Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Ottilia Ardeleanu:***

                                        culorile în care m-am născut

voluptos își trece azurul umbrele păsărilor
colindătoare peste fruntea mea cu brazde
acolo am însămânțat în vremuri atâtea idei
din ele au crescut spice frățește holde întregi
norii s-au făcut pârâuri și au curs până în ochii mei
și-am preumblat într-o dragoste nebună care
s-a făcut o pâine mare și caldă
am frânt-o în nenumărate bucăți și-am împărțit-o
iar holda a devenit una cu dragostea aceasta
și toate inimile printre fire aurii au înflorit
maci împielițați în fragilitatea lor de mătase

Nely Vieru: Portalul



S-adorm acum îmi e atât de greu
și nici nu vreau se pare-n sinea mea,
căci nopțile de iarnă sunt mereu
prea lungi și friguroase-n lumea mea.

Dar mult prea lungă mi se pare așteptarea
când zorii vor ieșii de sub perdea,
când vântu-n grindă sună deșteptarea,
întoarcerea din vis în lumea mea.

S-adorm acum îmi e atât de greu
și nici nu pot și nici nu vreau în sinea mea,
mă plimb prin casă-n noapte, umblu teleleu...
E multă iarnă patul și-i gheață perna mea.

Mansarda mea în noapte e fum de felinar
în care visurile violet sau stins demult,
ca un nebun în mintea mea fără habar
nu vreau s-adorm căci perna mi-e portalul spre trecut !

Cristian Marieta: Amiază


Curg sori printre frunze
sfâșiind fără milă
potopul de verde ,
auriu și albastru,
decupând tremurat
ferestre de timp
cu priviri dantelate.

Se zbate albastrul
pe crengi poposind
zdrențuit
printre frunze mirate.

Curg zilele toamnei
culori prefăcând
în speranțe
de mult adormite,
ascunse viclean
în urme pierdute
... începuturi neîncepute!

George Adrian Popescu: Ghicitoarea cu miliarde de sori


cum mama măsi femeie povestea asta nu știe nimeni să o spună
în toată sălbaticiunea nebună a universului
despre cum a fost el și cu ea
stea cu stea
despre cum suntem noi doi
liberi și frumoși ca în cer și pe pământ
și fără urmă a se termina nici pe degetele maestrului
pictor
nici în muza inventată reinventată luată purtată
reluată în toate tainele poieziei
nici în sarabanda de cântece ale nebuniei
de fluturi și stele
cum sa nu te îngrozești spune-mi femeie că de milioane de ani
nici o armată de filozofii
dar nici fizicieni
matematicieni
nici liberi cugetători nici pastori ai lui dumnezeu
nici prometeu însuși nu va ști să spună
simplu
ca bună dimineața când te trezești tu în ochii mei
ce fel de formula este să o înțelegem deplin
ce sânge ce soare ce vin
cum se cheamă toate astea în două trei cuvinte să nu ne mai aglomerăm
cu biblii și biblioteci fără număr
pentru un dicționar de rime al iubirii tale
al îndrăgostirii mele
uite doar atât
să spună

Ștefan Doroftei: În dor de dor


Noi stropi de zi pe frunte-mi lăcrimează,
Un răsărit pe zare parcă plânge,
Luna se stinge-n palme şi oftează
Doar dorul meu, de dorul tău se frânge.

Râuri de foc se varsă în lumină
Zborul din vis spre stele se prelinge,
Ofuri mi-a smuls cu tot cu rădăcină,
Iar dorul meu în dorul tău se frânge.

Gânduri de-asalt, de teamă amețite
Pornesc la drum pe nişte punţi nătânge,
Mă fâstâcesc în graiuri răvășite
Căci dorul meu în dorul tău se frânge.

În dor de dor se plimbă depărtarea,
În ochii mei, atâta dor se strânge...
Te strig încet, să îi auzi chemarea
Din glasul lui ce inima îmi frânge.

Vasile Culidiuc: 'Kwangip biruitorul'


Ștampilez mai multe buletine de vot. E fraudă electorală? Așa, și ce-i cu asta? Bă, vreau s-o fac pe Marcica senatoare. Băgăm atâtea voturi încât să iasă pe primul loc la Senat în județul Suceava. O să fie infiltrată acolo până declar reînvierea Imperiului Getic! O să fiu Marele Stăpân al Europei!
Torn un clondir de vodcă pe gât, dâșcă după dâșcă! Simt iahtul insuportabil de luxos cum o ia la vale! Sunt beat cui.
Am vrut s-o fac pe Ludmila senatoare, dar m-am refuzat. 'Iob tvoi mati', mi-a aruncat ea. 'Eu voi fi Împărăteasă, nu senatoare!' Era îmbrăcată în uniforma de comisar KGB și ținea kalașnikovul de la piept cu piedica trasă. Era gata să ne lichideze.
Svetlana, polcovnic NKVD, zâmbea. Ea și-ar fi dorit să fie senatoare, dar nu a fost propusă! Bea cafea cu rom sau rom cu cafea și studia un pliant.
Lecția de îndoctrinare marxist-leninistă de azi a fost ceva mai scurtă. Tolea, intelectual de centru-centru-stânga, a citit despre învățăturile colhoznicului Turin Asupraeev, fruntaș în făcut ghioage de lemn. A câștigat marele premiu 'ghioaga sovietului Kumsk', ediția a doua. Turin era un kirghiz din Republica Socialistă Kîrgîzstan. A început să scrie în limba altai, da' nu pricepea mare lucru. Dumâi, taică-su, a hotărât să-l ducă la Bișkek. Aici a fost înscris la școala raională kirghizo-rusă Altai Ankur. A învățat că urmașii lui au învins uighurii, care au avut un imperiu până în 840. Nu au ocupat stepa mongolă... Rezultatele la învățătură erau slabe. Dascălii lui au crezut că e tâmpit din naștere. Zsurlui, un dascăl de algebră, a zis că e moștenire genetică. A fost mare scandal. Dumâi avea 4 clase! Nu era lucru de lepădat. Anisia, mama lui Turin, o rusoaică frumoasă din Minsk, avea aproape 3 clase. Era mai bună la pat decât la învățătură. De mică a intrat în patul dascălului Vania Ostropev. Avea 12-13 ani și Vania a fost arestat de tovarășul Serghei Sulilov, sergent major. Dar Serghei Sulilov a băgat-o la el în pat pe Anisia și a iscat alt mare scandal. L-au arestat și pe plutonierul major. Anisia a reușit să treacă în clasa a treia când avea 15 ani. A trecut mai mult în paturile gospodarilor din oraș. Pe Turin l-a conceput cu Dumâi, un sovietic samoyedi. Cel puțin așa își aduce ea aminte, dar nu putea să jure... Și Turin cioplea bâte. Era tâmpit, dar frumușel. Mergea la toate femeile nesatisfăcute de soții lor care se întreceau mai mult la băut sămăhoancă decât la făcut plozi. Norocul lui s-a numit tovarășa Alionca Fiodorova Alsoeva. Era o activistă de partid cu multă trecere în Partidul Comunist Kirghiz. L-a băgat în patul ei și l-a învățat să fie un sovietic bun. Au trecut la Marx și Lenin, ea cu picioarele crăcănate, el deasupra ei, au aprofundat învățăturile socialiste. Era cheia lui de a intra în rândul comuniștilor de vază. Și a intrat! Întâi a fost băgat în patul Dariei Smițova, o tovarășă bună. Daria a prins drag de Turin și l-au făcut subsecretar la o redacție culturală. Dar nu avea dreptul să semneze nimic. Era prost! Frumos și prost! Alionca i-a făcut un copil, Ahmedeev! Un băiețel minunat. Daria i-a făcut o Dariușcă frumoasă. Dar ele s-au încăpățânat și l-au băgat în patul Ustiei Urmanova. Era cam urâtă Ustia. Avea vreo 40 de ani și nu reușea să facă un copil. Visul ei era să aibă un moștenitor. Ustia era în Duma de stat de la Moscova. Soțul, Uss Urmanov era judecător. După ce l-au băgat în patul care trebuia, Turin a ajuns în Duma Kîrgîzstanului și Ustia a făcut un băiat după aproape un an de eforturi colective.
Obosit de atâta ștampilat voturi, beat, am tras niște ayahuasca și ketamină. Doream să văd ce barosăneală am fost în altă viață!
Îmi revin... E cald și sunt Kwangip, din seminția Yahganilor. De mic copil am fost viteaz și deștept. La nașterea mea... 'din stâncile înșirate pe malul mării fără capăt și veșnic bătută de vânturi turbate, se prăvăliră lespezi uriașe, alcătuind o punte ciudată către largul apelor. Talazurile vuiră puternic și apoi își plecară că la o poruncă, toate odată, crestele de spumă, parcă recunoscând un stăpân ce se ivise atunci. Stoluri dese de păsări alergară pe cerul fumuriu, strigând cu glas ascuțit în graiul lor: Iată-l că sosește, iată-l că sosește, căpetenia celor trei tărâmuri!' Chiar așa scrie în poveste că s-a întâmplat la nașterea mea.
Am crescut repede și cei mai bătrâni dintre Yahgani clătinau mulțumiți din cap: 'Flăcăul ăsta ne va scăpa de multe rele.'
Baiul cel mare era Hannush, uriașul care năpăstuia de la începutul începuturilor tribul Yahganilor. Și aveam chef să-mi umflu mușchii și să-l caftesc pe uriaș. Fiecare membru trebuia să cedeze o porție de mâncare pentru Hannush. Câteodată îi trimiteau namilei o luntre plină cu daruri și pe cea mai frumoasă fată a tribului. Nici una din fecioare nu se întorsese, pentru a le spune cum era bârlogul uriașului.
Dacă se împotriveau, călcând strașnica lege lăsată din străbuni, uriașul ieșea din mijlocul valurilor și-i arunca pe săracii pescari în stâncile ascuțite. Luntrile le făcea țăndări și bieții oameni mureau în cazne.
Alteori mânia uriașului era și mai oarbă, se apropia foarte mult de țărm și-i strângea pe răsculați într-o mână. Apoi îi nimicea.
Mi-am îndesat niște carne uscată, turte și poame în tolbă și am pornit să caut uriașul. Nu mai povestesc prin ce-am trecut până am dat de spurcăciunea imensă.
În întunecime se căscă o gaură. Mi-am spus o vrajă și eu, și luntrea ne-am făcut mici. Am intrat în sălașul namilei și am făcut o altă vrajă să revin la dimensiunile obișnuite.
M-a privit curios și a început să râdă.
'Bă limbricule, tu vrei să mă înfrunți?' și mi-a întins o porție de tutun de mestecat.
L-am luat și am început să mestec încet. Era bun, de calitate superioară, macerat în whisky.
'E americam', am zis eu, dându-mi importanță.
A dat din cap.
I-am întins un butoi de whisky. Ochii îi sclipeau de fericire. Era drojder, da' în poveste nu se zice.
'10 milioane de dolari americani și gata', a zis Hannush.
'E mult', am spus eu.
'Las' că are balta pește. Aveți o mînă de aur', a zis uriașul.
Am sărit și i-am tăiat un smoc de păr din frunte. Apoi am făcut o vrajă și am aruncat smocul în hău. Hannush s-a aruncat și el în genune. Așa scrie în poveste și eu respect asta.
Odată scăpat de Hannush, trebuia să scăpăm și de căpcăunul Clemik și de Lukimo, stăpâna apelor, sora lui Clemik. Clemik avea un obicei urât, mânca oameni! Îl apucă foamea, halea un membru din tribul Yahganilor.
Bă, Clemik avea bârlogul în lumea ghețurilor. Am pornit să-l caut. Am băut toată rezerva de rachiu din sat. Eram beat topor când am ajuns la peștera lui Clemik.
Scria: 'Soy yo, Picasso!' cu graffiti pe stâncă. Lu' Clemik îi plăcea melodia 'Dragostea din tei', dar asta nu scrie în poveste.
M-am împiedicat și m-am pălit la neuron. Am leșinat. Două buze dulci mă sărută regulamentar! E Ludmila! Aud Bregovic! Sunt în Secolul 21...

Floarea Dutulescu: Splendoare în Paradis


În apa mării, steaua ta se oglindește,
Un val, o leagănă ușor, spre țărmul meu,
Căci a iubi cu sufletul, e omenește,
Fără iubirea ta, îmi pare tot mai greu.

Se zbat tăceri, prin universul de-întuneric,
Cu brațe plăpânde, mă las pe al tău braț,
Razele tale blânde mă cuprind feeric,
Te sorb din ape de ocean, cu mult nesaț. 

Prin mine curge mut, un fluviu de iubire,
Împart cu tine și mări și estuare,
În golful meu din cord adastă fericire,
Îmi plutești printre lumini imaginare.

Doar ochii tăi frumoși îmi scăpără scânteie,
În universul meu răsari din infinit,
M-ai îmbrăcat în albă mantie de zeie,
Mi te-am adus în așternutul meu, iubit.

În jur e frumusețe, magică splendoare,
Minunea zâmbetului tău mă alină,
Faci din viața mea, fericită sărbătoare,
Mă simt ca pruncul, ce n-are nicio vină. 

Zbor îngeri-aproape, cu aripi de lumină,
Fereastra sufletului magic mi-au deschis,
Te-îmbrățișez cu dor și dragoste deplină,
Sufletul meu pereche, o stea din paradis!

Atila Racz: Părinții


Mamă sunt singur
Cu noaptea
Se face de iarnă
Și sufletul se face
Și el
Bate încă un clopot
Și sparge
Fulgi de zăpadă
Bate încă în inimă
Dorul
Ca vântul în geamul
Din zidul bătrân
Așa am fost eu crescut
Să fug de moarte
Să nu vă țin de mână
Pe ultimul drum
Poate că
Nu știu să iubesc
Îndeajuns
Poate că-mi este frică
Să nu vă pierd din mine
Să nu vă uit
Așa vă știu în viață
Ca întotdeauna
Împărțind bucurii
Povestindu-ne
Când am ajuns
Înalți de ajungeam
Cu tâmpla marginea mesei
Și cât mai avem de crescut.

Florentina Savu: Castelana și...restul


Pe-o cale grea merg azi spre un castel
Ce stă ascuns prin zilele de ieri,
Ciori și corbi prin el, pe pereți rastel
Și gloanțe ce trag cu mii de dureri.

Vântul urlă crunt peste-acoperiș
Și zboară țigle sparte în țăndări,
Plecat-au Feți Frumoșii pe furiș,
Astăzi cerșesc înfrigurați prin gări.

Dar nici acestea nu mai sunt ce-au fost,
Doar câinii mai colindă-nfometați,
Nimic pe lume nu mai are rost,
Suntem din zi în zi mai cocoșați!

Stau în castelul fără geamuri
Și-ascult romanța timpului trecut,
Corpul parcă mi-este prins în hamuri
Și simt din ce în ce un nou durut.

Stau izolată-n lumea din povești,
Cu corbii care-mi dau mereu ocol,
Trecutul nu mai poți să-l stăpânești
Când neguri te-au cuprins și-ți cer obol...

Din liniștea și dragostea de ieri
Au căzut numai zăpezi pe vatră,
Focul s-a stins, de geruri o să pieri,
Cu capul culcat pe-o albă piatră.

Auzi în depărtare plâns și rugi,
Totu-i în van, că lumea-i tot mai rea,
De vrăjitoare și zmei răi te plângi,
De gât ni s-a strâns, cu ură, curea!

Prin castel zărești stafii fel de fel
Și fac zgomot surd, sunt nervoase rău,
Zmeii își petrec zilele cu zel,
Vrăjitoare îi "fac", și-i fură la greu!

Bogații-n dezmăț timpul și-l petrec
Iar săracii mor de boli și de dor,
Balauri și zmei sufletul li-l storc,
Din picioare cad și atâția mor!

Asta viață nu-i, veniți la castel
Să-l reconstruim în povești de ieri,
Să plece și ciori, și corbi, frumușel,
Să trăim și noi spre final plăceri!

Să ne îngrijim, să fim bine toți
Și să desființăm balaurii, mii,
Să uităm de-acum de zmei și de hoți,
Să uităm de vieți ce ne-au fost pustii!

Gânduri...
Azi mă gândesc la țara mea, la neamul meu, la trecutul și prezentul său și mă doare să constat că nu suntem pe acel drum visat de înaintași, că suntem pe un drum plin de bolovani și de spini, că în orice moment ne putem lovi la cap, că în orice clipă spinii nepăsării ne vor ciurui tălpile și nu vom mai putea merge nicăieri, nici înainte, nici înapoi.
Azi mă gândesc la cât de falși sunt unii oameni, câtă ipocrizie există în toată existența lor, în goana după a avea cu orice preț, călcând peste cadavre și morminte, uitându-și rostul pe pământ, uitând de unde au plecat și cine au fost. Au umblat prin țărână și pe întuneric, au locuit în case mici și întunecoase, dormind toată familia într-o cameră, înghesuindu-se câte 4-5 persoane în câte un pat cu saltea din paie...Și-au uitat rădăcinile, își reneagă copilăria, foștii prieteni de joacă, își reneagă părinții, rudele...
De ce? S-au ajuns! Boul și vițelul...
Nu se mai suportă frați pe frați, copii și părinți, se ceartă, se bat și se omoară pentru nimicuri, răutatea crește de la o zi la alta ca ciupercile după ploaie. Se pândesc vecinii, prietenii sunt rari, majoritatea sunt perfizi, mincinoși, nerecunoscători...Am ajuns mai rău decât fiarele sălbatice...
Se apropie alegerile...alt motiv de râcă și hâră, de ură, promisiuni și minciuni, iar ne vom scălda în mocirlă, iar vom pica prin nisipuri mișcătoare...
Da, mă gândesc la virusul acesta sălbatic, un virus serios dar nu mai sălbatic decât oamenii. Suntem dirijați din umbră de orchestratori versați, mergem ca oile la vot și iese tot cine se vrea, așa este de trei decenii...Unii devin și mai bogați, alții și mai rupți în fund, și mai bolnavi, și mai cocoșați de umilințe și de pomeni de 3 lei...Vor trăi precum corbii o zi și 364 de zile ca ciorile...Dar, nu s-au învățat minte...
Vine Ziua Națională!
Mulți se vor întrece în declarații sforăitoare, mulți vor zâmbi pe sub nas, conștienți de prostiile care le vor ieși pe gură, mulți vor merge cu coroane de flori la mormintele eroilor doar ca să facă paradă de patriotism...
Unde le era patriotismul când și-au făcut salarii și pensii atât de speciale încât dacă ar renunța la aceste favoruri pe care și le-au făcut singuri, ar crea locuri de muncă, ar plăti salarii decente românilor care trăiesc, mulți dintre ei, ca în evul mediu, ar readuce inteligența românească în țară, ar pune pe picioare economia care trage să moară, sistemul de sănătate, învățământul, justiția, artele și câte și mai câte!
Mă gândesc că îmi trece viața, că trece și viața copiilor mei, că mâine-poimâine îmi vor ajunge și nepoții adulți și poate și ei vor lua drumul străinătății că aici nimic nu merge cum trebuie, nu că prin alte părți ar umbla câinii cu covrigi în coadă, dar acolo măcar munca ta este plătită, apreciată, respectată...
Sunt tristă, Românie, de Ziua ta eu sunt tristă...
Se vor cânta cântece patriotice cu mâna la inimă, cu fruntea semeață și sobră în timp ce se vor gândi la ce bani vor mai rula, cum îi vor obține, pe unde să-și mai petreacă sărbătorile, în ce companie, în ce locuri exotice, cu ce fel de muzică și cu ce soi de Șampanie de mii de euro...
Au uitat de vinul de buturugă, de damigeana pe care o cărau părinții pe tren ca să-i cinstească, au uitat de pulpa de porc, de țuica de tescovină, de opincile și ițarii tatălui, de mâinile crăpate ca să le facă lor un viitor mai bun, de lacrimile mamei pe care și le ștergea cu colțul testemelului...
Românie, degeaba îți pun luminițe pe chip, degeaba aruncă pe drumurile tale cu flori, dacă te golesc de resurse, dacă te-nganunchează la străini, dacă pentru a avea și-au vândut sufletul și onoarea...
România mea, mă plec până la pământ în fața ta, îți sărut picioarele, rădăcinile, inima, sufletul...
La mulți ani, România mea! Toți vor muri, tu vei dăinui în vecii vecilor, Amin!

Zbor spre înălțimi - grup: rezultate concurs - Eminescu

Clasamentul câștigătorilor, sau mai bine zis a participanților la concursul dedicat lui Eminescu de săptămâna aceasta, este următorul:

1) Cristina Ghindar Greuruș cu poemul "Nimic fără Eminescu";
2) Tamara Tomiris Gorincioi cu poemul "Dor de Eminescu";
3) Cristina Tunsoiu cu poemul "Veșmânt tricolor".

Zbor spre înălțimi - grup

(administrator: Camelia Boț)

Nela Boca

Ne mor poeții...

Ne mor poeții și se duc în cer
Acolo unde lacrimă și vânturi pier
Își țes poemele cu fire de lumină
Lăsând în urmă flori de suflet în grădină..
.
Ne mor poeții și se duc în cer..
Și rând pe rând ne aplecăm de ger
Și surd răsună buciumul a jale
Ne mor poeții... și se duc pe cale...

Rămânem tot mai goi de sensuri pure...
Ne mor poeții...cerul plânge lacrimi sure
Și lumea pare înghețată
Cu rece vid în suflete pătată....

Mihaela Moisescu
Mi-a șoptit o buburuză

Mi-a șoptit o buburuză
Că în iarna nepereche
Moșul e plecat să-și vândă
Săniuța lui cea veche.

Vrea să-și cumpere mașină
De-aia mică, zburătoare,
Nici nu crede c-o să vină,
Că nici jucării nu are!

Dacă îl vedeți prin "Mall"
Să îi spuneți că eu vreau
Să vină cu sacul gol
Și sub brad cu el să stau.

Să îmi spună lungi povești
Despre toți copiii buni,
Spune-i dacă îl zărești
Că-i dau dulciuri și colțuni!

Să le dea copiilor
Care n-au nimic pe masă
Și toată iubirea lor
Mie să mi-o dăruiască!

Cristina Ghindar Greurus
Viața merge mai departe

Am strâns în brațe fericirea
Și-am ancorat-o bine,
E soră bună cu iubirea
Ce-nmugurește-n mine.

Am adunat cândva speranțe
Și gânduri minunate,
Iubirii i-am dat vii nuanțe
Ce nu vor fi uitate.

Am picurat surâs și cântec,
În fiecare zi trecută,
Am adunat în al meu suflet
Și vremea cea pierdută.

Pe pagini albe-n cartea vieții
Am desenat candoare,
Și-n zorii noi ai dimineții
Am pus câte o floare.

Pe rânduri ce-s nescrise încă,
Cu litere de-o șchioapă
Voi scrie fraza cea mai lungă
Ce poate să încapă.

Voi contura momente bune
De care-am avut parte
Și, mulțumită, mai pot spune
Că viața merge mai departe.

(Cristina Ghindar Greuruș - poet debutant
Doamna Florentina Savu - poet consacrat
Grup - Zbor spre înălţimi)


Cătălin Iancu

Încă o zi


Încă o zi fără de tine,
Încă o noapte fără noi,
Mă ning zăpezile haine
Cu fulgii albi, mărunți și moi. 

M-abate vântul din cărare,
Mă-ntoarce viscolul din drum,
E totul alb până în zare,
Se lasă ceața ca un fum. 

Cu colți de fier mă mușcă gerul,
Mi-e pasul tot mai obosit,
Pământul s-a unit cu cerul,
Lumina zilei a pierit. 

Ninsoarea nu se mai oprește,
Este zăpadă pân' la brâu
Și pasul mi-l încetinește,
Mă ține viscolul în frâu. 

Mi-e tot mai greu, mi-e tot mai rece,
De-atâta alb ochii mă dor,
Mă doare timpul care trece,
Spre cuibul tău aş vrea să zbor. 

La gura sobei poate stai,
Citești ceva din vechea carte,
Povești cu zâne și cu crai
Și gândul te poartă departe. 

Ai ochii umezi și ți-e dor,
Aștepți infrigurată veşti
De la străinul călător
Pe care încă îl iubești. 

(Autor: Cătălin Iancu
Coordonator : Mirela Soimaru
Grup : Zbor spre înălțimi )

Eduard Bucium: Zi cu blestem de mamă

Zbor spre înălțimi - grup (administrator: Camelia Boț)

E ziua ta, mamă, şi-ţi plângi, Românie,
Şi brazii furaţi, şi urşii şi cerbii
Ciocârlia-mpuşcată-n aripă, dând ierbii
Un ultim cântat... un oftat de câmpie

Când smulsă ţi-a fost din sfântul hotar
Vândută ca pruncii nevruţi de părinţi...
Aveai aur mult... vândut pe arginţi...
Aveai şi credinţă... s-a dat la cântar...

Legenda ne spune c-aveai şi viteji...
Ne iartă, măicuţă de mască şi teamă
Când facem pe surzii la cornul ce cheamă
Şi n-auzim plânsul, căci nu suntem treji...

În curtea ta, mamă, comandă străinii
Noi, câţi am rămas, ne sfădim ca orbeţii
Slăvită-i prostia, huliţi sunt poeţii,
Uscatu-s-a iarba, sunt 'nalţi mărăcinii...

Blesteamă-ne astăzi, s-avem Dumnezeu,
Să ştim de hotare, să ştim de strămoşi,
Să fim iar vitejii tăi, drept-credincioşi !...
Blestemul de mamă se prinde mereu...

Camelia Boț: Nu-mi muri, Toamnă!


O frunză de-aș fi fost,
mă legănam
prin vânt duios
și mă așezăm
pe glia rece
peste care
uite... timpul trece...
Mă dezbrăcam
de culoare,
că prea adânc
mă doare...
și-mi presăram
lacrimi pe alei
pe unde trec în noapte
ai toamnei zei...
O frunză de-as fi fost,
te-aș fi slăvit
în fiecare anotimp,
dar nu pot fi o frunză
doar a toamnei muză.
Sunt doar eu,
ce trec prin timp
rugând în taină...
Toamnă, nu-mi muri,
rămâi cu mine, dulce anotimp.

Melania Briciu Atanasiu: Peregrinaj în alb


departe de tine zăpezi alpine mi-au nins
sufletul sărman peregrin
fulgi albi și blajini precum mâinile bunicii
(înălțate cândva în văzduhul rezemat
de Retezat într-o zi de joia mare)
mai dezmiardă obrajii aprinși ai copilăriei
împletesc în busuiocul sfințit sub icoane
râsetele nestăvilite și năzbâtiile
cu mătănii și cântece vechi
pe care le știu și acum
în orașul umil și sărac dar cu suflet adânc
cât un abataj de huilă
cu șapte limbi și șapte puțuri
dinspre întuneric înspre lumină
ninsorile erau stranii contraste de alb-negru
aerul greu de explozii și funingină
copiii de mineri n-aveau bomboane salon
numai Porthos câinele secretarului de partid
dar Doamne cât de bogați eram
în colecții de stanioluri și colinde
în pițărăi și nuci poleite cu bronz pentru sobe
și în mere țitroane cum nu mai găsești
decât în povești
cineva bate în ușă semnul secret
știut doar de noi
alerg să deschid
în fața mea doar amintirea tăcută şi albă
***
(Această poezie a câştigat premiul I la un un concurs on-line, organizat în acelaşi an şi este cuprinsă în volumul de versuri "Eu sunt Spartacus")

Gheorghe Dragomir: Fără vină


Mi-am şoptit că n-aș fi om,
Nu sunt om şi nicicum pom!
Şi o altă variantă
Ar mai fi că sunt o plantă.
Intr-o clipă de dileală,
,,Ba eşti om" mi-a spus destinul
Doar sã-mi adânceascã chinul
Aruncându-mi o momealã...
Şi-am cãzut, sã-mi dovedeascã,
Cã-i trãirea mea lumeascã,
Cã depind de univers
Şi-s un semn ce va fi şters.
Aş fi vrut sã nu mai ştiu
Dar acum e prea târziu...
M-am privit într-o oglindã,
Aveam firul prins de-o grindã...
Libertate sã mã mişc
Dar prea mult nu pot sã risc!
Forma mea de lut se pare
Este-o formã de visare,
Eu nebunul am crezut
Cã din stele am crescut
Şi voi fi o stea albastrã...
Zbor de pasãre mãiastrã,
Înger tandru de luminã,
Fãrã trup şi fãrã vinã!
Gheorghe Dragomir

Dumitru Ichim: Odă limbii române


Vorbim
cum ne-a-nvățat mama a spune
lucrurilor din jurul nostru -
jumătate pământ, jumătate minune.

E o limbă aprins de curioasă,
pentru unii,
că ne-nțelege și apa și ascuțișul de coasă
al lunii,
muntele și luminișul de la știubeu;
vorbim atât de omenește
că uneori Dumnezeu,
sub umbra cuvintelor noastre,
se odihnește.

Vorbim ce suntem și suntem ce vorbim,
sorbim din ulcică și vin și lumină,
Cuvântul când ne cheamă la Cină.

Substantivele noastre-s amare;
nu au declinare
nici de venit, nici de dus,
ci numai orizontul de sus -
taboric urcuș de Vinere Mare.
N-avem tâlmaci
în această prisacă și Vale a Plângerii;
chiar îngerii,
omeneasca vrând s-o deprindă,
merg la gramatica noastră din ghindă,
iar veacul
din duhul pietrei ce nu se schimbă
răspunde plevei ce-o vântură vântul
Oamenii ăștia s-au născut din limbă,
că înaintea lor,
Întru-nceput,
le-a fost Cuvântul.
(Dumitru Ichim
Kitchener, Ontario)

Dumitru Ichim, carte: Tu știi că te iubesc

 150 de sonete prefațate și ilustrate de Savatie Baștovoi

Această minunată culegere de sonete este cartea pe care mirele-preot a scris-o către mireasa răpusă de cancer. Preotul Dumitru Ichim este mirele nins, dar care nu încetează să se mire de iubita sa nici dincolo de moarte. Puține povești sînt capabile să tulbure și să înalțe atît de mult. O carte în care nunta atinge culmile ei cosmice, unde dragostea dintre mire și mireasă se amestecă în taina zidirii și a mîntuirii lumii, iar vinul care se toarnă la această nuntă e vinul cel din urmă, preschimbat în taină, pe care cititorul este chemat să-l bea asemenea nunului din Cana.
Atemporal ca Shakespeare, fără a părea o icoană; îndurerat ca Voiculescu, fără a fi un militant; zbuciumat ca Arghezi, fără a-și pierde credința; ermetic și muzical ca Barbu, fără a fi sedus de joc, Dumitru Ichim, acest nume prea puțin cunoscut din pricina smereniei autorului, este, prin aceste sonete, ultimul mare poet român în viață care se înscrie în cea mai riguroasă și mai solemnă tradiție a poeziei moderne universale. (Savatie Baștovoi)
Dumitru Ichim, preot și poet român stabilit în Canada, ucenic al părintelui Dumitru Stăniloae, prieten de suflet și de litere al mitropolitului Bartolomeu Anania. Tată a șase copii. În timpul în care soția sa, poeta Florica Ichim, era măcinată de cancer, una dintre fiice a traversat pe role Canada pentru a strânge fonduri pentru tratament. Unul dintre fii, Toma Ichim, este cercetător cunoscut în SUA, cu descoperiri în domeniul tratării cancerului, decorat de guvernatorul de atunci al Californiei, Arnold Schwarzenegger.

Mircea Teculescu: ***


Act cultural

statueta sa
fotografiată de
apa carafe;

Cultural act 

its little statue
being taken a photo
by the vase water;

Fait culturel

sa statue
fotographiée
par l’eau de la carafe;
***
aflat de veghe
cerul împrejmuiește
cuibul păsării;
here is watching
the blue sky is surrounding
the far away bird’s nest;
en veillant
le ciel entoure
le nid de l’oiseau

***
EXPLORARE

cui aparţine
spaţiul alb din jurul
poemului tău ?

EXPLORATION
who does the blank page
around your white poem
belong to…to whom ?

EXPLORATION
c’est a qui
l’espace blanc
autour de ton poème ?

(din volumul EXERCIṬII DE TǍCERE, 2003, Ed. Astra-Nova)

Constanta Popescu: Iarna din noi


Niște cuvinte rostogolite
între așteptări,
între ieri și mâine, poate o moarte
o cărare blocată cu muntele de întrebări,
răspunsurile răpite de tăceri.
Este regula lui tot sau nimic,
inima cunoaște doar majuscule,
și acolo la spitalul de suflete
tot ea bate pas de defilare
până la ultima îmbrățișare,
până ce lacrima strălucește între gene,
înghețată.
Ninge iar cu dor și tristețe,
iarnă atipică,
ne bucurăm că ne doare
și nu e nevoie
să ne privim ochii...

Maria Dobrescu:***

versuri* versuri8 versuri* versuri* versuri* versuri* versuri* versuri* versuri* versuri* versuri
      ***
camera de sticlă
întoarsă spre trecut
mă înăbuşă
azi
am văzut multe femei cu aripi
scriau cu cerneală albă
mesaje SOS
pentru iubiţii lor
fără picioare

***

un urcuş fără capăt
un vis necunoscut
zile de război
un tren plecat
sunt doar frunză
niciodată fruct
un miros amărui
dă buzna pe fereastră
în orice aşteptare există un doliu

***

prizonieri în prea mult spaţiu
transparenţa ne înghite
destinul se împarte
la doi
tu eşti somnul
eu pământul tău

Daniel Corbu: Poeme

 Se dedică celor o mie și unu de hoți ai bucuriei mele de-a fi

I
(ULTIMUL ZEU)
Poate că doar eu am văzut zeul cel rebegit
tăbârcind lada de zestre a păcatelor
pe drumul de piatră şi colb
al lumii de azi. Ultimul zeu.
Poate că doar mie mi-a spus ce va urma
poate că doar mie mi-a vorbit de biruința
fără de arme letale
de sfânt sacerdoțiu şi de mantra iubirii
de viața arsă metodic pe rugul cuvintelor.
II
(STINGHERII PROOROCI)
Slavă stingherilor prooroci din pustie
sângerând anonim în grotele lor !
Pe când cel născut să contemple
la otrăvita dilemă
devine condamnatul la otrăvita dilemă
din care ieşi-va vreodată ?
III
(O ALTĂ ROSTIRE)
Adânc mă murdărisem de umbra mea
şi de privirea acidă a ierbii
în acest loc unde rugăciunea se-ngraşă
iar trecutul e doar o dâră de fum.
Aici unde călugării poartă sub tălpi
cărarea spre cel Atoateocrotitor
poate că era în firea lucrurilor
să caut o altă rostire
aşa cum în fiecare zi o altă apă ne scaldă.
Să caut ceva asemănător cu limba
şerpilor
sau a leilor de mare
sau a florii de lotus.
IV
(FIARA SINGURĂTĂŢII)
Aici unde visez
la chimerice lumi
în nopți liniștite ați putea auzi
cum muşcă fiara Singurătății din mine.

Ionuț Caragea, carte: Infectat cu iubire

 A apărut, la editura FIDES din Iaşi, al 53-lea volum semnat de Ionuţ Caragea, intitulat "Infectat cu iubire". Volumul are 180 de pagini şi conţine 69 de poeme şi 142 de citate şi aforisme (în vreme de pandemie).

Prefaţa: criticul literar A.I.Brumaru. Postfaţa: Elena Papadopol.
Cuvântul de pe coperta a patra: Acad. Prof. Univ. Dr. Ioan-Aurel Pop, preşedintele Academiei Române.
Ediția în limba franceză a acestui volum a fost publicată în Franţa, la editura Stellamaris din Brest, având titlul "Infecté par l'amour" (https://editionsstellamaris.blogspot.com/.../infecte-par...)


Tehnoredactor și director al editurii Fides: Dumitru Scorțanu.
Coperta - Bogdan Calciu.
Pentru comenzi vă rog să-mi lăsaţi mesaj privat pe Facebook sau să-mi scrieţi pe ionut.caragea@gmail.com
Extrasele critice de pe copertă:
Un volum compozit (poeme, citate, aforisme), intitulat Infectat cu iubire, semnează astăzi (în epoca microbului roşu de la Wuhan), deja cunoscutul, prodigiosul, aş spune, vârf al promoţiei 2000, Ionuţ Caragea… Multe dintre aforismele din carte ale lui Ionuţ Caragea, făcând trecerea (deşi nu sunt în linia întâi) spre poemele cuprinzătoare şi fabuloase ale volumului, au înfăţişarea unor fermecătoare haiku-uri… Ca să glosăm pe marginea acestei spuse, lapidarele poeme de ceremonial sunt aidoma unor crestături efemere pe lumina de lună, bucle uşoare şi mătăsoase ce se înfăşoară pe o emoţie, pe câte un frison tandru şi despovărat, precum fluturele ieşit, încă nesbicit, din roua dimineţii… Existenţa cotidiană – ca să revenim – care la optzecişti, de pildă, e potenţată frecvent în locul comun al mizofiliei (vezi Budila-Express), în aspectele stăruitor mecanice e, la poetul nostru, scoasă deîndată din clişeu; ponciful e reciclat, i se redeschide cursul, distanţele, absenţa, se îmblânzesc, se hominizează; limbajul sublimat personalizat – ideatizat, aş spune, la tot pasul – oferind poemului (oricăruia din cuprinsul cărţii) originalitate, autenticitate. (A.I.Brumaru)
În locul lamentărilor despre pandemie, despre restricții și despre izolare, Ionuț Caragea trimite un mesaj prin care încearcă să-și înalțe cititorii spre Câmpiile Elizee, acolo unde domnește spiritul absolut și unde nu există „nici durere, nici întristare, nici suspin”. Poeziile acestea – care sunt și aforisme, și proză, și teatru, și eseu, adică un dialog total cu universul – ne dezvăluie un autor profund atașat de oameni, netemător de singurătate, care știe cum să „reaprindem singuri lumânarea”, cum să ne ridicăm din suferință în credință și cum să-l redescoperim și să-l preaslăvim pe Dumnezeu. Este reconfortant să vedem aceste mostre de înțelepciune, rostite armonios și sfios, ca o lacrimă ce se prelinge cătinel nu ca să stingă, ci ca să reaprindă valorile și virtuțile, aureolate de făclia speranței. Este bine să citim aceste versuri cu sufletul, ca să putem – cum ar vrea autorul – să pătrundem „frumusețea mânăstirilor din adâncuri”. Urmând îndemnul acesta nu vom deveni, probabil, peste noapte mai înțelepți, dar am putea fi mai buni. (Ioan-Aurel Pop)
Un scurt fragment din postfaţa volumului:
Scris chiar în perioada pandemiei de coronavirus, titlul volumului este legat de percepția, la nivelul psihicului, că lumea ar trebui să devină mai "rațională", să observe că iubirea înseamnă viață, altfel "murim degeaba pe Pământ, în haosul morbid", îngrijindu-ne doar de procesele fizice, chimice, biologice ale organismului.... (...) Intensitatea trăirii, vis-à-vis de efectele "infectării" cu acest virus pandemic, este prezentă și în poemul care poartă chiar titlul volumului, "Infectat cu iubire". Oferind textul opiniei publice, mai întâi în mediul virtual, așa cum procedează pentru întreaga sa creație (o spontaneitate ca un adevărat "Selfie fără mască", de unde şi titlul sub care se grupează aforismele din partea a treia a cărţii), poetul Ionuț Caragea, care nu cunoaște îngrădiri în schimbul de idei și analize interpretative în relația cu cititorii, formulează concluzia că vindecarea noastră e "să ne infectăm cu ce ne trebuie", titlul poemului devenind "tocmai bun și ca titlu de carte", aducând "sănătate maximă tuturor!". (...) Modernitatea poemelor lui Ionuț Caragea deschide perspectiva stabilirii de către cititor, a măsurii vindecării prin iubire, punând, probabil, în balanță poemele: "Fericirea visând fericirea" și "Poezie, al doilea val" ale căror mesaje, în conflictul iubire - moarte, sunt la opțiunea cititorului: "fericirea mea e o pagină albă/ ce visează să te întrupezi/ în cuvinte" sau "al doilea val/ e pământul strigând/ la pământ". Ceea ce înseamnă, creație prin iubire sau moarte, pe drumul transcendental al desăvârşirii, şi întoarcere la punct, la singularitatea de la care a pornit totul. Cum de altfel, spunea poetul în volumul său de debut, într-un poem reprezentativ : "La început a fost punctul". (Elena Papadopol)
Poeme din volum:
Nefericirea poemelor

dragoste, unde ești?
poemele mele plâng
ca niște copii după jucăria pierdută
ca niște copaci după frunze
ca niște stele după cerul
din care-au căzut
ca umbra ce se hrănește
cu resturi de viață
mimând neputința

nefericite poeme
ce seamănă-n mine războiul civil
dintre creier și inimă

victime colaterale
vise și amintiri însângerate

buzele mele
ca două continente
înghițind un ocean
de singurătate

dragoste, unde ești?
poemele mele se spânzură-n
tăceri fără margini
 

Teodor Dume: Dor de mama...


am rugat-o pe mama 

să se întoarcă 

dar nu m-a auzit 

din trupul ei mort 

a crescut un cireș și 

înflorește în fiecare primăvară 

de ziua mea aprilie 4 

îl ating și îl mângâi cu degetele 

așa cum 

fiecare mamă își mâmgâie copiii 

dimineața își apleacă crengile 

peste umerii mei și plânge… 

nu știu dacă de bucurie 

de tristețe sau 

poate fi o chemare… 



îmi deschid ochii și îmi spun că 

acesta nu poate fi doar un cireș … 

îl ating și simt cum pulsează 

pe fiecare floare văd câte o lacrimă 

nu 

nu este un cireș 

este mama 

mă privește prin 

ochii de floare ai unui cireș…

(din volumul: Dumnezeu, tăcut ca o lacrim /Ed,itura Pim/2020)

Gheorghe Grigurcu: Poezii

poezii, poezii, poezii, poezii, poezii, poezii, poezii, poezii, poezii, poezii, poezii, poezii, poezii, poezii, poezii

Scriptor

Vei scrie atît cît cuprinde
(cum se zice-n cărțile de bucate)
vei face respirația gură la gură a lucrurilor
salvate de la înec.


Îndemn



Oprește poemul acesta exact în locul în care
a-nceput
ca și cum nu i-ar ajunge respirația
nici pentru a se recunoaște

fii ca și poemul o simplă privire asupra unui lucru
care nu-și mai amintește nimic

sau o lăuntrică măsură o simplitate
cum durerea ce n-ar mai dori să dizerteze

adoptă chipul poemului (uneori încordat crunt
numai așteptare-n solitudinea lui deplină)

fii ferm aidoma nesfîrșitei lui nesiguranțe.

Postare prezentată

Teodor Dume: De ce, tată?...

Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșat...

Top 10