Badescu Alexia: ***

hai să vorbim despre tot iubi
despre feng-shuiul instabil al viselor de primavară
despre craterele din spatele curcubeului
despre pata de ruj de pe ultima cămașă spălată
despre panica din ochii tăi când ai văzut două liniuțe pe testul de sarcină
dragostea face uneori ochi iubi
chiar dacă e doar o stare de amnezie temporară
un salt în golul dintre două iluzii
iubirile astea călătoare sunt mai glorioase decât toate războaiele lumii
așa se nasc soldații tăcerii
între un pahar de șampanie și țigarea de după
deci hai să vorbim despre tot iubi
despre particulele subatomice
gemeni malefici
nebunie și deșertăciune
despre iliada tuturor sentimentelor furate
dar niciodată
niciodată
despre asumare

***

s-a scumpit raiul

cam cu o jumătate de suflet
paranoia dansează sub cerul liber
mintea o ia razna înaintea inimii
moartea înaintea vieții
când cenușăreasa rătăcește printr-o eternitate confuză
când sesam nu mai deschide nicio conservă ruginită
înveți să iubești din ce în ce mai artistic
creionând sentimentele direct pe inima de urgență
visezi în ritm de tanga
atât de sigur pe tine

atât de independent în singurătatea ta:

Dumitru Ichim: ***

(”în fiecare rost și înțeles
există locuitorul stepei,pescarul,n-are ureche, nici mână și nici pianină.” - neruda, patagonia)

chiar miezul nopții mele
mi l-ai furat
și-ai pus în miezul pâinii gust
lumina să hrănească.
ocean de-am fost, răsfoitor de zare,
de ce,
cînd am rămas
mărunt cât un cercel de rouă,
chiar lacrima aceea mi-ai răpit-o
în lespede de sare?
cerut-am ochilor ca să Te vadă cu auzul,
dar Te-ai ascuns, făptură nouă,
și peste rost, și peste înțeles
lăsîndu-mi doar toiagul alb de orb.
azi noapte,
oare fu inima orbecăind,
ca noi ce ne zidim ruina neputinței?
nu știu, dar amândoi,
așa văzând cum stepei' dăm ocol,
când am bătut cu bățul în poarta morții Tale,
din spate,
ironicul glas mi-a grăit:
bate mai tare, că mormântu-i gol!

Frențescu Oana: suntem umbre

suntem niște umbre călătorind neștiuți
luând cu noi noaptea pe umeri
și ziua-n bagaje
de simetria lumii se ocupă alții
suntem puși în repaus de gândire
între borne de piatră
ei fac și desfac moartea lucrurilor
programează vorbitul spre amețire de simțuri
gesticulând din mâini
țin ochii în țărână rostind cuvinte deșarte
suntem imagini încătușate de meridiane
de paralele
dezbrăcați de trupuri și nevoi
ne alimentăm tăcuți cu liniștea ierbii
în cântec de greier sub lună
iubim rotund în spațiul strâmt
rătăcind zilele într-o falsă libertate
suntem unul într-o mulțime
cu aceeași pași fără drum

(9 iunie 2020/)

Radu-Andrei Popa: e pur si muove

eu studiez singurătatea
în fiecare mască de ceară
în zborul alb al fluturilor negri
în pașii ăștia târșâiți spre creasta ciobită de munte
când norii devin râsete și ploi
peste stele se aștern scântei de foc
și toată lumea devin o planetă singură
rotită pe același inel al sistemului solar

când clopotele devin un imn
singurătatea devine o mantie rece
pe străzile astea pustiite de praf
lebedele devin girațe sau ragâște
sau ultimele zâmbete înainte de o mână privind spre vârf
iar lumea
lumea devine o apă în care se scaldă delfinii

și în răscrucea asta de timp
când autosingurătatea lovește în coaste
durerile se sfarmă și devin o gură de apă
-izvorul ăla mi-a mistuit sufletul-
durerile devin bătăi de inimă
-când coboram în iad am văzut mântuirea -
durerile rămân ca o pecete de ceară

iar în toate lucrurile astea mici
dătătoare de speranță și dor
în studiul meu se întrepătrund imagini
când sufletul devenea un întreg
ca o lună plină ieșind din păduri
ca o ultimă silabă topită în iarbă
ca un ultim pas
făcut pe planeta asta singuratică

Eduard Bucium: e vremea

Ca geamătul muzei, nescris în poem,
Oftează pădurea, se-aprind lumânări
Cu flacăra-n lună şi ceara-n cărări
--Vagoane-sicriu duc trupuri de lemn--

În miezuri de noapte ne pleacă de-acasă
Păduri de oşteni ai pământului trist
Pe-o cruce de tei oftează un Crist
Se-ntâmplă-n Carpaţi execuţii în masă

Mai cade un munte, rămâne orfan
Un alt pui de cerb, de tată şi brazi
O mierlă boceşte un ulm ucis azi
Şi cei patru pui în cuibul de-un an

Vagoane-sicriu, în gară, ca-n morgă,
Transportă copacii ucişi clandestin
Se taie pe viu în popor şi-n destin
Şi geme pământul, cu voce de orgă

Un lup singuratic se suie în lună
Cu-n salt, de pe-un vârf de Ceahlău mohorât
Şi urletu-i tună ca buciumu-n gât
Şi-n râpe trăsneşte, şi haita se-adună

Învie pământul, dă freamăt de trupe
Şi tunuri de frunze aruncă haiduci
În crengi cresc grenade, ca-n cuiburi de cuci
Blestemul tăcerii, pădurea îl rupe

Din râpe ies lupii, soldaţi din tranşee
Cu ochii în flăcări, porniţi pe omor
E vremea trezirii, iar urletul lor
Se-aude de-aici până-n Calea Lactee

E vremea trezirii, e vremea din urmă,
E timpul de haită, altfel suntem turmă...

(10 mai 2020)

‎Ilica Pavel‎ : despre tihnă

mereu alergăm ,
viața o alergare
tihna vânare de vânt-
în cele din urmă
veșnicia
Doamne,
veghezi umilința

Nelu Cazan : Am așteptat

Îmi dau seama că trebuie să continui scrisoarea.
Nu ai văzut semnul,cartea era la fel,nedeschisă.
Am deschis o eu,da...trebuie..nu i de ajuns,o să mai scriu și azi și măine poate,cine știe cănd ai să vezi tu semnul.
Nu,nu am să ți mai scriu despre mine,am devenit plictisitor,neinteresant,un singur lucru cred că mi a rămas,sănt la fel de imprevizibil.
Cănd...dacă ai să găsești semnul,contrazicemă,știi că îmi place asta și nu țin neapărat să am doar eu dreptate,dar aici am,știi și tu,de asta n ai să o faci.
Nu pot fi altfel,nu mă pot lăsa doborăt cu totul,doar noaptea..atunci cănd nu mai văd stelele,cănd nu te mai pot căuta acolo,printre ele și atunci îmi e rău,urlu,ca lupul.
Știi,lupul acela rănit,solitar,așteptănd cu ochii la marginile cerului să se ridice cortina.
Apropo,întotdeauna m au fascinat ochii tăi verzi,ca frunza stejarului în primăvară.
Îi simțeam de fiecare dată cum mă pătrund dincolo de mine.
Cred că e stupid să mă găndesc tot timpul la asta.
Știi vreun leac care să vindece astfel de simtome ?
În ultimul timp le am din ce în ce mai des.
Și atunci mi e rău și..urlu iar..
Fumez..fumez țigară de la țigară și scriu,mă ustură ochii,ar trebui să mi mai fac un ness,am răsturnat cana,noroc că era goală.
Prin fumul țigării văd ochii tăi verzi,cred că mi se face rău iar.
O să mă opresc,îți las iar un semn și cartea tot aici pe colțul mesei.
De data asta am pus semnul la altă pagină,cine știe,poate ai să l vezi...

(Nelu Cazan
10.06.2020
Țifești)

Dani Anton: ***

Ce o avea noaptea asta nebună cu mine de când am venit în lumea voastră? Nu încetează în a-mi șopti încâlcit, susură păsărilor negre care mă poartă pe aripile lor, însă nu deslușesc nicio vorbă, este doar un dor bolnăvicios de lumină în această orbecăială fără amintiri.

Nu simt că aș fi a nimănui, nici glasul strămoșilor nu mă cheamă, nici mie nu îmi mai aparțin și umblu neîncetat prin bezna nopților ancestrale. Bâjbâi cu fermitatea brațelor la gândul duios a unor culori vii, la cântecul păsărilor albe, la foșnet de frunză crudă și floare îmbobocită.

Ce mister sau blestem m-a împins în obscuritatea nepătrunsă de nicio licărire, de niciun punct de sprijin de care să îmi agăț ochii găunoșiți de atâtea lacrimi de marmură care-mi împietreau inima, o zăvorau și o făceau prizonieră pe vecie adâncurilor întunecoase?

Trupul îmi este devastat și răpus de atâtea încercări eșuate, de fiecare nuanță a spaimei, dar spiritul e liber, călare pe grumazul păsărilor negre străbatem înghețați ca într-o fotografie veche golul din care sunt smulsă cu violența și catapultată la lumină.

Îmi oblojesc rănile încă nevindecate la marginea unui pârâu cu sorbituri de iubire.

Maria-Ileana Tănase: Restul

Vine o vreme... când nu-ţi mai pasă,

dacă un gând a rămas spânzurat ca o hartă,

nici chiar de floarea vârstei care şi-a scuturat polenul

pe aripi de fluturi născuţi poveste...

doar tăcerile au ajuns fecunde, au inseminat anotimpurile.

Întrebările au intrat, din nou, în sesiune,

mirarea fredonează pe strada speranţei,

răbdarea brodează-n gherghef, voal de aleasă,

iar neastâmpărul clipei şi-a găsit echilibrul

pe genunchii nopţilor înveşmântaţi-n mătase de vise.

Dar un alt gând, plămădit în covata dimineţilor,

caută, ce-i drept timid, să treacă puntea

dincolo de cuvintele sleite, atunci când

ploaia sărută aripi amorţite de fluturi,

ca din restul... pe care, doar Dumnezeu il ştie,

sa gătesc cea mai apetisantă felie de viaţă!

29 Iunie 2017

Vlad Anghelescu: Nu religia este importantă, ci dragostea din spatele ei!

religia este necesară!
ea conține simbolurile culturale
ale învierii și continuității!
de aceea toate religiile sunt adevărate!
reflectă o comunitate,
firul ei de legătură...
între cei dispăruți
și cei ce vor veni
este necesar
să ardă
sacru
un legământ de iubire!
doctrina în sine
nu este importantă!
ci dragostea
care menține în picioare
arborele unui popor!

POV21, Azi:Nicoleta Giurgi

Am decis să nu mai amuțesc inima din mine.
Mărturisesc: mâinile îmi sunt păcat pur...
Ochii-mi sunt păcat pur, dar se uită tot la tine,
Lumea este păcat pur, nu contează, cât mai pot îndur.
Se clatină mâinile-mi reci,
Pe sărmanul stilou nenorocit...
M-am săturat să-ți mai spun cuvinte ce nu-nțelegi;
Să iubesc lumea și pe tine, am obosit...
Mă așez sub mălinul nou-născut,
Amețită-amețită privesc cerul sângeriu;
Lumea mi se-nvârte chiar de nicicând n-am mai băut,
Beată de lume și iubire am scris și o să scriu...

(Autor: Nicoleta Giurgi

distribuit de Mihai Voica)

Dragnea Gabriel: Rareori peste tâmplele lumii

Săptămânal ies din orașul monocolor,

Renunțând la străzile tuturor,

În căutarea cărărilor celor puțini.

Pașii mei, precum secundele

Într-un ceas străin

Caută locul acela cu zimbri retrași

Călcând uneori nervoși și triști

Doar prin poeme și rareori

Peste tâmplele lumii.

Cu aceeași culoare a orașului catatonic

La care au renunțat cândva pictorii,

Regizori neinspirați se joacă în scurt metraje

De-a refacerea lumii.

Mimând o privire pierdută, stinsă

Săptămânal închid toate luminile scenei

Și, zâmbind

Îmi plimb zimbri și neliniștile

Prin valurile din Zihuatanejo,

Care îmi lovesc gleznele

Ca o bătaie în ușă

Amintindu-mi de nevoia

Împăcării cu mine.

(Gabriel Dragnea

din volumul în lucru

"Regizorale")

Victoria Guțu: ***

Era poet, cioplea din ploi
Un transparent poem
Din care însetați și noi
Metafore și rime bem.

Era poet și dădea zbor
Cenușei fără vlagă,
Surceaua devenea cocor
Sub penița lui pribeagă.

Era poet crea din lut
Un cer întreg sub care
Unii nu au încăput,
Căci n-au dorit să zboare.

Viorel Birtu Piraianu:***

eram străinul rătăcit între voi
pluteam printre nori
fără să știu nimic
nu m-am oprit, treceam
pe undeva, cândva
nedefinit, nedorit
doar albul a rămas pătat de figurinele de ceară ale veșniciei

Țene Ionuț: Odiseia

Cuțitul în inimă seduce singurătatea mării
Din valuri scăldate de vremuri
Ulise rătăcește inima spre cărarea Penelopei
Corabia deșertului eșuată în dorință

Vântul zbate ghearele iubirii
Leoaică înfometată
de prea repede și încercată uitare

Tranșat de întrebări aspre
bărbatul se lasă sfâșiat de părăsiri și păsări

De brațele acelei caracatițe a indiferenței
rătăcită la poluri încremenite
În apele calde ale seninului stors de limpezirea
Lacrimei

Dan Casuneanu: Tăcerea

L-am găsit pe eșafod
i-am spus să se ridice cât nu e prea târziu
l-am rugat să își schimbe decizia
să renunțe și să plece
i-am întins mâna liberă
nu i-a fost de ajuns s-a oprit o secundă
nu i-a venit să creadă
i-am arătat cicatricile mele
l-au îmbărbătat
s-a aplecat
și-a apucat inima cu dinții și a pus- o la loc
s-a înfășurat strâns
i-am văzut chipul în întregime
a plecat pe jos
sângerând...
L-am urmărit până în vârful dealului
i-a rămas urma pe unde a trecut
din ce în ce mai rece.

NR:9-10(24) 2020: ISSN: 2668 - 5620

Redacția:

Teodor Dume, redactor-șef

Mioara Băluță, redactor

Veronica P.Lerner, redactor onorific

Important:
Selecția textelor pentru numerele viitoare se face din cele 3 grupuri administrate de Revista Extemporal liric
* Academia de Poezie, Artă și Literatură - Teodor Dume
* Extemporal liric - grup
* Esențe - grup
Vă așteptăm cu texte și lucrări deosebite și de un înalt nivel calitativ!
În acest număr semnează peste 100 de autori însumând peste 200 de texte și alte lucrări.

Extemporal liric Nr.9-10 vă invită la lectură.

Nicu Gavrilovici‎ : Slove pentru ploi

Și uite că și astăzi plouă la fel cum a plouat și ieri,
Înmărmurit sub norii negrii sub firul ierbii moare lutul,
Furnicile în mușuroaie de igrasii-și feresc avutul
Iar greierii, bețivi nostagici, și-agață cobzele-n tăceri.

Pâraie mici se scurg sub ștreșini și bălți se nasc pe-nguste străzi,
Nomazi cu casele-n spinare în lung exod porniră melcii,
Cresc firele de mentă-nalte, străjeri pe marginea potecii
Și rătăcite broaște cântă, altiste-n mijloc de livezi.

Ca niște turme-ndoliate pe bolt-aleargă nori tunând,
Plesnind cu fulgere pe cerul în care îngerii suspină,
Într-un picior, mirate parcă de geana albă de lumină,
Stau berze întocmind procese verbale, ciocuri lungi bătând.

Numai cocoșul, pintenatul, ce curții noastre poartă greul
Pe-un stâlp de gard, sunându-și goarna, vestește lumii curcubeul.

Gheorghe Luchian: La bunici

În vacanțe, mari sau mici

Plec la țară, la bunici.

Așezat pe râu, în jos

Satul-i mic dar e frumos.

Are și livezi, și vii

Și mulțime de copii

iar căsuța, țărănească

Stă zâmbind să mă primească.

Cu bunicul la portiță

Și cu flori în grădiniță

Cu icoane vechi și sfinte

Ș-o grămadă de plăcinte.

Calde, rumene la față

Cu brânziccă, și dulceață.

Iar pe foc fierbe ciorbica

Pregătită de bunica.

Când mă vede, lasă totul

Să-și întâmpine nepotul.

Bucuros, strigă bunicul

- Uite, a venit voinicul!

Îi iubesc, dragii de ei

Fiindcă sunt bunicii mei.

Florești- 28-05-2020.

Rodica Cernea: macină-mă moară

Viața un pariu!
Cătușă pe glezna nopții fără de vină!
Fără să știu cine sunt,
când pierd,
când câștig,
vise-mi străpung cu mătase gând
durere albă,
îngerul meu plecat în pribegie,
gând material pășind tiptil
spre lumina dintre prezent și trecut,
real și ireal!
Doar lui îi spun povești
în miez de noapte,
hălăduind împreună
adâncindu-mă în valea noastră
fără de sfârșit,
viața!
Aș vrea să stiu
cine sunt?
Când moara îmi macină zile
nălucă pământului,
umbra-mi dezmiardă clipele rămase
în custodia viață.
Trunchiuri de vise,
pescăruși zburând matinali
mângâind cu zborul lor
coapse de copile.
Ce am rămas din ce-am fost?
Căruța lui Petru
măcinând norii
în trecerea spre lacrima soare,
secătuind arșițe și doruri
mă paște
murg pripășit în herghelia omenirii!
Când ochiul cerului
adânc privește-n mine
singurătatea iubirii îngenuncheată
mă strigă-n înserare!

Daniel Luca: Moartea din vis, de Teodor Dume

Moartea, un fleac

                Moartea nu este ceva neobișnuit, ci o stare de normalitate, altfel spus – un fleac, așa încât frica de moarte trebuie să dispară pentru a lăsa loc acceptării sale cu seninătate. este ceea ce transmite Teodor Dume în volumul de versuri Moartea din vis (Editura Pim, Iași, 2020).

                Moartea este și o cale spre lumină. spre Dumnezeu, putând înlătura întunericul din om și din juru-i („o să aștept în întuneric / ca un iubit la primul său sărut / mă voi ridica de pe locul meu / și voi privi înspre răsărit / apoi / îmi voi ruga fiica / să tragă întunericul de pe mine / și când o să deschid ochii / în fereastră va sta Dumnezeu // nu-i cine știe ce / și cu moartea asta // un fleac…” – Moartea din vis, un fleac).

                Apropierea morții îl pune însă pe om față în față cu el însuși, înfățișându-i viața trăită, cu speranța cu faptele bune sunt mai numeroase decât cele rele („viața e un nimic ce te ajută cât / să treci dintr-un anotimp într-altul // și-n clipa sfârșitului // cineva / o să spună că ai fost / Om bun” – Nu e bine să mori).

                Întrebările despre propria persoană determină purcederea spre autocunoaștere, începând cu părinții („ca un fluture agățat de noapte / o să colorez cu privirea / cele două imagini / între care mă caut / tată – mamă / noapte bună!” – Imaginile în care mă caut), pentru că viața se naște din moarte, într-o poveste fără început și fără sfârșit („știu că sunt un duplicat al morții altuia / și mă delimitez între ceea ce a fost / și o identitate dată / în arendă” – Un fel de arendă; „dacă eu sunt poarta spre cer / și Dumnezeu este aleea / atunci copilul meu va fi / consistența trupului sau / șoapta morții timpului meu?” – Poarta spre cer).

                Totodată, apropierea morții presupune reîntoarcerea la credință, la rugăciunea sinceră („mi-am dat seama că rugăciunea / ajută doar atunci când / te reîntorci în tine / și suferi” – Numele morții, ana), dar și conștientizarea importanței iubirii în viața omului, alături de pasiune și dăruire, adeseori neglijată ori batjocorită, ea însăși fiind o formă de jertfă („dar să nu uităm că și iubirea / e o moarte lentă pe care Dumnezeu / o acceptă ca jertfă / pentru oameni” – Iubirea ca jertfă).

                Din nefericire, abia acum omul descoperă că timpul nu mai este suficient pentru împăcarea cu sine însuși, cu cei apropiați, spre a putea lăsa urme ale trecerii sale pe pământ („și-mi permit să vorbesc / o să-l rog să-mi împrumute / clipele dintre două respirații / doar atât / cât să-l strig pe tata / să o mângâi pe mama și să-mi sărut copilul / nepotului să-i pot lăsa / urmele pașilor și ceasul îmbătrânit / de sub grindă…” – Poate ultimul dar), urme care, inevitabil, sunt supuse distrugerii („în drumul meu se va pierde / o urmă de om / și atât…” – Dumnezeu, tăcut ca o lacrimă).

                Totuși, fiecare zi, chiar dacă e o deplasare a omului către moarte, poartă în ea viața, speranța în împlinirea năzuințelor („în fiecare zi / înăuntrul meu se ghemuiește / o șansă” - Și totuși un motiv).

                Practic, fiecare dimineață este o zi furată morții, o păcălire a acesteia întru bucuria existenței („scriu pe timp cu sânge de înger / așa îmi păcălesc moartea” – Așa am păcălit moartea).

                Poezia lui Teodor Dume este o devoalare a sufletului, a celor mai intime resorturi ale sale.

Daniel Luca

Alexia Ema:***

a mai trecut
o săptămână de singurătate
m-am tot gândit la mine
tare mult m-am gândit
și-acum îmi par străină
abia mă recunosc așa tăcută

de parcă aș fi pustnicul de pe Basarab
aș vrea să mă scot din mine
dar unde să mă duc așa
ca un melc fără cochilie
și care e pădurea mea
ce munte îmi poate ține loc de casă

e prea târziu să-l caut pe Dumnezeu
nu l-am găsit în mine
în altă parte cum l-aș putea afla

m-aș extrage din pântec
dacă aș avea la îndemână un forceps
dar mai bine să-mi vină sorocul
măcar o dată să apuc
să-mi gust laptele din piept

Ottilia Ardeleanu‎ : la surori

la surori e un magazin de cartier
în centrul orașului la intersecție
inițial cât jumătatea unui vagon de călători
în dreapta frigidere de lactate și bere
în stânga frigidere de brânzeturi și mezeluri
casa un loc strâmt cât să încapă o vânzătoare nu prea durdulie
rafturi până în tavan unde se putea ajunge doar cu scara
jumătatea cealaltă de vagon depozit de legume și fructe parțial detașat în fața magazinului spre prezentare și îmbierea cumpărătorilor care și acum își aleg marfa din lădițele supraetajate și înghesuite unele în altele ceaușist
sub forma unor accesorii agricole saci de cartofi castraveți ridichi ardei
îndrăznețe culori de verde-ceapă verde-usturoi verde-cornișon
roșu-căpșună auriu-malus indigo-pătlăgea-vânătă prăzuliu ori vișiniu-ridiche
la surori devenise neîncăpător clienții se înmulțeau aerul sufocant își cerea dreptul de a circula
așa că la surori s-a extins de curând prin spargerea barierei de beton separatoare a unei locații cu destinații multiple fără reușită
în sfârșit la surori avem casă de marcat vizetă ne comportăm cu mănuși ne adresăm zâmbete pe care doar le presupunem pe sub măști
în sfârșit aerul și-a umplut golurile dar umblă la fel de deghizat printre noi
ca orice om care își caută gura
de ozon

Teodor Dume:New York Magazin Special

Răsfoind revistele vremii


(și totuși de ce se moare
fără ca timpul să-ți îngăduie
să te cunoști pe tine însuți?)
< Teodor Dume >

Reznic Cristian: Mâinile

                          tinere talente, tinere talente, tinere talente, tinere talente, tinere talente                                                                                                                                                                                                                            

două mâini calde mi se zăresc
mâinele ce îmi trezeau diminețile
aveau un farmec                                                            
și nu puteam să nu mă trezesc
mâinele erau bătrîne
anii au cioplit riduri
îmi aduc aminte cum ele pregăteau bucate
le puneau pe masă
mă așezam să mănânc
de nicaieri o voce îmi șoptește
să mă trezesc
m-am trezit
am visat frumos
un moment din viitor
în care au apărut
mâinele bătrânei mame.

Restituiri: Octavian Paler

Octavian Paler (n. 2 iulie 1926, Lisa, județul Făgăraș, actualmente în județul Brașov – d. 7 mai 2007, București) a fost un scriitor, jurnalist, editorialist și om politic român.

Fiul lui Alexandru și al Anei, Paler a urmat școala primară în satul natal, în anul 1937, după care a fost admis bursier la Colegiul Spiru Haret din București. În vara anului 1944, cu o saptămână înaintea încheierii cursurilor clasei a VII-a de liceu, a avut o altercație cu George Șerban, directorul școlii, care era chiar unchiul său (fratele mamei), și a fost obligat să părăsească școala, mutându-se la Liceul Radu Negru din Făgăraș pentru a urma, în anul școlar 1944-1945, ultima clasă de liceu, clasa a VIII-a, secția literară. Aici s-a remarcat, mai ales la obiectele filosofie, latină, elină.

Singurătate

Voi care vă întoarceți acasă
Și după ce-ați închis ușa
Spuneți ''bună seara''
Voi nu știți ce-nseamnă
Să intri pe ușă tăcând

Poveste simplă

Şi deodată amintirile-mi pecetluiesc buzele
şi deodată simt masca de piatră a sfinxului
şi surâd cu buzele mele de piatră,
totul s-a întâmplat cu milenii sau cu cîteva clipe în urmă
şi surîd chiar acestei dileme
şi masca de piatră mi se lipeşte pe faţă
şi n-o va mai smulge
decît pentru a arăta sfincşilor care dorm în deşert
obrazul meu viu
* din volumul "Poeme", 2008

Restituiri: Tudor Arghezi

Tudor Arghezi (1880—1967) este cunoscut pentru scrierile sale în teatru, proză, poezie și pamflete, dar și pentru titlurile care se adresează copiilor. La 16 ani debutează în revista Liga Ortodoxă. Abandonează studiile și începe să lucreze într-o fabrică. În 1905 pleacă într-o călătorie prin străinătate care îl va ajuta în desăvârșirea carierei de scriitor. Tudor Arghezi este pseudonimul autorului, adevăratul său nume fiind Ion N. Theodorescu.

Cele mai cunoscute volume ale sale sunt Cuvinte potrivite (1927), Flori de mucigai (1931), Cartea cu jucării (1931), Cărticica de seară (1935), Cimitirul Buna-Vestire (1934), Lina (1942), Bilete de papagal (1946), 1907 – Peizaje (1955), Cântare omului (1955).

ADAM ŞI EVA
Urîndu-i-se singur în stihii,
A vrut şi Dumnezeu să aibă-n cer copii
Şi s-a gîndit din ce să-i facă,
Din borangic,argint sau promoroacă,
Frumoşi, cinstiţi, nevinovaţi,
Şi puse-aşezămîntul dintre fraţi.

Dar i-a ieşit cam somnoros şi cam

Trîndav şi nărăvaş strămoşul meu Adam ;

Că l-a făcut, cum am aflat,

Cu praf şi niţeluş scuipat ;

Ca să încerce dacă un altoi

De stea putea să prindă pe noroi,

Că, de urît, scuipind în patru zări, stingher

Făcuse şi luminile din cer.

Dar iată că l-a nimerit,
Din pricina aluatului, greşit,
Şi că Adam, întîiul fiu
Al Domnului, ieşise, parcă, şi zbanghiu.
Nu-i vorba, nici-o poză nu ne-nvaţă
Cum ar fi fost omul dintîi la faţă.
Nici unda lacului nu l-a păstrat,
În care se-oglindea la scăpătat.

Puterea lui dumnezeiască,

Dormind mereu, căta să-l mai trezească ;

I-a rupt un os din coaste, ceva,

Şi-a zămislit-o şi pe Eva.

Mai poţi căsca de lene, iarăş,
Cînd ai o soră şi-un tovarăş ?
S-au luat de mîini şi au cutreierat
Grădina toată-n lung şi lat.

Să nu te miri că, şovăind şi mici,

Li se julea şi nasul prin urzici.

(Tudor Arghezi -VERSURI - 1980)

‎Alexandru Berceanu‎ : note jucăușe

Ce trist se scutură castanii
când ziua se-apropie de seară!...
Trecut-au zile, și cu ele anii,
și frunza verde ni se pare ceară.

Mai ieri mijam cu ochii către stele
să numărăm luceferii șireag!
Luna veghea cu trena peste ele
precum o mamă somnul celui drag!...

Și iar se scutură castanii
și stele mii sosesc să strălucească!...
Privim la cer dar nu mai aflăm anii
și nici o floare să ne mai vrăjească!...

Poate cândva, în alte universuri,
castanii lumii vor fi veșnic vii!...
Și-n ramul lor cânta-vor alte presuri
cu note jucăușe de pestriți bidivii!

Vasile Ionac: Ziua zilei

Ca să fie motiv de răzbunare,
trebuie ca să ai o zi de naștere
umbrită de ceva făcut de oameni
în calea lui Dumnezeu.

ca să întâlnești bunătatea,
trebuie să te naști odată cu lumina ce ți-e dată,
iar ziua aceea, să fie chiar ziua ta de naștere.

ce bine că nu am fost născut
întruna din găurile negre ale calendarelor,
cum ar fi ziua republicii, buricul regelui,
deschiderea târgului, anul vacii, ochiul boului sau...
și mai rău, în noaptea cuțitelor lungi.

în rest, despre blândețe sau ziua morții,
se folosesc termeni cuprinzători
și sunt date ca exemple viața unor sfinți
din care s-a șters filonul uman.

24 florar 2020, Căpâlna

Pasat Carmen‎ : duminicală

Ard pe coline sterpe zvâcnirile de clopot
Zadarnic se adună toți îngerii-n altare
Prin inime dogite, dă rugăciunea-n clocot,
Reînviind albastre dureri de neuitare.

Șoptită în cântare, ne stă pecete soarta
Noi curgem spre iertare, dar dăm puțin din toate
Și zăbreliți de vorbe, închisă ne e poarta,
Iar ruga stă deasupra și poate, se socoate...

Doar un Stăpân ne are supuși pân' la vecie
În tresărire blândă, ne-o ajuta să trecem
Neșovăind în cuget, credința să învie
Iubirea, adevărul, în care să petrecem.

Cadar Katalin:***

nimeni nu-i aude pe fluturi
cum urlă
înspăimântați
de când lumina-
spânzurată cu funia nopții
de grinda cerului
în valea
umbrelor
fecioarele întunericului dansează desculțe
celor care l-au vândut pe Dumnezeu...

acum
nu mai există nici o diferență
între viață și moarte

între rai și iad
mergem
toți prin același tunel.

Nimeni

Spiridomșa Cel Bun‎ :***

Din tot ce am spus despre mine
vor rămâne copacii, crengile și frunzele,
jocurile mele de-a oboseala,
himerele - femei tot mai frumoase
la care cei absenţi visează

Toate sunt imagini de fiecare zi,
iluzii cu inimi mari și forme voluptoase,
vicii, virtuți imperfecte,
care vor trece cu pași mărunți
pe străzile-ntâmplării,
iar eu mă scufund în dogoarea cuvintelor,
știind prea bine că iubirea-i
povara omului nedesăvârşit...

Atila Racz: În umbra ei

fără tine casa este-o chilie

îmbătrânesc în rugăciuni
îmbătrânesc așteptându-te

aici unde noaptea șterge ziua de pe ziduri
aici unde ploile șterg străzile
aici unde oceanul îneacă cerul
aici unde-n urma ta se lasă roua iubirii

fără de tine
nu mai sunt anotimpuri
nu mai sunt ferestre
nu mai sunt grădini roditoare

cuvintele se uscă pe limbă
cum frunzele-n care au murit copacii

Emil-Iulian Sude: Umplea un loc

se muta în alt loc. locul și el
se muta.știa că a venit pe lume să umple un loc
nu voia nici mai mult nici mai puțin.
numai să umple un loc

și-a zis că toate locurile sunt la fel.
și nu s-qa mai mutat.
a stat țintuit din umplerea locului
care începuse să-l golească

(Povești,2018/Emil-Iulian Sude)

Geo Galetaru: Mereu drumul

Fie ca totul să înceapă
așa cum vreți voi
și o mână pe aceeași întindere purpurie a lumii
oglindindu-se,
inventând alte tipare
și-o altă ordine a absurdului,
a mersului în întuneric,
acolo vor fi osemintele strălucitoare ale memoriei?
câte surâsuri retezate pe străzi,
în localurile debordând de
frazele insalubre ale duplicității?
noi știm să rămânem în picioare,
cu același calm al decrepitudinii involuntare,
iubind hazardul,
aceste panglici colorate ale zilei care agonizează
în burta peștelui-minune,
ne desprindem și plutim
în iraționalitatea cea mai pură,
erori incipiente glazurând halucinația și miracolul,
cine să mai vină să sărbătorească
zăpezile care trec ca niște chipuri implacabile ale morții,
pedepsele unui veac îmbătrânit
care-și savurează chintesența rănită,
utopia și zgura amară a iernii
și drumul,
mereu drumul,
spre casele oamenilor de departe.