Călin Oana Alexandra: Dor din dor de dor de tine

Dorul de tine,  dor de noi, 
Dor de dorul meu iubire, 
Ce mã face sã aștept,
Cu drag șansa la fericire.

Iubirea dorul mi-l alină,
Și mã alintă în cuvinte
Din dragoste de fericire
Și de aducere aminte.

Te am în gând și în simțire
Te simt în fiecare por,
Ești dorință de nemurire
Ești visul unei nopți de dor.

Ești ambră în izvor fierbinte
Ești soarele ce mă încălzește
Ești primul gând ce-l am în minte
Ești îngerul ce mă iubește.

Marin Rada: Portret

Unele femei
sunt mai frumoase
decât propria lor
fotografie,
ele poartă
flori de primăvară
desenate
pe rochii subțiri,
de mătase,
au propria lor
liniște
cu care, în fața oglinzii 
sunt, uneori,
mai frumoase,
se uită la tine, 
își văd sufletul
răvășit,
au pielea catifelată
în jurul gâtului,
și știi cât de mult
te-au iubit, 
miros a cireșe
de mai,
când vorbesc
se aude o pasăre
cântând
în pieptul tău, 
fără grai. 

Petre Ion Stoica:Ore plăpânde și zebre

Mă trage ața-acolo
Și ajung să visez Câmpia plină de febră.
Mânji ridicându-se din potcoave
De mult timp ruginite,
Salcâmi lăstărind din cozi de topor
Și din pereți. Mâini mari de țăran, crăpate.
În ele, orele ca niște pui de găină,
Plăpânde. Altfel,
Aici în oraș se primenesc zebrele, de către niște inși
Zgomotoși.

Getuța Zecheru:

Catrene cu stele verzi

Tot cîntăm mereu de ele
Stele verzi și alte stele
Stau pe boltă aruncate
Ori pe plajă împrăștiate!

*

Înnoată în val pe mare
Stau înfipte în cărare
Din pahare sunt sorbite
Cu măsline înghițite!

*

Stele verzi și colorate
Cu toate au fost cîntate
Chiar de sunt scînteietoare
Nu se văd dacă e soare!

Cadar Katalin: ***

Pe drumul bifurcat al orelor,
Timpul trage minutele după el,
fundele secundare se desfac,
rând pe rând
și se agață în câte un colț de vis
al unui anonim.

Când Amurgul se metamorfozează într-o proză,
încă nescrisă,
pe nisipul din palma Eresului
fără noroc.

Când trompetele anunță marșul cadențat al Morții
și fluturii vor rămâne captivi în memoria unei idile,
trăite imaginar!

Idile          

Alexia Bădescu

și stau plictisit ca un rege-n ruine
la marginea clipei s-au tras jaluzele
pământul mai geme a crâng în suspine
a iarnă de stele

mă vând periodic pe vorbe perfide
din gând de mărire devin întuneric
doar golul mai suflă timid prin firide
de suflet isteric

și râd la o masă zbanghie irozii
de dansul prelins în absurd de robie
fecioarele-și plâng în surdină toți morții
de inimă vie

Ella Poenaru: Portretul alfabet

poezie

În fiecare zi cu soț scriam o scrisoare
pe care recitind-o în ziua următoare
nu mai aveam curajul să o postez 
mereu schimbam câte-o virgulă,
o literă sau chiar un cuvânt întreg uneori
un sufix nepotrivit, un verb demodat
un epitet prea ambiguu să descrie
progresia scaunelor goale 
un trecut ce atârna ca o tinichea poleită
necunoscutul ce se profila amenințător 
în pagina de viitor
în toate zilele fără soț
decupam cuvinte noi din dicționar
lipeam benzi mici negre
peste cavourile gândurilor sugrumate în fașă
peste toate cărările neîncercate
eratele nu erau permise
cu trecerea anilor 
dicționarul devenea din mai ușor
o dantelă fantască se țesea printre franjurii paginilor
prin ochiurile căreia puteam privi 
ca prin mii de ferestre deschise
lumea fără etichete preconcepute
de partea cealaltă altcineva îmi reconstruia
mereu incomplet
portretul alfabet

Din nou aprilie cu miraculosu-i spectacol.
Din nou 7 aprilie şi din nou
întrebarea:
Câte trupuri s-au zvîrcolit în
iubire
câtă dragoste s-a risipit asemenea pulberii
câte dimineţi au sărutat victorii
şi moartea
ca un plâns
străbătând imperiile
de câte ori învinsă a fost
până să mă aleagă o naştere?

(Autor: Daniel Corbu)

Redacția Revistei Extemporal liric, îi urează, sănătate, muulte bucurii și un călduros:

La mulți ani, Nichita Danilov!

Nichita Danilov

Unul din cele mai frumoase cadouri pe care le- am primit în primăvara asta: e vorba de cartea mea de eseuri si portrete literare " De la Caragiale la Urmuz sau realitatea în formă de conservă", apărută la editura Tracus Arte, Bucuresti. Se regasesc, printre alte eseuri, portretele multor scriitori tineri si ale celor din alte generații, precum și portretele multor scriitori basarabeni.MULTUMESC, Ninei și lui Ioan Cristescu, directorul Muzeului Literaturii Române din București ! MULȚUMESC poetului Teodor Dună! MULȚUMESC pictorului Radu Carnariu pentru realizarea coperții!

(Nichita Danilov, născut pe 07 aprilie)

Redacția Revistei Extemporal liric, îi urează sănătate, multe bucurii alături de un călduros, "La mulți ani!"

    NIȘTE TREPĂDUȘI

De-a lungul vremii, dar mai cu seamă de-a latul și de-a curmezișul ei, am întâlnit tot soiul de trepăduși culturali, al căror singurul merit e că se lipesc de biografia câte unei personalități culturale precum muștele, scuzați comparația, de fundul calului, încât nu reușești să-i alungi de acolo nici cu fumigații, și nici și spray pentru muște și gândaci. Astfel de oameni se dau de ceasul morții ca să rămână, prin alții, în actualitate, ba chiar încearcă să intre, odată cu obiectul adulației lor, și în eternitate.
Nu trebuie însă să te bazezi nici cât negru sub unghie pe onestitatea sau fidelitatea lor. Nu, astfel de lucruri nu le stau în caracter. Ei își schimbă opiniile în funcție de cum bate vântul.
Azi, de pildă, dacă vântul bate în favoarea lui Brumaru, sunt cu Brumaru și au aversiune față de Ursachi. Mâine însă, dacă direcția se va schimba, își vor schimba și ei opiniile cu 180 de grade, adulându-l pe Ursachi, și blamându-l pe Brumaru cu același zel.
Nu trebuie să te enervezi, nici să-i tratezi cu sictir. Căci, s-ar putea să ți-o coacă peste noapte, devenind brusc adulatorii tăi. Și se știe, că la lingușiri și adulații, nimeni nu-i imun. Tratează-i, deci, cu amabilitate, în fond, de ce să-ți consumi neuronii: sunt, totuși, niște trepăduși.

Aurelius Belei: Magnolia

O singură magnolie am iubit
în dimineața eternă a inimii
avea numele tău în petale
cu sunet de îngeri coborâți 
prin curcubeu de departe
și zâmbea cerului 
senin după senin
lăsându-mi tainic sens 
ori de câte ori 
o îmbrățișam
cu primăvară.


De ziua poetului
Rogu-vă măcar așa 
oameni ai gândurilor
printre un acum și aici
să ne simțiți lumea cu inima 
și să vă auziți raiul cu sufletul
lumini preaînalte ce sunteți 
aprinse de îngerii
clipelor!

Adrian Păpăruz:

povesteşte-mi de tine
amintirile le-am pierdut
în lanul de maci

despre ochii tăi
catedrale în haos
despre părul tău
catarg în abis

povesteşte-mi de mine
nu mai ştiu cine sunt

de un veac
rătăcit
alerg fără tine

în numele tău
dăruieşte-mi un leac

pune-mi cuvântul
în palmele stinse
scoate-mă din mine

povesteşte-mi de noi

Ottilia Ardeleanu: matinal

dacă aș putea să înghit spațiul dintre noi
dumicat cu dumicat
în timp ce reflexia soarelui cumva
ar descâlci buruienile din viață
animalele se înmulțesc și
nu facem nimic pentru a opri mușcătura
în poem plouă strategic
stropii izbucniți din gura vreunui oropsit
cu existența pe banca din parc
nevopsită de sumedenie de ani
sar ca niște perle scăpate la bac
două mașini în fața mea s-au pupat
din necesitatea de iubire
abia m-am strecurat printre ele și
atunci gândul mi-a zburat salin la cum ar fi
să mă apropii așa de tare de torsul tău
să simt că nu am aer
ștergătoarele de gânduri rele abia mai fac față
șirul de oameni la volan este prea mare ca să
mă eschivez cumva de la acest drum foarte
matinal
și totuși dorul de a citi direct din privirea ta
ceea ce simt face oglindă
șoseaua
cotește oriunde pare că se înfundă în inima ta

Nelu Cazan: Strigăt

    poezie      

Astăzi...ni s-a schimbat viața...ca la teatru un costum,
Dumnezeu și-a întors fața..nu mai știm cei rău sau bun.
Am devenit cu toți râme,nu reacționăm deloc,
Printre noi,
lifte străine,ne-au pus viața la obroc.
Nu mai știm cei omenia,de unire,ce să zic
Ne lipsește bucuria,
soarta ni-s-a pus în plic.
Tristă și crudă constatare,trăim cu amăgiri și cu prostii
Nici nu mai știm azi dacă fiecare
Mai suntem printre morți sau printre vii.
Ne-au păcălit pe toți și implacabil,urmările se văd acum în noi
Ce spunem și ce credem nu-i valabil
Ne-au aruncat la groapa de gunoi.
Popor măreț,ai devenit anemic în secolul acesta blestemat,
Când totul în jurul tău este pandemic
Ridicăte și nu sta aplecat,
Din trupul țării se destramă iar,mai este încă roadă de furat
Și azi..mi-e teamă că strig în zadar :
       POPOR ROMÂN,nu mai sta aplecat.

Camelia Boț: Versuri

Lunga așteptare

Voi agăța 
frânturi din visele 
mele de aureola lunii, 
din cântul meu 
plin de dor 
voi compune 
o serenadă, 
să ne aline lunga
așteptare
până ce roua 
ne va săruta 
tâmplele 
la amândouă. 


     Roua dimineții                                             
Sub cupola noptii, 
mi-am spălat 
păcatul 
iubirii la picioarele Tale, 
simțind cum infinitul 
mă cuprinde și 
prin mâna Ta, 
privirea-mi 
se-nalță zidită-n
uimire. O lacrimă!
Agățată de-o geană 
Îti surâdea pe furiș, 
Tu, cu zâmbetu-Ți, 
divin,  pecetea iubirii, 
Ai schimbat-o-n 
roua dimineții.

     Tu-mi ești farul                                                     
Căutând 
drumul spre Tine, 
m-am intors
smerit în mine 
pășind cu grijă, 
prin cea 
mai profundă 
ascultare 
a sufletului meu, 
doar la-nceput 
de drum, era 
lumina aprinsă, 
am înțeles de îndată,  
că Tu-mi ești farul 
care-mi luminezi 
drumul...

Atila Racz

nu ți-am scris

cuvintele de multe ori
sunt neputincioase
de multe ori
aș vrea

mai mult o îmbrățișare
ori să te atig măcar

atunci când te plouă
și cămașa
ți se lipește de sâni

când ți se lipește de pântec

când genunchii
ți se ivesc prin rochia neagră

îmi vine să-ți sărut umbra
ce se destramă
cum te îndepărtezi

îmi închipui

și te văd sprijinită de zid
așa ca firul de lumină
ce curge din lună
așa ca firul de iederă
ce urcă spre ziuă

te văd goală
și-mi este dor de tine
chiar când ne iubim

ca niciodată.

Teodor Dume, carte: ultima noapte cu tata

Teodor Dume,

Carte: Ultima noapte cu tata
Coperta: Mioara Băluță
Editura Pim/Iași, 2021/ Acreditată CNCSIS - 66/2010
Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României
Dume, Teodor
Ultima noapte cu tata/ Teodor Dume
ISBN 978-606-13-6146-5
Cartea conține 160 de pagini

E o selecție de suflet, Top 100, dedicată în exclusivitate părinților mei: Ioan și Ana, plecați mult prea devreme de lângă mine!
Mă bucur că de ziua mea, 4 aprilie, pot să le ofer, prin această carte, sufletul, iar vouă, prietenii mei, care mi- ați fost alături mereu, o părticică din mine pe care o veți găsi între coperțile acestei cărți.

Părți din mine…

Cartea de față e o părticică din mine, din trăirile de o clipă în trecerea, poate mult prea grăbită, prin această viaţă. Toate acestea vi-le dăruiesc pentru că în fiecare firimitură dizolvată între coperţile cărţii vă regăsiţi şi voi dragii mei prieteni. Şi toate acestea pentru că vă iubesc iar voi ați iubit și încă vă mai iubiți părinții.
Între coperţile cărţii poate fi ascuns egalul poeziei mari, cum spunea Gheorghe Grigurcu în prefaţa volumului meu ”Adevărul din cuvinte”, sau poate nu veţi găsi nimic bun care să se poată numi poezie. Poate veţi găsi nisip şi zgură, dar mai presus de toate fiţi siguri că veţi găsi multă iubire, mult suflet, multă durere, multă singurătate. Veţi găsi sentimente neîmplinite, dureri necicatrizate şi la urmă de toate, după îndelungi aşteptări, veţi găsi firimituri din ceea ce aţi fost şi sigur veţi fi. În această ladă de zestre a sufletului fiecare veţi găsi ceea ce doriţi să găsiţi. Prin rândurile de față vă reîntoarceți în copilărie. În acea locație vă veți reîntâlni cu mama, cu tata, cu bunicii, și de ce nu, cu ceea ce ați fost…
Mi-am deschis sufletul spre voi cei din lumea de aici şi vă rog să pătrundeţi în sufletul meu dar şi în cuvânt.
Prin cuvânt, rostuirea frumuseţii lui, oamenii se apropie unul de celălalt căutând dimensiunea sufletului. Acea dimensiune se traduce prin accesul direct în lumea noastră interioară şi în realitatea de dincolo, dacă ea există...Și da, există pentru că cei cărora le dedic această carte , adică părinților mei, s-au dus să stea de vorbă cu Dumnezeu și nu s-au mai întors.
Folosind puterea Cuvântului ca un sacrificiu pentru "viaţa" de dincolo a poetului sfios îmi adun gândurile pentru a mulţumi familiei dar și acelora care au făcut posibil strângerea în mănunchi a simţămintelor mele de la adolescentul confuz şi timid pănă la momentul în care m-am împrietenit cu Viaţa, cu sentimentul, cu iubirea dar şi cu Moartea, cu frica, singurătatea şi cu anotimpul prin care vom trece fiecare într-o bună zi în care copiii noştri vor vărui gardurile, cireşul sau nucul din grădina din curtea copilăriei, apoi vor întoarce oglinzile privindu-ne ca pe o amintire...
Nu pot decât, în primul rând, să-i mulțumesc lui Dumnezeu pentru posibilitatea pe care mi-a dat-o de- a avea o soție, Fabiola, care mi-a dăruit lumina ochilor prin fiica mea Teodora, un înger care, deși nu și-a cunoscut bunicii, îi iubește necondiționat. Soția și fetița îmi sunt icoanele purificate cu lacrimi în această viață. Și asta se datorează părinților mei, Ioan și Ana, două suflete care s-au dăruit lui Dumnezeu pentru a ne avea în grijă până la reîntâlnirea în noua locație…
Mulţumesc și lui Gheorghe Grigurcu (criticul numărul unu al poeziei din Romania, cum spune Alex. Ştefănescu), omul care mi-a confirmat existenţa în lumea cuvintelor încă de la 22 de ani prefaţându-mi, mai apoi, cărţile: ”Adevărul din cuvinte/1985” şi „Strigăt din copilărie/ 1994”. Și fără de care azi nu aș fi scris aceste rânduri pe care să le înmănunchez într-o carte de suflet!
Mamă, tată, priviți-vă copilul pe care l-ați scăpat din mână în drum spre Dumnezeu și care a rămas pe pământ în acea lume a durerii, urii și invidiei. Ce să vă mai spun? Mă inund cu amintiri
tristeţile îmi dau târcoale
şi mi-e dor de voi
de fericire
curaj
de naivităţile din lăuntrul meu
nelocuit de la o vreme încoace
mi-am împărţit până şi respiraţia
ca un gest să mai pot trece
prin copilărie
doar o singură dată
să vă aud strigându-mă
pe numele mic
teo…teo…teo…

azi nu mă strigă nimeni
și nici voi
nu mai aveți cum să o faceți
pământul îmi absoarbe umbra
trupul îmi moare încet
moartea mi-a dozat sufletul
şi consumă o tabletă pe zi
pentru a nu lăsa urme…

Dar să nu uitați că încă sunt aici pe pământ și că
cineva vă iubește…

Al vostru fiu,
teo

Ultima noapte cu tata

nu am aflat niciodată de ce tata
plângea în somn și de ce
își ținea mâinile sub cap în aceeași poziție
noapte de noapte
poate că mamei i-a șoptit
înainte de a stinge lumina
când îi cosea buzunarele
găurite de timp

de câte ori îi săream la gât
seara înainte de culcare
lăcrima și
în răstimpul dintre lacrimi
mă strângea în brațe
dar niciodată
nu mi-a spus te iubesc
îi tremurau mâinile și vocea
ori de câte ori
încerca să-mi vorbească și
deseori își schimba vorba
cu o întrebare
ai mâncat…

în ultima seară când ar fi trebuit
să-l văd cu mâinile așezate sub cap
avea mâinile încrucișate peste piept
și dormea
dimineață când am dat fuga la patul lui
să-l trag de mustață ca de fiecare dată
mama m-a așezat pe genunchi
mi-a luat capul între palmele ridate de timp
m-a privit în ochi și mi-a șoptit ca și când
tata și-ar fi continuat somnul
tatăl tău s-a dus să-l întâlnească
pe Dumnezeu
și mi-a dat de grijă să-ți spun că tu
îi vei ține locul

Marian Vișescu: ***

Din umbră îți urmăream privirea
voiam să-ți fur liliacul din ochiul drept
și-apoi să-l plâng împrejur.
Am crezut că ochii mei pierduți
pot vindeca boala din ochiul tău stâng
în care se acrise mustul iubiri rămase.
Să mă lași să adorm în timp ce plâng
lăsându-te să treci dincolo de marginea mirării
să-mi lași în podul palmei o lacrimă căpruie
să mă condamne muritor în fața nemuririi

Vis

În noaptea când cerul
se fardează cu strigoi,
dansează-n ochii minții iele.
Visul se dezminte
și lasă loc patului să țipe.

Tac!    

Se aud brațele nopții
storcând spirite 
în mintea care doarme
pe leagănul de sânge.

Marian Florentin Ursu: Goană în vânt

prin livezi tac iubiri şi cireşi de amar
şi un scâncet de rai pe-un final de abis
când te-mbraci cu câmpii de un verde plenar
te doresc printre miei şi zăpezi de cais

eu sunt liberul om alergând pe un cal
cu potcoave de lut şi zăbale de crini
un blestem muribund înhămat vertical
galopând în genunchi pe-o planetă de spini

mă hrănesc cu-amintiri şi beau norii turbaţi
primăverile-mi sunt scrijelite în brazi
când te vreau printre flori de salcâmi scuturaţi
tot prezentul de ieri mi-e trecutul de azi

port în gând cicatrici şi tristeţi de copaci
şi pe tine suavă în visul de fragi
şi-ţi sărut rănile risipite- ntre maci
când dispari ca un mit în pădurea de fagi

azi sunt sânge iar mâine voi fi necuvânt
străbătând depărtări cu sclipiri de opal
vorbele-mi sunt o goană de fluturi în vânt
spulberaţi pe un câmp sub un tropot de cal

Radu Branda: Chem neștirea

După ce-am scris cu creionul de diamant
Pe o tăbliţă de aur,
Jucându-mă cu o frunză verde de brusture
Ce miroase a zeamă de nucă,
În faldul mâhnirii mele,
Mă uit la stele 
Ca la un cireș copt.
Cu inima zdrobită
Mă simt cuprins în nume
De-o zarvă nesfârșită
Și-n zbuciumul amar,
Chem neștirea
Ce străbate prăbușirea
Și se-nalţă ca un far
Spre-a cerului genune.  
În puzderia de stele,
Înfrigurate,
Plutesc gândurile mele
Însingurate,
Ca o cântare a bacantei irosite
Și curg
Ca un uitat amurg.
Căci pe feericul cer,
În zenitul ancestral,
Totul este un mister
Ce vâslește  către mal
Și cred că nu mi-am răcit gura degeaba.

Veronica Pavel Lerner: Versuri

mi-e poezia rugă
ea urcă spre lumină
pe trei cărări de raze
și nu se mai termină

divinul îl imploră
din ghemul de cuvinte
doar să împreuneze
aducerile-aminte

de vorbe-apoi se roagă
ca versurile-n drum
să curgă în șuvoie
nu mâine ci acum

iar în final se-ndreaptă
spre blândul cititor
să își culeagă rodul
din ruga mea de dor..

Mioara Băluță: Lumină pe întunericul altcuiva

Să-mi trimiţi, iubito, despre tine.... veşti
Ce mai e prin lumea care te-nconjoară,
Pieptul cui te cheamă să te încălzeşti
Când sub ochiul lunii pielea-ţi se-nfioară;

Strigă-mă cu gândul, când amarul nopţii
Scapără fitilul lacrimii ascunse,
Să-ți arunc în aer foi din cartea sorţii
Negre de cerneluri... de lacrimi pătrunse…

Şi trimite-n taină gânduri dezlegate
Să-mi certe absenţa în a nopţii cruce.
Fă să ardă-n flăcări secundele toate,
Iadul meu prin fumuri către cer să urce;

Să-mi tulbure visul sânii tăi obraznici
– Vara lor prin vene încă îmi vânează –
Vindecă-mi plecarea paşilor zburdalnici...
Când ţi-e dor de mine, iubito, dansează…

Dansează, iubito, nimeni să nu ştie
Adâncul din tine ce furtună creşte…
Spre ce ţărm se-ndreaptă barca-ţi de hârtie…
Cine-i osânditul care te iubeşte…

Teodor Dume: Teo, băiatul lui tata

(se dedică părinților mei)

patru aprilie e ziua în care mama
m-a făcut pe un pat de flori
era o zi
de miercuri
luminată de cireșii ce plesneau de culoare
tata era dus la cârciuma din sat
să-și mai înece amarul în vodca de 33 de grade
primită pe datorie până la salariu
din când în când scăpa printre dinți
ultima înjurătura învățată de la bunicul
dus și el cu o zi înainte de paști
“futu-i amarul mă-sii de viață” și
după câteva înghițituri
de vodcă cu mâinile așezate peste piept
își aștepta moartea de parcă
serviciul de urgență ar lucra numai pentru el
tata era un om bun
milostiv și cumsecade
după ce golea jumătate din sticla cu vodcă
se ridica pe vârful picioarelor și
“o lua din loc” pe lângă gardul de scândură al vecinului
clătinându-se precum
o barcă pe valuri aflată în derivă
și să nu-l simtă mama se văicărea
că-l doare un picior
dar în ziua aceea de miercuri
patru aprilie
îmi spunea moașa
după ce am mai crescut
că tata
avea sentimentul că l-a întâlnit pe Dumnezeu
și că au stat la „una mică” la bufetul din sat
ca doi tovarăși de drum
cu degetele aspre și noduroase
și-a pipăit obrazul lipit de burta mamei

și cum parcă ar fi la celălalt capăt al lumii
a strigat „E băiat...”
și de atunci am rămas „băiatul lui tata”
din când în când pipăi ultimul lucru
rămas de la el –
scrânciobul mucegăit de sub nuc

și nu știu de ce
când mă apropii simt
că cineva se plimbă prin mine
tăcut
în răcoarea de sub cer Dumnezeu
an de an binecuvântează o zi
patru aprilie

Ionuț Caragea: "Prometeu dezlănțuit"

(pentru Nichita)

într-un vis
le-am furat zeilor poezia
da, le-am furat zeilor poezia!
când am deschis ochii
mâna mea a început să scrie singură
când m-am privit în oglindă
din vechiul meu lanț
purtam doar o brățară
eram tânăr, frumos și dezlănțuit
un înger blond cu ochii albaștri
coborât de undeva dintre aștri
și totuși
și totuși remușcarea îmi rodea sufletul
așa cum necuvintele rod întunericul
să fi fost dragoste?
să fi fost clemență?
totul se plătește, nu?
de ce am rămas nepedepsit?
și-n timp ce mâna dreaptă tot scria
mâna stângă îmi turna apă de foc
în pahar
ia și bea!
ia și bea!
scriam și beam
și apa de foc intra în mine
ca un vultur devorându-mi ficatul
lumea nu înțelegea
dar era mai corect așa
era mai corect

(Poem din antologia de poeme, citate şi aforisme "M-am născut pe Google", editura Fides, februarie, 2021.)

Nicolae Silade:

Vreau să întorc poezia spre lume şi lumea spre poezie!

vara carpatină

vara e anotimpul iubirii se spune. dar eu nu prea ştiam să
iubesc. sau mă iubeam prea mult pe mine. iubirea e altceva
mi-am zis. da. şi începi să iubeşti când toată ura din tine s-a
stins. când ai puterea să ierţi şi abuzezi de această putere.

şi în această vară carpatină în această vară libertină când
soarele îşi face de cap iar ploile se ţin departe de pământul
sterp când libertatea şi-o pune cu toţi şi ura dă în afară o
dulce răzbunare ne cuprinde. şi ne orbeşte. şi ne aprinde.

cum să-i iertăm pe cei ce nu ne-au iertat niciodată? cum să-i
iubim? cum să-i iertăm şi cum să-i iubim pe cei ce ne-au luat
totul? iubirea cere prea mult îmi spuneam. da. iubirea cere.
şi iubirea dă. şi numai din ce dă iubirea e îndestul să fim.

II
aerul devenise irespirabil. arşiţa insuportabilă. iar soarele
nu se-ndupleca o clipă. nici de păcătoşi nici de cei fără
prihană. a fost cea mai fierbinte vară. până şi vară-mea
care visa întruna ţări mai calde şi-a luat gândul de la ele.
.
de parcă toate ţările calde se adunaseră în ţara noastră.
ne mulţumeam cu pământul de sub picioare. cu orizontul
din ce în ce mai deschis. şi călătoream. într-o maşină fără
aer condiţionat. fără condiţii. fără ţintă călătoream. dintr-o

ţară în alta. dintr-o lume în alta. până când am ajuns şi noi
în lumea noastră. sub soarele neiertător al verii. al aceleiaşi
veri care vine întotdeauna la timp. spre a ne aminti că timpul
în înţelepciunea lui trece şi ne iartă. şi are totuşi rostul lui.

III
vara în munţii carpaţi. vara noastră carpatină. vara noastră
mai altfel. cu cireşe caise şi zmeură. multe popoare tânjesc
după o astfel de vară. după umbra pădurii de brazi şi după
izvoarele noastre. după aurul din adâncuri. dar aurul

dinlăuntrul nostru e cel mai mare dar. şi împărăţia cerurilor.
şi tatăl nostru e chiar tatăl nostru. să luăm aminte. şi iarăşi
să luăm aminte. când pentru ceea ce trebuie spus nu mai
există cuvinte să luăm aminte. şi iarăşi să luăm aminte.

să ne adunăm la marginea mării când marea vălureşte până
departe în timp. când anotimpul îşi face timp pentru noi. şi
olimp. şi neptun. jupiter. saturn. eforie. şi venus. când ovidiu
se-ntoarce din veşnicie. şi mamaia noastră. şi tatăl nostru.

IV
m-am trezit cu puţin înainte de ora două din noapte. să
ascult ropotul ploii pe asfalt. pe acoperişuri. pe pământul
uscat. m-a trezit tunetul puternic al lui dumnezeu. chiar şi
mort să fii fost mă trezeam chiar şi orb să fii fost mă luminam

cu lumina din fulgerele lui dumnezeu. atâtea fulgere. şi
tunete. şi alarmele maşinilor din parcare. dar oamenii toţi
dormeau. lumea întreagă dormea. înfăşurată în ploaie. în
ploaia care înfăşura pământul. ca o pătură şiroind. îmi era

dor de o ploaie de vară. şi dumnezeu a dat. dumnezeu
a binecuvântat pământul cu ploaia lui. după zile lungi după
zile îndelungi de secetă în această noapte a plouat toată
noaptea. în zori ni s-a arătat soarele. ni s-a arătat curcubeul.

Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)