Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Geo Vasile: Testo bilingue


Sigura ta creație
Pe arborii jupuiţi de coajă ai vieţii
ar trebui să rescrii evangheliile
începând cu istoria primului asasinat,
a florii soarelui, a heliotropului,
a Fiului Omului,
să sapi cu unghiile a doua Iliadă
pe platoul granitic...
În schimb ochii tăi
coboară spre sexul elicoidal al morţii,
apoi sufletul
ţâşneşte în zbor înalt
să se regenereze
………………………………………
din când în când trimite pe pământ
mici descărcări electrice de mâhnire
cuvinte nedesluşite precum marea...
incontinent şuvoi de sânge
înlăuntrul forfotitoarei Himere
Globulare: desfrânarea iluziei,
singura ta creaţie.

La tua sola creazione
Sugli alberi scortecciati della vita
dovresti riscrivere i vangeli a partire
dalla storia del primo assassinio,
del girasole e dell’eliotropio,
del Figlio dell’Uomo,
scavare con le unghie la
seconda Iliade sull’ altipiano granitico,
Il tuoi occhi però scendono giù
al sesso elicoidale della morte...
Poi la tua anima
spicca nell’alto volo per rigenerarsi
............................................................
a quando a quando manda in terra
piccole scariche eletttriche
di rammarico,
parole inspiegabili come il mare,
incontinente flusso di sangue
dentro la brulicante Chimera
Globulare: lussuria dell’illusione,
la tua sola creazione.

Vasile Ionac: Singurătăți

=========================
E atât de frumos ca să fim amândoi.
care ești tu? care sunt eu?
tăcerea doar numără până la doi,
iar focul e singur în șemineu.
pe scaune mici picotește tăcerea,
mămăliga nefiartă așteaptă-n ceaun.
cafeaua e boabe... uitându-și plăcerea,
timpul e buimac în clipa de-acum.
nici amintirile, nici amintirile
nu sunt ale noastre. ale noastre nu sunt
decât uneltirile. false, azi știrile,
trag pături de ceață peste cuvânt.
=========================

Petre Stoica: Cântec pentru oamenii care trec


Sunt oameni care trec
Marele păpușar le împinge umbrele pe o pânză albă,
Ingăduitoare.
Ei se țin
Parcă de proprii pași făcuți cu greu la fiecare gură de aer
Luată.
Nu există niciun sens giratoriu, niciun popas,
Nimic.
Sunt oameni care se duc
Când scapătă soarele, când se simt inutili, când adorm
Pe un câmp de lucernă.
Deasupra lor vor cânta o zi-două, ciocârliile,
Apoi se va face liniște.
Sunt oameni care trec nevăzuți, neauziți decât
De păsări.

Geo Galetaru: Cineva schimbă regulile

=====================================
a trecut și asta
și a trebuit să vorbesc
dar cheile erau la locul lor
un fel de apoteoză a mâinilor crescute din ceață
ca niște orfelinate aduse la suprafață de o respirație atroce
da
a trecut și asta
am crezut că îmbătrânirea e înserarea aceea blândă
care crestează scoarța copacilor
și împinge păsările spre malul acela albastru
din care răzbat uneori tristeți definitive
un fel de cor al pădurilor învinse
a trecut și asta
și am învățat să mergem împreună
cu ochii închiși
în pauza dintre două ninsori
ca și când
ca și când
cineva schimbă mereu regulile
și noi încă nu am aflat
=====================================

Cristina Ștefan: Cine are nevoie de adevăr?


"ființa aceea
care visează
fără să se vadă pe sine
fără să-și simtă trupul
fără să-și audă vocea
fără să știe orizontul pământesc
se trezește din când în când
în lumea asta reală
e dimineață?
e seară?
e lumea ei?
ființa aceea care visează
vâslește pe ape strâmte dar limpezi
sau se rătăcește prin coridoarele
unei case ruinate,
printre pereți pictați agonic,
sau urcă, urcă, urcă
o scară din pietre funerare
uitându-se mereu înapoi
ființa aceea imaterială
dar atât de reală în visele ei
numai acea ființă
Te iubește, Doamne,
cu speranța nemuririi Tale."

(Din volumul: Cristina Ștefan — Rostul unei crengi de brad, Art Book, Bacău, 2017 )

Dumitru Ichim: Denia miresmei de salcâm


Nu cumva ca slovei să-i sfărâm
crudul tâlc, întredeschis abia,
tac și spun cum se făcuse seară
când Iisus
s-a retras sub umbra de salcâm
să se roage.
Și s-a auzit de sus
glasul alb – salcâmu-și înflorise
icoana:
”Pentru mâine, de Florii,
lasă-mi mie
ca să-ți port coroana
spinului
și rămâi doar Rege.”
Iar a doua zi,
pare-mi-se,
când toți îi cântau osana,
Iisus s-a oprit din mersul
asinului
în fața salcâmului înflorit.
Apoi, către pescarii Lui
grăitu-le-a
ne-nțeles cumpănit cu răscruce
ca taina unduită spre larg:
”Iată,
acesta mi-ar fi lemnul
cel bun pentru cruce,
dar cruce de catarg!”
Dar n-au înțeles ucenicii
nimic
din vorovirea către alt tărâm.
Și nimeni ascunsul nu-l știe
că-n Vinerea Mare
coroana,
cu-mprumutul de spini,
mirosea, până astăzi,
ca floarea – plâns alb –
de salcâm.

Cornel Florin Cubleșan: În fuga mea


Îmi amintesc vremea
când eram poet de cartier
vânam femei idealuri țineam soarele
în loc de fular - frigul
se ascundea prin vagauni.
Îmi lăsam durerile
în mari pahare de vodcă
trupul devenea prizonierul
scaunelor de fier
a vorbelor ce se încingeau
ca flăcările
în crasmele întunecoase unde
în fumul dens ne rătăceam spiritele -
iad vesel cu înjurături și vise
mirosind a fum de naționale și mărășești.

Adevărul
nu l-am aflat niciodată
nici din cărți
nici din otrava dulce a vodcii
Am rămas cu smerenia luată
ca o pecingine
de la suferinzi
acutizata în clipe de beție și disperare.
Mi-am păstrat picioarele fricii
ascunse - cu ele fug
de câte ori aud vorbindu -se
de sinucideri blasfemie
de compromisuri.

Îmi amintesc- vremea
de poet al cartierului
când fulgeram cu pletele lungi
străzi și cârciumi întunecoase.
În fuga mea spre alt tărâm mă însoțesc
umbrele femeilor pe care le-am iubit -
cuvintele
ca niște mirese pe care le-am lăsat libere
în lumea altora să strălucească.

Am rămas
cu vuietul vieții în vene ca un vuiet
de pădure
lovită de vânturi din care a plecat
vara .

Nicolae Nistor: Testament fără călători


Poate o să fiu plecat când îndelung mă vei chema
Unde mireasma florilor de tei gându-ţi mângâie.
În fiecare zi vei șterge de vise ceaşca de cafea,
Şi poate amintirea în urma mea o să-nvie.
Când mă vei chema acolo poate am să fiu plecat
Şi poate tu de mine şi chiar de tine ai uitat.
Plecat în necunoscut dintr-o terestră călătorie
Voi duce dorul frunzelor din parc, şi vântul cum adie,
Şi câte am trăit noi doi nemurindu-ne-n pustie.
Îţi scriu scrisoarea asta veselă şi tristă, acum -
Noi am trăit ce alţii nu visează niciodată
Aş vrea din cartea vieţii o dâră de parfum
Să laşi în urmă dac-ai fost vreodată!

Stelian Platon: Distanțele


Distanțele m-au înghițit mai lacome ca marea,
Pe umeri purtând greu destin ce mi-aruncase Dumnezeu,
Rămase sufletul acasă și toată-ngrijorarea,
Rămase fericirea ne-ncăpătoare-n bagajul meu.

O flacără insistă-n forma unui dor de țară,
Degeaba-n străină mare aș încerca s-o nimicesc.
Iubind simt umbrele de-atunci cum greu încep să doară,
Iar vameși cinici îmi confiscară dreptul să iubesc.

Bieți poeți, scotocesc întrebând unde-i fericirea
Străbătând lung și clandestin geografia.
Sleit amurgul gros îmi decriptează amintirea
Când sfielnic îți mai sărut discret fotografia.
(Din vol. „CLAUSTROFOB SUB CERUL LIBER”)

Popa Ștefan: Am venit la Tine, Doamne!


Am venit la Tine, Doamne
Obosit, plin de nevoi
Să îți cer să ai răbdare,
Cu păcatul și cu noi.

Am primit din tinerețe,
Cele bune, cele rele,
Iar acum, la bătrânețe,
Aș muri, moartea nu vine.

Mi-ai dat multe răsărituri,
Lacrimi, zâmbete, tristețe
M-ai coborât în prăpastia pierzării
Și tot Tu m-ai ridicat cu binețe.

Nu-ți cer zile sau comori
M-ai trecut prin toate, Doamne
Mulțumesc, atât îți cer
Izbăvirea de păcate.

Aurelius Belei: Raiul meu

       poezie                                    
Sunt doar un nebun
ce dansează printre
suave lumi
cu nerostite clipe
și pe sub ceruri de aur
pe armonia unei inimi
prinsă într-o
cerească melodie
tainic auzită numai
de lacrima șoptită
a raiului meu
îndrăgostit
de tine!
    Aurelius Belei                          

Elena Lucia Spatariu: Neputință

===================
Se revoltă în lutul acesta
din care sunt făcută
cuvântul
ca o pasăre închisă
intr-o colivie desenată
fără uși
creionul-
o prelungire a penei
din aripa dreaptă
încearcă stângaci
și zadarnic
o alta formă
o culoare
o lacrimă
un zâmbet
un stih
sau o iubire eliberatoare...
silabe se scurg
ca nisipuri mișcătoare
si nici un castel
nu pot construi
in clepsidra...
===================

Horlaci Dumitru: Ciorchine

======================================
un ciorchine savuros,
copt cu grijă, pe înălțimile sânilor tăi,
acolo înving disperarea
când mă înfrupt
din cea mai rămas din noi si din iubire...
acolo nu e nimic sā ne sperie,
poate doar grămada de sticle sparte
de votcă, dar nu rusească.
poate oceanul cenusiu
de chistoace aruncate alandala precum privirea-mi ce-ți adulmecă firea ta
păcătoasă.
înrudită cu prima femeie
dar credincioasă primului păcat,
cum si eu sunt credincios trupului meu devenindu-i fan.
un stan pe autostrada iluziei având în portbagaj cadavrul primului eu,
până să-l recunosc
pe străinul din oglindă,
până să eliberez realitatea din mine,
si ca un biet pui de pasăre,
până nu am spart coja oului
si până nu am înjurat oul de mama focului
nu am existat si nu am cunoscut gustul unui chiorchine, a unor cuvinte simple,
născute între două zbateri
devenind trup.
si până nu am blestemat blestemul să nu devină blestem,
si iubirea să nu-si caute iubire
si dracul să nu-si însusească rolul de drac,
nu am respirat prin plămânii naturi umane,
ci prin plasticuri artizanale,
suficient oxigen încât să nu mor,
dar nu suficient încât să trăiesc.
că asa ne este destinul, să ne minţim,
norocosi cu ciorchinele până la urmă
de unde stoarcem zeamă
ca să amețim în ghilimele
existența...
=====================================

Emil Iulian Sude: Poezii

 Autorul din perspectiva anomaliei

absurd atât timp cât voi fi în viaţă.
reală şi credibilă când nu voi mai fi în viaţă.
şi nu vor mai exista genuri de carne. nici bărbat nici femeie. o deopotrivă continuă. acuplare fără atingere. permanenţă de la suflet în suflet unde şi carnea va fi fost un remediu al vieţii o destăinuire să fi fost sufletul.
o realitate să nu fi fost vreodată
suntem cum eşti. paznic lângă paznic.
temporar fiinţă socială. permanent fiinţă-înfiinţată cu nefiinţa
prea lesne. unde nici aşteptarea.

Un fulg de uşoară

nouă paznicilor de noapte ne bat inimile noastre de dragoste. fiecare cu inima lui de dragoste. unul nu are ce mânca altul nu are unde locui şi toate sunt preludii. le dezvelim aşa mari cât palatele cât berbecii fripţi la grătar numai noi le auzim cum ne bat de parcă am fi vii. şi deschidem gurile
noastre de paznici şi suflăm a primăvară să o ţinem uşoară
spre dimineaţă colega nouă îşi scoate din cutiuţele ei mici o oglinjoară cu cea mai frumoasă din ţară. se dă peste bătrâneţe
cu acuarele vii ca o copilă două codiţe mici un
pogonici după arici.


Avem muşcate la masa de prânz


uşoare grele celelalte mese. ne ridicăm
de subţiori să ne vedem cu rotulele
afară. ne dăm pe lângă doamna bucătăreasă.
de la rotulă la rotulă. să ne umple şi nouă
castroanele cu ce a mai rămas din gura
altora. avem foame din destul şi întrebările retorice
nu ne mănâncă niciun răspuns nu ne surprinde slăbiciunea
doamna bucătăreasă nu ne împarte pe toţi
la fel. noi ne facem că închidem ochii
mâncăm din pungi numai zâmbete vrem. bucăţile cele mari din ceva dezosat le doseşte pe coapse că zicem noi s-a îngrăşat din râs. se uită la noi câteva buze de capră ne iau acasă şi ne pun la fereastra
spre balcon.


Da' bună s-a făcut

trei oase şi un zâmbet parcă era.
a luat de la noi şi a pus pe ea
s-a mai întremat puţin.
a luat de la ea şi a pus pe noi
frumoasă s-a mai făcut.
că noi credeam atunci
că o mărită blugii.
noi ne târâm pe părţile
pe care am apucat să le
ascundem de frica şi tentaţiile ei
cu câte un coleg în cârcă privim
şi ce crupă şi ce uşoară
şi umerii ei sculptaţi pe calapodul nostru
de parcă noi şi în faţă am fi
şi în spate am fi şi la depărtare
este ea către noi.
de nu ar strica-o faţa ar fi şi mai frumoasă
a luat de la noi şi a pus la ea
ce nu am putut ascunde părţile ei
ale noastre de frică şi tentaţii.
şi are şi ţâţe.

Ne mirăm că e nepotrivită

într-un loc al ei ştiut
se tot mută de-a lungul şi de-a latul
că ne zice nouă nu mai are
loc de ea. noi tot o sfătuim
să mai lase de la ea să mai pună
de la noi.
ne trezim câteodată lângă noi.
cu ditamai inima. şi ne facem
că rămânem în urmă să ne legăm
la şireturi. ea se depărtează
tot creşte. înverzim prin copaci
de inima colegei noastre şi îi
zicem bună.


(din Paznicul de noapte)                            

Vasile Dan Marchiș: Poezii

 NINSOAREA DE IERI

Experiment fără strategie
ca zborul pufului de păpădie...
Fulgii căzând
fără temei ,fără rând
par a fi manifeste
sau teste plagiate,promovate din orgoliu
sau indulgență
dar trecuți în insolvență
că-i doar o mascaradă
a anotimpului care a intrat în istorie
neavând acoperire pe zăpadă

CADRU

La şcoala nevăzătorilor
singurul element de studiu facultativ
a rămas
lumina...

 

Cadar Katalin: Răsfoiește-mă


Răsfoiește-mă cu fiecare filă a tăcerii,
cu fiecare timiditate a respirației,
ca să înțelegi mai bine
de ce îmi place să las punctele suspendate
prin mansarda cuvintelor adormite,
când plouă
și norii înghit orice intenție a minciunii,
iar tu
mi te adeverești dincolo de gesturi
și de fapte,
fără nicio îndoială,
să te iubesc
sub o umbrelă scoasă dintre trucuri cu virgule,
până în punctul în care hârtia
se lasă dusă de vânt
și literele se decojesc de tușul
altor concesii
și atunci,
totul ne va fi mult mai clar
iar noi...
noi vom fi mai curați
și liberi.

Dar până atunci ...

Petruța Niță: Psalmul mâinilor

===============================
oare să-mi fie iubirea
templul din uterul universului
pe care-l împodobeşti cu flori de mirt?
...peste coapse îngenunchiate
sufletul tău abia şoptit mi-ar respira
cu îngeri peste umeri
.
să-ţi fie oare trupul meu
scutecul care sărută soarele?
...de ţi-ai aşeza mănuşa visului
peste sânii cuibăriţi în psalmul mâinilor
mi-ai cunoaşte libertatea pielii
cu care te măsor în inimă
.
oare să-ţi fie sărutul
ambrozia ce-mi curge prin sânge
şi-n albul osului şi-n albul ochiului?
...te-ai aşeza sub umbra tristei sălcii
privind spre fluviul în care curg
dimineţile mele
.
să-mi fii tu oare... să-ţi mai fiu
aburul pâinii din târziu?
================================

Mioara Băluță:***


Se scutură cireșii, dragul meu,
Lumina asuprește taina morții.
Poeții scriu scrisori lui Dumnezeu
Vorbind (și zi, și noapte...) cu pereții...

Și iarba crudă s-a albit de floare,
Și trupurile ne miros a rai,
Amare dezmierdări ne trec prin vene
Gonind de parcă-s herghelii de cai.

Învață-mă cu viața și cu moartea,
În noi vor asfinți curând chemări,
Când lumea doarme-n cuibu-i de cenușă
Din frunze vom clipi privind spre zări

Și ne-om atinge, tremurând, în vis
Coroana noastră...
Cercul nostru-nchis...

Teodor Dume: Rânduiala lui Dumnezeu


De câteva zile cobor în
mine
doar seara
și caut
un anume lucru
pe care poate că nici
nu l-am avut sau poate
l-am pus undeva
pentru a- mi aduce aminte de cel care am fost...
și ce trist...
uneori nu mănânc
nu beau și nici
nu mai vorbesc cu Dumnezeu
știu că dincolo de mine
e cimitirul în care
se odihnește tata
plictisit și el de-atâta așteptare...
uneori trec pe lângă el
cu privirea în pământ
pentru că de ceva vreme
am uitat ca să-l întreb dacă
a mai vorbit cu mama
dusă și ea cu nu prea mult timp
înainte de paști
mi- e greu să-l învinovățesc pe Dumnezeu pentru
toate astea
dar
sunt sigur că este complice cu timpul ce roade din mine
câte puțin în fiecare zi...

știu că așa trebuie să fie
dar ce să- i spun copilului meu?

Gheorghe Grigurcu, la 86 de ani!

La mulți ani, din "urbea" de pe Criș, domnule Gheorghe Grigurcu , vă spune același, Teodor Dume!

1
6 aprilie, pentru unii, e doar o zi obișnuită, dar pentru Gheorghe Grigurcu este ziua în care a împlinit 86 de ani. În fiecare an, în această zi de 16 cobor în mine pentru a-i mulțumi. Deseori îmi spun că tăcerea e un privilegiu de a-i asculta pe alții. Pentru mine această tăcere a rodit în împlinirea a ceea ce sunt astăzi. Gheorghe Grigurcu a devenit un mijloc de comunicare și de ascultare între oameni, poezie și tot ceea ce e frumos. Iată deci că nimic din ceea ce este uman nu-i este străin Marelui Gheorghe Grigurcu (“Homo sum, humani nihil a me alienum puto”).Da, ziua în care ne naștem e cu totul altfel. Și asta pentru că locuim, pentru o vreme, într-o viață în care nu ne aparține. Paradoxal sau nu, suntem experimente vii pe care se încearcă definirea timpului.
Gheorghe Grigurcu a venit printre lucruri în primăvara anului 1936, aprilie, 16. Coincidență sau nu, primăvara aceasta m-a adus și pe mine (Teodor Dume) tot într-o zi de aprilie 4. Poate că tocmai durerea din frumusețea acestui anotimp a creat poteca pe care urma să pășim înspre o lume care nu ne aparține. Chiriași în propria viață oscilăm într-o zbatere surdă dorind să persistăm ca oameni, dar în lupta cu insignifiantele detalii, uneori, uităm de noi. Nu știu, poate că toate aceste elemente sunt semne de recunoaștere a ființei.
Aflându-mă printre cei mulți care nu știu prea bine limbajul cuvântului, în acest context, voi încerca să definesc, printr-o simplă punctare, o părticică din Omul Gheorghe Grigurcu, care în această primăvară, da, a împlinit 86 de ani. Acest Om și mare critic (numărul unu al poeziei din România, citez pe Alex  Ștefănescu), care a creat, prin scriitura domniei sale, lumi paralele într-un Univers arid dar și punți de legătură între cuvânt și cei care știu să-l folosească, trăiește echilibrat într-o lume în care noi cei mulți încercăm să o descoperim. Comportându-ne ca atare noi cei care încercăm să ajungem, sau am ajuns deja, la poarta cuvântului, îl putem privi, la ceas aniversar, ca pe un ușier care ne validează (sau nu) trecerea prin lumea cuvintelor.
Nevoia de a ne apropia de Dumnezeu, dar și de noi înșine, ne face să ne privim, din când în când, și în anumite momente, ca pe niște frumuseți prin complexitatea cărora navigăm. Nutresc speranța că cei mai mulți dintre noi ne hrănim prin și cu frumusețea cuvântului, chiar dacă realitatea ne împinge uneori înspre latura subiectivă cerându-ne sacrificii dar și respect.
Azi, poate doar azi, nu putem fi subiectivi pentru că exprimarea vârstei, prin ceea ce facem, îmbină respectul cu munca și cu celelalte elemente definitorii ale vieții.
Privindu-l pe Gheorghe Grigurcu observ un erou supraviețuitor care s-a debarasat de frică și neputință (deși elementele acestea nu l-au caracterizat niciodată) într-un sistem social trecut neadecvat firii domniei sale. Identitatea acestui mare Om nu trebuie confirmată și nici argumentată pentru că drept mărturie stau nenumăratele sale titluri de cărți și cronicile pe care le-a semnat indicând cu profesionalism nivelul la care a ajuns omul prin creația sa. Nu voi face o enumerare a titlurilor de carte și nici a numelor acelora care au scris, pentru că ziua de 16 aprilie e un moment unic din viața aceluia pe care l-am stimat și-l stimez și care mi-a deschis larg ochii înspre cunoașterea cuvântului. Și cu această ocazie îi mulțumesc pentru episoadele trăite și petrecute împreună în "urbea" de pe Criș. Toate acestea au avut un impact pozitiv asupra a tot ceea ce a urmat să fac. Posibil ca aceste amănunte să nu intereseze, dar orice lucru care mi se întâmplă are valoarea și timpul său. Majoritatea dintre noi suntem lacomi. Vrem mult și dăruim puțin.(...) Darul meu de suflet pentru marele Om Gheorghe Grigurcu la împlinirea celor 86 de ani este respectul pentru mâna pe care mi-a întins-o și m-a condus pe drumul poeziei și literaturii. Trebuie să recunosc, și-i mulțumesc pentru asta, că Teodor Dume, poate, nu ar fi existat în această lume a creației de frumos.
Dialogul cu creația, cu frumosul și cu el însuși a fost și este ținut într-un metalimbaj al operelor și împlinirilor dominei sale care au lăsat o amprentă pe timp.
"Gheorghe Grigurcu domină de ani de zile viața literară fără să se amestece în ea. Nu cred că a existat în ultimii 15 ani un autor mai serios și, în același timp mai productiv, indiferent dacă își exersa condeiul neobișnuit în comentariul politic, în poezie, în eseu, în polemică, în critică sau istorie literară. (…) El nu este un critic literar care scrie și versuri și nici un poet care scrie și critică literară, el este în egală măsură un poet de primă mărime și unul dintre cei mai importanți critici literari ai acestei perioade de tranziție între milenii” ( Ana Blandiana ).”
„„Pentru cine e dispus s-o facă, devine evident că Gheorghe Grigurcu este unul dintre cei mai buni critici de azi”. „Cînd am scris (…) despre o culegere antologică a lui Gheorghe Grigurcu, am indicat numele cîtorva poeți afini, de la Williams la Benn, pe care originala lui poezie îi evocă în latură stilistică, în felul de a concepe metafora sau în compoziția poemului. (…)Aceste șocuri imagistice în lanț, la care poetul ne supune, nu sunt numai decorative, gratuite, ci și frumoase ca niște perle date la iveală dintr-o scoică” (Nicolae Manolescu).”
„„Un simbol al intransigenței devine Gheorghe Grigurcu, criticul literar de mare talent aflat de mulți ani într-un exil neoficial, la Târgu-Jiu. (…)Cel care are dreptate în absolut este, bineînțeles, Gheorghe Grigurcu” (Alex Ștefănescu).”

Iată un număr: 86.
La ceas aniversar, datorită contrastului dintre doi scriitori, îmi sunt încorsetate cuvintele de emoție. Și asta pentru că pe Gheorghe Grigurcu l-am cunoscut în împrejurări favorabile mie și "defavorabile" domniei sale. Spun "defavorabile" domniei sale având în vedere regimul de atunci și traiectoria pe care o avea de urmat. Acest moment de criză a identității a fost punctat de către Gheorghe Grigurcu în prefața cărții mele "Strigăt din copilărie" . Și iarăși îi mulțumesc !
Sunt lucruri care se întâmplă uneori în tăcere și pe care le tatuezi pe suflet. Spuneam la începutul acestor însemnări că tăcerea e un privilegiu de a-i asculta pe alții și mai știu că împlinește. Indiferent de pretext, viața este un experiment, un refugiu și rareori un crez.
Spuneam cândva că cel care suferă se contopește cu ființa și devine unul și același. Acea contopire compensează suferința celuilalt.

Din «Urbea» de pe Criș, la împlinirea celor 86 de ani
același, Teodor Dume, vă spune:
La mulți ani, maestre Gheorghe Grigurcu!

La mulți ani, Daniel Corbu!


Astăzi, de ZIUA NAŞTERII, zi mai deosebită a stării de a fi,

veche extază a mirării, spusă astfel:
Câte trupuri s-au zvîrcolit în
iubire
câtă dragoste s-a risipit asemenea pulberii
câte dimineţi au sărutat victorii
şi Moartea
ca un plâns străbătând imperiile
de câte ori învinsă a fost
până să mă aleagă o naştere?
Şi o scrisoare lirică:
SCRISOARE
De altfel, când am învăţat să zbor
Mi s-a terminat cerul.
Dragul meu,
În aprilie
murise Hristos şi se urcase la ceruri
sângeram postmodern şi-nghiţeam
alimente cu E-uri.
Mi se făcea tot mai mult de urât
în trupul strâmt şi nehotărât.
Cine să ştie cum era în mine
când aşterneam pe foi cuvinte sublime.
Pe-o scară de aţă mă legănam lasciv
şi-n uimire ca tremurarea unui beţiv.
Mi se făcea tot mai mult de urât
Petreceam cu pahare şi îngeri.
Atât.
*** (Daniel Corbu, poet și eseist, născut pe 07 aprilie 1956)

Savu Popa:***


M-am tot întrebat
ce este sau ce nu este poezia,
am ieșit afară,
am privit în jur,
am avut momente de tăcere,
ezitări,
pauze de respirație
atât de intense
încât simțeam cum gândurile
mi se umflau ca niște baloane,
în orice clipă gata
să pocnească,
și tot în mine însumi am revenit,
nicidecum mai senin
sau mai împăcat,
un boomerang de impresii și neliniști,
mi-am propus să țin în palme
fiecare obiect în parte,
să răsfoiesc cu privirea
fiecare piesaj care-mi ieșea-naintea ochilor,
nu a ținut mult această fază,
am fost tentat să ies afară cu o cutie a milei
și să mă apropii de fiecare trecător,
să colecționez respirații,
apoi, la sfârșitul zilei, să revin în camera mea,
să deschid cu atenție cutia,
să las respirațiile să planeze în jurul meu
și, după un timp, să jonglez cu ele,
să fac echilibristică pe muchia lor,
să pătrund în fiecare, întocmai
ca într-o bulă de liniște și siguranță,
care, atunci când s-ar fi spart,
m-ar fi aruncat de cealaltă parte
a lucrurilor,
devenind eu însumi o respirație,
singura,
a unui corp întunecat.

Am rămas cu întrebările,
timpul trece
călcând cu tălpile goale
pe cioburile unor eventuale răspunsuri,
Am deschis o carte de poeme,
Întâmplător, am dat de o pagină
Unde la finalul unuia
Nu exista niciun semn de punctuație,
Ci o ușă deschisă
Spre un gol plumburiu.

Itoafă Adrian George: Aforisme


Eu sunt Dumnezeu, căci Dumnezeu este viață.
*
Lacrimile curg în adâncul sufletului înecând suferința.
*
Uneori versurile vin materializate, sculptând sensul spre definirea creației.
*
Prind un curcubeu și-l așez la inimă, atunci când ne depărtăm gândurile.
*
Ne picurăm sufletele pe inimi, poate rămânem în eternitatea conștiințelor colective.
*
Deschide-ți urechile, să-ți șoptesc despre gânduri.
*
Nu fac concurență cu scriitorii, scriu diferit cât să am identitate.
*
Doar fragmente din mine se mai bucură de neuitate speranțe și tac să mă adun.
*
Apropierea, uneori, doare mai tare ca depărtarea. Cu cât ești mai departe cu atât dorești să te
apropii.
*
Rezerva stiloului umple coala, și rămâne descompusă pe cuvinte.
*
Până să mă acopăr, deveneam floarea singurătății.
*
Condimentez cerul pe care plutim, până ne cuprinde aroma fericirii.
*
Când prea târziu, când prea devreme, ne ciocnim spre a ne afla sensul existenței.
*
Îmi voi croi cuvintele, cât să mă înalțe, devenind zburătoare pe cerul senin.
*
Oglindit pe cuprinsul norilor, realizez măreția zeilor, dar și cât de mic pot fi pe pământ.
*
Răspunzând întrebărilor, întrebând, aflu răspunsul întrebărilor.
*
Până unde să mă uit atunci când stai, contemplând absolutul? Mă adăpostesc în ochii cuprinsului
tău.

Itoafă Adrian George: Eseuri

Pe frontul condamnat la treceri

Rănite ziduri scorojite adun la geamul prăfuit de vreme. Apusul zace crud pe gleznele zdrobite, tac
contemplând tot verdele de afară. O clipă șoarecele roade din frigiderul gol, iar seara pe divanul
rupt se întinde.
Cămara de la colțul străzii, stă pregătită de plecare, se mută mai la vale. Am car cu boi, dar îmi
lipsește scara să îi cobor, să plimbe așteptarea spre alte zări.
Stau singur pe fronul condamnat la treceri de hotare, în ceata cea creștină se zbate o rugă învinsă, în
timp ce-un felinar plutind la capătul ferestrei, se împinge-n ușă, năvălindu-mi spațiul. Cât mă
crucesc, zăresc o babă hârcă ce intră-n șifonierul gol, și apoi o înghite. Aceasta stranie
metempsihoză, îmi vrea ca alinare trupul, umbrit de incertitudini, ce mi-au brăzdat țesutul. Îi suflu
adânc în felinar și strig, că n-am făcut cu ea vreun legământ. Apuc să ies și casa o astupă, în
pelerina neagră își dă suflarea. Aprind o lumânare și răsăritul mă cuprinde în absolut, sunt integrat,
desigur.

Amprenta

Călătorim cu pași grei spre gura apei, despărțiți de podul fisurat, unde o salcie crește din betonul
înălțat, pe pilonii înfipți în adânc, iar noi copleșiți ocupăm toată structura ținuți de brațe, înlemnind
nefiresc, rodind degrabă sub amenințarea prăbușirii.
Apele curg cum vin, neseparate, nici noi nu ne abandonăm. Singură este salcia înălțată spre cer, ca
o punte între temeri umane.
Un patefon vizibil, surprins, își ondulează placa de vinil, prinsă de acul ce repetă un scurt
repertoriu, ca un preludiu al atemporalități unei picturi statice, stăm levitând lângă salcia groasă.
Arhaicul peisaj adună privitori ce sculptează inimi, pentru a ne însufleții.
Și astfel suntem în animismul desprins din suburbanul conștiinței ce imaginează un prozaic tablou,
deși noi suntem concepuți din milenii de gânduri, sub urmele unei mâini rămasă pe peretele peșterii
Chauvet-Pont d'Arc, pare a spune că au fost pe aici ideile, sub amprente împietrite.
Din corul învelit de urmele pensulei cărămizii, ce ne-a zidit bucuria de a fi, s-a desprins tencuiala,
devenind vizibili.
La final constatăm că suntem cununați cu neputința de a emigra deasupra, pe treptele nemăsuratelor
înălțimi, percepând încercările zadarnice ale autorului de a ne elibera din concepții futuriste,
îmbărbătându-ne: hai că puteți!
Am fost preluați, așezați pe șevalet sub amprenta lui.
Din gâtul trompetei se clatină sunetul lângă sticla golită, suflătorul confundă notele muzicale, cum
artistul proporțiile, suflă intens părând a degaja căile respiratorii. Sticla s-a consumat cu noi la masa
interpreților. Bine că nu am fost separați de gânduri, la beție am fi ajuns pietre așternute pe pod,
crescând prin rădăcina salciei, călcați de trecători fără suflet.

Floare cu iz de necunoscut

În tot albul nins, camuflat nu am vreme de recunoaștere, ci de cunoaștere.
În penitența gândurilor ce mă frământă, o daltă modelând în trupul care se scufundă pe dimensiunea
existenței, într-un portal ce soarbe fiecare dramă, și-n rest te lepezi în uitare, acolo gândurile zboară.
Nu ești în galaxia dramei, ies repede din hău, alunec către simțuri în briză, în vârtej de ape, doar
ancorez un strigăt și te ridic pe soclu.
Aici o îngrămădeală de fulgi cu fețe umane, cuceresc satul sufletelor rămase. La ferestre prăfuite se
strâng crizanteme imune rândurilor de oameni, ce vor să le salute. Nici măcar o viețuitoare nu
privește de după geam. Se doarme-n întunericul din calendar, zilele par ademenite de întuneric,
totu-i confuz.
În casa sărăcăcioasă, a venit lumina, femeia pricepută, o floare cu iz de necunoscut. Nu am văzut o
constelație mai radioasă în tot periplul, să fie ceva sfânt!
Din pântec te poți naște, din minte doar visând, a fi închipuire, un arsenal vibrând, să nu te naști din
mine, în seara-n care-am vrut, o siameză zănă, un zân fără-nceput, o inimă de humă să ne-
nflorească-n trup, din floarea cea de soare să ne rotim dansând, cu frunzele-alipite, ai să mă scoți
din minți.
Fiecare noapte devine prizonieră în adăpostul sentimentelor, rămase ca niște gratii, din care nu se
poate evada, poți să tragi cu stigăte atingând pervazul urmelor osândite să piară.
Primăvara s-a oprit să numere pașii tăi, și-apoi să crească liberi fluturi, ca noi iubitorii de frumos să
descoperim zâmbetul tău, venind spre țărmul războiului, călcând în picioare urme de luptă, până
valurile învolburate ne va cuceri pe rasăritul apariției tale.
Din fiecare pic, pe malul așteptărilor se vor întoarce valurile ca o îmbrățișare, domolind spiritele.
Iau scoicile și le mut în ochii albaștrii ai cerului, devenind stele ale așteptărilor noastre. Citind
astrele, știm cât durează regăsirea, fără a fi retrograzi iubirii.
Ești un far ce ne poartă la malul cuvintelor nesfârșite, călătorind pe cărăușele rânduri. Uneori îmi
lipsesc transformările tale, alteori iubesc simplitatea, și-n ele îmi duc traiul. Dintr-o emoție pozitivă,
se produc explozii de gânduri, trag cortina serii și îmi imaginez cum dansezi în bătaia ușoară a
respirației. Apar pași de dans restrânși, dispărând în dorințe.

Carmen Oltean: Poezii

 Viaţă şi moarte


Când alegi să trăieşti
Când ai alege să mori
Mai frumos eşti să rămâi nemuritor
Vreau să trăiesc ca pasărea menită să zboare
Ea nu-şi amână înălţarea
Am ales să trăiesc prin copii
Vreau să trăiesc printre copaci şi flori
Să cutreier lanuri de grâu şi păduri
Să trăiesc prin iubire, îngenunchere
Dăruire, bunătate, adevăr
Să trăiesc luminând ca un soare
Misterioasă ca luna şi noaptea
Să îmbrăţişez ca nufărul şi lebăda lacul lor
Să mor ca bobul de grâu într-o pâine
Să satur o întreagă lume
Să mor strivită ca strugurii ce transformă-n vin,
Ce împărtăşeşte lumea-n pace, iubire şi credinţa
Vrea să rămân nemuritoare în inimi vii
Prin poezii, prin alinare şi iertare
Să mor cu fiecare noapte
…pentru a renaşte a doua zi.

 

Perdeaua timpului

 

Ne desparte o perdea de timp
Unii de alţii
Eu mănânc cireşe vara asta, altcineva se întâlneşte cu Dumnezeu
Unii dansează
Alţii îngenunchează în ultima suflare
Cortina pleoapelor se lasă
Inima şi-a cântat toate bătăile
Sângele a clocotit cât a cuprins vasele lui
Pe oceanul intemperiilor
Lăsăm amintiri, dar mai ales dăruirea inimii
Nişte poze, clişee în care am vrut să zâmbim
Trecere fără vâsle dincolo
Testamentul iubirii rămâne
E clipa judecăţii
Acum îl vei putea arăta lui Dumnezeu
Că ai făcut tot ce inima ta ţi-a dictat
Rămas bun, ai iubit, cireşele nu vor avea gust amar.

 

Iubesc


Iubesc cum dăruieşte soarele
Apare în fiecare zi, şi lăsa ceva cuiva, mângâie, înfloreşte,
Nu apare pentru el,
Se dăruieşte cerului şi cerul lui
Pădurii, pădurea tinde spre el
Iubesc cum îşi iubeşte pădurea copacii
Iubesc cum iubeşte apa şi nu îşi cunoaşte însetaţii
Nici trandafirii care îi va înflori
Cu soarele şi pământul laolaltă
Iubesc cum iubeşte noaptea
În taină, în îmbrăţişarea universului
Cu luna şi stelele balul nopţii
Adăpost îndrăgostiţilor, viselor
Întâlnirea în mister, în îmbrăţişările dragostei fluide
Ce naşte poezii
Iubesc cum îşi iubeşte pământul creaţia
Lanurile, pletele lui blonde pline cu spice
Ce vor ajunge hrana gurilor flămânde râzând cu maci
Iubesc cum iubeşte luna perlele
Din adâncurile mărilor ascunse în scoici
Ele iau forma şi strălucirea lunii fără să se fi cunoscut
Iubesc cum îşi iubesc delfinii marea,
Iubesc cum îşi iubeşte femeia parfumul
Când e îndrăgostită şi aceste amintiri îi vor pecetlui inima în veci
Iubesc cum iubesc genunchii închinarea în altar, întâlnirea în duh când dragostea ştie să ierte
Iubesc cu sentimentul de contopire al trenului cu sinele lui ducându-şi călătorii la întâlnirea destinului
Iubesc cu durerea sufletului ce se desparte de trup în spasmele despărţirii de cei dragi
Iubesc cum îşi iubeşte deşertul prima picătură şi ultima de ploaie
Iubesc cum muzica îşi exacerbează dansatorii
Iubesc cum îşi iubeşte fluturele florile
Lebăda adormirea pe lac între nuferi cu luna îmbrăţişată


Flavia Latcu: Poeme

 OAZA LINIȘTII ETERNE

Eleșteul de Lumină
Își oglindește haina într-o noua poveste 
Lebăda Albastra îmi străpunge visarea 

Printr-o privire simpla , ațintită spre inima mea
Însă ochii…. Ochii aceia cuprindeau lumi, galaxii, întregul Nat din toate existențele 
Și poleiau mii de Cai Lactee
Intr-un vis fără de sfârșit

Pământul deveni o Sfera Aurie
Iar ființele își împodobeau găteala fără seamăn
Pădurile își cântau pastorii
Munții își ascultau sufletul strămoșilor
Izvoarele se contopeau in freamătul amurgului
Ca un zbucium căruia i s-a oprit răsuflarea 
Iar Liniștea ca o Primadona
Își contempla viața 
In propria-i elegantă….

Am poposit in acest tărâm al ei
Pe când oaza seculara își crea propria Stea 
O revărsare de Raze incandescente
Prin care ființa își desena firava 
Propria elevare.

Privighetorile își mângâiau trilul 
Intr-o balada fără asemuire
Pe când noaptea in taina ei de început 
Ii conferea Liniștii 
Toată măreția deopotrivă.

Totul părea atât de simplu și umil
Încât florile își dăruiau parfumul
Prin darul lor atât de înmiresmat.

Simbioza Amforei celeste
Crea țesătura de Lumina
Și o armoniza in chiparoși falnici
Iar EA … viața 
Prindea o noua forma
Renăștea și murea odată cu ultimul ecou al clopotului din dealul Mare.

Oameni și ființe 
Tineri și bătrâni 
Se prindeau in acest dans al vieții
Și unindu/și cu duioșie mâinile
Și-au rostit legământ sfânt de frăție
Prin care Universul 
Le îngâna osanale pana in nemurire.

Liniștea inimii mele cuprinde toate aceste amintiri
Le recrează și in multiplicarea lor
Le așaza pe pânza vieții
In care tabloul suprem prinde contur
Și ființează odată cu el 
Virtuțile selenare ale Conștiinței Christului din fiecare inima.

Am bătut la USA ta străine
De mai auzit primește-ma in casa 
De nu mai auzit lasă -ți o fereastra deschisă spre inima ta   
Și atunci când somnul îți va readuce liniștea aproape 
Vom fii din nou doar UNUL ȘI ACELAȘI IN ETRNITATE.






VINDECĂTORUL INTUITIV

Am deschis ochii in noaptea târzie
Si visul devenise aidoma
Realității grăitoare
Din pieptul meu liniștit
Se desprinse o sfera aurie fără egal
Dansa in fata mea un dans din vechime
Iar muzicalitatea Sefirotilor Ancestrali
Acordau harpele măiastre
Și violinele fermecătoare
Ca pe niște opere alese
In universul plin de culoare și duioșie
Maestrul Misterios își făcu apariția
Și adu-se cu EL Taina de Început și Sfârșit prin care Sfera Aurie
Parca prindea viața
Și începu-se sa radieze intr-o Luminiscența incontestabila
Toată Străucirea Cerului și pământului
Cantr-o poveste din vechime
A cărui înțeles ….preceda o liniște nepământeana
Sfera incepu sa prindă viața
Și-n spiralarea ei învăluia fiecare ființa umană
Cuprinzând inimi , lumi, apusuri, răsărituri
Și tot ce era creat sub soare
Vindecând , îmblânzind, eliberând și mângâind tot ce nu mai aparținea sufletului și lăsând trecutul sa se dizolve
Ca un fulg de nea in zările albastre
O urmăream fascinata
Și in legănarea ei printre ființe
M-am trezit ca eram una cu ea
Adulmecând aceasta minune
Intr-un mod atât de cunoscut și binefacaăor
Pământul devenise incandescent
Iar Cerul prin gratia desăvarsirii
Își uni-se mantia lui de Lumina
Ca o mama iubitoare
Care își acoperă copilul înainte de culcare
Și ii săruta fruntea
Contopindu-se intr-o Iubire fără egal
Vocea pe care o auzeam
Ma copleșea și-mi aduse visarea
In stadiul cel mai înalt al contemplării
Prin care miracolul se îmbina cu umanul
Și umplu in toată gratia lui
Inima mea de o Putere magnifica
Șchiopi ridicați din neputința durerii
Orbi care și -au revăzut Lumina răsăritului
Surzi care au auzit din nou cu bucuria începutului
Susurul izvorului dătător de viața
Si Suferințele cum încetau sa mai fie prezente
Eliberând din sclavie inimile supuse și pironite de vieți
Totul era aievea
Morții își regăseau viețile
Iar oamenii își înălțau rugile
Asemenea unor cascade plangaăoare
In noaptea cu luceferi atemporali
Prin care Mierla își cânta străbunii
Vindecătorul Intuitiv
A renăscut intr-o noua viața
Aducător de înnobilare și Lumina
Prin care Darul se Dăruiește pe EL
Inmănuchindu-l in Razele Cerești
Ca o biruința absoluta
Asculta om bun
Cântecul Ciocârliei in depărtare
Inima ta se deschide spre o noua zi
Un nou Răsărit prin care Puterea Creatoare
Se regăsește in aceasta Clipa Prezenta
Inmanunchind in ea
Sfera Aurie de Lumina
Care își urmează fiecare ființa din Creație
Intr-o noua stea
Cu inima buna in bucurie

RUGA PENTRU PĂRINȚI

( Unii sunt încă pe pământ
Alții sunt printre îngeri
Cu toții se numesc părinți de părinți…)

Clopotul din turn anunța ora- ntârziată
Pe când dorul din inima mea
Se preschimba-ntr- un foc de mătase aurie
Și gândul la ei
Trecea printre lumi de Lumina
Ca o Săgeata fără oprire
Ca o Săgeata de stea
Fa-le Doamne Cale luminata
Și umple-le viața de mângâiere și belșug
Celor ce m-au adus pe-aceasta lume-odată
Prin ostenirea lor prin brazda de sub
plug
Ei sunt in toate oglindirea TA
Și-a ta înduioșată măreție
Care prin bunătate si dragoste deplina
Mi-au dăruit cea mai Înalta bogăție
Acea mireasma de a te urma
In tot ceea ce sunt si este viu sa recunosc
A TA LUCRARE prin care te exprimi
Prin tot ceea ce vine-ncalea mea
Fa-le TU Doamne inima ușoară
Si umple-o de pace si putere
Si fiecare zi a lor povara
Transformăle-o in cea mai pura mângâiere
Adaugă-le-n desaga virtuți înălțătoare
Curaj, răbdare si câte-un mic dar
Sa le fie clipa ca razele de soare
Trăindu-si viata toata pe-al TĂU sfânt altar
Mai da-le Doamne înțelegere deplina
Si forța infinita in trupul lor trecut
De anii-care pe brațe ne-au purtat
Fără a-si asculta dureri ce i-au durut
Ma uit la ei si te zăresc pe TINE
O Doamne Bun si ce asemănare
Precum copiii tai pe care i-ai creat
Le-ai dat tot cea-i avut mai bun
Cu dragoste de viața și-n binecuvântare
Si încă te mai rog
Asculta-le rugile-ostenite
In fiecare seara si- n ceas târziu din noapte
In care cu ardoare îți cer ei îndurare
Pentru copii, familie si fiecare ființa de sub soare
Chiar daca trupul își cere dreptul la odihna
Voința lor e biruința arzătoare
Mai fa-le și gândul plap=nd
Și visele aura-nbelșugată
Umple-le tolba de nesătul TĂU sfânt
Așa cum in putere fosta-u ei odată
Pune-le o picătura din praf de stele
Si-oprește timpul pentru o clipita
Si fa-i mai tineri ca si niciodată
Sa-si mângâie tăcerea lor îndurerată
O Doamne Bun primește ruga mea
E ruga tuturor copiilor din lume
Mirean, oștean, ateu, din orice neam
De orice vârsta si orice națiune
Azi ne-am unit si împreuna te rugam
Oprește timpul si nu lasă aceasta lume a apune
Ci întărește inima părinților in ea
Si pune la loc de cinste aceasta rugăciune
In Inima TA de Lumina
In Inima Sacra de STEA!
Cu inima plină de bucurie
Pentru toată ființa de sus si jos
Pentru fiecare copil, părinte si suflet !!!

Nicolae Silade: Poeme în proză


pixeli
Dă-mi, Doamne, o mică tutungerie, un bar sau orice altceva,
numai nu această nesuferită meserie de poet
unde trebuie să-ți storci creierii întruna” (după Ezra Pound)unu

unu

poate că totul începe cu o dimineață romantică după un film romantic cu câinii romantici ai lui roberto bolaño când în vis te gândești să ții un jurnal despre propriul tău vis deschizi ochii și vezi că totul există și vii peste această existență de peste această existență poate de aici bucuria celor ce te întâmpină poate de aici plânsul celui ce vine aici pentru a pleca dincolo

ar fi prea simplu să spui că vii dintr-o dragoste mare dintr-un vis de dragoste dar poate că așa este și așa este după ce ai văzut acel powerpoint de la nasa și te simți ca un pixel într-o nesfârșită hologramă și întreg sistemul solar e un pixel față de alte sisteme solare galaxii roiuri de galaxii superroiuri quasari vorbim de ani-lumină în lumina anilor vedem ce nu e nu vedem

ce este poate că totul e doar o poveste poate că vii de mult mai de departe de mult mai de deasupra trebuie să ții un jurnal trebuie să vezi ce nu se vede trebuie să ieși din ape și să mergi pe apă apa este elementul esențial aici scrie asta scrie în jurnalul tău cei de aici vor un viitor ce nu vine au un trecut ce nu trece în timp ce prezentul se prezintă continuu și spune

totdeauna prezent poate că totul începe cu prezentul în care vii și e un miracol venirea celui viu între vii o minune plecarea celui viu dintre morți poate că moartea nici nu există dumnezeiască e însă rămânerea prezența permanentă în prezent scrie asta scrie în jurnalul tău scrie despre cina romantică a părinților tăi despre dragostea de după și dimineața asta romantică

doi

în vremea aceea aveam vârsta lui isus și studiam ca isus universul întreg toate legile lui toate religiile lumii până la mine până la „eu sunt religia mea” nu într-un templu nu într-o biserică ci într-o cameră de 4 pe 4 cu obloanele trase și un bec de 100 totdeauna aprins nu știai când e zi când e noapte poate că nu era nici noapte nici zi doar lumina aceea venind de la kant

de la moise de la domnul beam cafea în neștire și fumam ca un turc făceam drumul îndărăt spre facerea lumii până la eva până la adam până la pământul acela pustiu și gol și până la întunericul acela în care duhul lui dumnezeu se mișca pe deasupra apelor în vremea aceea elytis luase premiul nobel și john lennon fusese asasinat ascultam john lennon și citeam

elytis și prin norul de fum din camera mea făceam drumul îndărăt spre facerea lumii tot mai singur dureros de singur și lumea nefăcută în jur doar un noian de ape și peste ape doar întunericul doar duhul lui dumnezeu atunci l-am înțeles pe dumnezeu atunci am înțeles singurătatea eram înaintea unui episod psihotic discordant la treizeci de kile de trup ești tot un suflet și-un

spirit simți cum creierul arde și luminează și normal după sute de litri de inka nechezol și ness zeci de baxuri de carpați fără havana sau mărășești doctorii din lumea aceea nefăcută mi-au dat plegomazin clordelazin și mi-au spus „trebuie să ne ajuți și tu/ noi nu putem face nimic” atunci m-am gândit serios la facere la facerea lumii eram chiar la facerea lumii și chiar am făcut-o

trei

am văzut-o venind ca într-un vis treide avea o rochie luuuungă și albă cum au miresele când merg la altar mie îmi crescuse o barbă mare și albă cum avea zamolxe pe kogaion și era atât de frumoasă că frumusețea însăși pălea când o vedeam venind și venea și venea și încă mai vine și-acum când mă trezesc îmi fac o cafea aprind o țigară și prin norii de fum o văd tot pe ea

de parcă ar fi afrodita regina din saba sau marilyn monroe dar nu e nici afrodita nici regina din saba nici marilyn monroe nu e seamănă totuși cu fecioara maria dar mai mult seamănă fecioara maria cu ea și nu are nume pentru că toate numele sunt în numele ei și nu are vârstă pentru că toate vârstele sunt grație ei și tinerețea fără bătrânețe și viața fără de moarte da o văd

venind și mă bucur că vine pentru că vine întotdeauna și nu vine oricum vine dintr-o dragoste mare și dintr-un miracol postum o văd și mă bucur că o pot vedea așa cum vezi un răsărit de soare un izvor în munți nemărginita mare ea e mereu înainte dar și înapoia mea cum sunt visul și amintirea și această nesfârșită hologramă în care universul întreg e un pixel într-o mulțime de

versuri scrise doar despre ea pare un vis treide și chiar e un vis în care realul se-animă dar mă trezesc din nou și mă trezesc direct în lumină cu această umbră a mea însoțită de umbra ei anonimă mai aprind o țigară îmi mai fac o cafea și prin norii de fum o văd iarăși cum vine din sine prin sine pentru sine [nu e nimic fără ea dar nici ea fără mine] ce să vă mai spun despre ea

Pe urmele poetului, Nicolae Silade (XXIV)

 A doua declaraţie de dragoste a unui ales

O prezenţă pregnantă în spaţiul cultural românesc, ca director al revistei „Actualitatea literară”, dar şi ca poet, Nicolae Silade se află acum la cel de-al şaptelea volum de poezie, debutul său editorial producându-se în anul 1979 cu cartea „Visul în lucru”. Ultimul volum apărut (Ed. Brumar, 2016) reprezintă a doua parte din „iubirea nu bate la uşă” – după ce prima parte a fost editată în 2013 – şi cuprinde un număr de 156 de poeme. Cartea se deschide cu un mesaj către cititor intitulat „din zece în zece ani te cheamă marile iubiri”, iubiri care nu pot fi decât infinite în timp şi în spaţiu: „Iubind mereu. Mereu iubind. Stele din stele răsărind”. Doar prin prisma acestei filosofii de viaţă pot fi receptate versurile lui Nicolae Silade, care ni se relevă ca un trubadur îndrăgostit de femeie, şi nu de o anumită femeie!, şi care alege să fie el însuşi, sincer până la capăt, arzând până la capăt şi tocmai de aceea vulnerabil, dar renăscând de fiecare dată mai puternic în lumina viitoarei iubiri – o altă felie, de fapt, a iubirii eterne.

Poetul aspiră la desăvârşirea fiinţei sale prin iubire, în ciuda timpului care trece şi care din când în când îl răneşte; un rid, nişte fire albe ori o pierdere din energia virilă devin cauze ale plecării femeii iubite. Nu poate fi trecut cu vederea faptul că în lirica sa femeia este mereu tânără, are trup „de fată”, este „preafrumoasă” şi ştie să „preamângâie”, ceea ce are drept efect revigorarea bărbatului: „Şi-n sacrul schimb de pofte şi plăcere/ Mă simt mai tânăr, mai frumos, mai viu” (LXXXVI). În aceste condiţii, iubita devine atotputernică, un Dumnezeu personal al poetului: „Am devenit, din rege, cerşetor,/ Un biet călugăr fără mănăstire,/ Mă rog doar ţie, poate scap de dor” (XCVII). Dar nu există o altă cale, un alt mod de a trăi, de a fi bărbat, întrucât poetul pune semnul egal între femeie şi viaţă: „nu trebuia să mă îndrăgostesc de tine o spun ca şi cum/ aş spune nu trebuie să mă îndrăgostesc de viaţă (69).

Când nu apelează la melodicitate, cele mai multe poeme ale sale având o structură clasică şi fiind fluide, calde, plăcute auzului datorită prozodiei perfecte, poetul se exprimă aforistic, oferind soluţii, chei de supravieţuire cât timp iubirea stă departe de suflet: „... e mai bine să taci, să aştepţi// pentru că dragostea oricum răspunde oricui şi n-are importanţă când şi n-are importanţă unde” (61); „nicio bucurie nu vine dacă nu dăruieşti bucurii” (85); „puținele cuvinte care merită a fi spuse/ aceste cuvinte atât de puţine cuvinte te iubesc” (125).

Poetul Nicolae Silade închină imnuri femeii şi vibraţia erotică urcă spre paroxism, este dependent organic şi sufleteşte de Evă sau e ironic, caustic uneori, fin şi constant observator, ca un bărbat care nu-şi scapă nicio clipă femeia din ochi, arar autoironic, vulnerabil la „zâmbirea” ei, meditativ, nostalgic, ludic, teribil de lucid, ancorat cu toate puterile în prezentul care îi oferă în plus mijloacele tehnologice moderne de a rămâne legat de ea. E ca şi cum femeile s-ar aduna într-una singură şi aceasta ar fi de fiecare dată alta, păstrând esenţa, dar inconstantă cu el şi cu ea însăşi, de unde absenţa, dorul, suferinţa ori mulţumirea, adoraţia, plăcerea trupească ridicată la grad de scop şi modalitate de a trăi. Nici moartea n-ar putea să pună capăt arderii fără întrerupere în flăcările cele mai înalte ale simţirii deopotrivă sufleteşti şi trupeşti: „Nu e iubirea ţinta vieţii mele,/ Ci viaţa însăşi e iubirea mea.// Nu e iubirea totul într-o viaţă,/ Însă doar ea de moarte mă dezvaţă!” (XCI). Chiar şi el, un îndeaproape cunoscător al femeii, e uneori luat prin surprindere de meandrele ei, astfel încât, ca jumătate a perechii adamice, se întreabă dacă într-adevăr ea a plecat din coasta lui.

Alteori, perechea adamică funcţionează aşa cum a gândit-o şi a dorit-o Dumnezeu: „... ea vine goală cum a lăsat-o dumnezeu/ şi cu goliciunea ei îmi acoperă goliciunea asta e dragostea (...)// mă îmbrăţişează şi pomul cunoaşterii nu ne mai interesează/ ne sărutăm şi zicerea şarpelui n-o mai ascultăm” (67). Dependenţa de dragoste – „nimic nu există fără dragostea ta” (105) – poate să însemne şi a trăi iubirile, a trece din iubire în iubire: „Şi m-ai uitat aşa cum uiţi o plasă/ Cu lucruri inutile-ntr-un vagon,/ Şi m-a găsit o altă preafrumoasă, / În drumul către casă, ca baston.// Şi-am mers cu ea, cam un amar de vreme,/ Am sprijinit-o-n suflet şi în trup,/ Până şi ei i se făcuse lene/ De dragoste, şi trebuia s-o rup.// De-atunci îmi caut o altă preafrumoasă” (CXXX). În viziunea poetului, femeia e „totală”, perfectă („cine ţi-a dat trup a avut desigur în vedere originea lumii nu sfârşiturile”), misterioasă ca o Giocondă („nu mai vorbesc de surâsul tău enigmatic); el (re)capătă viaţă prin ea, precum odinioară Galateea din dragostea lui Pygmalion: „cine suflet ţi-a dat a vrut să mă însufleţească pe mine” (62).

Visul de iubire nu-l ocoleşte pe poet, care, pentru a fi mai elocvent, recurge la frumoase imagini artistice dinamizate de verbe folosite la modul condiţional-optativ. Iată un poem pe care îl redau întreg, pentru că nu reuşesc să las la o parte nici măcar un vers: „Eu m-aş iubi cu tine zi şi noapte,/ Până la moarte şi-aş muri iubind,/ Fără-ntreruperi, în eternitate,/ A ta preafrumuseţe răsărind!// Ţi-aş oferi plăceri nebănuite, / Pe cea mai ’naltă culme de plăceri,/ Cum n-au visat nici cele mai dorite/ Femei de azi, de mâine sau de ieri!// Şi te-aş numi regină-ntre regine,/ Şi te-aş aduce-n noul meu regat,/ Să fii mai mare chiar peste virgine,/ Aşa cum Dumnezeu mi te-a lăsat!// Dar, ca să fie totul cum doreşti/ N-ar trebui decât să mă iubeşti!” (LXXXIV).

Poetului nu-i scapă emanciparea femeii şi superficializarea trăirilor ei sufleteşti şi denunţă faptul că ea alege de multe ori luxul în pofida iubirii: „ne-am iubit pe bancnote cam asta s-a întâmplat/ azi-noapte la sat dar la palat cucoanele erau supărate şi pe bună/ dreptate dintre toate nu alesesem niciuna prea mă fascina soarele/ prea mă fascina luna din ochii ţărăncii miruna” (129).

Ţinându-se departe de modele literare, talentatul poet Nicolae Silade scrie o poezie frumoasă, care se adresează sufletului mai mult decât minţii. Iubitorii liricii de dragoste găsesc în poemele sale acea lumină izvorâtoare de înaltă emoţie, care alină, vindecă şi rămâne încă multă vreme înlăuntru să mângâie fiinţa. Nu m-aş mira să aud într-o zi că a apărut şi a treia parte din „iubirea nu bate la uşă”. Ar fi ca o a treia declaraţie de dragoste. Şi cui nu-i plac declaraţiile de dragoste, oricâte ar fi ele, atunci când vin din partea unui ales?

Diana Dobriţa BÎLEA

*** despre 

Fotografia mea
Lugoj, Timiş, RomaniaEste fondatorul şi directorul ziarului Actualitatea, fondatorul şi directorul revistei Actualitatea literarăA publicat în: reviste literare din România, Austria, Franța, Germania, Spania, Serbia, Israel, Canada, SUA. Volume apărute: * Visul în lucru, Litera, Bucureşti, 1979; * Cartea poeţilor (volum colectiv), Lugojpress, 1994; * Mergere înainte, Lugojpress, 1997; * eternelia, Marineasa, Timişoara, 2006; * iubirea nu bate la uşă (I), BrumaR, Timişoara, 2013; * iubirea nu bate la uşă (II), BrumaR, Timişoara, 2016; * miniepistole, Grinta, Cluj-Napoca, 2017; * miniepistole, ediția a doua, Grinta, Cluj-Napoca, 2019; * calea victoriei, Cartea Românească Educațional, 2019; * La guérison d'illusions et autres guérisons, Editura Stellamaris, Franța, 2020; * [despre], Editura BrumaR, Timişoara, 2020; * everest, Editura BrumaR, Timişoara, 2020; Poezii traduse în: engleză, franceză, germană, spaniolă, maghiară și ebraică.

Florin Tănăsescu: Ochii văz, inima cere...conștiința, ja pe ea!

 

Io mi-s mai de la ţară, anşea! N-am vorbele la mine, deci mă adresez prin intermediul ziarului. Titlul este „Matrimonhiale”. În text, despre mandea e vorba. Ca’t domnişoară care să facă casă cu demisol şi piscină la etaj cu mine.

Logodna noastră e valeabilă până când vreo ciufută ne va despărţi. Că anşea se zice la ţară: „Ochii văz, inima cere… Conştiinţa, ja pe ea!”.
Cine e ea, îţi zic io.
Este posibil să ne-nţelegem. Adecă să părem ok de ochii satului, până îşi bagă nasul în ciorba noastră de ştevie vreo fufă. Atunci să vezi chirăială.
Ca-n Parlament. Zău, fa!
Draga mea soţioară virtuală! Sunt la zi cu impozitele, aştept ce’a subvenţii de la APIA , iar primarul a zis că măreşte schema de personal în aparatul primăriei.
De stat, înţelegi? Mişcare faci doar cât să duci două cafele la trei angajeaţi. Cum s-ar împărţi două paie la trei măgari, că nu toţi beau cafea. Io, care sunt consilier ales democratic, beau nes cu rom.
Cre’ că eşti de acord că lumea asta a luat-o razna. Măgarii nu mai dispar în ceaţă, ca altădată, ci ies din ea. Io sunt unul dintre ei, ce s-o mai cotim pe lângă stâlpul de înaltă tensiune?
Evident, am făcut şi lucruri bune la vieaţa mea. Par examplî, m-am spovedit. Anşea, în văzul lumii. Să fiu un egzemplu pentru comunitatea locală.
Io eram la volanul unui BMW – am şi Bentely, nu intra la idei! – , popa mergea pe uliţă, teleleu. L-am claxonat de i-a sărit sutana de pe el. A vrut să mă afurisească, daaaar…
Dar, când a văzut suta de euro, mi-a pus patrafiru-n cap. Io la volan, el – lângă geamul pe jumate lăsat. I-am zis că „Ochii văz, inima cere… Conştiinţa, ja pe ea!”.
Lumea se mira, da’ se şi-nchina! Şi-anşea a ajuns aproape tot satul cu frică de Dumnezeu.
Ideea principală care străbate din acest anunţ, pe care sper să apară şi o inimioară străpunsă de-o săgeţioară, este că tre’ să încep campania.
Nu aia de primăvară, cu plantat pomi, chestii, trestii, balamale! Neah! Campania electorală, fată!
Candidez la primărie. Şi-n programul meu electoral stă scris negru pe alb:
„Ochii văz, inima cere… Conştiinţa, ja pe ea”.
Iar ea este funcţia.
Aştept provincia!

 (Sursa:https://ziarulprahova.ro/2022/04/)

Postare prezentată

Teodor Dume: De ce, tată?...

Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșat...

Top 10