Grupul Zbor spre înălțimi ne prezintă: mlădițe poetice

 Camelia Boț, administrator grup

Rodica Ochiș, îndrumător literar

Permiteti-mi să aduc în atenția voastră o distinsă doamnă , care prin grija ei pune umărul la creșterea valorilor în țărișoară noastră.

Numele meu este Rodica Ochiș , fac parte din staful acestui minunat grup, Zbor spre înălțimi, ca moderator și lucrez ca profesor pentru învățământul primar la Școala Gimnazială Vasile Pop, din localitatea Bocsig, județul Arad.

În cadrul acestei școli conduc în prezent colectivul de elevi al clasei a treia. Am încercat să le insuflu elevilor mei dragostea pentru culltura, pentru fumos și nu în ultimul rând pentru literatură. Aș vrea să vă prezint în continuare câteva dintre creațiile micuților poeți.

Sper să vă facă plăcere să le lecturați poeziile, să-i apreciați și să-i încurajați.

Vă mulțumesc!

***

Toamna

autor, Sergiu Moldovan

Clasa a lll-a

De pe dealul viilor

Coboară-o drăguță doamnă,

Dăruind câmpiilor

Un parfum suav de toamnă

Pus în gustul roadelor,

Oamenii să le culeagă,

S-adune-n hambarul lor,

Hrana pentru-o iarnă-ntreagă.

A venit toamna

autor, Ariana Gabriela Palcu

Clasa a III-a

Șiruri lungi de rândunele

Trec pe cerul cenușiu,

Vine toamna după ele

Prin frunzișul ruginiu.

Ziua-i caldă, noaptea-i rece,

Se aude-al toamnei cânt,

Prin livezi, pe unde trece,

Frunzele dansează-n vânt.

În curtea școlii

autor: Beniamin Daniel Ispas

Clasa a III-a

Vara cea frumoasă

A trecut de zor,

Toamna răcoroasă

Vine pe răzor.

Sună clopoțelul,

Copiii se-adună,

În curte la școală,

Cu toți împreună.

În spate-au gentuțe,

Păstrează distanța,

Micile-abinuțe,

Toată dimineața.

Toamna

autor: Armando Anghel

Clasa a lll-a

A sosit printre alei

Toamna minunată,

Să ne-aducă-n coșul ei,

Roada cea bogată.

Sus pe dealul de la vii

Bucurie mare,

Noi culegem strugurii

Că s-au copt prea tare.

În livadă merele

Ne zâmbesc pe ramuri

Să umple cămările

Miile de daruri!

Toamna

autor: Patricia Maria Țucudean

Clasa a lll-a

Toamna mândră aurie

A venit în deal la vie

Să aducă bucurie.

Strugurii s-au copt de zor,

Îi culegem cu mult spor,

Cade bruma pe răzor.

Cerul s-a învinețit,

Ploaia-ndată s-a pornit

Vremea rece a sosit.

Patricia Maria Țucudean

Clasa a lll-a

Mulțumim dl.

Teodor Dume

, pentru frumoasele cuvinte adresate copiilor. Încurajatoare inițiativă din partea dumneavoastră de a-i sprijini pe acești micuți. Vă mulțumesc în numele lor cu sufletul meu, om frumos!

" Dragii mei!. Bucuria care mi- a implinit ziua de azi este atat de mare incat imi vine sa- i strang, parinteste dar si colegial, la piept pe micii creatori de numai cativa anisori.Premiul meu special se indreapta inspre Ariana Gabriela Palcu si consta in publicarea textului in revista Extemporal liric,nr.21-22 noiembrie 2020.Îi imbratisez pe toti si îi asigur ca fiecare dintre ei mi-a ajuns la suflet.Le multumesc lor, indrumatorului dar si dnei Camelia Bot pentru declansarea acestui miniconcurs!.Tuturor le voi oferi sansa de a publica si debuta in revista Extemporal liric in situatia in care dna Camelia Bot va continua ceea ce a inceput.

Felicitari, dragii mei!.Mi'as dori foarte mult ca peste 10- 15 ani sa am privilegiul de a scrie prefata primei carti de debut in poezie, indiferent a cui ar putea fi dintre voi.Si va asigur ca o voi face!. Bravo, bravo, bravoooo!

Multumiri, Rodica Ochis!"

Sincere Felicitări și din partea Revistei Extemporal liric!

Camelia Boț:Totu-i nou și totu-i vechi

De ce-n fiecare toamnă

Se culcă luna peste văi,

Cu buzele-i de doamnă

Sărută-n noapte ochii tăi?

De ce-n fiecare toamnă

Vântul plânge printre brazi,

Pe brațele-i de doamnă

Te leagănă-n foc să arzi?

De ce-n fiecare toamnă

Amurgul s-ascunde-n tine,

Cu glasul ei de doamnă

Descântă dorul din mine?

De ce-n fiecare toamnă

Printre amintiri hoinăresti,

Farmecul ei de doamnă

Spune să nu mă rătăcești?

În astă toamnă ce trece

Totu-i nou și totu-i vechi,

Glasul gândului e rece

Printre ruinele străvechi..

Ionel Bota: E o lume între noi, de Alexandru Lascu

 (lecturi)

Poetul tânăr sau manifest pentru „ieșirea din prezent”

Se află multă semnificație, în sens pozitiv, într-un gest destul de rar astăzi, în lumea noastră literară : să mizezi cu încredere și desigur dezinteresat, pe destinul unui autor tânăr care are nevoie ca de aer de o astfel de încurajare din partea unui autor matur și hârșit cât se poate în marota unui „evenimențial” pretins cultural (bref! Și artistic…), care, la noi, seamănă cu o junglă a tuturor devălmășiilor. Ionuț Caragea, poet remarcabil dar poate tocmai din incidența acestei calități cam neglijat în ultimii ani în clasamente, comentarii, dicționare, bilanțuri etc etc, ni-l propune pe mai tânărul Alexandru Lascu, orădean din noile promoții de atentatori la gloria literară. Volumul E o lume între noi (cu o prefață de Ionuț Caragea, Iași, Editura FIDES, 2019, 76 p.), anunță în adevăr un talent care nu dă deloc impresia de întâmplare a prezenței sale în cetatea poeziei și nu e întâmplător nici în ce ne privește să ne propunem, acum, zăbava unui comentariu.

Alexandru Lascu are simțurile destul de acutizate în poezia sa, cu emoțiile adiacente operațiunii de reevaluare a realului, ca să spunem așa, încercând chiar de la debutul său entuziast, o desacralizare în formulă proprie. Or, tocmai acest efort de personalizare a propriei respirații lirice („ninge cu grefe/din aripi de înger./indescriptibil./indescifrabil./imponderabil./așa mă simt/când ninge/cu pielea ta.”), indică, în cazul lui, un denunț autentic al crispărilor sufletești, o autopedepsire conformă programului promoției douămiiste care-și propune prin eboșa inefabilă a poemului un proiect de salvare a ființei dublului registru: lumea, acest cotidian deopotrivă involt și agrest și revitalizările eului liric într-un manifest de ieșire din prezent. Cu deosebire timpul, temporalul, temporalitatea indeterminărilor ține loc de temă standard într-un spectacol în care ludismul sceneriilor marchează încifrarea impactului cu realul, funcția contexului e liricizată profund iar o revoltă a configurărilor eului pe ecranul unui cinematograf al tandreții pierdute lasă în așteptare perpetuă răspunsul „intemperiilor” vremurilor de cumpăniri extrase dintr-un aleatoriu topit cu domoale simbolici în conștiința de sine. Zarva lumii nu e dimensionare a elegiacului, însă, e decorul simili-apocaliptic, riscul întreruperii călătoriei spre ademenirea marilor constelații. Dragostea, notează prefațatorul, este aici „energia predominantă”. Totuși, nimic șovăielnic, nimic în deambulatoriul formulărilor, eul, convalescent încă, vrea să-și bifeze idealurile, se întoarce grațios (suprem îndrăgostit, altminteri) spre oglinda întâmplărilor ciudate, uneori cu o ironie bonomă, detașată, semn al defulărilor tinereții în vrie, apoi revine brusc să privească un cotidian scâlciat de îndoieli paradigmatice, de confuzii parantetice, de aglutinant „desfrâu” al împrejurărilor fade. Fiindcă – nu-i așa? – până și iubirile poetului trebuie să țină seamă de disciplina impusă de marele Text: „Nu te obosi, vifor etern și efemer,/să-mi zâmbești în fiecare zi,/o am pe ea, izvorul/fericirii fără final,/ca să-mi aducă pe tenul scorojit/de tristeți apuse,/zâmbetul.../Fă, vifore, să pară/clipele – ani fără sfârșit,/al căror Surâs să fie/eterna călătorie.../Ochii să-i fie infinitul,/buzele loc de odihnă.../Mai lasă-mă doar/să îi văd chipul/pe oglinda inimii mele...//Nu te obosi, mă voi preda!/Inima mea incandescentă/arde, șfichiuie/încinsă ca un bici./Jur c-o să mi-o smulg/și-o s-o ascund/dincolo de văzul tău,/în văile lui Hades.../Mai dă-mi forță/cât s-o cuprind cu ochii,/să devin una/cu zâmbetul ei/și să o pictez/pe pânza cordului meu...” (Zâmbet, p. 66).

Colcăie în nervurile poemelor lui Alexandru Lascu o notă de originalitate și de luciditate decisă. El nu-și caută identitatea în labirint, a ieșit de mult, a depășit zonele vulnerabilității și are conștiința execițiului liric rafinat. Demersul e compozițional, firește, dar elementele mixajelor sale de real aglutinând în semi-pastișă ori într-o magie a regăsirii de sine („Lumea e scrisă/cu cerneala timpului./Numele meu apare/scris cu cerneală de pix./Dar eu nu vreau/să-nvăț a muri vreodată,/ci să trăiesc veșnic,/pururi tânăr,/știind că cerneala de pix/se va șterge/ori nevăzută va arde./Refuz astfel să plec/fără a impregna/cerneala mea/în măreața corolă/de scrieri a timpului.”) sunt instrumente de introspecție adâncă, de explorări varii, ca și cum pericope de erudiție au evadat din structuri convenționale și își caută vadul discursului într-o poveste care nu mai trebuie să semene cu nici una din poveștile lumii ori poveștile despre lume. Destule poeme edifică în jurul unui imaginar bogat, stilistic-liric-estetic, împotriva stereotipiilor de șantan din creațiile comilitonilor de vârstă și de preocupări literare. Realul e „compilat” rezonabil-grațios, nu avem încadrare în tipare dar avem o poezie gândită, construcții echilibrate, parafrazări ale ființei care sunt și ele mostrele unei strategii. Dincolo de sinesteziile întregului, ecoul e unul paroxistic, strigăt al unui eu decis să dscifreze tainele haosului primordial, să noteze, să jubileze ori să se lase pradă disperării, să deretorizeze ori să se lase cotropit în lăuntrul său de obsesia sensului, a duratei, recurențele fiind ilustrarea tendinței firești de perfecționism: „Nu iubesc lucruri,/Nu mă iubesc nici pe mine./În schimb iubesc îngerii/Gata să-și întindă aripile,/Încearcă și tu/Și clădește-ți din cuvinte/Perechea de aripi.//Las-o așa cum iese,/Pentru că viziunea nu e ceva care/Să fie închis într-o cană./Modelează aripile în cursul sufletului tău/Și scufundă-te în aer.//O să afli că salvarea/E printre strigătele îngerilor./Altitudinea nu depinde/De desăvârșirea aripilor,/Ci de ce partitură/Cântă inima ta.” (Raiul e pe aripile tale, p. 56).

Impresionant este la acest tânăr autor și modul în care își fixează de pe-acum tematici auctoriale și are curajul afișării unui orgoliu de mag al cuvântului. În acest plan cognitiv al edificărilor sale, Alexandru Lascu are la purtător, în aceeași bandulieră a ambițiilor, sentimentul cunoașterii privilegiate. Metafizica transcendentului este fundamentare a limitelor, aici („Timpul ne sculptează/în așa fel încât/umbrele statuii/devin portretul ei.//Timpul ne aruncă-n ochi/toate petalele florilor -/martore ale suflului,/și le-ncrustează-n minte.//Ce mi-aș dori/ca timpul nostru/ să nu se frângă/asemeni spicelor de grâu,/iar noi să fim/întregul spațiu...”), libertatea e numai și numai a frumuseții (și aroganța e „frumoasă” când o fărâmă de sacralitate știi că ți se cuvine), toate răscumpărările spiritului sunt materialul devoalant pentru stadiul osmotic al versurilor. La modul apofatic, poemul lui Alexandru Lascu deține o potențialitate armonizatoare și asta e bine, diafanitatea pe alocuri a discursului decide stanța elegiacă, spuneam și mai sus, dar adâncirea în contemplație nu poate fi o acuză. Investiția de talent trebuie salutată iar presimțirea noastră, din startul comentariului, că ne aflăm în cazul unui debut mai mult decât promițător, o reluăm aici, în final.

George Pașa: "Scriu cu arătătorul în aerul nopții"

George Pașa: 

s-a născut în Puchenii Mari, județul Prahova. Este licențiat în filologie al Universității din București.Scrie texte literare încă din adolescență, dar nu debutează decât relativ târziu, la 28 octombrie 2009, în revista „Axioma” din Ploiești, cu trei traduceri din poezia lui Serghei Esenin: „Se-nvolbură frunzișul cel de aur...”, „Anii tinereții cu frumoasa-mi slavă...”, „Eram eu odată tânăr și ferice...”. Își continuă colaborarea cu această revistă, publicând alte grupaje poetice, în mai multe numere ale acesteia: în noiembrie și decembrie 2009, martie și aprilie 2010.
Publică, de-a lungul timpului, poezii, traduceri de poezie, cronici și recenzii literare, o piesă de teatru, în alte reviste: „Actualitatea literară” (Lugoj), „Algoritm literar” (Călan), „Armonii culturale” (Adjud), „Atitudini” (Ploiești), „Citadela” (Satu-Mare), „Constelații diamantine” (Craiova), „Convorbiri literare” (Iași), „Cuib literar” (Călan), „Feed back” (Iași), „Fereastra” (Mizil), „Literaria” (Craiova), „New-York Magazine”, „Nuova Provincia” (Imola, Italia), cu texte în română, traduse în italiană de către Matteo Veronesi, „Regatul cuvântului” (Craiova), „Repere literare” (Ploiești), „Revista nouă” (Câmpina), „Sintagme literare” (Dudeștii Noi), „Tribuna” (Cluj), „Urmuz” (Câmpina), „Vatra veche” (Târgu-Mureș), „Vocativ” (București), „Zona literarâ” (Iași).
Volume de versuri publicate de George Pașa:
„Singurătatea unui sunet”, editura „Premier”, Ploiești, 2009;
„Atelierul albastru”, „Premier”, Ploiești, 2010;
„Detașat pe frontul minunii”, „Karta Graphic”, Ploiești, 2011;
„Cântece din Alindoria”, „Karta Graphic”, Ploiești, 2013;
„Ben Cioglu”, „Karta Graphic”, Ploiești, 2015;
„Pașadine”, ed. „Minela”, București, 2018.

până la sfârșitul dansului

mi-am scos tricoul cu imprimeuri și
am îmbrăcat altul simplu aș spune de
culoare gri deschis dar nu contează
culoarea în acest spațiu unde totul se
amestecă până la nediferențiere
important nu este să răzbești la neon
strălucire să dai camerei în care excepția
era o șenilă în miniatură cu vârsta devii
mai puțin rapid e mai greu să depășești
liniștea speri că nu vei rămâne doar un
număr de telefon la care nu mai apelează
nimeni când ți-e mai greu te scufunzi iarăși
în cărți intră cine trebuie cine vrea să mai
dea o raită în jurul visului fără nimeni în
preajmă soarele e sus literele așezate până
la următoarea migrație nimic nu se clintește
scena rămâne liberă totul se joacă în culise
nu mai este loc de nicio improvizație ne-am
săturat de provizorate nu vrem să devenim
niște spăimoși echipați pentru fugă oricum
nu mai este loc de fugit doar să mai dai o
raită prin cameră urmărit de ochiul neonului
pașii ți se vor imprima în cerc pe covor și-apoi
ieșirea din cerc presupune multe necunoscute
nu vrei să le ratezi ștergi o urmă dar se imprimă
pe tălpi și tot așa până cercul e transferat în alte
forme alte litere se scufundă în golul rămas
ții minte excepția alta era venea cu pas ușor de
balerină ți se imprima pe retină n-ai mai fi plecat
ai fi rămas până la sfârșitul dansului

piano

n-am să vorbesc despre irosiri s-a spus aproape totul
într-o istorie căutătoare în ape tulburi din când în
când arde câte un amurg neînțeles zdrang și câte o
iubire cizelată nu prea veche numai bună de pus în rama
timpului să nu-i fie de deochi dacă lucrurile ar rămâne
așa nu se poate să nu dea în clocot cel puțin în hohot
se vor trezi semnele de bunăvoință că au lovit ca nuca-
n perete stăvilarele că au ajutat apele răului să se
reverse peste întinderile inocenței atât de greu le-a fost
piscurilor să se răsucească în sine desfășurării de trupe
a morții pe fețele interioare doar un punct a zădărnicit
planul a crescut până la acoperirea întregii irosiri a lumii

poem de rămas-bun

voci de gelatină
tremură în aerul solemn
sunetul unei drujbe
și vocea albă a unui mesteacăn ucis
mă însoțesc până la capătul străzii
nălucile nopții
vocea mea indistinctă
printre atâtea zgomote

luna fredonează un solo pentru cei părăsiți
în cercul său
nălucile nopții într-un dans discordant
cu vocile rătăcind pe străzi
fără bilet de rămas-bun

și cum să nu latre mânioși câinii-n ogradă
cum să nu te cuprindă tremuriciul poetic
într-o așa revărsare de sunet și dans

scriu cu arătătorul în aerul nopții
un poem de rămas-bun

Maria-Ana Tupan: Devoratorul de umbre, de Teodor Dume

Poezia lui Theodor Dume, un poet ajuns la maturitate, autor al câtorva volume, e turnată într‑un limbaj mai flexibil şi mai sofisticat, al cărui principal procedeu retoric e jocul deconstrucţiei sensului literal în sens alegoric („alegorie a lecturii”, cum l‑a numit Paul de Man). Iată un fragment de poem în care călătoria spre un dincolo imaginar de după moarte se suprapune cu scenariul mutării într‑o nouă locuinţă şi al sfinţirii ei de către preot: vreau să mă mut în ziua de mâine/ fără niciun bagaj/ dar mi‑e teamă/ simt o răceală în oase/nu ştiu dacă sunt abandonat/ în propria‑mi umbră sau/ e doar o renovare ori/ o preschimbare de trup/ în care/ îmi voi aşeza amintirile/ şi câteva lucruri// la sfârşit îl voi aştepta pe Dumnezeu/ ca să‑mi binecuvânteze noua casă („Îngrijorare, vreau să mă mut în ziua de mâine …” din volumul Devoratorul de umbre, Princeps Multimedia 2018, cu o prefaţă de Daniel Corbu.)

Existenţa este pentru poet un şir de efecte ale luminii: alienat în viaţa anostă a fiecărei zile, silit să se conformeze unui pat procustian al birocraţiei unei zile de muncă, îşi simte personalitatea metonimizată, el fiind prezent numai precum lumina sinteză în vreuna sau alta din culorile spectrului. Este o poezie de tradiţie existenţialistă, anxioasă, a disperării în faţa neantului, a transcedentului gol, dedus din contemplarea instabilului dublu de umbră al trupului. Divinitatea e devoratoare de umbre – patetic rest ale celui care primeşte odată cu candela ultima porţie de lumină –, în vreme ce figurile părinţilor sunt rememorate în poeme de un patetism nedisimulat.

Inversând scenariul istoriei teocratice a lumii, de la Geneză la redempţiune, poetul vede întemeierea fiinţei sale în căminul parental şi în ordinea afectelor şi valorilor deprinse atunci. Copilul îşi aminteşte de întunericul decupat de veşmintele tatălui, acesta părând a‑i crea o lume din haos. Existenţa sa e acum marcată de sentimentul acut al absenţei tatălui, aşteptat să se întoarcă de ziua de naştere a fiului, redus la o fotografie păstrată într‑o cameră. Ca în infinita substituire lacaniană a trupului tabuizat al mamei (aici şi a figurii paterne) prin alte semnificate ale dorinţei, poetul regizează o neîntreruptă dramă a traumatizantelor despărţiri, dispariţii, absenţe – a iubitei, a cititorului sau a oricărui alt pol de comunicare. Contrar parabolei biblice a bobului de grâu ce cade pe pământ, într‑o societate insensibilă la valoare orice manifestare de nobleţe e o risipă: „de unde să ştiu că seminţele /curg pe arătură fără să treacă/ nimeni cu plugul / de unde să ştiu că şi seminţele mor…”.

Maria‑Ana Tupan

(în revista CONTEMPORANUL,nr.9/2019)

Constantin Mosor: Noiembrie nu trăiește cu merinde

Noiembrie cu soarele în palmă,
Are ceva ce omul nu-nțelege!
Să ne deschidem inima cea calmă,
Spre a-l adăposti, se înțelege!

N-am auzit când mi-a bătut în ușă!
Cred că eram cu visul la șuetă.
Acum îi văd privirea jucăușă!
La început părea doar siluetă!

Am să-l poftesc în casă, casa-aceea
Căreia-i spunem suflet și când nu e!
Unii au încuiat aruncând cheia
Pe cea mai depărtată cărăruie!

Dar ce îmi pasă mie ce fac inșii
Cărora de iubire nu le pasă?
Îi vezi? Numaidecât vor fi învinșii,
Adică...chip cu suflet fără casă!

I-aș pregătit ceva de ale gurii.
Noiembrie nu trăiește cu merinde...
Și nici nu și-a pierdut simțul măsurii.
Din ce primește...niciun bob nu vinde!

Vreți un exemplu? Când îl cheamă cerul
Să-i dea un colț de brumă sclipitoare,
Pe care uneori i-o fură gerul,
Nu-și cumpără palton cu buzunare!

Haideți să îl iubim dumnezeiește!
La ce folos să ne hrănim cu frică?
Știți bine ce odaie îi priește...
A sufletelor, fie ea și mică!

Flori Cristea: Caii mei, năluci fugare

Caii pasc, iar lângă ei, mânji, albastre holograme,

Rup cu dinții lor de lapte de pe trupul toamnei frunze,

Un tablou ce se repetă, când noiembrie în coame

Împletește ploi și brumă-amestecând culori confuze.

Caii mei, năluci fugare, obsesiv vă caut azi,

Între-atâtea anotimpuri, șei și hamuri stau zălog,

Mărturie că odată am trecut peste zăplaz,

Că și eu am fost, cândva, mânz, sălbatic inorog.

Port pe trupu-mi, cicatrice, toamna ca pe-o rană veche,

Îmi nechează încă-n gânduri hergheliile de cai

Și mai știu că pe atunci alergam nebuni, pereche,

Azi mă-ntreb de ce, iubite, dintre-atâtea anotimpuri,

Toamna-i singurul pe care, nu-nțeleg de ce nu-l ai.

Violetta Petre: L-am sunat pe Dumnezeu...

L-am sunat pe Dumnezeu, să-l întreb şi nu să-i cer socoteală pentru moarte, doar să-mi spună ce sunt eu şi de ce-i aşa departe?
Mi-a răspuns că sunt ce sunt şi că e în tot ce moare şi învie în cuvânt, precum florile la soare.
Nu am înţeles prea bine şi-aş fi vrut să-l mai descos şi să-mi spună de ce moartea doare-adânc, până la os? Şi de ce ne-a plămădit dintr-un lut aşa de moale şi-a mai pus în el şi suflet în procente inegale?
Şi de unde am venit şi de ce umbresc pământul, dacă nu ştiu mai nimic şi mă-nclin cum bate vântul?
Şi alerg spre nu ştiu ce, ca să aflu ce m-aşteaptă, când păşesc pe scara vieţii şi cobor ultima treaptă...
N-are timp să mă asculte, are omenirea-n pază şi aruncă înspre mine şi-nspre alţii doar o rază de lumină şi iubire, să nu cred că m-a uitat... eu mă supăr şi mai sudui şi mă umplu de păcat...

NR: 19-20(34)2020, ISSN:2668 - 5620

 Revistă de Cultură, Artă și Literatură

Apare la Oradea (bilunar/online)

Biblioteca Națională a României, 

ISSN:2668-5620                                                  DIRECTOR/FONDATOR: Teodor Dume

Accesați prin Google link/ul. https://https://revistaextemporalliric.blogspot.com/
:::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::
- REDACTOR-ȘEF, Teodor Dume, scriitor, Oradea/Romania
- REDACTOR, MIOARA BĂLUȚĂ, scriitor, Bacău/Romania
- VERONICA LERNER, scriitor/Canada
ÎN ACEST NUMĂR:

Poezie, Eseu, Cronici, Proză, Evenimente, etc...

SEMNEAZĂ un număr de peste 100 de autori:

* Gheorghe GRIGURCU, *Petre ȚUȚEA, *Gellu DORIAN, *Nicolae SILADE, *Daniel CORBU, *Ionuț CARAGEA, *Florin MUGUR,  * Ionuț CARAGEA, ÎN MEMORIAM: Constantin FROSIN, *Djamal MAHMOUD, *Ottilia ARDELEANU, * Teodor DUME, *Teo CABEL, *George TERZIU, *Dumitru ICHIM, *Viorel BOLDIȘ,(Italia), *Mioara BĂLUȚĂ, *Veronica PAVEL LERNER, *Ella POENARU, *Alexia BĂDESCU, *Atila RACZ,(Irlanda), *Daniel LUCA, *Amalia ACHARD (Franța), *Cadar KATALIN, *Camelia BOȚ, *Nelu CAZAN, *Alexia EMA, *Florentin SORESCU, *Ian DAVOS, *Marcel VIȘA, *Savu POPA, *Paul COCULEANU, *Dan CASUNEANU, *Costel ZȘGAN, *Alin GHIORGHIEȘ, *Melania BRICIU ATANASIU, *Dragoș VIȘAN, *Nicu GAVRILOVICI, *Viorel BIRTU PIRAIANU, *Adrian PĂPĂRUZ, *Gheorghe APETROAE, *Daniela BÂRZU, *Eduard BUCIUM, *Nely VIERU, *Dani ANTON, Carmen PASAT, *Constanta POPESCU, *Vlad ANGHELESCU, *Firoiu CRISTINA MARIA, *Alin Claudiu BACIU, *Alexandru SEBASTIAN, *Vasile IONAC, *Marian MALCIU, *Eugenia BUCUR, *Maria VASILESCU, *Ileana VLĂDUSEL, *Radu-Andrei POPA, *Rotariu Vasile DOREL, *Dan TIPURIȚĂ, *George Adrian POPESCU, *Marian Valentin URSU, *Ionuț Tiberiu-BALAN, *Radu Gligor, *Nicolae RADU, *Mihaela LENUȚAȘ, *Marin MOSCU, *Vasile Culidiuc, *Ion COJOCARU, *Traian ABRUDA, *Daniela Mancaș BALAIITA, *Frențescu OANA, *Mihai BURICEA, *Cristina DAVID, *Gabriel STĂNCIULESCU, *Nicolae TOMA, *Ioan DRAGA, *Viorica CRECAN, *Ștefan Doroftei DOIMĂNEANU, *Daniel DUMITRU, *RTC...

***Grupul ZBOR SPRE ÎNĂLȚIMI (administrator: Camelia BOȚ)

* Rodica Ochiș

*Ianuș Catalin

*Mugurel Pușcaș

*Cornelia Mazilu

***Grupul ZBOR SPRE ÎNĂLȚIMI: 

- Concurs duminical

- Topul lunii

- Poezia lunii

*** ORDINEA ESTE ALEATORIE!

Vă mulțumesc, dragii mei,  pentru colaborare!

Textele pentru numerele din noiembrie (21-22) rog să le postați în grupurile: *Academia de Poezie, Artă și Literatură - Teodor Dume și Extemporal liric - grup.

Cele mai reprezentative vor fi publicate în revistă.

Rugăm să faceți o selecție de texte care să vă onoreze. Folosiți diacriticele și o formă corectă pentru plasare în pagină.

Teodor Dume, redactor-șef

***********************************************************************************

Veronica Pavel Lerner, carte: Disonanțe de bon - ton

Disonanțe de bon - ton este cea de-a 8/a carte a scriitoarei Veronica Pavel Lerner, din Canada. Șase dintre ele au apărut la Edituri din Romania în anii 2000,2001, 2006 ,2015, și 2018, iar două în Canada în anii 2001 și 2002.
A publicat în peste 10 antologii de poezie și proză scurtă.
Cartea de față,Disonanțe de bon - ton, a apărut în acest an, 2019, la Editura Coresi Publishing House. Are 218 pagini între care găsim 44 de texte de proză scurtă împărțite în 5 subtitluri ("Ai carte, ai parte","Cumpărați, Cumpărați, Cumpărați,"Caută acul în carul cu fân","D-ale canadianului" și "Călători din toate țările, uniți-vă" Cartea este ilustrată de Adelaida Mateescu cu desene apărute în ultimii ani în revista literară online "LaPunkt".
Prezenta lucrare apare în format digital și tipărit.
Coperta:Leo Orman
Ilustrațiile de pe copertă:Adelaida Mateescu

Veronica Pavel Lerner s-a născut la București. A emigrat în Canada în 1982, la Montreal, iar în 1997 se mută la Toronto, unde își desfășoară în prezent activitatea de om de știință, editor, poet și eseist.
Iată motivația cărții expusă de autoare:
"Întămplările povestite sunt autentice, nimic nu e inventat.Tot ce am făcut a fost să observ partea comică din locurile unde mă aflam, fie că era vorba de vizite la doctori, de alergături prin mall-uri, sau de călătorii de agrement. Sper ca cititorul, trecut cu siguranță prin situații asemănătoare cu ale mele, să se regăsească în multe din pățaniile descrise."
(Veronica Pavel Lerner)

Nicu Gavrilovici: Univers strâmt

Și voi muri odată, nu știu când
Și voi renaște pe un colț de stea
La fel, de tine, dornic și flămând
Sperând să fii în veșnicii a mea.

Și voi cânta un cântec absolut
Cu nove alergând prin galaxii,
Sperând în lumea mea din nou să vii
Să redeștepți iubiri în al meu lut.

Vom fi ce nimeni cândva n-a mai fost
Sub cerul descărnat în nori transfugi,
Ne vom petrece zilele în rugi
Iar noaptea pieptu-mi fi-va-ți adăpost

Și-ai să-nțelegi că toate au un cost
Și-n univers nu-i loc unde să fugi.

Amalia Achard: Ține-mă minte...

Înfaşă-mă în amintiri
şi strâns mă ţine-n gândurile tale
când ale vieţii uneltiri
vor presăra-ntre noi un timp şi-o cale.

De-ţi va fi dor de primăveri
în ochii tăi voi răsări mai verde
şi-un soare plin de mângâieri
aprinde-voi ca să mi te dezmierde;

de vei voi s-asculţi un cânt
eu îngâna-voi murmure şi şoapte
şi dulce am să te descânt
de suferinţe şi dureri răscoapte;

îţi va fi dor de-un "amândoi",
vei sângera de-amare sentimente,
iubirii ce-am crescut în doi
eu voi zidi, din stele, monumente.

Ştiu că vei vrea cu dinadins
pe veci să mă păstrezi tot vie-n minte,
vei fi convins că m-ai convins
să-ţi stau în gând sfioasă şi cuminte,

dar dac-o fi să mă visezi
cu trup de iarnă, rece şi străină
că-ţi ning în suflet cu zăpezi
căzute dintr-o palidă lumină,

e semn, iubite, că mă pierzi,
mă scurg din amintiri printro fisură,
am stat cât am putut, dar, vezi
şi veşnicul are contramăsură.

Gheorghe Apetroae: LITERATURA: Nichita Stănescu - „ LA ÎNCEPUTUL SERILOR”

Poem comentat

În poemul ”La începutul serilor” se impune, de la început, prin titlu, sideralitatea, un principiu valoric de determinism cazuistic al gesticii umane, cu acea ființare simțită de poet în suprema liniște, în metafora versului : ”Dacă ridicai o mână, se făcea în arbori tăcere.” Căutarea lăuntricului cu imaginea alterității, prin simpla privire a partenerei, generează o rupere a fluxului temporalității, pe care o statuează nevremelnic poetul elegiilor ideatice, în versurile: ”Când mă priveai în ochi, împietrea o clipită/ din a timpului curgătoare putere.”.. Asistăm, în continuarea poemului lui Nichita Stănescu, la exercițiul de decantare a erosului existențial în temporal, tocmai pentru crearea cadrului de reflexie poetică asupra polivalenței astrale a iubirii și asupra universalității ontologice, a ființării în sublimări ale dragostei, în care își găsește un loc bine definit și regenerator, erosul: ”Simţeam că pot adormi, visând stele locuite./ Şi, numai dacă m-ar fi atins umbra ta foşnitoare,/ aş fi putut împinge nopţile-ncremenite/ ca pe-o elice-naintând, spre soare.” . Dar, cum totul este într-o ireversibilitate existențial- temporală, poetul se relaționează facil și la acel moment al perathosului în eros, la cel al disipării și finității iubirii, un moment inerențial, pe care îl sugerează cu o deosebită subtilitate tocmai la sfârșitul poemului său, în versurile: ”..Dar tot timpul suna ceva...ceva răsuna,/ un cântec de iarba cosită, de taciturne mări,/ în care inima de-atunci îşi revărsa/ meandrele pierdutelor candori.” Da. Este, acesta, ”La începutul serilor”, un poem care prin structura sa lirică și ideatică complexă confirmă, încă odată, faptul că Nichita Stănescu deținea în construcțiile sale poetice un control permanent asupra laturilor temporalității în geometriile infinite ale existențialului și a metafizicii Universalului. Deosebit!

Nicu Gavrilovici: Ce să-ți cumpăr mamă...

Ce să-ți cumpăr din piață mamă,
Ce să-ți dărui să rămâi pe veci?
Nu există o mai mare dramă
Decât faptul că domol te treci.

Nins cu alb și desfrunzit ți-e părul,
Mamă, ce te tot grăbești spre rai?
Pe noptieră ne-nceput e mărul...
Plâng că nu mai ești precum erai.

Înspre ce privesc mirați prin ceață
Ochii tăi senini de înger mut?
Mamă sfântă care mi-ai dat viață

Ca pe o icoană te sărut

Și te-ntreb cu sufletul durut
Ce să-ți cumpăr mamă din piață?

(susa desen: colajcitadinwordpess)

Daniel Dumitru: Ce ar fi să mă îmbrac în zbucium

Voi purta
Totuși
O cămașă albă
Să îmi înșel ielele triste..
Mă voi deghiza atunci în fericire
Albă
Cu mânecă lungă
Să îmi ajungă până în cele mai întunecate
Cotloane ale coliviei de oase
De unde un metronom sughite invers
Douăzeci nouăsprezece optsprezece
Și un etcetera teribil de prăfuit
Nu...
Mă voi preschimba în mamă
Doar ele știu să iubească universul așa
Că
Din dragostea asta
Voi fi boltă cerească

Ștefan Doroftei Doimăneanu: Somnul de veghe

Versuri, versuri, versuri, versuri, versuri, versuri, versuri, versuri, versuri, versuri, versuri, versuri, versuri

Cerul și-a deschis oblonul adormind prin constelații

A deschis ochii și zarea, lăsând luna nori să pască,

Marea plină de suspine saltă-n dansuri, cu ovații

De la urse ce pe valuri, tot încearcă să plutească.

Noaptea s-a-mbătat cu stele, stelele în nori se-nhumă,

Luna urlă printre valuri restartând liniștea mării,

Votca-ajunge în sinapse şi cuvintele-mi sugrumă

Lăsând viduri în vorbire ce ating culmea uitării.

Înţepat de briza rece torn surâs în zori de ziuă,

Maci crescuţi prin ochi de soare înfloresc pe valuri creţe,

Timpu-mi sufă în ceasornic, eu bat gândurile-n piuă,

Și aştept ca nostalgia, ochii-mi tulburi să-mi răsfeţe.

Mă retrag în amintire unde timpul meu se-ascunde

Şi adun din pleoapa minţii mici scântei de ironie,

Soarele-mi închide ochii, asmuţind zeii din unde

Să-mi descânte răsăritul, vis să-mi dea în insomnie.

Mă întreb de ce-mpreună pictăm flori pe răsărituri

Şi pe genele iubirii coasem încă tinerețe,

De ce eu şi de ce marea scoatem dor din infinituri

Şi îl oferim degrabă celor ce-și doresc tandrețe?

Câte vrăji se țes în unde, câte ritmuri bat în maluri,

Câți luceferi mai încântă strălucind prin constelații,

Prin privirea tristă-a lunii se mai plimbă irealuri

Sau iubirea e proscrisă să-nflorească-n rezervații?

-----------------------------------------------------------

Votca s-a-mpăcat cu zorii şi a dispărut din sticlă

Somnul trage-ncet la rame, clipind des, fără motive,

În lumini de întuneric, ziua, visul îmi reciclă

Doar iubirea mea din mâine zburdă-n visuri senzitive.

Viorica Crecan:Iubirea nu pleacă...

...............................................................................
Iubire nu pleca, te rog să m-ai rămâii,
Hai, te rog în brațe, că vreau să te strâng.
Să-ți simt inimioara zbucimată cum îți bate
Și-apoi tu poți să pleci,că eu, rămân să plâng.

Vremea de afară-i mohorâtă și plânge cu mine,
Picuri mari de ploaie cad, ei mă mângâe.
Vântul adie, șuerând ușor, că tu ai plecat,
Iar eu nu pot să cred, că dragostea s-a spulberat.

Nu pot să dau crezare, la vorbele tale,
Știu că iar vei reveni că n-o să ai scăpare.
Dorul în suflet ți-l voi duce, până atunci,
Liniște mea din suflet, ea va dispărea.

Poate va veni și ziua-n care, de nimic, nu-mi va păsa
Și atunci, poate că și eu uitării te voi da.
Iar tu vei plânge-n urma mea,
Gustând, tristețea și vei lăcrima.

...............................................................................

Ioan Dragan: Amurgul vieții...

În umbre reci se lasă înserarea

Iar văile cu lacrimi s-au umplut,

Azi frunzele își cântă disperarea,

Ca nu sunt verzi așa ca la-nceput.

Eu aș dori să le transform destinul

Să potolesc oceanul de dureri,

Din cupa lor să le golesc pelinul

Să torn în ea balsam de mângăieri.

Dorințele-s ca frunzele ce zboară,

Gonite fără voia lor din ram,

Ce-au ruginit, dar ele-nvie iară,

În suflet pe un alb pervaz la geam.

Căci fiecare frunză-i o poveste,

Ce scrisă e în lume cu suspin,

O lungă așteptare viața este,

Doar cupă de dulceață și pelin.

Am îmbrăcat tăcerea în cuvinte

Și am venit în vale la izvor

Să-mi înnoiesc sfintele jurăminte

Să mă-nalț ca pasărea în zbor.

Am construit un pod din suferință,

Ca liniștit să trec peste necaz

Și-am să alerg pe el doar cu credință

Voi fi-n amurgul vieții în extaz!

Arad 14.10.2020

ComentariNelu Cazan

• 
  

Vlad Anghelescu:***

 Dumnezeu și Femeia

Cum nu există

în viața ta

Dumnezeu,

nici Femeia,

dar te încrezi

în apoteoza lor,

care va stinge

durerea.

Gabriel Stănciulescu: Să-i dăm iubirii un răspuns

Iubirea noastră-i o poveste,
Îmi revine-n gând, ca un firesc,
Din interior primesc proteste
Dar nu-mi piere pofta să iubesc. 

Noi ne-am promis o viață plină,
Cu îmbrațișări și impliniri,
Aștept de mult, dar ce-o să vină
Vor fi probabil răbufniri. 

Fie ce-o fi, să-mi fii aproape,
Aș vrea să stii că fără tine,
A vrut destinul să mă-ngroape
Lâng-o speranță, ce nu vine. 

Te rog rămâi, frumoasă-i viața!
Și te voi iubi, cum doar eu știu!
Din noapte-n zori și dimineața,
Mângâiați de păru-ți argintiu. 

Te-oi ține-n brațe... permanent,
Prin toți porii minții mi-ai pătruns,
Eu nu voi uita, voi fi atent...
Să primești iubito un răspuns;
Te iubesc!

Nicolae Toma: Uneori...

 Motto: „Unii oameni produc fericire oriunde merg, iar alții când pleacă.” Oscar Wilde

Uneori trebuie să pleci
Nu pentru că nu mai există iubire
Deși e greu să pleci pur și simplu

Cât poate suferi un suflet stingher
Cât poate duce povara iubirii

Din zori și până la apus
Își târește neputința
Nu cade în genunchi
Nu urlă în gura mare
Așteaptă secunda finală

Nu știe ce va fi mâine
Iar ce-a fost ieri a uitat
Prezentul vine ca o coajă de pâine
Să nu moară flâmând dar nemângâiat

Adrian Păpăruz:***

mi-a crescut un vis

încet

încet a ajuns cât o casă

acum

nu mai locuiește în mine

ci eu m-am mutat în el

visul acesta în care stau

nu are ușă și nicio fereastră

iar pereții de piatră-s rotunzi

ca o mică planetă

de aici dinăuntrul

nu te mai pot auzi

nici striga

nici măcar nu mai știu

dacă ești pe aproape

dar îmi amintesc

ce frig mi-era de tine

și ce ardeai

și cât ardeai

mi-a crescut iubito un vis

din care nu mai pot ieși

pălmuiește-mă cu orice risc...

explodează-mă

dacă nu mă trezesc

Nicu Gavrilovici: două haite

(E toamnă iar și iarăși se întâmplă...
M-aș sinucide cu o frunză-n tâmplă...)

Stejarii-nfiorați își scutur' ghinda
Iar frunzele au dat în hepatită.
Vibrând, șoptește vântul în sanscrită
Și cerul își întunecă oglinda.

Înalții brazi, cântând din cetini slujbe,
Donează conuri în cutia milei
Treziți în zori de scârțâitul pilei
Și de vacarmul zecilor de drujbe.

Vânzându-și sufletul, la fel ca Faust,
Mai marii noștri-au târguit pădurea...
Ce scapă drujba va tăia securea,
În urmă va rămâne holocaust.

Se-nchină, devastând sub ei, stejarii
Iar fagii își zdrelesc, căzând, genunchiul,
Își plânge, crengile tăiate, trunchiul...
În conturi lacome-nfrunzesc dolarii.

Făcându-și cruce, urșii-n vizuine
Se-ngroapă, stând în post și rugăciune,
Doar lupii jură că or să răzbune
Masacrul ce se face în obcine.

Adulmecându-și urma-ntre arinii
Ce-ascultă resemnați suspinul ierbii,
Visând ospețe-n care cină,-s cerbii,
Sunt două haite: cea de lupi și ,,câinii".