Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Adrian Păpăruz: Dumnezeu a râs

==================

și mi-a dat apoi tot râsul lui
și mama a râs
și mi-a dat râsul ei
iar eu am râs toată viața

pe dinăuntru am râs
din timiditate și pentru că
un tip în halat alb
i-a spus mamei
că sunt puțin stricat
o machetă de Ferrari zgâriată
pe capotă
am râs mult pe dinăuntru
de mine am râs
de lume
de inutilitatea sensului
de trecut
de viitor
de oamenii care cred că sunt vii
am râs de palatele ridicate

cu sânge
de cociabele acoperite
cu speranţă
de teoria relativității
de moarte am râs
și când râsul s-a terminat

m-am întors la Dumnezeu
să-mi mai dea...
dragii mei
nu vă mai grăbiți nicăieri
aici e o coadă la răs infinită
==========================

Elena Lucia Spatariu: Toamna

   poezie                             

Ei bine iat-o
a venit
cu tot bagajul ei inutil
nedorit
a venit ea
să schimbe culorile lumii
-de ce nu si-o fi pus în minte
să-i schimbe năravul-
s-aducă un nou trend
în vestimentație
scoțând eșarfele de la naftalină
și umbrelele de prin unghere ascunse...

a venit iar
cu vuietul vânturilor ei
de matroană
să-mi despoaie pomii
să-mi alunge păsările
să-mi comprime zilele
sub apăsarea dureroasă
a nopților albe
și bineinteles
la pachet cu melancoliile ei
deșănțate...

azi am găsit
o tristețe pe prag
mi-a sărit în ochi
dilatându-mi pupilele
- voi aștepta aici
primăvara-
mi-a spus...

Ionuț Pande: Pasărea


Omul tot fuge, fuge, fuge
După o Pasăre și n-o ajunge,
Iar când o ține-n mâini vioară,
Pasărea zboară, zboară, zboară..

Din crâng în vânt, din vânt în crug,
Omul stă-nchis în trup cu drug
De neputinți, legat cu ață
Și atârnat în cui de viață.

Pasărea zboară pe strună lină,
Peste vioară, arcuș se-mbină,
Întruna-mi fuge, izvor se face,
Dar cuibul său în mine zace.

Îmi arde-n degete o lavă,
Mi-e cerul un izvor de slavă
Și-adun în pumn întreg văzduhul,
Zadarnic, Pasărea mi-e duhul.

Ah, cum mai urlă Universul
Și cum se strânge-n mine Versul,
Sunt cânt, poemă și pictură,
Dar EA mă-ndeamnă: Iură! Iură

Jean-Paul Gavard-Perret: Teodor Dume entre ombres et lumière

critique recenzie


Editions Stellamaris
Thèmes Poésie
jean-paul gavard-perret
critique
Engagé dans le monde culturel de son pays (la Roumanie), Teodor Dune est un de ses poètes majeurs. Il explore l’identité dans un jeu d'éros et de thanatos comme dans celui du corps et de l'esprit.
Ces postulations contradictoires conduisent à une sublimation de leurs pulsions. Surgit une approche qui se démarque du dualisme des rationalités dans une œuvre où les tabous s'effacent selon des processus de remplacement et de déplacement. L'auteur se concentre sur un substitut de l’objet de désir. Celui-ci prend divers aspects et parcours plusieurs champs.
La mélancolie – qui souvent n'est qu'un sentiment introverti selon l’ancienne doctrine des humeurs – trahit ici le manque de quelque chose qui est identifié avec une partie de soi. Ce quelque chose est censé avoir été trouvé mais il a encore été perdu : d'où l'errance du poète en ses parties de vérités.
Dans le sentiment actuel d’un monde globalisé, la solitude et l’isolement prévalent en une telle poésie où les valeurs ne sont pas des prétextes pour attirer consensus et foules. Elles créent une cohérence réelle. La capacité poésie projette, à la place d'un carpe diem, un principe d'incertitude chronique dans la vie de celui qui écrit, je sais seulement que je ne m'appartiens pas.
En ce processus d’identification, fondement du «circuit» des poèmes, ceux-ci recueillent la psyché de Teodor Dume. Existe une projection fantasmatique de sa sensibilité, son ego, ses joies, ses secrets, ses tourments et sa vie.
Cette identification est transmuée en une force qui génère l’acquisition ou, plus précisément, la possession de l'être au profit de l'avoir. Et ce, au moment où le poète génère un dialogue entre des "simulacres". Ils apparaissent comme réels mais l'auteur les défait dans une esthétique circonscrite au sein de cette relation symbolique et totalisante entre l'amour (sous différentes formes) et le sacré.
Jean-Paul Gavard-Perret
***
Teodor Dume între umbre și lumină
Editor Editions Stellamaris
Teme de poezie
jean-paul gavard-perret 24/04/2020
recenzie
Angajat în lumea culturală a țării sale (România), Teodor Dune este unul dintre poeții săi majori. El explorează identitatea într-un joc de eros și thanatos ca în cel al corpului și minții.
Aceste postulări contradictorii duc la o sublimare a impulsurilor lor. O abordare care se deosebește de dualismul raționalităților apare într-o lucrare în care tabuurile sunt șterse prin procese de înlocuire și deplasare. Autorul se concentrează pe un substitut pentru obiectul dorinței. Aceasta preia diverse aspecte și trece prin mai multe domenii.
Melancolia - care este adesea doar un sentiment introvertit conform vechii doctrine a dispozițiilor - trădează aici lipsa a ceva care este identificat cu o parte din sine. Acest lucru se presupune că a fost găsit, dar a fost încă pierdut: de aici rătăcirea poetului în părțile sale de adevăruri.
În sentimentul actual al unei lumi globalizate, singurătatea și izolarea predomină într-o astfel de poezie în care valorile nu sunt pretexte pentru a atrage consensul și mulțimile. Acestea creează o coerență reală. Capacitatea de poezie proiectează, în locul unui carpe diem , un principiu al incertitudinii cronice în viața celui care scrie, știu doar că nu îmi aparțin .
În acest proces de identificare, baza „circuitului” poeziilor, ei colectează psihicul lui Teodor Dume. Există o proiecție fantastică a sensibilității sale, a egoului său, a bucuriilor sale, a secretelor sale, a chinurilor și a vieții sale.
Această identificare este transmutată într-o forță care generează dobândirea sau, mai exact, posesia ființei în beneficiul de a avea. Și asta, când poetul generează un dialog între „simulacre”. Ele apar ca reale, dar autorul le învinge într-o estetică circumscrisă în cadrul acestei relații simbolice și totalizatoare dintre iubire (în diferite forme) și sacru.

George Sangortya: O noapte de august


S-au dus si zvonuri
intre noi
Cum ,ca ne-am fi iubit
atat de mult
Si daca zidurile nu ar fi vorbit
Macar ochi in ochi
,de ne-am fi privit
Dar asta ,
putea fi o dragoste nevazuta
Rapusa de carnagiul
anevoios
Dar si al ultimului rastimp,
crucificat
Intr-un sarut pierdut ,
intr-o noapte de august torid
-
Si-atunci ,
te luasem de mana ,
ca sa mi te strang in brate
Sa-ti fiu un cub de gheata,
care se topise timid
intre sanii tai
De-atata dor ,
ca si luna ce ne era partasa
la iubirea nedescrisa
Iar mana mea ,
trecusera prin parul tau cel blond
Priviriile ,
dintre noi care isi luase tributul
Intr-o noapte
de august tarziu
-
Si nici nisipul ,
nu ar fi spus ceva
daca nu ai fi pasit pe el
In valuri de apa
,ce s-au spart la mal
Si mai poate fi dovezi
,ca eu te-am sarutat
atat de periculos
Incat aveai camasa desfacuta
Dar nimic nu banuia
,ca insusi cupidon ar fi avut vreun amestec,
in toata aceasta poveste
cu miros de versace
Ca doi indragostiti ,
intr-o noapte
de august
-
Dar privirea ta
,imi era una ca si cerul
pe nisip itit scriesem dovada mea
de iubire
incontestabila
Ca si cum inima ,
ar fi batut atat de tare
in pieptul meu
Cand iti simteam ,
atingerea mainilor
Spre tarmul marii agitate
Eram eu cel care te chema
,ca sa-ti sarute fruntea
Privind adanc in ochii tai
Si sa-ti spun ,
cat de mult te iubesc
,intr-o noapte
de august
ce tocmai se sfarsise
pentru noi ....
Fantasyoveran / Bucuresti 2021

Iulian Iuri Lorincz: Rugă pentru Dumnezeu

    versuri                                                 

Dă, Doamne la Români, dă-ne-o palmă peste față,
Să dispară-n veci prostia – ca să ne trezim la viață,
Dă-ne, ce n-ai dat la nimeni, dă-ne-o mare pandemie,
De iubire, de speranță, de belșug și omenie.

Doamne, cu a Ta putere, dă-ne cinste și dreptate,
Dă-ne, miorița noastră, dă-ne mese-mbelsugate,
Dă-ne, sănătate multă, să putem răzbi urgia,
Să aflăm și noi odată - ce înseamnă bucuria.

Dă-ne, visul și-adevărul, să ne putem mândri și noi
Să-i slăvim cum se cuvine, pe ai noștri bravi eroi,
Să călcăm pe iarbă crudă, fără să ne fie frică,
Si ferește neamul acesta - să nu cadă în ispită.

Dă-ne, conducători de seamă, să iubească a lor glie,
Dă-le, multă-nteleptiune, dragostea de popor - vie,
Nu-i lasa să-și vândă țara, bogățiile și neamul
Frica Ta - s-o aibă, Doamne și Să-ți prețuiască Hramul.

Dă-ne, Doamne, o pandemie, dă-ne-o palmă peste față,
Să dispară-n veci prostia, ca să ne trezim la viață,
Să ne fie frică, Doamne, nu de ea, ci doar de Tine,
Că tu eșți Slăvitul nostru -Te-om urma - cum se cuvine..

Aforisme:Ionuț Caragea


   Aforisme, Aforisme, Aforisme, Aforisme, Aforisme                           


Cei care au mereu dreptate sfârşesc prin a avea cei mai mulţi duşmani. De aceea este bine să le dai dreptate şi altora...
***
Cel care îşi face casă în mijlocul cuvintelor va avea întotdeauna pereţi de trainice vise.
***
Cuvintele mele sunt crengi din arborele vieţii, crengi carbonizate de fulgerul inspiraţiei.
***
Mintea mea este o scoică în care adevărul intră precum un bob de nisip. Cuvintele mele înfrumuseţează adevărul pe care îl dăruiesc oamenilor sub formă de metafore.
***
Să fii poet înseamnă să ai, în acelaşi timp, o inimă însetată de dragoste şi o minte însetată de cunoaştere. Atunci când inima exclude creierul, eşti sclav al dragostei, iar atunci când creierul exclude inima, eşti sclav al ştiinţei.
***
Sufletul călătoreşte spre inima oamenilor, trupul călătoreşte spre inima pământului.
***
Cu cât priveşti mai mult ochii unei femei, cu atât îţi dai seama ce imensitate are oceanul secretelor...
***
Cartea unui poet este ca lacul unui munte de om cu izvor de inspiraţie. Câţiva cititori pescuiesc sensuri şi metafore pentru cina cea de taină cu sufletul lor, câţiva se scaldă, revigorându-se, iar cei mai mulţi merg pe marginea lacului, mulţumindu-se cu imaginea şi mirosul proaspăt al coperţilor.

***












































































Dimitriu Gabriela: Dincolo de marți, dincolo de suflet

Capitolul 22 (fragment)

Planuri

Prima rază de lumină apărută, invadase camera în care Andrei ațipise imediat după miezul nopții. Fusese primul lui somn adânc și nealterat de gânduri, în care dormise neîntors după atâta vreme.
Discuția purtată cu mama lui, îi făcuse bine, se simțea în acel moment, capabil să-și refacă traseul destinului și să înfrunte frica și neputința care se instalaseră în trupul lui vlăguit de sentimente contradictorii.
,,Andrei, este gata micul dejun! Te aștept să mâncăm împreună, dragul meu!”, îi strigă doamna Ana deschizând încet ușa dormitorului lui.
,,Vin mamă numaidecât!”, răspunse acesta, cu un glas voios.
,,Dragul meu copil...L-am zărit pentru câteva clipe și mi s-a părut că-i regăsesc acea sclipire a ochilor pe care o credeam pierdută.
Poate este un semn de la Dumnezeu această nouă zi!”, își spuse pentru sine, doamna Condurescu mergând spre bucătărie.
Sunetul telefonului mobil se auzi pentru prima dată, după multe zile de tăcere, ultima oară îl sunase sora lui Emilia, aflată la o perfecționare profesională în Timișoara.
Vorbiseră doar câteva secunde, el inventând că are o problemă urgentă de rezolvat.
La auzul acestui clinchet, Andrei realiză cât de mitocănește se com-portase cu ea. Deschise convorbirea apăsând butonul verde și își impuse să fie cât mai calm și să abordeze o voce prietenoasă cu cel/ cea de la capătul firului.
O voce baritonală și impunătoare, îl anunță felicitându-l: ,,ultimul tău roman apărut în urmă cu 8 luni, s-a impus pe piața din România, ajungând să fie una dintre cele mai căutate și vândute cărți”.
Acest bărbat care-i raporta aceste detalii, nu era altcineva, decât însuși Directorul Editurii X, dragul lui prieten, Marcel Udrea. Cu doi ani mai mare decât Andrei, Marcel înființase Editura X, imediat după terminarea Facultății de Litere, dispunând de ajutorul financiar al familiei lui, ambii părinți având propriile afaceri din care scoteau bani frumoși. Marcel fusese un răzvrătit și un norocos, șansa realizării în viață fiind mereu de partea lui. Bărbatul de 31 de ani cu ochii de culoarea verdelui crud al ierbii și o statură impunătoare, îi fusese prezentat de Ramona în urmă cu 4 ani, când Andrei începuse să evadeze din Universul searbăd creat de el, avântându-se în lumea plină de miracol a scrisului. Marcel, băcăuan de origine, locuia de 10 ani în București, unde părinții îi cumpăraseră o casă în faimosul cartier de lux, Pipera. Locuia singur, încă nu avea o familie și o prietenă stabilă, însă acest lucru nu-l deranja, el obișnuindu-se în tot acest timp cu viața de celibatar. Muncea mult la Editură și era un nume cunoscut, rostit cu admirație, în culisele scriitorilor și poeților.
,,Andrei, am nevoie de ajutorul tău! Te vreau lângă mine aici, în București! Vreau să te desprinzi de Bacău cât mai repede și să-mi dai o mână de ajutor la lansarea noii reviste! Te voi numi redactor șef, vei avea la început o muncă serioasă de făcut, dar sunt convins că vom face o treabă grozavă împreună! Ce zici de oferta mea, accepți?”, întrebă Marcel nerăbdător.
,,Dragă prietene, oferă-mi timp de gândire! Ce fac cu mama? Cum îi explic că voi pleca din Bacău lăsând-o singură?”, răspunse Andrei.
,,Ești sigur că mama ta ar avea ceva împotrivă? Eu sunt convins că nu...Dar este normal să vorbești prima dată cu ea, aștept o veste pozitivă de la tine! Ne reauzim mâine!”, spuse Marcel cu o voce șoptită.
,,Emilia încă nu a reușit să vorbească cu Andrei despre acest nou proiect oglindit în planurile noastre. Oare Andrei trece din nou prin aceleași stări de acum 10 ani?”, se întreba gânditor Marcel Udrea în timp ce căuta în agenda telefonului, numărul Emiliei Condurescu.
Emilia îl sunase cu două zile în urmă, rugându-l s-o ajute cu fratele ei Andrei, care intrase din nou, într-o depresie.
,,Marcel, fratele meu trebuie să-și găsească neapărat o nouă îndeletnicire, are nevoie să evadeze din acest oraș care i-a acaparat întreaga existență prin întâmplările tragice care s-au perindat fără întrerupere, ca un coșmar din care se trezește și se reîntoarce încontinuu. El nu strigă, nu se destăinuie, doar suferă în tăcere și nu mai suportăm nici eu nici mama să-i mai zărim latura aceasta întunecată din nou. Tu ești prietenul nostru comun, dar mai presus de toate acestea, ești omul în care Andrei are deplină încredere. Poate vei putea să mă ajuți, să ne ajuți!”, i se confesase atunci Emilia.
Marcel luase încă de a doua zi, hotărârea de a-l atrage pe Andrei în noua aventură literară, încercând să pună bazele unei reviste literare la care să fie părtaș și prietenul lui.
,,Să dea Dumnezeu să reușesc să-l aduc la mine, la București! Voi face tot ce pot să-l scot din carapacea lui! Mulțumesc că m-ai sunat și mi-ai dat ocazia să-l ajut! O fac din iubire pentru voi amândoi”, îi spuse acesta Emiliei, înainte de terminarea convorbirii.
(va urma)

Lucian Domșa: Măriuca

 MĂRIUCA (part. 41 - fragment din romanul în curs de apariție)

(...) Pe Niculaie l-a născut după ce a fugit de acasă la Tătăișa-sa Lucreție, din satul de dincolo de vale. Nu a mai putut îndura rușinea alor ei și nici gura satului, mai ales a tuturor celor ce o vorbeau pe la spate. Pe atunci era fată-n casă la Arpad Szekely, strănepotul unui grof ungur ce a stăpânit cândva pământurile și satele din împrejurimi. Conașul Arpi era un flăcău subțirel, frumos și însurat nu de mult cu Jutka, fata unui alt nobil maghiar din satele învecinate. În acei ani Teodorina a-nceput ca ajutor la bucătărie, pe lângă Roszi Neni, bătrâna bucătăreasă ce l-a slujit pe Csongor Bacsi, tatăl lui Arpi. Atunci a învățat cum să gătească mâncare ungurească, iar când se ducea acasă, o dată la două săptâmâni, se lăuda la frații și surorile mai mici cu ceea ce a deprins la conac.
Într-o primăvară, pe când se scuturau de floare merii, bătrâna Roszi Neni a căzut la pat, văietându-se de dureri de șale și că nu mai putea sta pe picioare. Teodorina a trebuit să-i ia locul la bucătărie împreună cu alte trei fete. Atunci a remarcat-o Jutka, nevasta conașului Arpad și a început s-o placă. Femeia cobora des la bucătărie, adora să simtă mirosul mâncării proaspăt gătite și nu voia să mănânce singură-n iatacurile ei, mai ales când conașul Arpi era plecat la vânătoare sau cu treburi pe la oraș. Teodorina îi punea coniței în farfurie apoi rămânea cu ea, în timp ce mânca și-i povestea întâmplări din satul ei, ceea ce o amuza teribil pe Jutka. După câteva luni când femeia mai avea puțin și trebuia să nască, a-ntrebat-o pe tânăra fată dac-ar vrea să devină camerista ei. La început, Teodorina s-a codit să răspundă, zicându-i lui Jutka că ea era o fată simplă, care nu are ce căuta-n iatacurile cuconiței, însă la insistențele femeii, a acceptat.
În toamna aceluiași an, când mai avea mai puțin de două săptâmâni până să nască, tânăra coniță a început să se plângă de dureri de cap și stomac. Nu putea să mănânce mai nimic, voma tot ce reușea să-nghită-n silă, iar Teodorina nu știa ce să mai gătească, ca să-i cadă bine femeii. Conașul Arpad a adus de la oraș un orvos renumit care a consultat-o pe Jutka și i-a scris o sumedenie de leacuri. În ziua în care i-a venit sorocul, același orvos a asistat-o pe femeie să nască, împreună cu o moașă dintr-un sat vecin, căreia i s-a dus vestea că e cea mai bună.
După un travaliu ce a durat aproape o zi, Jutka a născut o fetiță de peste trei kilograme. Micuța a venit pe lume tare greu, cu cordonul ombilical înfășurat în jurul gâtului. Din această cauză medicul i-a zis lăuzei să aibe mare grijă ca pe fetiță să o țină doar pe spate, cu capul puțin ridicat, ca să poată respira normal. Epuizată, imediat după naștere, Jutka a adormit buștean, cu micuța la sân, iar Teodorina a rămas în iatac, pe un scaun, lângă pat, să le vegheze pe amândouă. Pe la miezul nopții a simțit cum îi pică ochii-n gură de somn și poate c-a ațipit. Când s-a trezit, în toiul nopții, fetița era palidă și abia mai respira. Atunci a scos un țipăt de groază și uimire care a trezit-o pe stăpâna ei. Buimacă și leoarcă de transpirație, Jutka a sărit din pat a-nceput să urle și să-și smulgă părul din cap. Conașul Arpi era plecat la cârciumă-n sat, să-și cinstească prietenii de bucurie că i-a născut nevasta. Speriată, Jutka a trimis-o repede pe Teodorina să-l cheme pe Arpad acasă ca să se ducă la oraș, să-l aducă înapoi pe orvos.
La mai bine de o oră când conașul s-a-ntors, toate luminile de la conac erau aprinse, iar slujnicele și slujbașii stăteau grămadă afară-n curte. În mijlocul lor, Jutka doar în cămașă de noapte, cu micuța-n brațe și cu o privire pierdută, îngâna un cântec de leagăn. Avea ochii înfundați în orbite, iar fruntea îi era plină cu broboane de sudoare. Undeva-n pădurea din spatele conacului s-a auzit cântecul prelung al unei cucuvele, iar Arpi a simțit că-i îngheață sângele-n vene. A murmurat: „Istenem, ne haghyj el...” și a făcut doi pași înapoi. S-a trezit dintr-o dată. Tot vinul ce l-a băut cu prietenii lui s-a rispit în aburii nopții și cei ai respirației. A-nlemnit când Jutka i-a întins copila, cu ambele mâini, zicându-i: „A fost Erika noastră. O vezi? Pune mâna pe ea.” Bărbatul a-ntins mâna și a vrut să-și atingă copila.
Urletul femeii a străpuns întunericul, făcând-o pe Teodorina să-nchidă ochii și să izbucnească-n plâns. „Nu pune mâna pe ea!” a răcnit Jutka, apoi l-a privit în ochi și l-a scuipat direct pe obraz. „Să fii blestemat! Te-ai dus să bei, în loc să stai lângă mine și lângă fiica ta...” Arpad a rămas cu mâinile întinse, vrând să-și îmbrățișeze femeia, însă ea l-a îmbrâncit și a luat-o la fugă cu micuța moartă-n brațe...
(VA URMA)
GLOSAR:
orvos – medic, doctor (lb maghiară);
„Istenem, ne hagyj el...” – „Doamne, nu mă lăsa...” (lb maghiară)

Teodor Dume: ultimul diagnostic

  poezie                                              

nu ştiu
aş vrea să cred că azi viaţa îmi aparţine
deşi parcă e pentru prima dată când
mi-e dor de moarte.
..
am senzaţia că aştept pe cineva
şi că trebuie să mă gătesc frumos
să-mi pun cămaşa albă cea cu gulerul lat
costumul şi cravata gri
mai întâi o să-mi lustruiesc pantofii ăia negri
rămaşi de la nunta fiicei mele

între mine şi distanţa de afară există multă ceaţă
mi-au amorţit braţele şi încheieturile
tremur nervos mi-e frică de o blocare
a privirii dincolo de lumină

mi s-au împăienjenit ochii
mă târăsc aproape inuman
vorbesc gângăvit de parcă
aş avea un opritor de cuvinte
mi s-a făcut frică o frică închisă
precum rana care refuză durerea
şi mi-e puţin frig simt că
mă afund deviant într-o lume în care
realitatea nu ţine cont de sentimente şi lucruri
nu văd nici oameni decât un spaţiu îngust
şi umed ca igrasia crescută dinăuntru

peste alte gesturi
plouă

încă mai plouă
                                                              

Gheorghe Grigurcu:

 Lumina                               


Nu e totul pierdut. Lumina
desenează două femei pe balcon
un copil o umbrelă deschisă
un cîine cu urechile mari
şi-apoi intră-n casă coboară
neauzită pe scări
iese pe uşă şi-o vezi din nou
afară țipînd tăcută


Nicolae Nistor: Tata era frumos

versuri

Tata era frumos,
mâinile invidiate de pianiști,
ochii niciodată învinși,
un cer plin de iriși,
vorbirea ca trupul…
Linii de statuie vie
noi câte o parte din el
dar legați la aceiași ființă.
Când a plecat
ceva din noi a ieșit din fire,
aceea busolă de reîntâlnire
parcă a schimbat sensul din mine.
Tata era frumos
avea ceva dintr-o mănăstire,
când îl vizitai
el știa cum să nu te rătăcești
în trăirile din tine!
=======================
=======================

Gabriel Stănciulescu: E vremea să iubesc...


Te urmez, tu arată-mi drumul!
Sunt umbra pașilor tăi, de mult,
Iau cu mine în grabă gândul
Și încerc în taină să-l ascult.

Ne-am însoțit printre speranțe,
Un pâlc de raze văd în zare,
E-un curcubeu, cu multe nuanțe,
Ce-mprăștie clipe de visare.

Eu am uitat ce n-a fost bine
Și pășesc pe pașii-ți solitari,
O lecție dură pentru mine
Din răspunsul anilor neclari.

Poate mai mult ca niciodată,
Eu sunt, și gândul meu e al tău,
Nu vreau o viața simulată
Ce aduce ades păreri de rău.

Bine-mi e și ție-ți este bine,
În doi adunăm mai mult firesc,
De-acum vin clipele senine
Și simt că e vremea să iubesc.

Vlad Anghelescu: Dăinuire

===============
Mă gândeam
la anatomiile
fără grație
ale spiritelor
arborate firav
deșirate
între viață-moarte...
ca la o iubire
posibilă
absurdă
dar
nu avem voința
încrederii
supranaturale
în abandonare, jertfă...
Totul
pare
un suspin în cădere
ancorat
într-o
dăinuire
aproape
pe vârful muntelui...

unde ar putea înflori
piatra florii de colț,
toate personificările.
====================
=========

Geo Vasile: Învins

 poezie                                        

preferi să rămâi exact așa cum ești,
anonim, catatonic, furios, bun actor...
neclintit, un om fără însușiri, un
supraviețuitor, locuit de o lume de-apoi,
zilnic niciodată precum cel de dinainte,
îngândurat, învins, definit ecografic
de boală, doar ea arată golul
și plinul, doar renunțând reușești
s-ajungi la grădina cireșilor în floare,
unde totul e intact, cum se-ntâmplă
în anume-anotimpuri spre sfârșitul vieții,
când bucuria și durerea, elanul
și desgustul, fiecare jumătate
a noastră pare într-un perfect echilibru
pe firul primitiv sângeriu al asfințitului

Daniel Corbu: ALLRIGHTS

====================================

O, dar istoria poate sta şi-n cap
şi din buzunare îi curg toate mărunţişurile!
Uite, zice unul, războiul de o sută de ani
uite-l pe Caligula şi uite Cartagina-n flăcări
uite nişte războaie civile
şi nişte eroi anonimi călcaţi în picioare.
Uite-l şi pe cel care trecea prea des prin
umbrarele conştiinţei de sine
dar mereu căuta o uşiţă spre lume
ca s-o zbughească
asemenea fetelor fugite de-acasă.
Dar uite şi sufletul lui, mai zice,
caleidoscop de speriat credincioşii.
All rights! Privim ca la teatru
homo ludens bizareriile semiotica demodată
All rights! Totul se vinde până şi
bătăturile lăsate de drumul spre zei
All rights!
Prea comodă limba oamenilor
în care ceri pizza cu mozzarela şi bucăţi de mosc
în care cânţi versete înălţătoare
şi târguieşti vise la second hand
în timp ce cu atâta dexteritate
muţi în secret întunericul dintr-un buzunar în altul
iar nemurirea de care-mi vorbeşti miroase
ca un ou stricat.
==================================

Vasile Dan Marchiș: Exercițiu 2

poezie                                                             

Atunci chiar am crezut că
muza vrea să scape de mine când a vehiculat sobru:
„Te-am lăsat pe mâna noii mele asistente Marți Seara,
să te poarte pe calea poeziei
printre toți spinii și mărăcinii…
Să vezi că lumea nu-i ca ei…!”
„Imensitatea ta!” Am glăsuit eu muzei și apoi:
„Am crezut că dorești să te depărtezi astfel de mine…!”
Muza a vociferat:
„Nu așa trebuie să vorbească mesagerul pe care
l-am dobândit ca pe un premiu sau recompensă,
nu ca pe un lucru oarecare
să nu încadrezi totul fără noimă, fără rând
în istorie, în geografie
sau mai amplu în viitor!
Spinii și mărăcinii permit toleranță
chiar la o sutime de milimetru față de ei,
fără să-ți înțepe poezia,
pe când lumea înțeapă prin diferite mijloace
și de la un kilometru…
„Dacă unii oameni vor fi ca acești spini și mărăcini
vei da înapoi?
Te vei retrage chiar și de la indicațiile mele?
Dacă vei șovăi în fața acestor spini și mărăcini
ce vei face în fața scrisului?
Dacă virgula credibilă dintre faptul că spinii și mărăcinii
doar stau în gardă fără să acționeze înainte
ci doar așteaptă nepriceperea unora ca să-i înțepe,
și felul cum se avântă unii oameni direct fără semnal,
este felul cum te îndemn eu să scrii poezii,
înseamnă că doar te fac să te joci de-a scrisul
față de ce repercusiuni severe
vei primi din partea unor oameni!
Ce ți-am confirmat eu aici e doar un fleac
față de amploarea prin care
trebuie să redai cu lux de amănunte
acțiunea dureroasă a lumii în poezie!”

Nely Vieru: Vis de înger

(Album: Aripi de pământ)

Chiar și îngerii au visuri,
deseori fac compromisuri
cum ar fi : așa într-o seară
pe sub grindă să coboare
și să sufle-n lumânare
lăsându-te pradă nopții.

Ai să vezi atunci emoții,
sângele cum fierbe-n tine,
n-are cine să te-aline,
numai noaptea...
neștiind că lângă pat
sunt chiar eu,
privesc și tac !...

Nu mă vezi dar aici sunt,
am coborât pe pământ.
Nu mai am aripi la spate,
nici nu strălucesc în noapte,
sunt chiar viu pe jumătate !

Cealălaltă jumătate
e ghețar...
l-am închis în buzunar
și-am criogenat sacoul
sub un geam de insectar.

Tu acum întinde mâna,strânge...
Simți ? Un vulcan prin mine curge!
Vezi, așa cum ți-am promis
sunt aici nu sunt în vis,
al tău înger nu ispită!...
Spuse el privind șăgalnic
la frumoasa adormită !

Florian Dan: Harț-Poetica

Toamnă cu degete lungi de păstăi.
Toamnă pustie în galben decor
Sau niciunde, ca un gând temător,
Fulgerat de licărul ochilor tăi...

Și-i sfârșit.Numai sfârșit repetabil
Într-un amurg pe nori de sânge;
Lumina lui, când arde, când se stinge,
Ca cifrele în mintea de contabil! --

Poate sunt trist, și-aș vrea să plec...
Dar simt așa, o stare idioată,
Și iar mă văd prin lumi de altădată,
Un Acteon cu coarne de berbec!...

Rodica Ochiș: O frunză de noroc

vversuri                          vv

Dintre lumini și umbre te adun,
Gustând din ape tulburi și curate,
Să îmi rămâi, de luni și până luni,
Iubirea lacrimii nevinovate,

Ce s-a născut din patimă și foc,
Când un amurg își despletea splendoarea
Și-am să îți fiu o frunză de noroc,
Nicicând să nu mai rătăcești cărarea.

Te-oi însoți cu fiecare pas,
Când toamnele se trec prin calendare,
De vrei în inimă să-mi faci popas,
Te-oi înveli cu dor și cu răbdare.

Pădurea-aș vrea să pot să ți-o-nverzesc,
Stropindu-ți frunzele cu nemurire
Și-n fiecare an să-ți dăruiesc,
Câte-un întreg ocean de fericire.

Am să îți port iubirea-n infinit,
Să pot să ți-o îmbrac cu praf de stele.
Mirajul fiecărui răsărit,
Să-l regăsești în gândurile mele.

Mihaela Avram: Fata Morgană

====================================

Ca o întrezărire a zorilor din patimi,
precum o icoană la care mă închin în fiecare zi de Duminică,
mi-ai apărut în cale,
Tu, miraj al căutărilor mele!
Râsul tău, ...oh, râsul tău aflat înlăuntrul meu,
zbaterea brațelor mele agățată de gleznele tale,
mișcările alunecoase și siluetele fragile
dansând în jurul tău...
toate prevestesc un joc agonic.
Departe de tristeți și neliniști,
memoria neputincioasă mă arde
iar sărutul tău neîntâmplat încă mă provoacă.
Obosit de atâtea drumuri bătătorite,
de râsete scorojite pe inimi,
azi mi-am jucat norocul pe o ultimă carte
și l-am pierdut....
,,Al tău, vândut voi fi pe veci!,,
========================================

Cornel Florin Cubleșan: Cât verde


Ascult
murmurul frunzelor
plâng desfrunzirile de aripi.
Ceara pe gura morților .

Cutremur dulce în butoaie
cutremur în calendare
a mai trecut un an.
Tăcerea îmi umple auzul
surâs de lemn pe buze.

Și mâinile melee
scări putrede în văzduhul dintre noi.
Acum
ce îți caută floarea vieții

o mie de viespi în vis
somnul înflorește în brazde
sori de sânge răsar prin grădini
ziua amestecată cu noaptea
se îneacă în ulcioare
firul toamnei
zugruma cuiburile .
Dorul
e o pasăre migratoare
spre țările calde
acum ascunse în ceață.

De unde această frică
amintesc de căderea aripilor.
Și cât verde îți înconjura trupul fierbinte
cât verde curgea
cu sângele nostru .

Surâs de lemn
pe buze.

Constantin Mosor: Dacă-ntr-o zi pământul se răzbună?

  versuri                                               

Din moși-strămoși se știe că Pământul
Nu și-a-ncălcat o clipă jurământul,
Nu ne-a lăsat fămânzi nici trei secunde.
Chiar și acum numaidecât răspunde

Când îl strigăm la gard, ca pe-o vecină,
Că mai avem de-nfipt o rădăcină
De pătrunjel, de usturoi sau cepe...
Vezi? Ne-ar putea minți că nu pricepe...

Și n-ar mai sta cu oamenii de vorbă!
Am mai avea ce să băgăm în ciorbă?
Pământu-i ca o ființă iubitoare,
Iar când și-a dat cuvântul de onoare,

C-o să ne ia pe toți la el în gazdă,
O fi crezut că-l mângâiem pe brazdă,
Și că în veci ne vom avea ca frații,
Dar noi, din generații-n generații

Nu i-am trimis scrisori de mulțumire
Zidite cu cerneală de iubire,
Ci, l-am împuns cu ascuțiș de suliți,
I-am mărurat și iarba de pe uliți

Spre a ne face casele bogate
Cu turle și odăi adăugate
În care să-nnopteze chiar și luna,
Iar pentru Dumnezeu... nici măcar una!

Ce-ați face, oameni buni, dacă Pământul,
Ar hotărî să-ncalce jurământul?
Opriți-vă! Destul! Nu vă e teamă
De cântecul pe portativ de-aramă?

El v-a hrănit, iar voi i-ați dat otravă!
Aproape l-ați ucis! Ce faptă gravă!
Dacă-ntr-o zi Pământul se răzbună,
Ne vom muta cu morți cu tot pe lună?

Nicolae Pop: Amintiri


Ruginesc castanii prin parcuri,
Sfioși se dezbracă de zdrențe,
Vântul bate-n cadențe,
Hodorogind clopotnița veche.

Sună mereu în ureche,
Galopul anilor mei.

Mai sângerează încă-n fânețe,
Câte o roșie floare de mac,
Intârziate păsări răzlețe,
Au amuțit trilul și tac.

Vai,valsul frunzelor moarte,
Prinse-n al serii vitraliu,
Amintirea mă poartă departe,
Spre dureroase zile de doliu.

Toamna e dusă,iarna a-nvins,
Se vede în suflet și-n părul meu nins,
Se vede în gheața ce pe noi ne desparte,
În vălul de doliu al iubitei plecată departe.

Mariana Kiss: O candelă în floare sau un acatist?


Inimă nebună,
Mereu bați la porți închise.
Mereu te așezi pe lavițe
De dor încinse,
Mereu te lași ademenită
De vorbe frumoase,
Mereu te legeni sus printre astre...

Inimă nebună,
Ce să-ți fac eu ție astăzi, oare?
Unde să te închid... Sub ce zăvoare?
Să nu mai ieși vreo două anotimpuri,
Să nu mai stăpânești ale mele tainice gânduri...

Inimă nebună,
Nu vrei să înțelegi odată...
Că nu pașii mei într-acolo te poartă
Ci nestatornicia ta, neascultătoare.
Mereu păcătuiești... și asta rău mă doare...

Inimă nebună,
Trebuie să te oprești cândva...
La o margine uitată de mahala...

Inimă nebună,
Porțile rămân pe veci închise...
Nu am chei potrivite ca să fie deschise...

Inimă nebună,
Ai făcut pact cu păcatul
într-o seară...
Am văzut târziu cum de peste tot te înconjoară...
Vreau să-l opresc cu mâinile goale,
Dar el se furișează și-mi râde în cale...

Inimă nebună,
Odihnește-te pentru o clipă întreagă.
Nu știu ce aș putea să-ți pun în desagă...
Poate o piatră de lună și-un
zâmbet trist,
Poate o candelă în floare ori un acatist???

Doina Moritz: Când tu mi-ai spus

================================
Când tu mi-ai spus că mă iubești, s-a scuturat mirarea...
Mie-mi părea că-mi aparții de la-nceput de lume,
Ne-am căutat... și ne-am găsit?... Ce tristă-i întrebarea!
Căci au rămas din tot ce-a fost, regretele postume.

Când mi-ai spus c-am fost aleasa, a înflorit mălinul...
Mie-mi părea ceva firesc, am alergat spre tine,
Dar n-am știut că-n loc de vin, mi-ai dat să sorb pelinul,
Prin câmpul macilor aprinși de doruri și suspine.

Când mi-ai spus floare-albastră și m-ai numit "Nu -mă -uita",
Prin veșnicie m-am pierdut, cu aripile-ntinse,
Am primenit un câmp de vise, pudrat cu praf de stea...
M-ai tot purtat, cu voia ta, spre porțile închise.

Când mi-ai spus c-o să culegi, curcubeie pentru mine,
Credeam că-i o poveste scrisă pentru totdeauna,
Împleteam din începuturi albastre punți spre tine,
Dar tu ai amestecat adevărul cu minciuna.

Când mi-ai spus că-ți sunt o doină, precum alta n-a mai fost,
Am cerut timpului timp, să opresc clipele toate...
Doar iluzii încropite în cuvinte făr' de rost...
Te întreb: Ce joc a fost, de m-ai rătăcit în noapte
             versuri                                                                            

Ionuț Caragea: Reconstruiesc casa bunicilor


   poezie                                           
casa bunicilor
nu mai este
buldozerul a dărâmat-o
bunicii din ceruri
au plâns

și casele îmbătrânesc
și casele ne privesc mirate
când mor cu toate că
vremea lor încă nu sosise

îmi adun toate amintirile
cuvânt cu cuvânt
reconstruiesc casa bunicilor mei
cărămidă cu cărămidă
fundația, zidurile, ferestrele, ușile
acoperișul, hornul
bucătăria, marchiza, magazia
camera pentru oaspeți
camera principală
carpetele, tablourile de pe pereți
cu templul din Mecca
și Cina cea de Taină
icoanele, chipuri familiare
candela cu ulei, vestind sărbătorile
patul cald, primitor, în care aveam
visele cele mai frumoase
soba de fontă cu plită
pe care se prăjea pâinea
pe care se fierbea vinul
jarul în care sfârâia șunca
cuptorul în care se coceau
plăcintele, cozonacii
reconstruiesc și grădina
semăn roșiile, castraveții, ardeii
cum aș putea uita vița de vie
smochinul, bostanii
care urcau până la streșini
florile surâzătoare
reconstruiesc și cotețul
dau de mâncare animalelor
vorbesc cu ele, le mângâi
tai lemne, le așez frumos
în spatele casei
dau cu mătura, să fie totul curat
iată, casa bunicilor s-a ridicat
din propria moarte, din propria ruină
acum, cu permisiunea lui Dumnezeu
îmi voi chema bunicii din ceruri
să mai trăiască o viață
în nedărâmatul poem

Oana Frențescu: memorie

memorie scăldată în simțuri
a treisprezecea oră respinsă tantric
țăndări de amurg lăsate pe nicăieri
culori agățate de ochi
goluri secționând clipele mărunte

nu poate fi altceva în emoțiile învelite în celofan
și nici în cuvintele ucise
scintilațiile obosite nu îmbată nemurirea
înfățișări și sunete de tot felul înving oglinda
încălțările nepereche devorează cărările adormite
inima și-a pierdut harta
începe refugiul de sub cascada fără mantră

Nicolae Silade: Preaiubirea și alte scrisori de dragoste

 132

dragă oamenii din jurul nostru nu mai ştiu să iubească
oamenii din jurul nostru nu mai vor iubire lumea lor e dolarul
şi în lumea asta a lor nu e loc pentru noi şi în lumea asta a lor
totul se duce de râpă ai grijă iubito ai grijă de dragostea noastră

nu vezi cum ne arată cu degetul nu vezi cum ne dau la o parte
dau din mâini dau din coate se urăsc se ucid pentru bani şi prosperă
în deşertăciunea lor bogată lasă iubito lasă lumea asta a lor şi hai
hai şi dă frâu liber iubirii şi ai grijă ai grijă de dragostea noastră

ce dacă trăim de astăzi pe mâine ce dacă locuim în chirie
chiriaşi sunt şi ei fără să ştie fără să poată închiria vreodată
un sentiment cum e cel ce ne leagă şi apoi o felie de pâine
şi o cană cu apă ţin dragostea vie iubirea curată

lasă-i iubito lasă-i în sărăcie
şi fă mai bogată dragostea noastră

133  

nu poţi defini niciodată iubirea nu o poţi stăpâni niciodată nici măcar tu
poetul iubirii nici măcar tu care faci publicitate iubirii niciodată nu poţi să
iubeşti cu toată iubirea şi tu ştii asta şi te doare asta şi nu poţi face nimic
altceva decât să vorbeşti de anumite etape ale ei ca şi cum ai vorbi de

fazele lunii ca şi cum ai vorbi de copilărie de adolescenţă de maturitate
de impotenţă şi spui că e minunată şi spui că e sălbatică şi spui că e o
curvă şi spui că nu mai e asta e nu poţi defini niciodată iubirea nu o poţi
aduna într-un singur cuvânt pentru că acel cuvânt ar fi tot iubire iar

iubirea înseamnă viaţă iar viaţa moarte şi nu ştii şi nu ştii dacă poţi
să învii prin altceva decât prin iubire dar când iubirea învie te luminezi
dintr-odată când iubirea învie în tine luminezi pentru că iubirea e totul
şi cu asta am spus totul despre iubire despre ea care iată vine din nou

cum vine lumina după ani şi ani de întuneric cum vine cuvântul
după ani şi ani de tăcere iubire speranţă înviere


despre

Fotografia mea
Lugoj, Timiş, RomaniaEste fondatorul şi directorul ziarului Actualitatea, fondatorul şi directorul revistei Actualitatea literară. A publicat în: reviste literare din România, Austria, Franța, Germania, Spania, Serbia, Israel, Canada, SUA. Volume apărute: * Visul în lucru, Litera, Bucureşti, 1979; * Cartea poeţilor (volum colectiv), Lugojpress, 1994; * Mergere înainte, Lugojpress, 1997; * eternelia, Marineasa, Timişoara, 2006; * iubirea nu bate la uşă (I), BrumaR, Timişoara, 2013; * iubirea nu bate la uşă (II), BrumaR, Timişoara, 2016; * miniepistole, Grinta, Cluj-Napoca, 2017; * miniepistole, ediția a doua, Grinta, Cluj-Napoca, 2019; * calea victoriei, Cartea Românească Educațional, 2019; * La guérison d'illusions et autres guérisons, Editura Stellamaris, Franța, 2020; * [despre], Editura BrumaR, Timişoara, 2020; * everest, Editura BrumaR, Timişoara, 2020; Poezii traduse în: engleză, franceză, germană, spaniolă, maghiară și ebraică.

Pe urmele poetului Nicolae Silade!

   xvl  

Hoinarul din vadul tandreții*


Stilistic vorbind, în Iubirea nu bate la uşă (Editura Brumar, Timișoara, 2013), Nicolae Silade a optat pentru o dublă formulă lirică. Prima, desemnând poemele jalonate cu cifre romane, este de obârșie tradițională. Cealaltă, marcată cu numere arabe, conține versuri albe împrospătate de patosul discursului novator. Încât impresia generală e aceea că, de fapt, avem de-a face cu două cărți contopite într-una singură.

În poeziile de structură clasică, autorul apare ca un romantic, cu toate „accesoriile”: „Pe fila albă când mi-așez stiloul/Și chipul tău se trece-n poezie,/Cerneala zugrăvește doar cavoul/În care îmi îngrop iubirea vie./Eu însumi parcă-s îngropat de viu/În dragostea ce nu pot s-o măsor,/Fără de care, în acest pustiu,/Nu pot trăi, dar nici nu pot să mor./Mi-e capu-n nori și mintea mi-e în ceață,/Dar inima-nvelită în hârtie,/Când rimele și ritmul o răsfață,/Se dăruie, și peste veacuri, ție./Nu am destule file să-ți pot spune/Iubirea toată, rostul ei în lume”. (XXVI)

Recunoaștem aici pecetea curentului romantic (și neoromantic), reflectată elegiac în terminologia lui consacrată: „pustiu”, „cavou”, „moarte”, „veacuri”, „îngropat” ș.a.m.d. În stihurile prozate descoperim o canava a rostirii înnoitoare apropiindu-se de maniera postmodernă: „uneori sunt cel mai fericit de pe pământ alteori/sunt cea mai nefericită ființă din lume uneori sunt cel mai iubit dintre pământeni alteori cel mai urât niciodată nu sunt/cum aș vrea pentru că fericirea mea depinde de tine pentru că/iubirea mea e dependentă de tine și două jumătăți/sunt o singură ființă numai prin iubire și două jumătăți/de iubire nu fac o iubire întreagă dar cine să înțeleagă/macanismul iubirii când cel ce iubește suferă și se bucură (...)”. (30)

Prin această modalitate de expunere, poetul demonstrează că nu rămâne ancorat în tradiționalismul ”vetust”, fiind racordat și la amperajul expresivității moderne. De altfel, încă din debutul volumului, Nicolae Silade ne previne că este un depozitar de simțăminte. Bogăția sa interioară se concentrează în eflorescența afectelor, care expandează necurmat, ca un val seismic de intensitate amplă. Există la el o exaltare a sensibilității, de la agonie la extaz și de la deznădejdea abisală la speranța izbăvitor-miraculoasă. Precum razele converg dintr-un cerc, aidoma răsare și buchetul de sentimenrte eterogene, torențiale, biciuind sinele și disecându-l sub conul îndoielii și al certitudinii, al existentului concret și al plăsmuirii salvatoare.

Autorul cultivă un gen de sacralitate a mărturisirii prin dragoste, în care decantează componentele definitorii ale accederii în nucleul iubirii : emoția pură, iertarea, râvna întru sublimarea trăirii, împărtășirea imboldului sufletesc și credința în rostul tămăduitor al liubovului. Toate acestea ca într-un summum al trepidației temperamentate, devoalată secvențial în spațiul vitrinei. Căci Nicolae Silade idolatrizează femeia, dar o și „pedepsește”, o înalță, dar o și coboară, atribuindu-i, alternativ, calități și defecte, umbre și lumini. Viziunea sa profundă, intimă, este însă una generos-recuperatoare, întrucât însușirile feminine exced cusururile, altminteri ”afroditele” n-ar putea inocula cu atâta forță vibrația – acel fior particular și misterios. Și în fața căruia – de ce să nu recunoaștem ? – orice muritor dezarmează fermecat și strivit de presiunea senzațiilor și metamorfozelor lăuntrice.

Neatins de suflul pudibonderiei, bardul „străbate” iubirea în toate sensurile. Atât în cele înălțătoare, elevate, cât și în cele epidermice, carnale, alocate amorului tarifat sau mezalianțelor spirituale. Aici deslușim un erotism mai fățiș, mai apăsat, nu sugerat. Unul mai apropiat de fructificarea pasională și completă a clipei, de stoarcerea ei până la „cotor”. Circumstanță în care poetul devine un posesiv ce vrea (și cere) reciprocitate deplină în șerpuirile și temperatura relației. El nu se mulțumește cu jumătăți de măsură, ci pretinde totul. ”Aici și acuma!” – pare să fie deviza sa forjată în cuva nerăbdării profitabile, dar și născătoare de frustrări și angoase. Încât, de la organic la platonic distanța se reduce substanțial, prevalând, cel puțin la prima vedere, latura fizică descătușind tensiunile și calmând dorințele acaparante. Desele referiri la elementul corporal stau mărturie în acest sens – zona trupească fiind privilegiată și evocată ca ingredient principal al dăinuirii.   Totul se raportează la cuplajul Bărbat – Femeie, totul se cântărește și se măsoară în funcție de acest reper primordial. Erosul devine astfel borna crucială în jurul căreia se fac și se desfac lucrurile – aria paradiziacă potențând imaginația și incendiind percepția.

Putem afirma că, la Nicolae Silade, dragostea dezinhibată, absolută, este un experiment infinit și mirific izvorât din „cancelaria” plină de surprize a destinului. Provocatoare în esență, malefică și benefică deopotrivă, iubirea poate fi și o cale de evadare din șabloanele unui concret anost și excesiv-constrângător.

Indiferent de torentul speculațiilor pe această veche (și inepuizabilă) temă, subzistă ideea că amorul e sarea și piperul pământului, fără de care viața însăși n-ar fi posibilă. Așadar, de vrem să supraviețuim, să iubim cât mai temeinic și mai mult. Și, la urma urmei, n-are poetul dreptate? Căci ce altceva menține tonusul și îmblânzește mai abitir omul, dacă nu dragostea? Că e așa, să ne convingem încă o dată: „Trecut ușor de-a doua tinerețe,/Am dat de tinerețea ta dintâi,/Iar timpul începu de-atunci să-nvețe/Că în iubire tânără rămâi./Până și spațiul care te încape/Învață cum și cât să te păstreze,/În foc, în aer, pe pământ, în ape,/Să îți rămână simțurile treze./Iar cum surâsul tău fără sfârșire,/Încremenit în veșnice cuvinte,/Renaște întru marea mea iubire,/De dincolo de neguri și morminte,/Așa și  eu, acum, la vârsta mea,/Întineresc de frumusețea ta”. ( I )

Alexandru MORARU
* Nicolae Silade, Iubirea nu bate la uşă, Editura Brumar, 2013, Timişoara

Un poet în do major


Într-o noapte m-am visat la Făget. Bântuiam castanii. Atunci mi-am adus aminte de Nicolae Silade.

Eu cred că Nicolae Silade a fost într-o viaţă, mai la sud de asta în care duce de căpăstru un sobor de versuri - de departe nevinovate de vreun duh acatalectic - rudă primară cu o gamă (si-la-de).

L-am cunoscut - nu personal - de bobul acesta de miere alunecat în paharul din care zeii literelor îşi beau versurile am avut parte înspre miazănoapte -prin vântul ce-l bătea, vânt care în vârful picioarelor înălţat îl povestea salcâmilor (toată lumea ştie că un salcâm nu este în stare să-şi ţină gura) care, la rândul lor, când atenţia noastră era în concediu, dădeau fuguţa la sălciile de pe malul Timişului, care, plângăreţe (sau plângăcioase) cum le ştiu, se spovedeau apei, sau, ca să fiu mai exact în aprecierea timpului, când el se povestea în târg, la moară şi la copiii de la şcoală.

Pe atunci era cătrănit, mai apoi - şi acum - a devenit prieten cu doi meri (sau caişi) care-i împrumută chiciura de flori să şi-o prindă în păr când lor le vine dor de lunecare în fructe. Acu eu nu zic, dar vreau să spun. Când nu zic, nu zic - spre exemplu - că la el florile se împerechează cu zefirii (care bat dinspre anii pe care-i poartă în permanenţă cu el), iar când vreau să spun, atunci spun că „iarna (ce ţi-ai luat-o în cap)eanotimpul de graţie, e al nouălea cerdin care vin să te colind, şi eu acum, lerui-ler”.

Unii oameni au fost hărăziţi cu darul statului cu capul în nori - meteorologii - alţii cresc porumbei - am eu unul în bloc care spune că Ceauşescu l-a însărcinat cu asta, - alţii se ocupă cu nivelul de trai dar se ocupă prost, dar Nicolae Silade a fost dăruit cu patima cuvintelor împerecheate, născut - întru stingerea patimii - într-o limbă de aur cu „sufletul doldora de dorinţi şi nici o îndoială”. El este chiar cuvântul întrupat.

Lucru hotărât, Nicolae Silade (ar fi fost mai frumos SILADO), chiar dacă se are bine cu merii - unii spun că vreo doi l-au însoţit în Spania şi că acolo ar fi făcut propagandă printre măslini să-l aleagă „alcade la o livadă de portocali, dar eu sunt binecrescut şi nu mă uit în fructiera altora - nu este de florile mărului, mai mult, cred că este avansat în tratative cu trandafirii. Cardinali. Eu spun asta convins că o să intoxicaţi miriştea „Actualităţii literare cu aprecierea mea de garoafă.
Este printre puţinii - după câte ştiu eu - care-şi duce aureola pe Golgota limbii române, chestie pe care o socoteşte „legea lui nescrisă, loc unde îşi toarnă aurul cuvintelor în tipare de ceară ce se topesc pe altarul acestei limbiel este prieten cu dicţionarele limbii române şi în numele acestei prietenii nici nu ordonă să bată versurile sale din palme (era să spun: din coadă) când reuşeşte - şi reuşeşte, să producă un zbor spre înaltele ceruri ale poeziei „care nu e poezie, ci viaţa noastră cea de toate zilele”.

Când se apleacă asupra poeziei (proză sau proză-poezie) Nicolae Silade are înţelepciunea şi solemnitatea unui mesteacăn (a cărui înţelepciune se aşează pe izvoare de credinţă), pentru că ştie „câtă geneză şi câtă apocalipsă sunt în fiecare clipă, nu emite pretenţia că versurile sale le poţi spune la gura sobei, cu mâna pe creştetul vreunui pui de om cu pantalonii scurţi, sau mângâind Carpaţii şi alte forme care ies în relief ale celeilate jumătăţi (cea mai frumoasă) fără de care viaţa noastră n-ar fi fost urnită din genunele cosmice, dar în cutreieratul crivăţului limbii române spre a-şi alege loc de înălţare el are întotdeauna un aliat (şi în acelaşi timp liant): al cincilea element, adică iubirea.

De când străbat desculţ poiana limbii mele şi-i simt dogoarea (uneori şi tristeţea unei fântâni jefuită de ciutură într-un bărăgan de ciulini curioşi şi pelin dând din coate să se amestece în tot şi în toate) rar mi-a fost să văd intenţia de alunecare atât de manifestă spre un mistic rafinat, eterat, vaporos spre un El, zărit prin ferestrele rugăciunilor lui (deşi casa lui e o rugăciune cu ferestre spre cer) şi care-i umple cămara cu binecuvântări, spre un El fără de care nu ar fi fost decât cuvânt (aşa să fie şi este, totuşi, bine), un cuvânt dornic de-ntrupare, un El al bărbatului şi al femeii, al dragostei - al cincilea element! - un El al cerurilor şi al pământului, al unui început fără de începuturi, al unui Omega pe care micimea existenţei noastre nu-l poate prinde în hotare de timp, în faţa lui te minunezi dar de a cărui atotputernicie te cutremuri, spre care-i curge viaţa, ca un izvor, spre înălţimi (timpul întreg e un capitol din evanghelia dintâi, iar un mileniu e un ceas care încape-ntr-un verset).

Ca muritor, Nicolae Silade ştie că Atotputernicul ştie de el şi asta îl face să-i înflorească speranţa a doua oară - dacă nu cumva florile acesteia sunt în sistem de perpetuum mobile - dor, aşa cum „iarba ce se-mprumută de rouă spre roua-n lacrimi preschimbată se poate transforma în făgăduială de ghiocei şi leac al durerii de maci, el întoarnă Divinităţii preaplinul mulţumirilor pentru „noua şi nesfârşita duminică prilejuită de folositoarea căutare în sine însuşi, acolo unde a găsit şi găseşte în permanenţă fericirea.

Un altruism în veşmintele unui crâng primitor şi odihnitor se reazimă pe nevăzutele aripi ale dragostei de patrie, de popor, de oameni, de limbă, îl luminează pe poet, îi dă forţa şi puterea de a crede că este posibilă naşterea unei lumi mai bune (dintotdeauna poeţii au visat, şi visele lor sunt luceferi luminând nemărginirile interioarelor sufletului nostru).

Ubicuitatea Divinităţii, ca metasentiment, induce linişte, protecţie ce face posibilă „trecerea senină prin calendare/ cu toate speranţele-n floare şi de permanentă înnoire, perfecţiunea sferei şi puritatea cristalului rămânând ţinte de atins ca Fata Morgana în împărăţia ucigătoare a nisipurilor.

Nicolae Silade nu este un mistic şi chiar când această atitudine este relevată ea ţine loc de fundal, de sprijinitor universal - ad maiorem gloriam! - la adăpostul căruia oamenii rămân oameni cu tot ce este omenesc, poetul nepierzând ocazia unei luni pline de a ne-o spune„nimic din ce este omenesc n-aş vrea să-mi scape” (homo sum: humani nil a me alienum puto - Terenţius - sunt om şi nimic din ce e omenesc nu mi-e străin), deci om fiind - dar şi poet - în condiţiile unei dulci omniscienţe, susţinând„eu cel ce ştie că este, cel ce ştie că sunt” îşi face primat din crezul că între cele două părţi ale întregului e o singură legăturădragostea, în calitatea ei de superputere a cărei dictatură este plăcută.

Din această materie primă poetul Nicolae Silade reface cea de a doua natură a umanului, conştient că „fără dragoste apa ar fi un potop, focul un infern şi candid ca o lalea (necultivată, departe de serele computerizate ale Olandei) sugerează acordarea premiului Nobel pentru dragoste pentru lumină, pentru iluminare: „şi-n lumea cea maresub clarul de lună/ să vezi cum se naşte o lume mai bună.

Iubirea - cine mai poate iubi e încă viu, înţelept şi puternic - fulgerul care străbate natura umană - nu este o panseluţă beată de sfioşenie pe vreun mugur de pământ uitat în cuibarele lumii, ci busuiocul ofensiv pe toate straturile de lumini florale, este cea în numele căreia te rogi pentru ea (el) (aproape), singura pentru care iei marginile cerului pe umeri şi umbli cu capul în nori, întregul care se întregeşte pe sine, care ne eternizează, care ne aşează, dacă nu alături de El (deşi El ne-a insuflat-o) cel puţin în apropierea Lui să-i putem spăla picioarele în semn de prinos de recunoştinţă pentru regăsirea Lui în noi.

Atunci când îmi este dor de o poveste cu castani dau o fugă la Făget. Îi găsesc ninşi de flori, ninsoare albă peste ninsoare verde şi încerc să-l găsesc pe Nicolae Silade, spiritul lui, ca să-mi deschidă sufletul spre creşteri de luceafăr, să mă poarte dincolo de munţii uitării, ca la rândul meu să încerc să-l veşnicesc.

Nicuşor Silade, îmi promiţi nişte unităţi de măsură pentru iubireLe-am exporta sub marca: made in Silade!

Deci:
Foaie verde, verde de Silade
Te-om alege-n Spania alcade.
Lucreţiu EPURE

Postare prezentată

Teodor Dume: De ce, tată?...

Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșat...

Top 10