Cesare Pavese sau despre alegoriile frenetice ale „omului jignit”
Sfârșitul lui Cesare Pavese a fost tragic. Asta se știe cum se știe recolta vieții sale de celebru scriitor italian, poet, prozator, eseist (1908-1950), obsesia morții, cum notează mai toate dicționarele, antologiile și enciclopediile, reprezentând miza propriului spectacol al supraviețuirilor sale. Epicul pavesian, ireproșabil colocvial-mobilizator pentru generația din care a făcut parte, pare să fie repetiția generală dinaintea gestului fatal. Îndrăgit pentru naturelețea discursului din prozele sale, Cesare Pavese a fost frecventat de muze iar sfârșitul, spectaculos fără îndoială, a însemnat încheierea unei „stagiuni”, a ființei pe pământul care i-a fost făgăduit pentru o mare pasiune, aceea a scrisului, dar după ce i s-a dedicat cu o seducătoare sinceritate, s-a dovedit a-i fi dricul apoteotic al vieții finalizată asemeni unei pagini de jurnal neterminat. Un eseu a brodat pe această temă, cu un insolit aplomb într-o abordare punto per punto, Vianu Mureșan, insistând pe componentele condiționalului, pe maleabilitatea țesăturii biografice executată în vestimentația unui realism radical debușând o simfonie magistrală a finitudinii, restituind contexte și dezvelind curajos trecutul personajului, cu pertinența erudită a decelării bosajului relativist privind autorul opțiunii de a capota suicidar, în plină glorie. Pavese, omul jignit (București, Editura Eikon, 2015, 168 p.) este, așadar, un material probator în deslușirea secvenței care a selectat pentru istoria literaturii universale prefața unui gest radical. În ce măsură a reușit autorul eseului să fie corelativ dinamicilor destinului autorului și să-și păstreze statutul de referent obiectual, încercăm să explicăm în acest comentariu al nostru.
Nu s-ar spune că Pavese și-a locuit precar propria viață, rezervorul adiacențelor sale la spiritul epocii în care a creat și în care s-a afirmat fiind egalat doar de varianta unui scepticism sever, sub semnul căruia evoluțiile biografiei italianului au fost prea des pavoazate cu voluntarismul agresiv al unor opțiuni, cu accesorii ale notațiilor ontologice frizând evidențele unui pozitivist, totuși, mai ales că, așa cum demonstrau prozele sale, întreg interbelicul și avatarurile sale i se păruseră un uriaș fenomen social ratat. Instalarea arbitrariului a venit, în fapt, în detrimentul unor presiuni și al unor disponibilități în care discursul vieții lui Cesare Pavese a degenerat brusc în fatalul pasaj emoțional, scepticismul fiindu-i un fel de amuletă compensatoare. Vianu Mureșan recuză că ar fi confesiune ori ficțiune biografică eseul său, afirmă mai peste tot, în paginile cărții, că „jignirea apare numai ca situație socială”, că drama în sine indică mai mult decât un simplu autor de literatură. Preliminariile cărții acesteia țin de situațiile existențiale, un alfabet al destinului, de diagrama unui destin relevând „dimensiunea unei finalități configurabile particular.” Din asamblajul insolitei bravuri a „omului jignit” se exercită stratificarea caracterului autograf al operei lui Pavese, efectul unui exit al relației erotice, desigur, prizând intimismele jurnalului (Il mestiere di vivere. Diario, 1935-1950), publicat postum, în 1952: „Interpretăm suicidul ca operație hermeneutică secundă, care vine după interpretarea primă constituită de însăși rațiunea – oricât de ambiguu sau obscur formulată – oferită sieși de cel ce face acest gest.”
Nici problema vreunei vinovății nu ar sta în picioare, susține eseistul român, fiindcă nici analiza afectivului jignirii, de-compoziție a formei experienței private de viață, n-ar putea genera, singură, intenționalitatea imanentă. Enunțul unor evidențe („Cesare Pavese se angaja în relații erotice cu femei căsătorite ori deja stabile într-o altă relație.”), elansarea ecuației atenționalitate-finalitate-intersubiectivitate-intenționalitate afectează(-infectează) starea de exaltare disjunctivă. La un mod aproape grandios, zicem noi, acum, afecțiunile, emoția, senzualul/senzorialul execută distribuirile ființialului pe paliere de sfâțietoare conștientizare. Or, tocmai ele, complexele idiosincraziei, cum notează iarăși eseistul, exprimă un „om jignit” autodevorându-se fantasmatic. Vorbind despre fatalele proiecții ale frustratului, Vianu Mureșan știe că „(...) jignitul nu ia viața așa cum e. El se idealizează.”, personalizează accidentele vieții, e copleșit de narcisismul urii de sine, „joacă” un ol în mitul androginului visceral, „starea fără de eu.”
Studiul ne poartă în mitologie și în filosofie, în antropologie și în creștinism, evaluând mereu prefixul destinal. Pavese nu și-a scris nicidecum proza între zidurile ponosite ale abației vieții, viața sa a fost înghițitî de proiecte, filiațiile existenței l-au adus în situații vulnerabile, aceea de a-și renega onestitatea, aceea de a fi lovit de ingratitudinea celuilalt/celorlați, aceea de a-și reține devotamentul atunci când anticipa eșecul inter-relaționărilor. A dus o luptă neîncetată pentru a trăi cu adevărat. Însă, personaj titular al propriei vieți, scepticismul i-a fost incitat, la modul tragic, de prizonieratul iluziilor în naivitatea atât de incorigibil-seducătoare și garnisită cu bruște căderi de cortină. Dar omul în ucronie nu e deloc omul situațiilor insolubile:„Autorul știe despre sine ceva care i se întâmplă, dar în același timp el se imaginează ca instanță a istoriei particulare, personaj al unui joc ce capătă și caracter literar; se ipostaziază ca personajul ce-și divulgă drama, devenind ca atare tocmai autorul ei.”
Un geniu al scrisului manipulează cititorii. De aceea complexul sinucigașului, la Cesare Pavese, consacră o dislocare a ligamentului pasiune-rațiune, inevitabilul sfârșitului (aici „moartea, epifanie a femeii pe care n-a putut-o cuceri de fapt niciodată”) e marcat de miza erotică (ori „chin erotic”) dar nu de un complex sexual, conchide Vianu Mureșan. Omul e doar înrobit bestiei prin sexualitatea sa dar raportarea aceasta e de natură magico-religioasă. E insinuant caracterul agonic al erotismului (titlul unui capitol al cărții) însă asta pare să fie partea din lupta finală pavesiană, verdictul suicidar fiind răspunsul la traumatica distopie, proasta așezare a Lumii față cu eul mereu reactiv al prozatorului. În gândurile, în mintea sinucigașului imaginarul e bruiat de sceneria apocaliptică, omul își prezervă ultima producție de profil, fizionomia lui suferă un transplant, spiritul lui se „descarcă” în falii de feerie grotescă. Scriitura este tabuizare, proclamă Vianu Mureșan, sinucigașul oferă morții un autograf, moartea e spectacol, ea este spectaculoasă, suicidul, ritual de seducție (cităm și din titlul unui alt capitol), tip de ciudată socializare, frizează non-sensul. Tentația suicidară, afirmă corect eseistul, nu anulează, însă, iubirea de sine, nu aduce efectele unei poțiuni magice.
La Cesare Pavese, fuzionările real-suprareal funcționează ca un mecanism cvasi-futuristic, iluzie funambulescă, alternând exponențial realul și mitul care învinge. De bună seamă, nefiind o izolare paradisiacă întreagă viața prozatorului, actul final poate fi înțeles și ca narațiune transgresivă exploatând un artificiu al ființei. O alegorie frenetică disjunge ficționalizant, moartea substituie (auto)violența refulată Până când zădărnicia punctului echivalează cu inocența narcisiacă oniric prelungită în propriul priveghi de spectacolul „omului jignit.”: „Ca atare, nivelul ființial pe care îl putem avea aici în vedere nu mai este acela al unei ontologii plate a ființei, ci unul al contingențelor semnificative, cele care, asumate, compun profilul unui destin, iar transfigurate creator, urmează a genera opere.”
Doar viața omului, puternică, intensă pune conținut voinței exasperate de a consemna finalul ca alternativa altui început. Zadarnic ștergem dârele timpului din ființa noastră de carne și sânge, în fiecare subzistă o adorație aproape mistică a sfârșiturilor. Apoi se instalează tăcerea. Cesare Pavese, „omul jignit”, nu a întâlnit fericirea fără margini cât a trăit, spectacolul final a ieșit din comun abia atunci, o dată cu depășirea limitei. Cartea lui Vianu Mureșan se citește cu acea rară plăcere pe care ți-o induce textul literarității depline iar observațiile, comentariile, notele ample ale eseistului ambiționează cititorul, impresionat de savoarea lecturii și dorind, de la o pagină la o altă pagină, să se dumirească de ce metamorfozele interioare sunt acelea care dau consistență biografiei literare a unui autor care nu și-a mai putut explica nicidecum conflictul cu sine, fiind el însuși robul imprevizibilului.
