Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)
Ioan Dragan: Amurgul vieții...
Vlad Anghelescu:***
Dumnezeu și Femeia
Gabriel Stănciulescu: Să-i dăm iubirii un răspuns
Iubirea noastră-i o poveste,
Îmi revine-n gând, ca un firesc,
Din interior primesc proteste
Dar nu-mi piere pofta să iubesc.
Noi ne-am promis o viață plină,
Cu îmbrațișări și impliniri,
Aștept de mult, dar ce-o să vină
Vor fi probabil răbufniri.
Fie ce-o fi, să-mi fii aproape,
Aș vrea să stii că fără tine,
A vrut destinul să mă-ngroape
Lâng-o speranță, ce nu vine.
Te rog rămâi, frumoasă-i viața!
Și te voi iubi, cum doar eu știu!
Din noapte-n zori și dimineața,
Mângâiați de păru-ți argintiu.
Te-oi ține-n brațe... permanent,
Prin toți porii minții mi-ai pătruns,
Eu nu voi uita, voi fi atent...
Să primești iubito un răspuns;
Te iubesc!
Nicolae Toma: Uneori...
Motto: „Unii oameni produc fericire oriunde merg, iar alții când pleacă.” Oscar Wilde
Uneori trebuie să pleciNu pentru că nu mai există iubire
Deși e greu să pleci pur și simplu
Cât poate suferi un suflet stingher
Cât poate duce povara iubirii
Din zori și până la apus
Își târește neputința
Nu cade în genunchi
Nu urlă în gura mare
Așteaptă secunda finală
Nu știe ce va fi mâine
Iar ce-a fost ieri a uitat
Prezentul vine ca o coajă de pâine
Să nu moară flâmând dar nemângâiat
Adrian Păpăruz:***
Nicu Gavrilovici: două haite
(E toamnă iar și iarăși se întâmplă...
M-aș sinucide cu o frunză-n tâmplă...)
Stejarii-nfiorați își scutur' ghinda
Iar frunzele au dat în hepatită.
Vibrând, șoptește vântul în sanscrită
Și cerul își întunecă oglinda.
Înalții brazi, cântând din cetini slujbe,
Donează conuri în cutia milei
Treziți în zori de scârțâitul pilei
Și de vacarmul zecilor de drujbe.
Vânzându-și sufletul, la fel ca Faust,
Mai marii noștri-au târguit pădurea...
Ce scapă drujba va tăia securea,
În urmă va rămâne holocaust.
Se-nchină, devastând sub ei, stejarii
Iar fagii își zdrelesc, căzând, genunchiul,
Își plânge, crengile tăiate, trunchiul...
În conturi lacome-nfrunzesc dolarii.
Făcându-și cruce, urșii-n vizuine
Se-ngroapă, stând în post și rugăciune,
Doar lupii jură că or să răzbune
Masacrul ce se face în obcine.
Adulmecându-și urma-ntre arinii
Ce-ascultă resemnați suspinul ierbii,
Visând ospețe-n care cină,-s cerbii,
Sunt două haite: cea de lupi și ,,câinii".
Dragoș Vișan: Lumina păgână în noapte
Cristina David:***
abandonat de frunze
pe marginea drumului
coalizez
cu ploaia
prelinsă amar
pe buzele toamnei
cuvintele se desfac
în păsări negre
cutreierând singure
pe cerul îngust
îngropat în mine
ca un miez stricat
Aurel Buricea: Atâta toamnă este pe pământ
pustiu de frunze moarte prin grădini
dansează diabolic cu un vânt
stârnit nebun din cer printre ciulini
Din când în când venind din temporar
se-aud strident croncănituri de ciori
ca-ntr-un cortegiu lung şi funerar
jucat în crâng de nişte bieţi actori
Un câine latră-n noapte-a disperare
lângă o moară veche părăsită
iar clipele ce curg apăsătoare
sporesc mereu o tragică ispită
E totul cenuşiu în strâmte spaţii
apusul zilei sfâşie lumina
sub spectrul din împărăţia nopţii
se lasă peste suflete cortina
Printre norii groşi şi negrii luna
nu aduce-n inimi liniştirea
ci amplifică nespus furtuna
impăienjenind strident gândirea
Şi ca tot ce mişcă să rămâie
un pustiu adânc de toamnă sumbră
ţipă trist în noaptea cea târzie
o ciovică dintr-un colţ de umbră
Viorel Birtu Piraianu:***
Într-un colț
locuiesc cu singurătatea
în aceeași cameră
uneori ne întâlnim
când nu scriu
ea mă privește
uneori pleacă pe o ușă ce nu există
aici nu locuiește nimeni
decât un suflet uitat într-un colț inutil
Frențescu Oana: Strada merge...
dau la o parte ecranul negru din marginea orei
transparența gândului sihastru
devine galbenă sărutând copacii fără frunze
din ochii șarpelui ies metafore
tulburându-mi ziua deschisă devreme
femeile în negru coborâte-n genunchi
ridică mătănii în fața catedralei
ce se rotește între pământ și cer
soarele respiră
timpul fuge
măștile cad
strada merge anapoda purtând cenușiul mulțimii
în sensuri diferite spre nimicul vopsit în albastru
Daniela Bîrzu: Cheia la gât...
nu mă iubeau atunci păsările erau mai frumoase casele erau mai frumoase
lumea era mai frumoasă
azi sunt pe un deal însorit și nimic nu e la fel de frumos
strâng în palme o cheie mică și la fel ca atunci încerc să deschid ușile celor care nu mă iubesc
o strâng până îmi intră în carne
Gellu Dorian...
Firesc
I-am spus unui june, care mi-a atras atenţia că îmbătrînesc,
că eu nu îmbătrînesc, ci doar înaintez în vîrstă,
veșnic tînăr,
înfășurat în manta-mi, ochii
privindu-l cu îndurare, pînă cînd va încerca și el
să priceapă că unii sunt bătrîni de cum s-au născut,
înveninaţi privind din steaua singurătăţii spre lume,
nici de acolo,
nici de aici nu poţi ști cine este cel care rămîne în tine
așa cum ţi-e gîndul,
dar nici gîndul nu e atît de ușor de strunit
cînd din placenta lui te naște în fiecare clipă pe tine,
lup într-o haită de lupi,
flămînd și ghiftuit totodată de resturile fără gust
aruncate de la o fereastră de după care
nimeni nu privește și el e cel puternic
pe care toţi vor să-l linșeze
sau să i se închine în speranţa că nemurirea
trece numai și numai pe acolo,
apanaj al celor ce se cred veșnic tineri,
dar el n-a înţeles nimic,
și-a tras după degete o mie de inele de aur
și a crezut că e Midas, privind la cei expiraţi
cum merg în continuare pe o sîrmă întinsă între răsărit și apus,
din gura lui săreau dinţi scorburoși,
nu cuvinte de miere,
stropi de salivă, nu petale de flori,
umerii i se făceau dealuri pline de pietre și cioate
printre care alunecau șerpi izgoniţi din rai,
i-am spus doar o singură dată că noi, cei expiraţi,
nu îmbătrînim, ci doar înaintăm în vîrstă,
șansă la care ei nu pot rîvni
pentru că s-au născut bătrîni,
iar în vîrstă pot înainta doar cei tineri.
Joc de noroc
Sunt doar șase numere din patruzeci și nouă
și eu doar unu de miliarde și miliarde de ori,
sunt în mijlocul norocului și el nu mă descoperă,
sunt un umil joker, ca al șaselea număr posibil,
și eu doar unu de miliarde și miliarde de ori,
sunt în afara norocului și el nu mă găsește în mijlocul lui,
unde mă caută,
sunt cinci numere din patruzeci
și ele nu știu că eu sunt unu de miliarde și miliarde de ori,
iar norocul are două capete descoperite
între care fac echilibru pe o sîrmă invizibilă
deasupra unui ocean
plin de rechini,
cel ce mă scoate afară din mine este cel din mine
ce mă trage de afară în mine,
altfel nu se aude nici Mozart,
nici greierii noaptea în perna pe care capul e un imens bol
din care extrag numere seci
din numere pline,
cînd va fi să fie,
moștenirea mea din America va străbate prin cabluri oceanul,
ori prin satelit,
în timp ce privesc luna din balconul casei de la Coșula,
de unde se vede cerul de dincolo de cer,
se văd florile din curtea ca un cer coborît pe pămînt,
Dumnezeu le miroase
și-mi umple borcanul cu miere,
cu faţa ascunsă după o plasă de nori pe care o dau la o parte,
și deodată toate numerele se ivesc în cele șase,
în cele cinci,
în joker plus cinci,
cablurile zbîrnîie,
sateliţii se înfierbîntă în jurul pămîntului
care se rostogolește în bolul plin de globuri pămîntești
pe care ceilalţi gellu dorian joacă la nesfîrșit
pînă cînd nesfîrșitul se va sfîrși,
și deodată Mozart,
și deodată toţi greierii mă trezesc la realitatea
prin care norocul e peste tot
și eu nicăieri.
Daniel Corbu, portret: Gellu Dorian
La ceas Aniversar:
Teodor Dume: Ultima zi pe pământ...
o să adorm flămând cu burta lipită de spate
și în visul ce va fi să fie
înspre dimineață
știu că voi fi în altă parte de lume
disperat precum cerul când atinge pământul
voi cerși la ușa lui Dumnezeu
nu apă și nici mâncare
ci puțină dragoste și îndurare
în cele din urmă îndurerat îi voi cere
să mă mai lase o zi două să
pot privi în trecut
să-mi mângâi copilul
și să iau cu mine o mână de pământ
din locul în care se odihnește mama
și când va veni noaptea voi rupe din mine
puțin câte puțin si îmi voi hrăni moartea
cuminte voi privi cerul și
din când în când
mă voi uita la ceas
la ceasul de pe perete care
îmi strica jocul când îl trezea pe tata
acele lui vor bate zgomotos și încet
ca o inimă obosită
timp în care
ochii mi se vor închide tot mai mult
la poarta la care voi ajunge
unde oamenii se dezbracă
de păcate și de lume
mă va primi Dumnezeu
apoi mă va duce undeva
la marginea
unei câmpii de unde
mă voi conecta
la lumea din care am venit
Ottilia Ardeleanu: change password
instalez de ceva ani sisteme de operare și softuri
am luat-o de jos mai întâi am fost numită
mama tastaturii și a imprimantei
biții curgeau prin venele mele și acum mai sparg câte un vas de sânge
experiența îmi asigură vergeturile și ochelarii
de aproape văd toate etapele de schimbare
structuri întregi pornind de la cabluri și prize
suișuri-coborâșuri pe niște scări din mozaic nesusceptibil de alunecare
formatez câteva dispozitive externe cu informații brute
tentante unei rețele de băgăcioși în aplicații și baze de date
am un program de alienare a ceea ce încă mai simți
butonul delete este disponibil la orice oră
uneori se strică hardul și proprietarul riscă să piardă tot
atunci încep lecția de comunicare între două computere și un cablu
e un fel de dragoste la prima vedere cedez totul unuia singur
împărtășesc toate cunoștințele unuia spre celălalt
în speranța că voi recupera măcar fișierele de conștiință și dedicație
nu abuzez de semnătura digitală deși e pur și simplu unică
și mă declară cumva tutelară de fapt e o comoditate în plus traiului
sau cum să-l mai numesc poate reflex condiționat
mă declar mulțumită zilei de printare a unor satisfacții
nici măcar bucuria nu o pot primi decât printr-un card de recunoaștere
mă bazez pe drepturile de acces dintr-un cititor de amprentă
mi se cere prea des să schimb parola
intruziunile suferă de paranoia
restricționez totul până la deplina uitare
și când pe discul corupt se află acea dragoste neîmpărtășită
mă zgârie urât că trebuie să șterg totul cu un singur click
teo cabel: frescă pe zidul zilei
Un ștreang
În ceața dintre azi și mâine
Microfonul
De la care se așteaptă hitul magic
Nu spune nimic.
Fiecare își imaginează, aprioric, minuni.
Cine mai știe să le recunoască?
Politicianul, nostalgic după Albă ca Zăpada,
Se uită în oglindă,
Răspunsul nu-l mulțumește.
Piticilor li se dă rețeta zilei.
Se compensează doar negarea
Vântul amestecă petițiile;
Să fie totul simplu
Se trage apa.
La colțul străzii,
Însuși colțul murmură ca un chibiț,
Bolovanii râsului fără noimă
Dărâmă arcada curcubeului lăsat lui Noe.
Copilul se minunează de verdele
ultimei zile de august.
Muncitorii de la salubritate
Adună frunzele îngălbenite:
Ia uite tată, adună frunzele
să nu mai știe toamna
pe unde a lăsat semn
să se întoarcă!
Tatăl l-a privit
Cu o lacrimă în colțul existenței,
L-a mângâiat cu mâna dreaptă
Pe creștet.
Marian Malciu: Sonetul iubirii noastre
Eu te-am iubit cum n-ai știut vreodată
Deși puteai să îmi citești privirea,
Să crezi în ea, să-mi înțelegi simțirea,
Să vezi ce-adânc și fin era brodată.
Eu te-am dorit și ți-am propus unirea,
Tu te-ai mirat și m-ai privit șireată,
Iar eu credeam că te-ai simțit presată
Când prea direct surprins-am cu vestirea...
Trecut-a timp și ne plimbam prin parcuri
Furând sărut printre copaci, pe-alee,
Plecate crengi șopteau chemări sub arcuri
Peste arbuști cu flori de azalee
Și ne-am jurat atunci că până-n veacuri
Voi fi al tău și tu a mea femeie!
Nelu Cazacu: Floare de colț
Într o viață de chin,am umblat rătăcit
Părăsit de destin în sfărșit te am găsit
Pe un munte pleșuv în creneluri de piatră
Ca o floare de colț,străluceai minunată
Ca un fulger de foc coborăt pe pămănt
Te am văzut și atunci am făcut legămănt
Să mi fii rană și leac,semn de carte pe viață
Cu cuvinte ce nasc și trecut și speranță
Ca un vis încolțit,tu ești nașterea mea
Tu,o floare de colț,te culeg,ești a mea
Să ți fiu zi să mi fii noapte
Să mi fii rană și leac
Să ți fiu dor să mi fii moarte
Din iubire să zac
Tu ești floarea de colț răsărită pe munte
Alfabetul iubirii îmbrăcat în cuvinte
Să nu mi dai tratament
La iubirea de tine
Boala mea fără leac,veșnic rană în mine
Pansament ancestral peste viață și moarte
Răsărit și întuneric,ești și țipăt și soapte
Ești cuvănt nerostit,începutul de viață
Te culeg de pe piatra ce mi aduce speranță
Semn de carte să mi fii,azi te pun la presat
Într o inimă care prea mult te a așteptat
Să rămăi veșnic pură ca albastru din cer
Fără nici o măsură,doar atăt îți mai cer
Să mi fii rană și leac,semn de carte pe viață
Cu cuvinte ce fac,început și speranță.
Camelia Boț: Mă-ntreb...
Doar suspine curg mereu,
Nici dorul nu mai e dor,
Nici iubirea ta fior...
Nici toamna nu-i anotimp,
Frunza din crâng n-are timp
Să-mi lase verdele-n prag,
Pe-alei pașii celui drag.
Nici ceru-nalt nu-i senin,
Nimic nu miroase a crin,
Nopțile-s atât de reci...
Mă-ntreb, tu când o să treci?
De ce nu vii, de ce nu pleci?
Mă plimbi prin ploile-ți reci...
De ce toamna mi-e pustie,
Iubirea veșnic târzie?
Gândul mi-e un labirint
Plin cu frunzele-ți de argint,
Ce cad pe alei cu dor...
Toamna iubirile-mi mor.
Paul Coculeanu: Timpul reinfectat actual
Mă număr printre cei vigilenți
să nu vedem întorcându-se
moartea-n durerile ca de după Colectiv
prin spitale ori bolnițe —
sutele miile de giulgiuri
plânsetele-n domicilii valahe
neîncetat vin
Sunt printre adepții dreptei măsuri
printre susținătorii
celor mai aspre și bune prevenții
printre oștașii fermi
ai certitudinii de-a mai trăi mâine
și mă voi ruga ca Dumnezeu
să dea cea de pe urmă minte românilor
Pe Sfânta Vineri
nobila noastră ocrotitoare familială
din ieșeana catedrală
s-o venerăm pe-acasă
nu la o... scaldă virală
în masă de hram
Acum și oricând
de oriunde călugări măicuțe
se roagă și se închină la moaște
la minunata noastră sfânta Paraschiva
ca la adevărata patroană mijlocitoare
pentru har căință și sănătate
Vor veni ca delegați la Paraschiva
mesagerii întelepțirii
ieșenii
preoții
teologii
vor face metanii
pentru stat
pentru noi toți!
La modul dubitativ — cel mai agravant
trăim un alt ev căpătat
afară de noi înșine
ne grăbim în fiece zi
Oripsiți ai molimelor
suntem pe cale
să nu mai trăim
Maria Vasilescu:***
Din câte lumini o fi alcătuită iubirea noastră?
te-am întrebat azi-noapte −
scânteile vreascurilor puse în foc
după ce ne-am defrişat inima?
lucirile bucăţilor de sare
cu care ne oblojesc alţii?
licuricii morţi
în singurul ceas de împreunare?
becurile de crăciun
sfărâmate de capricii?
din cea în care zâmbeşti tu
şi cea care te îmbrăţişează din mine
mi-ai răspuns −
și s-a făcut plâns.
Djamal Mahmoud: Pliscuri
Dan Casuneanu:***
Te-ai decis să părăsești camera.
Pereții ei nu te-au primit
cât ai fi vrut
și cât ți-ai imaginat.
Mai păstrezi freziile în vază
chiar dacă s-au uscat
de la nervuri înspre margine
își păstrează parfumul intact
înăuntru.
Tu ce faci dacă plouă
și nu ai umbrelă?
Eu îmi las umbra înainte
să treacă prin ploaie
până când ajung în față
și se termină filmul
spun în gând:
''A plouat... a plouat''
Iar regizorul rulează filmul din nou
cu încetinitorul
și pulsul își revine la normal.
Eugenia Bucur: Pagini apuse
Azi-noapte cartea cu vise s-a deschis la mama.
Deschid pagina dependenței zilnice.
Un prieten întreabã într-un interviu:
"- Ce ai face de-ai întâlni-o pe mama ta?"
O lacrimă mare ascunse universul prezent şi mă luă într-o călătorie.
Ce mult îmi lipseşti, mamă!
Săptămâna trecută un şal ciudat mi-a furat privirea...
Un asemenea imprimeu m-a dus cu gândul la stamba din copilărie.
L-am cumpărat, de dragul vremurilor în care multi oameni dragi mă înveşmântau.
L-am spălat în mângâieri, să mă împrietenesc cu el, să-i dau parfumul amintirilor.
Azi în casă e cald, doar în sufletul meu bate vântul.
Mi-am pus broboadă pe cap, aşa, ca tine, să te am cu mine, mamă.
Ileana Vladușel: Două palme
Parcă erau palmele mântuitorului. Răstignite
Pe crucea trudei de zi cu zi ,
Se frângeau și se transformau în pâine pentru copii.
Prinse în cuiele nesiguranței
Erau bătătorite de griji și arse de flacăra viselor fără speranțe.
Am privit mai atentă și am observat
Că erau mâinile unei mame ce-a sângerat
În mii și mii de mângâieri
Și am mai văzut că din ele creșteau flori.
Umbre bătătorite de griji,
Am văzut într-o zi două cruci
Prinse cu piroane ascuțite
De trupul unei mame neodihnite.
Curate, murmurau într-o rugăciune,
Numele pruncului în timp ce-l pregătea pentru lume.
Am văzut într-o zi două palme. Stăteau,
Altar luminând sufletul pruncilor și ardeau.
Se transformau în cenușă și încălzeau
Pasul lor neștiutor prin lume și se stingeau în cele din urmă,
Uitate și transformate în țărână.
Cu ochiul meu nevăzător
Am văzut într-o zi două palme răstignite într-un dor.
Curgeau din ele însângerate
Fragmente din visele aruncate
Din inima unei mame crucificate pe crucea acestei vieți. Nevindecate,
Palmele acestea muncite,
Secerau grijile pruncilor și le semănau în suflete vise.
........................................................
Și-am înțeles poate, prea târziu,
Că din visele palmelor însângerate a înflorit visul meu. Viu,
Doar pentru că două palme crucificate,
Mi-au legănat mie zilele ca să cresc și să zbor cât mai departe....
Ionuț Caragea, în memoriam: Constantin Frosim
Adio, mare prieten, Constantin Frosin! Un poem scris de mine şi tradus de tine, care spune multe despre soarta înstrăinaţilor. A celor care pleacă afară sau a celor care sunt înstrăinaţi în popria lor ţară...
Postare prezentată
Teodor Dume: De ce, tată?...
Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșat...
Top 10
-
" Eu cred că destinul a avut un rol decisiv în fixarea numelui meu pe palierul de sus al literaturii.” 1 . Pentru un scriitor, d...
-
Scrijelesc pe coaja de nucă poemul în care mă refugiez. Dup-amiezile ploioase scot din matcă răul. Apele spală de umbre piatra cubică a ...
-
Rodica Lazăr, acesta fiind numele ei de la starea civilă, s-a născut la 17 iulie 1970, în comuna Moldova Suliţa, judeţul Suceava, într-o fam...
-
suntem atât de puțini în compania acestei nevroze care a înghițit gâtul lebedei într-un alfabet al învârtirii încât ne întrebăm care pi...
-
Costel Zăgan (n. 20 ianuarie 1958, Tudor Vladimirescu,Botoşani) : A urmat gimnaziul în satul natal. Este absolvent al Liceului de c...
-
34 de ani de la debutul în poezie(1985) al lui Teodor Dume/ 34 de ani de la debutul în poezie(1985) al lui Teodor Dume ...
-
Luceafăr și zeu și om și apă și codru, și mare, și floare și gând, și vis, și durere, și-mpăcare E lacul, e luna, pădurea și-o stea lumino...
-
Aida Verdi Muzica ridică iarba în cer Albastrul mi-ajunge până la brâu În rest scaunele goale așt...
-
Și, ți-am zis, iubito, din două puteri de cearcăn rămâne una, din două puteri de viață rămâne una... din două puteri de moarte... rămân...