Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Atila Racz: Poate

 

Ar fi numai o poveste
Cum firul apei ce se ivește
Din munte
Să privească cerul
Copacii cum alunecă printre
Unde
Ar fi noapte pe culme
Îmi spui
Ar fi o noapte din care scuturi
Umbre
Dar
Tu încă alergi printre cuvinte

Să aprinzi lumânări
Să deslușești drumul
Urmele celor care au trecut
În lumina lor
Acum
Doar ploaia leagă norii
de streașini
Pădurea adormită sub frunze
Și
Chiar trebuie să-ți închipui
Că-n fiecare poveste aduci

Cu tine-o femeie
Pe care n-ai reușit s-o privești
Cu inima
Prin care trece un strigăt
Ar fi o poveste doar
Uitată pe limbă îmi spui
Dacă n-ai sta să descoși
Noaptea
Din vorbe.


(pictură: Arpad Racz)

Daniel Luca:***

Serenadă

Am învățat
Să pășesc
Din frunză în frunză
Pe aripi de vânt
Spre balconul tău
Serenada
Sună altfel
Din frunza
Lipită
Pe talpa
Goală


 Roze

Rozele s-au hotărât
tam-nesam
să înflorească pe fierul rozetelor
prinse în degetele
ciracilor din cartier
luptători noapte de noapte
pe străzile neiluminate ale orașului
pentru sfere de influențe
în toiul luptei
petalele cad
numai spinii renasc în sângele năclăit
imposibil de curățat
cu apă de ploaie
detergent
doar puii de cloșcă
evadați
dimineața
pe sub porți
îl vor bea
se vor îmbăta
în ochi
le vor răsări
trandafiri                                                Ora albastră

                                                                       A sosit ora
                                                                       Când blițul nu mă poate
                                                                       Descoperi
                                                                       Când târgul meu
                                                                       Cu umbra se împlinește
                                                                       Fără a ne vedea
                                                                       Fără a ne auzi
                                                                       Fără a ne atinge
                                                                       Suntem împreună
                                                                       Lumină
                                                                       În albastru.

Daniel Luca (Ploiești)


Coboară Luna, printre flori, iar visele se țin de mână,
spre geamul tău privesc tăcut, să-i fur o rază de lumină.
Poate c-ai adormit demult, o rază lacrima ți-atinge,
fiorul ultimului dor, în cerul unui vis se stinge...

Copacii rătăciți, în vânt, își cheamă toamna, din abisuri,
planeta mea așteaptă frigul tăcerilor, din universuri.
Cu umbrele m-ascund, în nori, cuvintele-mi cad la picioare,
dorința ta e un amurg, care sărută-un val de mare.

Un om se-ndreaptă spre apus, pe drumurile vieții plouă,
absența ta e un poem uitat, sub picăturile de rouă...
Cuvintele mă părăsesc, cămașa vântului mă strânge,
în ochii tăi găsesc cărări și iarna clipei, ce mă ninge.

Ți-acopăr frunzele cu flori și trag nisipul peste urme,
să pot atinge glasul tău, ce l-am uitat, în altă lume...
Un flaut de argint răsună, refrenul timpului pierdut,
va ține-n palme nemurirea și fumul orei ce-a trecut.

Pe fundul mării trec cocorii, apusul plânge fără soare,
când vei găsi iar, cerul meu să-i dai speranță și culoare!
Eu am să te iubesc mereu, și am să-ți caut altă vară,
s-atingi din nou, câmpul de maci, ce ți l-am dat, în prima seară.

Ionel Bota: Fecioara din vitraliul plângerii


cuvintele mele sunt chiar sângele acestui anotimp
aşteptând să ne cumpere viaţa
noi am ajuns lângă focul rosariului
cu toate bucuriile tristeţile fericirile naşterile iubirile

am deschis uşa şi îngerul mi-a mângâiat obrajii
şi sora noastră a lăcrimat
lângă marama îngenunchierii celei de pe urmă
şi lacrima spăla picioarele fiului în căutarea fecioarei din vitraliu

/Biserica de catedră Sacré Coeur, Prea Sfânta Inimă a lui Iisus,/

Daniela Marchetti: fotografia


moartea era încă departe de noi
era moartea de dincolo de moarte
și era viața care ne adăpostea sub pieile anilor
sângele oasele trupul și pielea fierbinte

despre toate acestea scriau magii în biblia resemnării
drumul trecea prin inima primului cuvânt
până când cuțitul sfâșia perdeaua cerului
să cadă pe pământ aripile într-o fâlfâire domoală


așa au găsit îngerii dis-de-dimineață
cu fața lipită de fotografia arsă
erau fără de nume și fără de aripi îngerii
în subpământ în visul acvilei celei cu două capete

în seara cealaltă șchiopăta pe acolo un zgripsor
afla fotografia ocrotită de armura din aripi
peste tot alb în absența cernelii fermecate
doar paginile se mai scriau singure în cartea cea uriașă

ah! sânul femeii cum intra ca un fur în privirile lacome
cortul mărturisirii ascundea glasul într-un cufăr din alabastru
oștile își lustruiau spadele curbate și-i cântau celui adormit în munți
pe deasupra capetelor plutea clona fotografiei într-o tipsie din aur

Ionuț - Tiberiu Balan:***


în sicrie nu se mai pun decît bilețele cu numele și prenumele fericitului
scurte scrisori prin care cei de lîngă el caută iertare că nu au putut să-și plătească datoriile la timp și
acum e prea tîrziu
s-a deschis ochiul universului și de dincolo au început să fugă
titanii
pereții ăștia sînt prea subțiri și orice jale trece prin ei mascată într-un urlet nenorocit
obrajii noștri se stafidesc la contactul cu aerul
ne-am dezobișnuit să fim oameni tocmai dinainte de primul război în care om
a ridicat piatra spre celălalt
frîngîndu-i capul din iubirea nemărginită a lui dumnezeu
vom fi condamnați să slujim tuturor zeilor pe care i-am aruncat în coșul de gunoi al mitologiei
pe care nici măcar într-o scîrbă de înjurătură nu-i mai pomenim
veșnicia stă în noi ca-n propria casă
tot un fel de viață există după viață
una în care nu vom fi neapărat conștienți și nu ne vom aminti durerea
ultimei bătăi de secundă

Eduard Bucium: Elemente


Nu sunt destule frunze pentru noi
Să ne-nfrunzească, verde ca pădurea
Noi, dezbrăcaţi de legi făcute-aiurea,
Ne întâlnim pe-un colţ de viaţă, goi...

Pe masa dintre noi sunt două cupe,
Toarnă-mi din visul tău cu unicorn
Eu, doar vin roşu-sânge am să torn,
Apoi licoarea dulce va erupe

Răscolitor, din trupuri spre lumină,
Tu apă şi eu foc, cu drept egal
Eu te evapor, tu mă stingi, mortal,
Suntem doi ucigaşi, dar n-avem vină...

Că ne-am redus în două elemente
Şi ne-am chemat cu scop primordial.
Dar cum să ne atingem cordial
Când nu-ncăpem în două recipiente?!...

Ne întâlnim pe-un colţ de viaţă, goi
Să ne îmbrace pe-amândoi nu-s legi
Eu iar m-aprind, din trăsnet, şi-nţelegi
Că iar te chem, să curgi prin mine, ploi...

Vasilisia Lazăr Grădinariu: Târzie floare, crizantemă


O, rujă de toamnă cu osul de jad,
– Semn palid al verii ce moare –
Doar tu înfloreşti când frunzele-mi cad
Şi moartea din toate mă doare.

Petală de perlă şi ultimul vis,
Regină-a tristeţilor toate,
În boabe de lacrimi azi mi te-ai închis
Când frigul prin haină-ţi răzbate. 

M-apropii de tine şi-n suflet presez
O floare-aurie, brumată,
Măcar pentru-o clipă şi eu să-nfloresc,
În iarna ce-mi bate la poartă.

.

Ion Lazăr da Coza: haiku

În memoriam: Ion Lazăr da Coza

umbre de cocori
peste ogorul arat –
caligrafie

*

Zări nesfârşite –

Peste roza brumată

Cocorii toamnei    

Amalia Achard: Victimă hazardului


Rătăcesc strivită de-o catalepsie violentă
în căuşul unui prezent improbabil
unde semnăturile celor implicaţi
se scurg într-o gură funebră de canal

aud ecoul penibil al căderii
văd profilul unui deznodământ furios
iar pe piept m-apasă angoasa
unui curaj laş

întrezăresc un voal compact de istorii
și oameni cu mânile şi gleznele
încătuşate în dureri
gonind de-a lungul unei nopţi haotice

o solitudine malodorantă
aşterne-n numele lor cuiburi reci
din pene de păsări al căror ţipăt
se agravează până dincolo 
de limita suportabilului

un clocot de odisei suverane
îşi împleteşte setea de ruminaţie
cu luciul metalic al fatalului

fuga mi s-a confiscat de la naştere
hazardul, ducând misterul în palme,
calcă de-a dreptul peste mine ca peste lume.

Dan Casuneanu:***


Din când în când merg pe jos
orașul e mirific, colorat și pufos.
Din când în când tac și mă pierd
în adânc peste tot și în stern.
Din când în când îmi tulbură apa
peștii care ies la suprafață
creează din loc în loc un vacuum
când cald când fierbinte când rece.
Norul despletit ia distanță și-mi trece.

Ana Urma:***


asediul zăpezii
străzi cu pomii
de frunze
și păsări goliți
noiembrie trist

mă plimb
printre oameni și cărți
muțimea grăbită
distantă și rece
sub ferești de lumina

mai grăbiți
ca un nor în furtună
întorc filele
fără glas merg în cerc
nu-și vorbesc pe tarabe 

între două coperte
necitită o viața pe rafturi
o mie așteaptă
mă opresc la un stand
cu privirea mulțimea

pe buzele mele
ca o lavă fierbinte
nerostit un cuvânt
așteaptă o șoaptă
cuvântul în litera mare

Elena Lucia Spatariu Tudose: Marți treisprezece


Cu secundele atârnate de glezne
aștept duminica
la semafor

azi e de-abia marți
semaforul e roșu
de trei ceasuri
și nu-mi mai amintesc
dacă trei sau treisprezece
ține culoarea asta
sau azi e treisprezece…

Ah da

azi e marți și e treisprezece
e ziua în care
mâța neagră
îmi taie calea
în două
și indiferent pe care cale apuc
voi întâlni neapărat
numai semafoare pe roșu…

E seară deja

cu gleznele însângerate
aștept duminica…

la semafor
umbra mea
dansează burlesc
cu o floare roșie în gură.

Mâine
e o altă zi…

George Sangortya: Plan secund


În plan secund
metaformozat
Când viața este ca o regie
Mi-ai scris în gânduri
parafazat
În toată această nebunie
Și-ai crezut cu dinadins
Obstacolele iubirii noastre
premature
Cu pământul te-ai atins
În urma noastră
destinelor zidite
-
Și nu aș fi crezut
în acest tandem
al rivalități noastre
Dacă soarta
nu ar fi umplut paharele
Undeva...
deasupra cerurilor albastre
La colț de stradă cu iscoadele
Dar rămân în plan secund
Ale noastre, fantasme
nemiluite
Privirile noastre ,în picturi
se-ascund
Prin venele noastre
asemenea șoselelor pierdute
-
Dar vreau să cred
că nimic ,nu-i întâmplător
Din umbre
ucigător de sentimente
Nici îngerii nu mai pleacă
în zbor
Ca și inimile noastre
absente
Și-un cartuș,
în plan secund
Eu...ceasurile nu le mai ascund
De-atâta vreme în șoapte
-
Dar mai mi-a rămas,
un ultim pas
Pierdut în ultima redută
N-am foame
N-am glas
De ultima dragoste
pierdută
Și ultimul sărut
în plan secund
Furat...
de ultima încercare
Martir al eroului din gând
Și-am să îți scriu, cu sângele meu
Rănit sub soarele fierbinte
Ca și cum aș fi,
.un Dumnezeu
Orgoliul nu mă va reține

Aura Creițaru: Întoarce clepsidra


Valuri macină maluri
adunând nisipul pentru castele
pe plajele lumii
Clepsidrele vremii
numără secunde
scurgând nisipul
măcinat de valuri și unde -
grăbind clipele oarbele-n
decor auriu
Toamna întoarce clepsidra
cu-n ceas mai târziu...

Barbu Marian: Vis cu înger


Eu am zece degete la mâini și zece degete la picioare
nu mă pot răzvrăti și nu pot zbura plin de candoare
pe lângă bunul Dumnezeu,facă-se voia Lui,
Dumnezeul tuturor și al nimănui -

Înger nu pot fi deci nici măcar unul în devenire
poticnit în carne și în besmetica mea fire
mâna care mă mângâie,mă bate, îmi dă de mâncare
îmi aduce aminte mereu de umbra lumii, atotcuprinzătoare 

Mi-am desenat doar un cal înaripat, pe perete, cumva,
bietul de el nu avea potcoave și nici jăratec n-avea -
mărul din pom se făcuse de mult poamă pe ram
și doar eu, viu și singur, sub cerul pustiu, înlăcrimat, nechezam.

Zetu Vasile: Petale de pomi și petale de stele


Psalm 

Petale de pomi
și petale de stele
îmi troienesc pașii
mereu porunciți
către soare 

mereu subțiați
de nisipuri 

mereu înflorind 

dacă pierd
o lacrimă-n câmp
fericită sau tristă
o, ea devine izvor
și izvorul fântână
și geana mea cumpănă 

şi duhul tău însetat
se adapă
cu dor nesfârșit 

draga mea
pașii mei
numai drumul spre tine
ştiindu-l.
(Din volumul: "ROUA LĂUNTRICĂ"(psalmi),
Editura "e Literatura", apărut, de curând, fiind
al cincilea volum de versuri al poetului. El are
și varianta în limba franceză: "La rosee de dedans")

Olga Alexandra Diaconu: N-am să-ți mai spun cât te iubesc


N-am să-ți mai spun
cât te iubesc -
mai bine munții-i
las ascunși
de vraja ta să nu se lase
nici ei pătrunși

N-am să-ți mai spun
cât îmi lipsești –
mai bine ascund
apa mării
să nu se mai reflecte-n ea
privirea ta în faptul serii

N-am să-ți mai spun
că nu te uit
și că mă doare depărtarea
că sunt doar dor și așteptare
din zori și până la zenit

N-am să-ți mai spun
nimic, de fapt,
ca tu să crezi
că nu te vreau,
la tine că
nu mă gândesc
și că m-a cuprins uitarea

Și toate astea eu le vreau
pentru că tu
nu știi ce vrei –
înlături tot în calea ta
ești numai fulger și scântei

Aștept acum, după furtună,
să vină iarăși vremea bună.

Dinica Cristian Ovidiu: Numai de bine


moartea îmi mănâncă din palme
ca o pasăre flămândă
slujnică hadesului,
în timp eu ce visez morții noi
ea îi duce spre câmpiile Elizee,
Charon vrei argintul?
nu avem mărunțiș ia-ne în barca ta îți vom plăti
în versuri spun cadavrele!
răposații împart de zor cerul în felii
pe care le vor da celor ce vin

să-i întrebe de una de alta
ispitiți de gânduri.

Restituiri: Adrian Păunescu, Singur fără nimeni


Ferească Dumnezeu, dacă mai poate,
Pe fiecare de singurătate.
Acesta-mi pare lucrul cel mai greu,
Ferească-mă de mine Dumnezeu.
Ferească-mă noroiul de noroaie,
Ferească-mă plouândul nor -- de ploaie,
Ferească-mă singurătatea mea
Ca singur să mă nărui pe podea.
Şi gura să-mi aud cum milă cere
Vreunor paşi din vreo apropiere
Şi, fără nimeni, să mă sting în glas,
Pe lume cât de singur am rămas.
Atât de singur sunt pe-acest pământ,
Că nimeni nu va şti dacă mai sunt.

Constantin Mosor: O lacrimă și-o floare


O lacrimă și-o floare de cireș
Rămaseră pe drumuri amândouă!
Se întrebau în cor de ce nu plouă
Când ceru-i ține locul unui preș!

Lacrima-i zisă florii: - De ce plângi?
Frumoasă ești, cireșul te iubește
Chiar dacă pe la vârf îmbătrânește...
Nu e păcat destinul să ți-l frângi?


Du-te, culege clipe, fugi de-aici...
Eu mă nu mă tem de plâns,căci el mi-e rostul,
Iar cerul îmi zidește adăpostul,
Doar cât să-ncapă pașii mei cei mici!

Plâng eu în locul tău, dacă primești!
Răsplată nu voiesc nici măcar una,
Lacrima-i zise florii, însă Luna
Veni cu patru aripi îngerești!

Constanta Popescu: Portret cu poeți...


Poeții n-au anotimpuri și interdicții,
printre tristeți, singurătăți
și distanțare,
numără frunzele uscate,
presează niște lacrimi cristalizate,
în suferință și în zile fără soț,
pot deschide bisericile,
cu fața la soarele
tot mai rar, mai nesigur.
Și când toate îi șlefuiesc până la sânge,
strălucesc, germene al seminței divine,
chiar și-n genunchi,
sunt tot mai frumoși...

Vlad Anghelescu: Versuri, Versuri, Versuri, Versuri, Versuri, Versuri...


Paraziți

Să cânte la paradiți
ori bandiți
la parastas.
Ei, ca niște
Sfinți-Paradiți
deparazitați cu Raid
peste Paradis.
Cu bis peste vis.
La bandiți.
Să le cânte Paraziții
"Raid cu flit",
ultimul hit.


Vindecare-nu se poate

Jalea inspiră
compasiune,
iubire,
risipire...
vană.
Așa se ajunge
la vamă,
într-o toamnă
să dai
faliment.
Și spui profesionistului
rece, absent:
jalea inspiră
compasiune,
iubire,
risipire...
vană.
Moare orice sentiment.


Aspasia din Milet

Îmi vine să plâng.
Icoana iluziei se întărește în ferecături.
Frankenstein, Ecorșeu Malefic, Hermes,
Picior de Ciclop...
Transpirația literelor a deranjat musculițele.
Cad frunzele statuilor zeițelor.
O aleg pe Aspasia din Milet
în locul Diotimei.

Primim de la cititori:

Gheorghe APETROAE

ALEXANDRU NEMOIANU,
un filosof al istoriei și al spiritualității noastre naționale, un intelectual român rasat și mare patriot, chiar dacă destinul l-a impins a hălădui în alte locuri, pentru a-și asigura existența. Cuvintele sale însumate în eseul „Biserica Română trebuie apărată”, apărut în prestigioasa revistă EXTEMPORAL LIRIC, coordonată de Teodor DUME, un alt intelectual român prestigios, sunt principii morale și existențiale de valoare socială și spirituală, care, prin contribuția nobilă a ierarhiilor eclesiastice, având ca pivot axial- referențial pe marele ierarh-arhitect, patriarhul Daniel, prin care se hăruiesc cu lumina credinței și cu morala cristică, fără exagerări mistice, marea masă de creștini din România, asigurând, astfel, eternitatea în credința cristică a neamului românesc... Sunt acestea, alăturate istoriei și culturii, principii naționale, de la care nu putem nicicând abdica și, de aceea, mi-am permis să relev în continuare câteva fragmente din acest interesant și valoros eseu: „Nu pot fi enumerate aici realizarile Patriarhiei in vremea pastoririi Prea Fericitului Daniel. Dar doua lucruri esentiale trebuie amintite. Este vorba de implinirea visului romanesc de a avea o catedrala monumental in Bucuresti. Lucru care s-a implinit cu prisosinta. Iar a doua lucrare priveste un fenomen colossal din viata Neamului. Este vorba de migrarea unui foarte mare numar de Romani in tari dezvoltate, in cautarea de oportunitati economice. Patriarhia Ortodoxa Romana nu i-a uitat si nu i-a abandonat. Structuri eclesistice care sa le poarte de grija au fost asezate in toata lumea si locasuri de rugaciune care sa ii adune au fost ridicate. In acest fel, toti acesti Romani au centre tari care sa ii tina si in Ortodoxie si in Neam. Patriarhia Ortodoxa Romana este SINGURUL asezamant romanesc care a facut ceva esential pentru Romanii pribegi. Ar trebui sa nu uitam asta!
Se poate spune că Preafericitul Daniel a făcut cu putință și a asigurat viitorul Bisericii Ortodoxe Române în veacul XXI.„.... ”In momentul de față Biserica Ortodoxă Română are, în persoana Preafericitului Daniiel, un Patriarh providențial .Un ierarh care ,cu mâna fermă și cu dragoste , așează Biserica milenară Ortodoxă Româna pe temelii trainice și care Patriarh face pentru Biserica Ortodoxă Română viitorul cu putință”...”.Biserica, între altele, are menirea să promoveze și apere Dreapta Credință, să adune neamurile,să le unească în Pravoslavnicie către slavă Tatălui, Fiului și Sfântului Duh. În afara Bisericii Drept Măritoare nu există mântuire”....„Biserica este a ordinii și nu a haosului și confuziei. Biserica nu este a haosului și dezbaterilor fără rost, este a ordinii și ierarhia ei strictă este în același timp cea mai bună, căci este ierarhia dragostei.”....„Harul și purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru Biserică a făcut ca în toate vremile să avem vladici vrednici, pe măsura vremilor și pe măsura a ceeace merităm. În momentul de față un asemenea Ierarh vrednic este Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Preafericitul Daniel. El este un om cu o pregătire teologică superlativă și mai ales, potrivit vremii de confuzie, teamă existențială, îndoială pe care o trăim. Hotărât și aspru, El inspiră respect și, cred, atunci când este cazul, teamă, frică. Patriarhul Daniel arată că ierarhia Bisericii nu este a haosului, este a strictei ascultări, fiind o ierahie a dragostei.”.....„Confruntat(ă) cu vipera ateistă și uneltele sale, Biserica Ortodoxă Română răspunde prompt, întotdeauna la obiect, "pune la punct". La fel de promt poate răspunde Biserica Ortodoxă propagandei catolice și a cultelor protestante.Ramuri care își zic creștine dar cărora le lipsește înțelegerea teologică și mai ales le lipsește Duhul Sfânt”...”.
Acest eseu este mărturisitor, întăritor în credință și în morala ceștină a Poporului Român, un popor încercat la aceste vremi, ca și în altele, de acele ideologii demonice occidentale și nu numai, destrucționiste, care pot fi diseminate cu mai multă ușurință în conștiința unor entități mai puțin educate moral și spiritual. Sunt aceștia din generațiile mai tinere, fără conștiința în Dumnezeu și fără suflet, fugiți din sfera umanului, care pot fi animalizați mai ușor sub imperiul digitalizării electronice și care pentru a rămâne într-o condiție umană , printr-o religie curată, morală și fără misticism, printr-o biserică română care trebuie cu sfințenie apărată, cât și prin aportul științelor umaniste, un panaceu al învățământului laic, toți aceștia, cuprinși de încercări demonice, antiumane, trebuie să fie luminați, iar atitudinile lor ostile, antiumane și antinaționale trebuie anihilate și eradicate... Felicitări, domnule profesor Alexandru Nemoianu!!! Vă muțumesc toți românii adevărați pentru că ați abordat cu amplă cunoastere și cu mult realism rolul național și european al religiei ortodoxe și cel al implicării clerului Bisericii Ortodoxe Române, cu exponentul ei, Preafericitul Daniel, în normalizarea condiției socialului românesc din țară și din diasporă, un exemplu demn de urmat pentru toți creștinii și laicii din Europa și din întreaga lume, astăzi, când se pare că ne aflăm într-un moment crucial, când mulți din generațiile mai tinere și mai puțin instruiți, debusolați sub aspectul cunoașterii rolului spiritual istoric umanizator, benefic al creștinismului societar în istoria națională și a lumii, se depărtează, într-un mod de neimaginat, de valorile teologice creștine, spre a face loc incisivelor religii necreștine și ocultismului mondial vulgar și inuman.

Gheorghe Apetroae: PRIMITIVA ICOANĂ - THE PRIMITIVE ICON


Ca s-o subjugi, îi răstigneşti
fiinţa pe-o icoană-albastră...
I-aduni lumina și-i furi evul.
Tot semănând pe cer alt cer,
te creşti în ea tâlhar adamic…!
Spre turnul crist când o îndemni
la alcovul cald al închinării
din jaspul marmorei selene,
i-oferi în rost iubiri lactee,
prin vene-i sângerând cărări…!
Lumina de i-o sorbi din poală
în nostalgii, o porţi icoană
de eritrin și-o săruţi goală,
din frunte irişi să-i răsară
şi Luna-n straie chihlimbare...!
Tăcerii, mag, i-alergi fiorii
prin vocea plânsă: noi ecouri;
galactic silf siren pe larguri,
creşti tot plăcerile de margini
și cerul pe cuprins pelagic…!
Din valuri de topaz, smaralde
înşiri pe-ntinsu-i să-i acoperi
o fire -a ei, tremolă-n patimi,
cu crugul în amor sălbatic,
stea-n galaxii cu chip romantic…!
(Sibiu, 3.03.1988
Din volumul “ Greutatea sângelui”, “Versuri alese / Selected Poems”, Editura Universității„ Lucian Blaga” din Sibiu, 2015)

Sintagme literare nr: 5(46) octombrie 2020

 


          Revista Extemporal liric felicită pe toți colaboratorii revistei Sintagme literare.

Mulțumesște directorului acesteia, domnului Geo Galetaru pentru implicare și munca de zi cu zi privind selecția textelor în vederea publicării lor în revistă!

Savu Popa:***


Am observat,
De la o vreme
Las urme, mai mult
În interiorul pașilor
Care, deși orbi din naștere,
Mă duc la întâmplare
Prin aceleași locuri cunoscute,
Printre aceleași chipuri
Care, doar dintr-o complezență
De carton pătat de grăsime,
Își mai păstrează tencuiala.
Am observat,
Cu cât îmi cunosc mai bine propria casă,
Coridorul pare mai înșelător decât
O oglindă în care te privești
Noaptea pe întuneric,
Când tristețea
nu are început sau sfârșit,
nici pereți, nici uși
și când mergi mai încet, mai atent, prin ea,
îți apare o fereastră deschisă
în mijlocul podelei
și de dincolo
un soare se închide, se deschide
ca o pleoapă confecționată
din toate îndoielile
pe care le-ai avut.
Am observat,
Cu cât îmi întind mai mult mâinile în față,
Văd
Cum prin vene, mai întâi,
Îmi trec gândurile
Și mă simt ca și cum
Înaintez la infinit printre copaci cu scoarța
Cerebrală electrizată,
În timp ce o ploaie de noiembrie
Îmi ascute, apoi îmi tocește la maximum
Nervii.
Am observat
Că de fiecare dată
Când încerc, în zadar, să îmi amintesc
Anumite lucruri,
Izbucnesc în râs
Și simt că acesta nu e râsul meu,
Iar locul nu mi-e
Pe această planetă
Unde zilnic
Memoria
Se află-n grevă japoneză

Marcel Vișa: La coadă la mec


niște grași mă ceartă
că nu port modelul potrivit de mască
înfulecă din hamburgheri -cu privirea-
în timp ce mă acuză că le pun în pericol sănătatea
după o dușcă de cola par mai liniștiți
și-au luat doza de „vitamine”
coada între picioare
totu-i vis și armonie
pentru că se știe
covidul atacă mai ales burțile goale
protejați-vă de moarte
purtați mască peste mască peste mască
până la DumneMască
ancorați în carnal
viața e tot ce aveți

Mioara Băluță:***


aceștia sunt
cei ce au văzut
tot felul de lucruri. nebunia
celor triști. solizi ca o armură.
cei ce se simt apărați în epavele
de sub inimi. care își scot demonii
să fie chinuiți de lumina zilei.
cei ce cos, lipesc și bat cuie în soartă
gândindu-se că totul se va rezolva
apoi se scufundă amnezici
într-o deplină cădere stelară. sfinții
și praful iubirii lor. galaxii pentru lumi
care încă nu există - obiecte de studiu
pentru cei ce au ratat începutul vieții.

Toni Chira:***

 *

Ziua visez un cuvânt

ce este de fapt lapte de lupoaică.
Închid ochii și îi văd trupul
ce stă tolănit pe statuia ecvestră
a unui antonim.
E 753 înaintea unei ispite
ce va cutremura orizontul palpabil.
Noaptea văd trupul său zbătându-se între stele
atât de violent încât Mediterana
îmi îngheață corabia pe buza lui
și mă rog ca nici măcar să nu îmi șoptească,
să nu murmure...

       *

Începem amândoi o nouă rundă de box.
Tu îți cari trupul imens și îl așezi
exact între soare și mine,
doar așa, din politețe,
ca să nu sufăr de acea căldură
inexplicabilă ce cuprinsese ringul.
Îmi zdrobești fața, apoi pieptul,
Apoi, pe rând,
mâinile.
Te declari fericit, atotputernic
și stăpân a tot ceea ce te înconjoară.
Eu stau inert
precum un tandru mușuroi
în stepă,
iar când îți ridici laurii
ca să ți așezi pe frunte
îți dau lovitura fatală
și mor,
iar instinctul tău războinic
înnebunește.

 *                                                        

Eu sângerez izbit de inimi,
zdrobit de-un sentiment enorm.
Mă întorc către rebeliune cu aripi
și mă închid, la rândul meu,
în inima ta
ca să adorm,
ca să adorm, Dora.
Să adorm sub ochiul tău enorm,
de forma unui psalm
zugrăvit în alb.
Frageda ta voce împrăștie în aer copilărie și inocență.
Viața mea stă ca o praștie.
Este un moment în care ar trebui să mă torn deasupra sufletului tău,
idilă sau vis.
Ce depărtare și ce apropiere mă îndeamnă la un cuvânt absolut, precis!
Ne jucăm cu miere într-un borcan închis.

Carmen Pasat: ***



Uneori,
pietrele revendică
apartenența la un zid
constituind între noi
pereți groși,
fără nicio ieșire.
Întunericul are forma vieții
și abordează
nevinovăția sfârșitului,
pendulând
între nu eu
și… nu încă.
Dacă ar fi o fisură în zid,
poate am găsi o cale
să trimitem
un semn al speranței
printr-o pasăre cântătoare.
Și-atunci, dragostea
își va afla calea
să ajungă de la mine la tine
și înapoi.

Ionuț Caragea:" Insomnie"


poezia,
acest întuneric domesticit
de lumina ochiului interior
acestă inimă care se zbate
ca un fluture
în pânza de păianjen
a timpului
aceste amintiri care plutesc
ca frunzele toamnei
pe râul sângelui
această lacrimă
cu care ademenesc cerul
în timp ce pământul
mă ademenește
cu roua firelor de iarbă
acest vis care împrumută
aripile și cântecul mierlei
sau haina de doliu a umbrei
acestă piatră de pe suflet
pusă la temelia
noului paradis
acest turn în care ceasul
a luat-o cu mult înainte
pentru a privi cu mult înapoi
această cruce de piatră
deschizând poarta eternului mut
această cenușă care
prevestește uitarea
această insomnie
care mă alăptează la sânul ei
cu poeme

Nicu Gavrilovici: Viața ca un carnaval

A nu iubi este o boală gravă
Iar a urî e un cumplit blestem.
În lumea de nedragoste bolnavă
La mâini întinse și surâs vă chem.

Un zâmbet poate fi medicamentul,
O vorbă bună poate fi un leac...
Și eu si tu și el e pacientul...
De astăzi cu iubire cură fac!

O mângâiere e-o pastilă rară,
Un cald sărut e un benefic ceai;
Dacă dorim în suflet primăvară
Să părăsim al urii mucegai.

Deschide-ți larg fereastra spre aproape
Și extirpați putregăiosul ,,eu",
De moarte doar iubirea, să ne scape
Mai poate, căci iubirea-i Dumnezeu.

Prieteni, azi vă chem la nemurire,
Din egoism să înviem, astral!
Sunt toboșarul ce v-aduc o știre:
Putem schimba viața-n carnaval!

Postare prezentată

Teodor Dume: De ce, tată?...

Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșat...

Top 10