Pornind direct din inima mea, izvorul amintirilor își îmbrățișează aici și acum valul mamă. Verde albăstrui, cu irizări aurii, strecurate de soare printre șerpuitoarele șiraguri de apă, drept mulțumire pentru bucuria dăruită ochilor săi înflăcărați, Oltul își primește la sân, imaginea oglindită de inima mea.
Aici și acum are loc întâlnirea cu Patria copilăriei. Aici s-au născut amintirile și au plecat în lume, povestind, despre frumusețea de neegalat a acestor locuri.
Generații întregi de copii au crescut cu poveștile doinite de valurile Oltului, venite din timpuri străvechi, îndreptându-se, cine știe cât de departe în timp!
Dintr-o dată, totul se transformă în poezie!
Mă opresc să-mi respire inima bucuria reîntâlnirii și să-mi odihnesc nerăbdarea trupului spălat de apele Oltului și uscat de vântul trimis de munții și dealurile înverzite. Copilăria stă și mă așteaptă zâmbind, răbdătoare, la cotitura pe care o face Oltul prin spatele Coziei.
Acolo mi-am întins cortul din frunze și iarbă. Stau întinsă cu fața spre cer și zâmbesc așa cum zâmbeam copil, păzind vitele gospodăriei în care am crescut.
Nici o poveste nu are cetate mai frumoasă...
Întinsă în iarba plină de rouă, îi povestesc Oltului care și-a oprit curgerea să mă asculte, de dorul care mi-a umplut pieptul atâtea zile câte încap într-un an, despre câmpiile însorite de unde mă întorc la el, despre aglomerația marelui oraș, despre oamenii care fac acum parte din viața mea. Îi povestesc mai ales despre foc. Focul pe care la lăsat, mocnind în mine, atunci când ne-am despărțit, el calm, înțelept, răbdător, așteptând reîntâlnirea și eu, tânără bătăioasă, hotărâtă să ia viața în piept, cu lacrimile șiroind, valuri sărate, de dorul deja născut...
Zâmbește Oltul clipocindu-și valurile, în timp ce eu povestesc despre drumul lung și obositor prin arșița soarelui. Banatul e atât de departe de răcoarea munților Cozia, de frumusețea Lotrului, de farmecul și istoria mânăstirilor Cozia, Turnu, Stânișoara, schitul Ostrov, de stațiunile una mai frumoasă ca alta, Călimănești, Căciulata și altele la fel de ispititoare.
Mă întorc, Oltule, să mă închin la icoana bunicii, să-i aprind lumânării făclia, să respir fumul care se ridică din coș, ducând către veșnicie, veste moșilor mei că nu i-am uitat.
Vreau să merg desculță pe urmele lăsate de bunica mea, să-i îmbrățișez amintirea, să strâng în pumni, pământ din glodul uscat pe care copilăria mea de atâtea ori a călcat, să adun frunze din ramul lăsat la pământ din pădurea născută de mult prea demult.
După acel drum anost pe autostrada Timișoara- Sibiu, ajunsă la ieșirea din Boița, pieptul mi se deschide brusc la fel și privirea. Aerul intră pur și verde amestecându-se cu amintirile. Sunt iar copil, cu visele pe umeri...
Oltule, tu ești terasa peste care plămânii mei își zidesc casa. Peștii tăi pe care i-am alergat când tinerețea îmi stătea pe braț mă privesc a mirare și a firicel de bucurie parcă spunându-mi, până aici a fost să ne fie.
Îi privesc cu tandrețe încercând să îi liniștesc- pașii mei, casa apelor nu o mai răscolesc.
Ridic ochii însetați de culoare către albastrul ce se întinde spre zare și fără o explicație rațională pieptul meu întinerește iară.
Tot eu sunt, dar simt că pot să ridic stânca coborâtă peste poteca bătătorită din munți.
Merg înainte păzită de malurile Oltului, cu privirea ațintită în stâncile abrupte, în munții înalți, semeți și verzi. Ochii mei nu știu încotro să-și mai îndrepte dorul.
Atâta frumusețe m-a așteptat să mă întorc acasă!
Inima mea, privirea mea, gândul meu, trupul meu obosit de atâta maturitate...s-au întors la origini.
Cu privirea înlăcrimată de bucuria revederii, fac un popas la icoanele mângâiate de mâna istoriei pe care le găzduiește, în liniște, mânăstirea Cozia. Câți i-au trecut pragul încărcat de povești, toți au rămas fermecați!
Plec mai departe și în drum, îmi bucur sufletul cu priveliștea mânăstirii Turnu. Falnică, își ridică turla parcă pentru a saluta trecătorul și al pofti la o scurtă rugăciune.
Admir apoi frumusețea stațiunii Călimănești, nă strecor prin forfota făcută de oameni să admir istoria din straiele străvechi aduce la vânzare, gust din bulzul de pe marginea drumului și respir...
Respir aerul copilăriei în timp ce inima îmi tremură în piept.
Ajung în Rm. Vâlcea, orașul adolescenței mele și merg în continuare, obosită și nerăbdătoare, către origini.
Încep să urc dealurile Drăgăneștiului cu ochii împânziți de lacrimi. Calc același drum greu pe care mi-au călcat pașii copilăriei. Dacă încerc, sigur îmi pot regăsi urmele adâncite în gloduri. Unde are oare loc atâta emoție, atâta frumusețe, atâta bucurie!
Ce urmează, nu mai pot descrie în cuvinte...totul e în inima mea....ce știu cu certitudine este că așa trebuie să arate raiul! Mai frumos nu poate exista...
Mă bucur în tihnă de revedere, îmbrățișez locurile dragi, mai frumoase decât în amintire, gust vântul, mă spăl în valea Sâmnicului, strig către zare plângând, această nedreptate a vieții care ne mână către moarte, distanțându-ne de tot. De oameni dragi, de locuri dragi, de copilăriei...
Plec dar înainte deschid ochii larg să cuprind cât mai mult din pădurea cu fagi, zorii lăsați spre pământ, acolo de unde se naște în cânt, povestea Oltului, neasemuit de frumoasă. În timp ce mă îndepărtez, aud în urechi vocea bunicii , o coasă, un câine și-o vacă mugind și nu știu dacă sunt aievea sau s-au întors la mine prin timp.
Privesc totul pentru ultima dată cu ochi de amazoană poznașă și cu regret mă întorc acolo unde timpul m-a aruncat în valurile lui să înot.
Îi poate descrie cineva inimii mele, despre un loc mai frumos decât locul în care stau acum, aici, întinsă? Știe cineva o iarbă mai verde, un cer mai senin, un foșnet de vânt mai plăcut?
Știe cineva valuri mai verzi și mai înțelepte?
Câte lacrimi duce cu el în valuri, Oltul, câte povești!
Dacă știe cineva, să-mi spună...
Stai liniștită vale a copilăriei mele, nimeni nu-ți poate lua coroana din frunze de fag și iarbă însorită! Tu ești patria spre care mă voi întoarce tot timpul, de viață rănită.
Pe unde o să trec, o să spun, despre locul în care pot să mă adun, din bucățele de stele și frunze, să transform iar în oștean, copilul ce a rămas în mine și plânge....
Și valea rămâne cu drumul ei statornic și lung, venit de departe din timp cu străbuni și cu lupte și simt, straniu sentiment de apartenență, cum piciorul meu, pasul lui Deceneu îl ajunge și-l simte!
