literatura română contemporană. După Revoluția din 1989, se implică și în viața publică din România.

Copilărie

Din oglindă mă privea un trup firav
Cu claviatura coastelor distinctă,
Inima-apăsa pe clape grav
Şi-ncerca să-apară în oglindă.

N-am văzut-o niciodată, dar ştiam,
Ca-ntr-un joc de-a baba-oarba, că-i ascunsă
(Precum inima salcâmului din geam
Coşul pieptului de crengi o face frunză).

Mă-ntrebam de unde l-a-nvăţat şi dacă
E aievea cântu-i uniform,
Şi ca nu cumva în somn să tacă,
Mi-era frică seara să adorm.

Cuminţenia pământului

E mare, greu de urnit şi răbdătoare,
Dac-o loveşti durerile sunt simţite dar tac,
E mare, de-aceea poate să stea nemişcată,
Poate să vorbească doar o dată sau de două ori într-un veac.

Ştim că există, trupul ei mare
Ştim că ne sprijină dacă-am greşi,
Ştim că nu poate să moară, că lângă sânii ei
Putem să ne-ntoarcem copii.

Şi-atunci când aerul se va face cald şi mătăsos între noi,
Când nu ne vom teme unii de alţii, de vânt,
Vom şti că vorbeşte Cuminţenia pământului,
Cuminţenia acestui pământ.

Șoimaru Mirela: Tu ești ca talismanul sfânt


Tu ești ca talismanul sfânt​
Ce stă la gât o veșnicie...​
Cu timpul facem legământ,​
Să îl trăim în armonie!​

Și dacă piatra pe-un mormânt​
Păstrează amintirea vie,​
Tu ești ca talismanul sfânt​
Ce stă la gât o veșnicie...​

Și dacă-n cer și pe pământ,​
Sau poate-n altă galaxie,​
De-aș fi un fulg zburat de vânt,​
Eu mă voi dărui tot ție!​

Tu ești ca talismanul sfânt...​

Lilioara Macovei: A doua radiografie

==================================================
în noile declarații disperate
se cuibărește o altfel de frică
rupe din creier
sfărâmă inimi
locul de ascuns este ocupat de incertitudini disperarea nu este înșelătoare
și cortegiul cu speranțe taie în noi
făcându-ne pachete inerte
nicio amintire plăcută
nu-mi dă mâna de un an
între timp mi-am pierdut cumpătul
ca niciodată între limite
vicleșugul se îngrașă
poate că lipsă fiind deznădejdea
fi-va uitată
doborârea aceasta nu va fi nimicire
DOAMNE
================================================

Dragoș Vișan: Scrisoare din Mariupol


Mașa mea,

pentru o lume întreagă
rezist eu pe baricade
de trupuri zdrobite
în orice clipă
respir adânc
aerul cu gudron
barem să plec în pace
și eu
Să fii Mașa mea singură
sănătoasă
fugi te rog
cum ți-am spus
cât mai departe
de suflul exploziilor
du-te și peste orizont...
nici pe Marte
nu mai e nimeni
în siguranță

Camelia Boț: Haiku


Felii de lună-
sărut printre zăbrele
sigiliul vieții.
*
Mesaj din trecut-
scrisoare rătăcită
în privirea ta.
*
Cuvinte calde-
primăveri înflorite-n noi
poarta iubirii.
*
Flori de lămâie-
fluturi cu chip de îngeri
zbor înlănțuit.
*
Trifoi norocos-
printre file de carte
iubirea noastră.
*
Zbor de rândunea-
printre norii cei cuminți
altarul azur.

Nelu Cazan: Suflet în...tăcere


Te crezi cu-o treaptă mai domn
Te crezi mai deştept decât eşti ?
Nu asta te face mai OM
Dacă-în sufletul tău,asta gândeşti.
Crezi că eşti mai presus decât mine ?
Părinţi şi copii am şi eu,
Mi-e milă străine de tine
Mă rog pentru sufletul tău.
Te crezi cu o treaptă mai domn
Când unii şi alţii te laudă într-una ?
Învaţă întâi să fii OM
Şi lasă de-o parte minciuna.
Te crezi mai deştept decât eşti
Uităndu-te de la înălţime ?
Ai grijă să nu ameţeşti,
Să nu cazi mai jos decât mine.
Eu,nu sunt nici domn, nici deştept
Am treapta destinului meu,
Pretenţii nu am de Poet
Sunt doar ce a vrut Dumnezeu.
Ştiu că te-închini ca şi mine
Mă iartă dacă acuma greşesc
Dacă sufletul tău asta-ţi spune
Străine,fii sigur că-am să te iubesc.
Mândria,prea plinul de sine
Invidia,ura,minciuna,
Nu încape în suflet la mine
Că nu le-am iubit pe nici una.
De nu te simţi lezat,tu iartă-mă străine
Avem cu toţii suflet,copii şi..chiar părinţi
Fii bun întotdeauna,fii bun şi azi şi mâine
Şi nu mai încerca,zadarnic să te minţi.
Şi prin ,,gunoi" sunt perle şi le vezi,uneori
Dar au valoarea lor şi eu nu o contest,
Valorile-s postum,acum şi adeseori
Păcat că prea târziu,le spunem ,,Te iubesc"

Luminița Giurgiu: Vedeți de-o umpleți


atât de fragil se clătină cuiul rănit
măsea de minte peste soroc înfiptă în scară
nu te urca
și nu coborî cu spatele
către frunze
e o fisură zimțată-n trotuarul
necopt, dar plesnit
ca un călcâi tânăr, muncit de neiubire
de ce-om sta înghesuiți toți acolo
de ce privim sângele șiroind cu ochii
în lingură
de ce tremură aerul și el nu se îndură,
îmi clănțăne dinții
o frunză cât jumătatea de lună mi se
lipește spartă, pe gură.
și arborele se aplecă timp
de o sută de vieți agățându-mi
de lobul urechii copilul
cu scară cu tot
spărtura din trotuar vedeți
de-o umpleți.

Horga Mihai: Patriotism local


În urbea noastră nu avem metrou
Și nici nu cred că vom avea-știu bine
Dar dimineața, cel puțin un ou,
Cafea va fi și câteva măsline...

În urbea noastră nu avem tramvai
Și nici nu cred că vom avea vreodată
Dar sfânta mămăligă încă, mai
O vom avea-n ceaunul de pe vatră...

În urbea noastră n-avem troleibuz
Și nici nu cred că vom avea, desigur
Dar vara vom putea mânca harbuz
Iar toamna face-vom cură de struguri...

Și totuși urbea asta nu aș da
Pentru nicio metropolă din lume
Am visele aici, familia
Și tot ce am realizat-anume!..

Ileana Vladusel: Sângeriu


florile înfloresc sângerii,
mamele plâng jelindu-i pe copii
cu lacrimi roșii, roșu a devenit modul nostru de a fi
diminețile sunt roșii cum roșii la fel
sunt visele nopții cu gust de șrapnel
nuanța aceasta sângerie
a îmbrăcat lumea în culoarea rănilor iar brazda din glie
e plină până la refuz,
sufletul omului rătăcește confuz
și, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat,
primăvara și ea, tot în roșu s-a îmbrăcat
războiul acesta a reușit să ne unească pe toți
în aceeași durere, grafit pe peretele vieții, de neșters
sângerie e clipa, apa mării și nava ce duce
pasageri clandestini spre un război fără cruce
culoarea sângerie nu are nimic glorios în ea
particule de cenușă acoperind viața
amestecate cu răni ce nu se vor mai vindeca
și ce primăvară frumoasă se întrezărea
la fereastra acestei lumi... ne vom mai întâlni vreodată cu ea?
iluzia unui verde ce va veni
va rămâne mereu porte bonheur, alungând sângeriul din zi
sper că la frontieră vor înflori
cireșii de mai, nu lacrimi în ochi de copii!

Geo Vasile: Cu femeia aceea începe


și Iiada, ziceam deci femeia
aceea privea cerul printre
pinii ce plângeau cu lacrimi
de rășină parfumată, a venit
spre tine te-a mângâiat
pe obraz, ca într-o scenă de
balet, ai fi urmat-o și-n iad
dus și-ntors, era prima oară
când simteai că te vede
cineva, că te văd niște ochi
verzi gălbui, guave necoapte,
îti văd și inima mi-a spus,
arterele, arteriolele, totul.
nu era nevoie să ti se infiltreze
lichid de contrast, vedeam
oricum, pentru tine nu se mai
poate face nimic decât un miracol
chiar pentru asta am venit să-ți spu

Petruța Niță: te așteaptă un pat de iertări și condamnări

================================================
dacă te vei întoarce
bate ușor în ușa mea
să nu cumva să tulburi iertările trecute
dacă nu deschid
dincolo de tăceri
vei afla răspunsurile fără întrebări
rămase în patul disperării
plin de cât amor o tot atâta ură
știu însă că vei pătrunde prin ziduri
cu puterea unui descântec
pregătit de condamnare
nu-i nimeni mai mare judecător ca tine
Dumnezeu e puțin plecat în vacanță
și dacă nu (te) mai respir
roagă-te pentru mine
================================================

Elza Hansen: Curcubeu

1. Mă iartă, de vrei chiar din viață poți să mă iei

Greșesc gândind oare, ce-ai vrut să spui
Cu ce megafon ai trântit lumânarea mea suflet
În fașa luminii ce gaura neagră înghite știrea?
Din tot ce zidesc cu a mea fantezie
Cad dimensiunile "unde naufragiat doar ajung pretinzând că iubesc"L.Cohen
Măcinată de dor, de-un cumplit
imposibil finit
Căzut în al meu cu semnătură design interior ”Dumnezeu”
Sufletul se căiește:
- Te rog în culorile curcubeului
Fiicei tale vorbește!
Dacă prezinți putere minții și inimii mele
Îndurare durerii să lași!
Nu cu semn exclamator poruncitor
Doar autoritar duhovnicesc glas
Te implor dă-mi o ultimă clipă de pace
Lașitatea la o parte să las!
Dă-mi putere să înfăptuiesc ce e corect
Măcar în al unsprezecelea ceas!Spin
Din tot trandafirul divin
Oare nu Tu, Divin Creator și pe acela mi-ai dat?
Al meu suflet e fără rușine pe genunchi la al tău altar
Din cel mai profund gând
La altarul divin
Canal ție aici și acum eu mă las
Văd viața, ciripitul păsărilor dimineața
Dar amenințată global
De ceva în substraturi pe mai multe planuri
Ochi stelar vede ce irisului meu îi este nevăzut
Pe un plan e bolnavă Planeta Viral
Tu îmi spui cu limbi de foc:
- Echilibrul și lumina sunt bolnave în oameni, spiritual!
Val după val
Duce spre mal
Albastrul voal
Galben luminii
Pe o masă în vis
Cu o față de roșu
Matrimonial
La la la la la Al
- Mă cobor printre voi
Parcurgând viermuit
Din coșmar în coșmar
Holograma undelor tremură paranormal

2. Virtualul război intracelular s-a mutat pe frecvențe reale...
În oglinda portalelor trei dimensionale
- Neștiind altfel decât scriindu-mă ție în rugă
De bun rămas
De e astfel să fie
Îmi las ruga și plânsul în acest poem
La altarul unde toți oamenii de bine
Treptele lumii închină
Ecumenic doar o inimă
Genunchii se pleacă
Au ajuns lacrimile până la măduva oaselor luminii
Pământul plânge spre cer
Urgia vărsată
Impactul otrăvii turnată...
Chiar dacă mi-e teamă
Să ajung acuzată
Cer putere să mai cred în ce îmi vei arăta!
Cum și unde să găsesc ce să fac?!
Ce-aș putea decât deja fac?
Purtând botniță pentru tot ce o pandemie implică
Țin aproapele meu la distanță fizică
Mă spăl pe mâini la nesfârșit
Pe când a lumilor toate amvoane
Se spală și ele ca Pilat
Pe mâinile lor iresponsabile de orice păcat...
Așteptând moartea Oare adaug sau iau vieții ceva ce-a mai rămas?
Poate fi mai mare risc decât moartea, de am să tac?
Chiar de va fi și sfârși-vor aceste gratii în fâșii peste gura mea
Mărturie las lumii golită de umanitate
Umbra sub sceptrul de-a pune mâniile pe putere
Îngrădind a mea libertate
Obsedate în dreptul tribunelor lor
Ce curând vor fi goale
Manifestul acesta și inimii obosite de atâta moarte
Se lansează și cad pe-ale tale brațe
Golului din teama de Tine
Doar de tine, Doamne
Mă las căderii în lumina și groapa acestui poem
În rânduri de lacrimi...
Văd ceața copiilor fără viitor
Ruga acesta de protest
Impotriva suferinței nenecesare
Din dragoste îți mulțumesc
O ultimă suflare prin a Ta îndurare
Să lași în Univers
Drum poeziei sigil îi pornesc
Nu e ușor
Într-o plasmă de cerc mă pășesc
3.Cerul mă strigă percepției Newtoniane

Gama muzicii șapte popas
Ritm cu pauză duminica pământescului ceas
Trăiesc frică în tremur dar accept
Strâng în piept tot mărul din al vieții pom
Mă trăiesc cu tot ce trebuie să simt fiind om...
Văd culori începând cu cea roșie
Speranța Cinematografie simbolică pe a realității alb-negru ecran
Nașterea-moartea-renașterea
Pare cod decodat conștiinței din mintea atlas
Portocaliul să fie al soarelui zâmbet Desenelor din copilăria ce în urmă-am să las
Roba călugărului când cheamă din est
Îmi adună-ancestralul și îl bate pilon dorului
Meditând cu elan
Regăsind în neființă ființă
Transcedentată
Frica spulberă formațiile găurilor negre de van
Ala-bala-Portocala!...
Sigur sfârși-voi pe acel balansoar
Jocul cu soarele printre degete
Imaginează fără de ramă
Vocea bunicii agață inimii mele icoană
Galbenă este lumina când viața în ea seamănă și seceră
Dar între timp crește Dansul ce nimeni nu vrea să-l danseze
"Toată lumea vrea să ajungă în rai
Însă nimeni nu vrea să moară"
Îmi reamintește Søren Kierkegaard
De durerea trăită profundului Eliade
Pagini rupte religiei universale
Emil Cioran a trăit egalitatea supremației "durerea care de fiecare dată se simte de parcă ar fi simțită întâia oară"
În dezlipire crește frica-n amploare
Oh! Cât de amarnic despărțirea pe toți
ne doare!...
Dacă în lecții școlare
Am învăța de la început să nu ne temem
Ar muta creierul vechi din al spatelui craniu
Drept în frunte un ochi nou?
Ar privi ce găsim dureros
Concepând că e straniu?
Verdele e liniștea
Mă privește plângând
Lacrimi de-argint întinzând
Uneori prea des și nu pot
De al dragului stres
Să mă-opresc
Să-i zâmbesc Nelovind propria știință
Cu al meu plastic pretins talant
dumnezeiesc
Te rog, nu te supăra! Mă dă afară de pe planetă ochiul golit de înțelepciune
Plin cu miraje circulare
Și idei despre contribuția mea
Că ar fi în zadar!
Păcăleală egală într-un zălud întâmplător
Creator
Miraculosule jucător de zaruri
Curcubeu irosit degetar
Balonașe din spume
Haina lui Mahatma Gandhi - Marele suflet
Dată nereușitului cuier
Uitată e doar mâna mea
Neechilibrată întinsă de tine condamnării de sine
Ce spune ea despre ce am crezut că eu port divinului tău nume?
Agățată
Cu capul spart
E ce a vrut că să fie
Schimbarea dorită în mine spre lume
Albastru reține în cerul sihastru
A mea amintire a unui copil drag
M-a întrebat dacă și înghețata poate să fie albastră?
Necolorată chimic!
Copil râzând cu inocență
De a lumii program pervertit și de a ei licență
Nu era naiv
El știa că ce bagă în gură nu-i la fel ca el de curat...
Schimb subiectul cu inversul lui
Cu ceva mai puțin poluat
Aș dori să vă spun despre cer scandinavic
Unde norii evaporă zorii
Des de soare privat
E un cântec făcut să ajute lumina
Rar zâmbind în acest colț lumesc minunat
Cerul, crâmpei din a ochilor oameni înalți
Ochi albaștri și-au tot fluierat
Până la urmă au materializat
Un cuvânt
Eu zic că-i de vreme albastră
Precum nouă românilor cetera și omul drag
Cuvântul”hygge”
Înseamnă plăcut sau cald
Climei nouroase lumină în case
Singuri și-au creat
Apoi au inventat acest cântec
"Îmi voi colora orașul în toate culorile”
Spune-un vers
Până acum versul e valid
Oamenii au în general încredere în autorități
Aventurile neterminate
Democratic cu un parlament au găsit cale de mijloc Majorității dreptate
Binecuvântate
Aceste regate
Pe niciunul din regi ori regine de o sută de ani încoace
N-au deranjat
Sacritatea facerii binelui au încurajat
Indigo amintește uniforma comunistă
Pe umeri cravată de pioner purtată
Ritm sacadat nesimțind fiind tânăr greutatea acelei vremi înfometată
Libertatea de gândire condamnată
În mine impresia de generație disfuncțională
Bipolară și coruptă a presupus
Dar încordarea expresiei scade-n cadență
Nici românul indiferent de ce apartenență
Aruncat de geografia nevoii pe a Terrei hartă
Cine știe unde
Nu e doar un pribeag
România nu e un loc chiar de tot distrus
Se poate salva
Aici bogatul și săracul aprind lumânări milioane Speranței
Crucile apără gurile rele de cerul noroios
Toamna miroase a sare-n bucate
Bucate lăsate în săli de-așteptare
Ochilor goliți de demnitate
Am de subliniat
Nimic nu ține veșnic!
De aceea, eu colorez al meu cer tricolor
Cu un sfeșnic în care gloria luminii o chem
Să umple cerul
Care pe nimeni de bună credință în veșnicie a lăsat uitat
Violet e iubitul meu cu pasiunea
Măcar că el nu știe Nu-s decât în scris năzdrăvană
Îl las să se scurgă în mici stele mai departe peste acest tot curcubeu
Cascade de sunete propagate din tastatura mea
Către cei ce doresc să citească
Sau vor deveni cum tatăl meu mi-a prevestit
"Să fiu la maturitate o pâine rotundă
Cu coaja aspră"
Așa a fost și el
Dar în miez sățioasă
Să mă țin tare în tot ce fac - deși uneori mă simt chiar și amară
Nu atât cât aș vrea de grațioasă-
Să devin
Precum împărăteasa Șheba lui Solomon
El m-a binecuvântat
- Tată, cât aș vrea să mă mângâi pe creștet, lângă mine sa fii!
Într-o pâine românească oricât de amară, în lumina pământului natal tăiată fraților mei, precum mie în felii
Tu să fii binecuvântat
Și acum și în veci de veci
Să fii de păcate iertat!
De aici
În acest mic Paris
Din frumosul oraș
Cu oamenii harnici
Clădirile dantelează centrul baroc
Țintuiesc frumusețea o clipă în loc
Să privească potențialul zidirii
Când primaru-i cinstit
Pătrunzătoare inimă cu iubire de cărți
De știință și credință
Aici m-a adus viața de dragoste și durere plină
Să reflectez la ale curcubeului culori
Dar și la a mea întâi grea
În cântarul vieții violetă regină
Din prea mult patos devenită timpului vină
Mă întreb
Când plătesc nota mea de plată
Cine va șterge lacrima din istorie
Și ce va fi de ajuns de demn să șteargă această urgie
Departe de-a pământului față?!...
De-acolo să plâng
Să cânt
Să vopsesc orașul în culori
Desenând suferința în arcușuri de viori
Cu a cerului albastră culoare
Dar să și rămân în cuvinte
Materializând după furtuni serioase Mesaj cu idei luminoase
O voce de dincolo de mine fluierată
Intr-o nouă melodie:
- Nu te teme!
Ești om
O paleta de culori
Uneori ca o găină păcătoasă Neputincioasă
Dar alte ori ca un vultur
Să fii pregătit că să zbori!
Fii cât mai des
Vis de speranță cerului înnorat fără stele
Rugăciune
Acțiune
Misiune
Cerului de lumină mă -nchin...
Chem înapoi Terra minunată și pacea
Le voi iubi mai conștient decât până acum!
Amin

Postare prezentată

Teodor Dume: De ce, tată?...

Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșat...

Top 10