Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)
Geo Galetaru: ȘI
Mihai Traista: Balada amanților sinucigași
se sinucid din dragoste amanţii,
spre zări străine azi plecăm discret,
sub alte cruci să ne-ngropăm talanţii.
Se judecă iubirile pe rol,
instanţele amână pronunţarea,
Isaia dănţuieşte rock and roll,
iar moartea îşi descoperă chemarea.
Din valea mea urcând spre dealul tău,
şi zornăie arginţii celui rău,
când luna poposeşte-n vechea turlă.
Din crucea mea spre crucea ta murind,
Ne îndreptăm ţinându-ne de mână,
cu paşii noştri alte cruci sădind,
ca nişte flori ivite din ţărână.
Ne cheamă iar străine zări discret,
sub alte cruci să ne sădim talanţii,
s-a interzis iubirea prin decret,
se sinucid din dragoste amanţii.
Firoiu Cristina Maria: Vinovat de suflet...
Acum, când nimeni nu îmi știe glasul
De parcă eu am răstignit tăceri
Imi potrivesc la oră fixă ceasul
Ce ticăia cu sufletul de ieri.
M-am despărțit cu toate ale mele
De tine, vorbitoare de amor...
Tot ce am vrut a fost să umblu lele
Te-ai risipit prin verbe cam străine
Nici nu puteam să te iubesc cu noduri
Și-apoi plecai de-aici până la cine
Desfigura un miez și scuipa gloduri.
Nu te rețin, sunt cel mai vinovat
Străin plecat să-ți scrie libertatea,
Căci m-am trezit cu cel nevinovat
Să îi predau iubirea ta de-a gata!
Păstrez din tine doar o mică parte
Ce a citit poeme de amor
Și a stiut să urce spre cetate
Cu oameni vii ce au murit de dor.
Să nu uiți să iubești pe placul tău
E frig și uneori... mai vine toamna,
Ar fi păcat să nu-l păstrezi mereu
Pe cel din locul meu ce-ți tine haina.
Iar eu mă plec în fața gleznei tale,
Nu te gândi că va-'nțelege brusc
De ce te-am retrăit peste canoane,
Vă las acum... căci ...vinul a fost must...
Iar celor vorbitori de limbă goală
Le voi trimite câte un caiet
Să scrie ei ce se ascunde-n rană
Și care-i vindecarea de poet.
Vă las acum... căci ...vinul a fost must...
Doar eu mă plec în fața gleznei sale,
Nu vă gândiți că va-'nțelege brusc...
Dar voi purta,
Eu voi purta
mirosul
dumisale...
Alexandru Berceanu: Palton de zăpasă
Ferește-ne de ger
și pune palton de zăpadă
pe umerii vremii
să nu moară sufletul lumii
cu geamul deschis
spre zborul de vultur.
Hoțul cu glugă din ceruri,
corb în hologramă de înger
se uită spre ziua dintâi
și ne împovăreză cu umbre.
Radu Branda: Îmi amurgesc și mie anii
Floarea Dutulescu: Din vara veșnicului vis
George Ioniță: ascunde-mă în amintirea ta
să mă poți vedea
de o să vrei
te voi aștepta printre urme
și tot ce am atins
când te căutam prin ploi
sau împreună ne miram
că prea devreme-a nins
deși e incă toamnă
si frunzele pe ramuri mai sunt verzi
păstrează-mă în amintirea ta
să mă poți vedea
când dorul te va răscoli
și în tomnatice amiezi
la mine tu te vei gândi
te vei gândi...
Getuța Z Corbu:***
Ca să fii puternică trebuie să ai vână...
Dumitru Ichim: Denie
Miros de salcâm, de pelin, de urzici,
şi mama îmi dă iar cămaşa cea albă
cu jocuri de crini înflorind în arnici.
Chiar lacrima lunii aduc din prisacă
arzând peste slovă în mâni de monah.
Mă’nchin cu mălinii şi -Ti pun lângă cruce,
adus de la stână, un fluier valah.
Reznic Cristian: Înger demonic
Oana Frențescu: Abia colorasem visul
tăcerea galbenă îmbăta copacii
cuvintele cădeau pe rând în săgeți
puținul drum s-a scurs de tot
pe drumul de lumină
timpul a început să plutească în spațiu
pereții statici se lipesc de obraz
păreri ca niște umbre îi răstignesc pe loc
între goluri niciodată plecate
gândul plin de nămol caută metafore curate
un bob de toamnă târzie împarte vocalele rămase
din frunze pe străzile goale
erai în graba ultimului amurg spânzurat în fereastră
închegat în idealuri nedospite
slab
tot mai slab respiră imaginile nesupuse cuvintelor
sub steaua aceea zdrobită de stânci vâslind în larg mai departe
Radu-Andrei Popa: trecere
din ele împletesc insomnii și le las să crească
sub mesteacănul devenit creangă
strâng la piept sticla goală și visele pline
și ultimele poze căzând precum frunzele
-peretele ăla fericit a rămas gol-
în aburul ăsta al apusului
scrijelesc tăcerea pe o eșarfă
iar din privirea în gol
smulg trăirile cu același clește
cu care am scos măselele copilăriei
-aruncam dinții pe casă și vedeam corbii ciocănind în smalț-
acum le înșir ordonat
în sensul invers acelor de ceas
în cercul ăsta în care stau
noaptea mi se ridică în suflet
sub negrul mirosind a fum
îmi strâng trupul în poziția fetusului
pe poze am doar mâzgălituri de creion roșu
-dunga de aici pare un soare spart între fostele sărutări-
iau trăirile și mă acopăr cu ele până fac implozie
rămân cu ochii
mai albi decât mesteacănul ăsta
devenit un perete gol
așteptând eșarfa primei ierni
Cristina Ștefan:Din spuza vremii
Mioara Manoilă: Emoție
din primăveri trecute-
emoții prinse-n aripi-
să-ți răscolească gânduri.
Cu albul prins în tâmple,
trăiesc alt anotimp
Şi-aştept să se întâmple,
secunda unui timp.
Din calendarul vremii,
rupând filă cu filă,
tu... poate ai să vii
cât încă sunt copilă...
Gina Zaharia: Prietene!
(Poezie dedicată lui
Lucian Mănăilescu, care s-a mutat în Steaua Scriitorilor)
N-ai așteptat iarna asta nouă,
ai plecat peste câmpiile cu maci de zăpadă,
desculț,
cu o carte sub braț
și cu dragostea în buzunarele inimii.
Te-am zărit singur, din ce în ce mai îndepărtat,
până te-ai transformat într-un punct
de lumină,
ai zâmbit nopții și i-ai aruncat niște zaruri,
să le amestece în urma ta...
Apoi ai făcut un semn de rămas-bun și ai rătăcit drumul.
Toate fotografiile toamnei tale s-au aprins
într-un hohot de plâns,
te-ai repezit să le stingi, dar nu mai aveai timp,
prietene,
nici cheile de la ușa casei părintești nu le-ai găsit;
Ce datorii vei fi avut dincolo de praguri,
de te-ai grăbit să cauți eternitatea?!
Cum ai plecat, un fulger s-a învârtit deasupra norilor
ca un alpinist la ceas de odihnă.
Altădată l-ai fi alungat,
acum te-ai tocmit cu vitraliile să-ți contureze chipul.
Te vom plânge, prietene,
în flori și-n apusuri de soare,
te vom căuta în copaci seculari
și-n oceane de amintiri,
dar înainte de toate, îți vom slăvi poezia
și numele.
Drum luminos, Lucian Mănăilescu! Noblețea și talentul tău te vor face nemuritor!
Gina Zaharia / poezia a fost prezentată, în deschidere, la emisiunea Simboluri de ceară, realizator Carmen Popescu, aici: https://radiovocativ.com/radio-vocativ-romania/...
Petruța Niță: Noiembrie
ți-am crescut în palme un octombrie-ieri
când ți-am stat în brațe
femeia de niciunde şi de peste tot
nici nu ştiai câte ascund sub cămaşa anilor
despovăraţi de amintiri
cu disperarea umbrelor
numărai secundele ce-ţi trec peste frunte
într-un poem al nerostirii
care te căuta când erai ascuns
între alfa şi omega
iar afară burniţa cu frunze
prin toamna noastră despletită...
Viku Zen: Împingând un poet La împinge tava
Nu știu ce mai știi astăzi despre
mine
Dar eu am fost ieri atât de bogat
cât să-mi ajungă mâncarea pentru o lună
Ieri te-am și avut și fără să te cer
Apoi am început să mă mișc din nou
ca atunci când luai tava de cocă la tango
Să mă scot ușor din anestezie Sprijinindu-mă pe magie
Și m-am lovit de persoane care erau altfel
după fiecare fulg de nea Nimerind în glugă ca o speranță
Mi-au cerut o poveste Deși poveștile lor
erau atât de anoste Tu mi-ai spus că ești anostă
Dar eu am fost ieri atât de distrat
cât să-mi ajungă beatitudinea pentru un an pandemic
Ieri te-am și avut și fără să te cer
Nu știu ce mai crezi despre ce mi-ai spus
Eu nici nu mai pot să mă cred
De aceea te vreau înapoi ca un idiot
Ieri te-am și avut și fără să te cer
Dar eu am fost ieri atât de bogat
cât să-mi ajungă mâncarea pentru o lună
Și acum scriu de sete Nu din talent
Din ce în ce mai mult mă ofilesc
Din ce în ce mai puțin găsesc izvor de care să-mi bat buzele
Dar eu am fost ieri atât de sătul.
***
Zenescu s-a născut pe 15 decembrie 1989 la Bucureşti. Poet performer şi artist vizual, trăieşte şi lucrează în Bucureşti. Linceţiat în Sculptură a participat la mai multe expoziţii, personale sau de grup, printre care Beat Genaration Reborn/ Club Legere, Bucureşti; Contempora 6 - Expoziţia Tinerilor Artişti/ Alchemia, Bucureşti şi UNarte la 150 de ani/ Sala Dalles, Bucureşti. A publicat două volume de versuri „A iubi nu e verb” în 2013 și „Anestezicul din palmă” (Editura Tracus Arte) în 2016. Atribuind sufixul “escu” la pseudonimul inițial. A performat în mai multe orașe din Cehia și la Literaturwerkstatt din Berlin. În 2017 a fost inclus în antologia „#Rezist! Poezia” şi în 2018 în „Tu, înainte de toate – O antologie a poeziei contemporane de dragoste” (Editura Paralela 45)
Mail: vikuzenescu@gmail.com
Constantin Nicolae Gavrilescu: Toamna iubirii
sub a razelor blândeţe,
se trezeşte în decor
dând iar soarelui bineţe.
El, străluce-n dimineaţă,
îi trimite un sărut
înroşindu-se la faţă,
nu-i spune ce ar fi vrut.
Ea, se face că nu vede
c-o iubeşte cel de sus,
în curând nu mai e verde,
vara, tocmai a trecut.
El, e conştient că pleacă
verdele iubit din vară,
toamna-n pom scutur-o creangă...
Va-nfrunzi la primăvară.
Ea, promite să-l iubească
de când va fi... doar un mugur,
ca pe cer să strălucească
şi să nu rămână singur.
Și acceptă s-o aştepte...
va-ndura toamna şi iarna,
nu vor fi zile deșarte...
Iarăși vine primăvara.
https://youtu.be/vE-Qj_vCFys
Paul Coculeanu:***
Paginile supărării mele
o să rupă-n mii de schije
penițele unor condeie
Mă-ntreb
cine va mai cuteza
să se lege
de-un scris răstit
de-o felină siberiană vărgată
de-un leopard himalayan al zăpezii
prea puțin pătat
pășind discret
către îndrăznețele capre de munte
Scrisul meu nu se vede aproape deloc
rezistă prin blana tăbăcită de ger
prin pernuțe și gheare
până la-ntărirea sângelui gustat
din botul meu atacând hârtia
Ella Poenaru: Poem psihedelic
scot din portfard un ruj expirat
și desenez apăsat un graffitti obscen
pentru fiecare zi nememorabilă -
în cel mai obscur loc de pe abdomen.
Pe umărul stâng tatuat un tramvai comunist
se pierde scrâșnind reumatic în ceață...
Ridic privirea spre cer
din Nirvana deschisă
cu un surâs cât o gaură de Magnum 38
Kurt Cobain ma invită la veșnica viață.
Închid ochii și trag -
Un graffitti de ciocolată.
Alexia Ema
era noapte
poate singura noapte
de care îmi amintesc cu precizie
deși pare că n-ar fi putut exista vreodată
aș fi vrut să nu se fi înnoptat atunci
frig și aproape Crăciun
și prea multă tăcere în mașină
doar tata știa unde mă duce
poate nici el
ne-am oprit la Sibiu
și acum
mai cred că drumul acela e doar
o cameră de spital unde ți se termină
respirația pe întuneric
în jur se aud numai voci de copii
atât
despre noaptea în care laptele
mi-a înnegrit
Traian Abruda: am căutat
Alexia Badescu:***
înveleam bucăți de suflet în creioane colorate pe vremea când mai credeam că timpul se îmblânzește cu o inimă mare
că emoțiile au așa.un turn de control
un fel de telecomandă cu care poți pune durerea pe off
nu e nimic bro îmi spuneai
inimile merg uneori de-a bușilea
happiness is our pen pal
reflexia disperării în oglindă
ca atunci când te uiți la un film cu happy end
râzi isteric
te îndopi cu prostanol
și te întrebi de ce naibii ești ultimul ciufut uitat de Dumnezeu într-un cuib de viespii
Rodica Flore: Nu plânge!
Nicolae Nistor: Versuri, versuri, versuri
vreau să scap de ghişeul datoriilor,
ce lume de aplecaţi suntem.
La teatru te poţi duce eliberat,
cauţiunea din minte este amară!
Da! nu gândim la fel amice,
pe caldarâm pileala de lux, este diferită!
Şi ce viaţă este aceea intre oameni trişti,
crâşma o bombă pentru tine, însă un palat pentru mine.
poate banii aştia erau buni pentru familie.
Mă ascund de ploaie, de lacrimi, de lipsuri,
poate îmi foloseşte tipsul lăsat de amicul bogat.
Pentru ce atâta amar de ştinţă, daca nu am .
ce alţii primesc fără efort.dacă sunt ruşinat,
de siguranţa de la birou, ce ascunde resemnarea!
Da îngerule! am fost beat pentru o clipă, am uitat,
ce apăsări cotidiene mă strivesc,
ce diferit trăim cu cei care au dreptul de arunca caviarul
la gunoi! sau cariera care nu are sens,
poate pentru palmares, sau statistică!
Ei câte suflete aleargă in tramvaiul subteran al lumi!
Adrian Păpăruz: ***
uneori te văd în zare
traversându-ți îndoiala
cu pași mici cobori agale
singură cu nepăsarea
te oprești citești o slovă
ochii ți-i ridici spre cer
buzele-ți șoptesc o vorbă
stihul îl arunci rebel
pari a ști că nu-s departe
undeva prin mintea ta
dar te-ascunzi iar în cetate
și tragi poarta de fier grea
Petronela Apopei: Lumina, în două cuvinte
Chiar cerul de-ar plânge neliniştea oarbă,
Suspinul de înger, în zbor nevăzut,
Un suflet fierbinte-ar putea să absoarbă
Lumina din astre... doar printr-un sărut
Chiar luna pribeagă de-şi plânge pierdutul
Şi-atât de-nsetatul de viaţă, tezaur...
O inimă cald-ar putea sparge scutul
De plumb, neputinţe... făcându-l din aur
Chiar visele toate, de-ar fi doar coşmaruri
Şi-ar strânge frumosul din suflet fierbinte,
Lumina iubirii-ar clădi piedestaluri
Şi-altare curate... ÎN DOUĂ CUVINTE...
Aura Creițaru: Anii se adună-n noiembrie
Ottilia Ardeleanu: C-am stat sub vânt de Mircea Lungu
(Cronică)
Cartea lui Mircea Lungu, C-am stat sub vânt, apărută anul acesta la editura Ex Ponto din Constanța, cu o prefață îngrijită de Nastasia Savin, este scrisă sub strategia sufletească descrisă printr-un motto folosind cuvintele versificate ale lui Fernando Pessoa: “N-am nici ambiții și nici dorințe./ A fi poet nu e pentru mine o ambiție./ E doar felul meu de a fi singur“. Iată cum din singurătate, poetul Mircea Lungu șlefuiește drumul pe unde se va putea întoarce, către și dinspre îndepărtări, astfel punând întreaga lumină a sinelui în poezie.Cartea este desfășurată pe trei capitole ale căror titluri alăturate formează o metaforă: de-a fi în viață, ceva ce există deja, când sunt cum sunt. Poetul își stabilește cu precizie traiectoria pe care ademenește cititorul, involuntar și fără ocolișuri, punctând repere existențiale insolite, alergând între aici și acolo, acesta și acela, repetitiv și insistent, croindu-și propria rețea nodală, cu încâlcelile și automatismele vieții. Pare că poetul a trăit sub vântul care a bătut când favorabil, când nu, dus încotro s-a nimerit, și totuși, singurul lucru stabil, consecvent și ireproșabil a fost și rămâne poezia.
Călătorirea poetică nu este numai prin meandrele realului, ci și una a trecerii dinspre îndepărtata copilărie către apropiata plecare definitivă: “astfel că acele maluri întotdeauna/ mă vor aștepta,/ grăbite cum niște limanuri/ tocmai bune de împletit...”/ Acele maluri.
În tot acest itinerariu livresc, Mircea Lungu face referire la lucruri care l-au impresionat ori l-au marcat pentru totdeauna: caisul cu flori cum nările trufașe, poștașul lumii, malurile fluviului, sosirea graurilor de toamnă, acele fâlfâiri de rășină ale arcuitelor vele, fumul pipelor, cafeaua-ntărită ad-hoc cu-o gură de rom, benzile magnetofonului care ocrotesc vaste cariere muzicale,/o parte din noi atingându-ne-o-ntreacăt,/ Led Zeppelin plutește pe holuri/ cu-nțelegerea cuvenită./ Fumul pipelor, joagărul, hainele mirosind a păcură, praștia, șerbetul, paltonul vișiniu ros la mâneci, telescopul căldicel în briza înșelăciunii pivotând, vesta liliachie cu ceasul de buzunar și altele cu ajutorul cărora țese frumoase povești în versuri, creând o legătură memorabilă între acestea, astfel că drumul de la prima până la ultima poezie este drept, sigur și original.
Mircea Lungu dispune nu numai de elementul teluric al călătoririi sale, ci și de elementul cosmic. În plus, își leagă mărturisirile de știință, imbricând cuvinte, expresii ori nume celebre în versurile sale, exact așa ca într-o excursie în care vizitezi un muzeu, o casă memorială, poate chiar un cimitir vesel unde afli sau restabilești astfel de amănunte: “Mișcarea este o cauză a călcăturii,/ a spus Galilei de îndată ce ochelarii/ care-au tulburat lumea/ au devenit certitudinea dată de ochi.”/ Suveica inimii; “Și nu era nicio noutate/ în faptul că nimic nu se relativizează…“/ Îngăduința jocului.
Uneori, poezia lui Mircea Lungu vine însoțită de note de subsol, poetul simțind să explice anumiți termeni specifici marinei/ istoriei/ evenimentelor, ca de exemplu, penițele sau via regia.
Remarc stilul direct de adresare, prin dialogurile prezente în unele discursuri sau chiar monologul. Volumul se evidențiază, de altfel, prin forma maiestuoasă a poeziilor, ele întinzându-se și pe mai multe pagini.
Tonul discursiv este și unul confesiv, împletind realitatea cu poezia himerică, iată chiar și zgomotul motoarelor navelor poate fi motiv de creație: “-Jos, liniștea are talismanele ei pentru mine,/ -Cum naiba cadența motoarelor/ poți s-o populezi cu himere?”/ Fumul pipelor. Așa după cum, în accepțiunea poetului, pianul este “o mașinărie de ascultat fericirea“/ Mut lumea un pic.
Mircea Lungu este un călător înverșunat prin propria poezie, folosindu-se de orice mijloace de transport: terestre, aeriene, maritime și de cele din vis! Îi place simplitatea vieții, așa că ne mărturisește: “Voi auzi astfel copita stârnită/ de simplitatea calului și voi călători fără urme…/ Știu, într-o zi voi fi prea încet…“/ Mut lumea un pic, făcând aici iarăși referire la efemeritatea vieții.
În trecutul său, poetul rememorează chipul tatălui pe care îl descrie ca și când ar fi prezent, cu un patetism nonexcentric, accentuând pe trăsăturile pregnante ale acestuia: “Fumul proaspăt îi face mustața/ să râdă cu furie, afumându-i obrajii,/ iese prin nări ca prin coșurile locomotivei/ de pe scara căreia cobora din mers,/ învăluit,/ ca-ntr-o robă,/ în aburii de câmp carbonifer/ tocmai în dreptul steăzii,/ cum un fugar clandestin.“/ Schimb de focuri.
Chiar și metafora, la Mircea Lungu, este o realitate ridicată la rang divin: “Ca și Dumnezeu,/ nu mi-e rușine de lacrimile mele/ ca o viță pe rod.”/ Ca și Dumnezeu.
Poetul atinge și dimensiunea singurătății, despre care, prin contradicție, susține că o trece cu vederea. În fapt, își impune să nu se lase ademenit de clipitul ei, să o considere neglijabilă și totuși, atunci de ce susține că nu scrie despre aceasta, când este evident că despre singurătate aduce în discuție?: “Nu scriu despre singurătate/ nici măcar ca-ndoială/ sau ca dimensiune neglijabilă/ într-o ecuație ajustabilă a vitezei/ cu care-și creează tipul de cititor în univers…/…// Sau o răzuiesc, cum face Dumnezeu“/ Nu scriu.
Oricum ar fi, cu prozodie, ritm și rimă ori în vers alb, poezia lui Mircea Lungu are o cadență caldă, propice unei lecturi odihnitoare: “De-am fi plecat aveam îndeajuns tutun,/ cafea și rom, hârtie și cerneală/ și-un Dumnezeu tăiat dintr-un alun…/ Depeșelele-n singurătate-și scriu, și ce foială!…”/ Un caligraf utopic.
Poezia lui Mircea Lungu are și o notă meditativă, dovadă punctele de suspensie care nu contenesc a lăsa cititorul să transpună în prisma personală sintagmele, simbolurile, temele propuse de autor.
Comparațiile sunt perfecte indicatoare de stări paralele, de aduceri-aminte: “Nu spun c-ar fi fost vremuri simple/ cum niște adevăruri nepopulare) – și apoi, ce-i pasă poeziei/ dacă au reușit/ să-și poarte sub aripi simplitatea,/ ca loc de povară,/ în ritmul unui simț dezaprobator?-“/ Același ceas cu giruetă; “înhămat ca un animal de povară/ la metafora tuturor corzilor/ ce mai pot fi ciupite-“/ Ceea ce trece; “și eu le văd limpede pe toate/ iar când ies, ca apa de ploaie curgând/ prin tulpina copacilor“/ O voce mai sonoră; “că nu ți-am răsturnat, ca un macaragiu,/ viața și străzile despre care,/ hoinărindu-le, mărturiseam că m-adorm,/ de parcă o betonieră și-ar fi revărsat/ stocul de patriotism,/ bagajele și pânzeturile brăzdate de asprimile/ care merg mână-n mână cu spițele morilor de vânt,”/ Încă o mărturie – observând metafora puternic obiectivă și dură cu care poetul zdrobește inima lectorului; “Fumul, ca un velur marinăresc/ al hainelor noastre ce par că ne-ar veni/ foarte bine cu timpul,/ căzu pe gânduri ca în fața unei zarve/ pe care abia o părăsiserăm/ de parcă ar fi fost o republică ajunsă pe țărm, pustie…”/ Povești precum jarul.
Ironia și autoironia nedisimulate sunt așezate pe curat, într-o atmosferă generoasă de timp și spațiu: “Știu: n-am fost tipul înalt, brunet,/ cu ochi verzi ce-ți căzu în ceașca de cafea/ după ultima farfurie spălată/ în apa de primăvară a lunii,/ din care ne privea exuberant/ un lan de porumb iubind lumina.”/ De ce tocmai o dimineață?; “Ca un om venit într-o zi ploioasă,/ nu vreau să vorbim despre gropi/ cu atâtea lopeți în jur“/ Acel ecou.
Din loc în loc, volumul este inserat cu copiile scrisului de mână, căci poetul acesta are adânc respect pentru coala velină destinată imortalizării gândurilor.
Poezia lui Mircea Lungu trece adesea în zona filozofică invocând/ evocând nume ilustre: Ovidiu, Socrate, Dante, Platon, Epicur.
Ultimul fascicol poetic este cu siguranță dedicat mării și călătoriilor maritime, întâmplărilor pe valuri și postúrilor în care se află în acest parcurs nautic, sub o formă plastică deosebită, pictând în cuvinte adevărate tablori. Este cu desăvârșire un periplu al intemperiilor existențiale întâmpinate pe mare, iar argumentul cel mai plauzibil este Ehei, Thalassa! Un discurs care se întinde pe cinci pagini. Un poem expresiv, chiar dacă devenit dintr-o întâmplare despre care nu s-ar fi știut finalul, dacă poetul, din postul de observare, nu ar fi acționat prudent și operațional pentru salvarea unui echipaj și a navei, într-un decor halucinant de “furtună cu ciocanele ei fără frontiere“/ Ehei, Thalassa!
Poetului îi place să confunde marea cu însăși libertatea: “Ce mai poate face marea pentru noi?/ Zilnic de și-ar lăsa poduri,/ nu le-am ști, ascunse fiind în libertate.”/ Fotografiile. Sau cu îndrăzneala: “Cunoșteam direcția vântului,/ de mult figura în palmaresul meu,/ primenit, auzul n-a fost/ decât propria depărtare și hălăduire/ spre cucerirea inimoasă/ a tot ce se-ntinde/ aici și acolo-ntre noi, ca-ndrăzneală…”/ E mai târziu. Și, poate cel mai frumos, marea privită “de la-nălțimea genelor sale“/ Așa e mereu.
Poetul este pelerin prin propria viață, aspect care merge în paralel cu realitatea descrisă. El este copilul, soldatul, motoristul, marinarul, cronicarul, poetul, înamoratul, trecătorul, “cel ce sunt-cum sunt-când sunt-pentru că sunt“.
În tot volumul acesta, Mircea Lungu pornește de la un soclu pe care înalță statuie cuvântului și a tot ce presupune acesta. Astfel, cu dibăcie sculptează permanent, creând imagine, formă, estetică, semnificație, simboluri artei de a scrie: “Lemnul creionului se despică…/ Iată cum lucrează cărbunele, îmi zic,/ versul umblă prin el“/ Spre ziua; “Doar cuvintele pot ridica plecăciuni/ dacă nu mă ascund în inima lor…“/ Despre șirul vorbelor; “Dimineața aceea poate se îngusta,/ sub săgeata literei sale, cu șiretenie…“/ Săgeata literei; “Vom auzi cărțile cum și-ntind trupurile,/ nu știu dacă atât de mature precum profilul pădurilor/ din care-au plecat, ca niște povestitori, definitiv,“/ De ce tocmai o dimineață?
Mircea Lungu își încheie volumul într-o notă de autoîncurajare a sinelui poetic. De îndată ce manuscrisul va deveni o carte, el va fi ars așa cum a ars și poetul într-o ars poetica personală, iar cenușile, ale poeziei și poetului, dimpreună vor fi aruncate în mare. Astfel, poetul și poezia sa vor renaște din propria cenușă: “… Așa că eu am dat foc manuscriselor/ Măcar pentru nimic altceva/ Decât ca, atunci când vor pleca prin lume,/ Cenușile noastre/ Să nu o facă decât aruncate în mare“/ Cenușile noastre.
O călătorire frumoasă, atractivă care merită ieșirea în lumea cărții!
Ottilia Ardeleanu,
Năvodari, 3 noiembrie 2020
Vasile Dan Marchiș: Versuri, versuri,
OCAZIE RATATĂ
Am rămas locului
ca un substantiv neobișnuit
exclus din gramatică
in criza de verbe,
de minuni...
Cum aș putea zbura
cel puțin ca puful de păpădie
care a zburat de lângă noi
fără aripi
fără speranțe
fără intermediari
(fie aceștia diferite aparate de zbor)
Fără aceste elemente
chiar și în cădere
suntem inferiori
și față de frunze...
SINGURA AMINTIRE USCATĂ A APELOR
(variantă)
1
Se conturează un nou potop
și Noe nu-i de găsit
S-a întrebat de el și pe la
obiectivele cu specific marinăresc
însă nimic...
”Cum așa,se răsti regele către amirali!
Singura amintire uscată a apelor
așezată pe ținuta istoriei drept galon
nu figurează în rândul marinarilor?
Dacă Noe s-ar crede unul dintre voi
ar fi vai de lume!”
2
Noe străbătând oceanul
de această dată ca turist
și scriindu-și memoriile
se văzu oprit în larg,
nu de valuri
ci de intensitatea muzei
”Incredibil,tresări regele
Noe călătorește pe ape fără statut oficial!
Văd doar perspectiva să-l convingem
să-și schimbe atitudinea!
Destinul îl presează să-și scrie neprețuitele-i memorii.
Noe va accepta să ne călăuzească
spre un nou liman
dacă-i vom aranja să facă
schimb de experiență cu
Jules Verne,Daniel Defoe...!”
ÎNCERCAREA CEA MAI GREA-4
Gramatica e plină de nevoi
Gramatica nu-i poveste
Între limba noastră și o limbă străină e război.
Ici cuvinte materne nimicite
Mai în colo cuvinte străine rănite
Gura mi-a devenit un spital de cuvinte...
Pe lângă miile de elemente gramaticale rănite
și cu un pluton de silabe amputate
complimentele și verbele rămase pe lista de rezervă
nu capătă nici un statut
Vastul meu poem în proză
trimis pe front
pentru reîntregirea limbii
a suferit grele pierderi
întorcându-se sub forma unui haiku de nerecunoscut...
Ce putem face legat de
aceste elemente gramaticale afectate?
Să improvizăm memorii,bocete?
Prin aceste aspecte limba noastră va părea istorie...
Pentru a nu se întâmpla așa ceva
putem încadra elementele gramaticale
afectate de această criză
în rândul materialelor reciclabile...
LA ÎNCEPUT A FOST CÂNTECUL
La început a fost cântecul la care
Dumnezeu i-a pus versurile:
”Ce să fac să am de ce să mă mir”
Determinat de asta,Tatăl Ceresc
a făcut lumea cu viețuitoarele care
au preluat unele de la altele acest cântec...
Corbul,cioara și alte înaripate
au încercat să imite pe unele păsări cum ar fi:
privighetoarea,mierla,ciocârlia
dar n-au reușit pe măsură.
Dumnezeu auzindu-le oftatul le-a grăit:
”Pe voi v-am ales promotoare la bass!
Omul a încercat să imite și el unele păsări
fie vocal sau cu diferite instrumente muzicale
și a reușit atât de bine încât
a fost determinat să se exprime astfel:
”Doamne,nu știu ce-mi place mai mult
la aceste păsări!
Dacă aș putea cânta ca toate în același timp!”
”Vei putea!”
”Cum Doamne,a întrebat omul uluit?
Dumnezeu i-a răspuns:
”Fă-ți orchestră!”
Jenică Dragan: Poem despre o poemă
Călinescu Maria: Azi în cartea toamnei
Zace în tăcere, parcursu-i e rotund,
Și răsunând în noapte sună a chemare
La fel cum marea valul, când e-nghițit de prund.
Vine din adâncuri și fără de lumină,
Ochii triști de astru au găzduit iubirea.
Sub magicul ascuns de-a cerului cortină,
Cu aripi îngerești, așa i-a fost menirea.
Pe tot parcursul vieții cu vise și dorințe
Mai e umbra iubirii, încă sângerează.
Brume de speranță înmuguresc răzlețe
Cu încercări e drumul, dorul mai ghidează
Aștept astăzi răspunsul, e mult preatemător.
Lacrima-noptării, sau cea a nerăbdării,
Sfințeşte, modelează un trup de-nvingător,
Plânsul l-o așterne în brațele uitării.
Azi în cartea toamnei scriu versuri de iubire
Cu gândurile strânse, în vechiul calendar,
Din amintiri păstrate iau ce-i dezrobire
Brodată-n fir de aștri, divinu-i solidar…
Marian Florentin Ursu: Înger Violaceu
*
Daniela Mancaș Balaiita: Anotimpuri se rotesc
Anotimpuri se rotesc
Trec ninsori și ploi prin mine
Bucuroasă le trăiesc!
Primăvara îmi răsare
Câte-un ghiocel la tâmple
Iarbă verde la picioare
Inima de drag se umple!
Vara, ochii-mi strălucesc
De turcoazul cerului
Pașii tot mi-i adâncesc
În regatul codrului.
Toamna, cu melancolie
Îmbracă totu-n arămiu
Sufletu-mi din cochilie
Îmi surâde ruginiu!
Iarna, parcă-i din poveste
Fulguiri de fluturi albi
Ce mă ning din zări celeste
În zigzag, gingași și dalbi!
Alexandru Sebastian:***
Ingrid Jenifer Balacks: Mă adăpostesc de lume
să îmi ningă doar ninsoare din boboc timid de nufăr,
să îmi curgă lin izvorul doar cu ploia cea mai caldă,
eu să țes senin ...fuiorul din amurg târziu de nalbă.
Mă adăpostesc de lume să mă poarte-a ta privire-
să o simt cum sapă-n mine mai flămândă de iubire,
din adâncul neștiut să-mi aprinzi în ochi scântei,
ca să mă topesc de drag...apa inimii să-mi bei!
Am să fiu un râu de lapte în amestecul de miere,
învelită doar de șoapte, de -o iubire ce nu piere,
arșița când te dogoară, am să-ți fiu rece-izvor -
ce te 'stâmpără în suflet, tu doinește-mă cu dor.
Mă adăpostesc de lume, îmi clădesc în tine casă,
lumea este-o plăsmuire, dar iubirea nu mă lasă,
lumea este o fantasmă, tu ești realitatea care -
îmi produce-un echilibru între cer, uscat și mare.
Postare prezentată
Teodor Dume: De ce, tată?...
Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșat...
Top 10
-
" Eu cred că destinul a avut un rol decisiv în fixarea numelui meu pe palierul de sus al literaturii.” 1 . Pentru un scriitor, d...
-
Scrijelesc pe coaja de nucă poemul în care mă refugiez. Dup-amiezile ploioase scot din matcă răul. Apele spală de umbre piatra cubică a ...
-
Rodica Lazăr, acesta fiind numele ei de la starea civilă, s-a născut la 17 iulie 1970, în comuna Moldova Suliţa, judeţul Suceava, într-o fam...
-
suntem atât de puțini în compania acestei nevroze care a înghițit gâtul lebedei într-un alfabet al învârtirii încât ne întrebăm care pi...
-
Costel Zăgan (n. 20 ianuarie 1958, Tudor Vladimirescu,Botoşani) : A urmat gimnaziul în satul natal. Este absolvent al Liceului de c...
-
34 de ani de la debutul în poezie(1985) al lui Teodor Dume/ 34 de ani de la debutul în poezie(1985) al lui Teodor Dume ...
-
Luceafăr și zeu și om și apă și codru, și mare, și floare și gând, și vis, și durere, și-mpăcare E lacul, e luna, pădurea și-o stea lumino...
-
Aida Verdi Muzica ridică iarba în cer Albastrul mi-ajunge până la brâu În rest scaunele goale așt...
-
Și, ți-am zis, iubito, din două puteri de cearcăn rămâne una, din două puteri de viață rămâne una... din două puteri de moarte... rămân...