Pe-o cale grea merg azi spre un castel
Ce stă ascuns prin zilele de ieri,
Ciori și corbi prin el, pe pereți rastel
Și gloanțe ce trag cu mii de dureri.
Vântul urlă crunt peste-acoperiș
Și zboară țigle sparte în țăndări,
Plecat-au Feți Frumoșii pe furiș,
Astăzi cerșesc înfrigurați prin gări.
Dar nici acestea nu mai sunt ce-au fost,
Doar câinii mai colindă-nfometați,
Nimic pe lume nu mai are rost,
Suntem din zi în zi mai cocoșați!
Stau în castelul fără geamuri
Și-ascult romanța timpului trecut,
Corpul parcă mi-este prins în hamuri
Și simt din ce în ce un nou durut.
Stau izolată-n lumea din povești,
Cu corbii care-mi dau mereu ocol,
Trecutul nu mai poți să-l stăpânești
Când neguri te-au cuprins și-ți cer obol...
Din liniștea și dragostea de ieri
Au căzut numai zăpezi pe vatră,
Focul s-a stins, de geruri o să pieri,
Cu capul culcat pe-o albă piatră.
Auzi în depărtare plâns și rugi,
Totu-i în van, că lumea-i tot mai rea,
De vrăjitoare și zmei răi te plângi,
De gât ni s-a strâns, cu ură, curea!
Prin castel zărești stafii fel de fel
Și fac zgomot surd, sunt nervoase rău,
Zmeii își petrec zilele cu zel,
Vrăjitoare îi "fac", și-i fură la greu!
Bogații-n dezmăț timpul și-l petrec
Iar săracii mor de boli și de dor,
Balauri și zmei sufletul li-l storc,
Din picioare cad și atâția mor!
Asta viață nu-i, veniți la castel
Să-l reconstruim în povești de ieri,
Să plece și ciori, și corbi, frumușel,
Să trăim și noi spre final plăceri!
Să ne îngrijim, să fim bine toți
Și să desființăm balaurii, mii,
Să uităm de-acum de zmei și de hoți,
Să uităm de vieți ce ne-au fost pustii!
Gânduri...
Azi mă gândesc la țara mea, la neamul meu, la trecutul și prezentul său și mă doare să constat că nu suntem pe acel drum visat de înaintași, că suntem pe un drum plin de bolovani și de spini, că în orice moment ne putem lovi la cap, că în orice clipă spinii nepăsării ne vor ciurui tălpile și nu vom mai putea merge nicăieri, nici înainte, nici înapoi. Azi mă gândesc la cât de falși sunt unii oameni, câtă ipocrizie există în toată existența lor, în goana după a avea cu orice preț, călcând peste cadavre și morminte, uitându-și rostul pe pământ, uitând de unde au plecat și cine au fost. Au umblat prin țărână și pe întuneric, au locuit în case mici și întunecoase, dormind toată familia într-o cameră, înghesuindu-se câte 4-5 persoane în câte un pat cu saltea din paie...Și-au uitat rădăcinile, își reneagă copilăria, foștii prieteni de joacă, își reneagă părinții, rudele...
De ce? S-au ajuns! Boul și vițelul...
Nu se mai suportă frați pe frați, copii și părinți, se ceartă, se bat și se omoară pentru nimicuri, răutatea crește de la o zi la alta ca ciupercile după ploaie. Se pândesc vecinii, prietenii sunt rari, majoritatea sunt perfizi, mincinoși, nerecunoscători...Am ajuns mai rău decât fiarele sălbatice...
Se apropie alegerile...alt motiv de râcă și hâră, de ură, promisiuni și minciuni, iar ne vom scălda în mocirlă, iar vom pica prin nisipuri mișcătoare...
Da, mă gândesc la virusul acesta sălbatic, un virus serios dar nu mai sălbatic decât oamenii. Suntem dirijați din umbră de orchestratori versați, mergem ca oile la vot și iese tot cine se vrea, așa este de trei decenii...Unii devin și mai bogați, alții și mai rupți în fund, și mai bolnavi, și mai cocoșați de umilințe și de pomeni de 3 lei...Vor trăi precum corbii o zi și 364 de zile ca ciorile...Dar, nu s-au învățat minte...
Vine Ziua Națională!
Mulți se vor întrece în declarații sforăitoare, mulți vor zâmbi pe sub nas, conștienți de prostiile care le vor ieși pe gură, mulți vor merge cu coroane de flori la mormintele eroilor doar ca să facă paradă de patriotism...
Unde le era patriotismul când și-au făcut salarii și pensii atât de speciale încât dacă ar renunța la aceste favoruri pe care și le-au făcut singuri, ar crea locuri de muncă, ar plăti salarii decente românilor care trăiesc, mulți dintre ei, ca în evul mediu, ar readuce inteligența românească în țară, ar pune pe picioare economia care trage să moară, sistemul de sănătate, învățământul, justiția, artele și câte și mai câte!
Mă gândesc că îmi trece viața, că trece și viața copiilor mei, că mâine-poimâine îmi vor ajunge și nepoții adulți și poate și ei vor lua drumul străinătății că aici nimic nu merge cum trebuie, nu că prin alte părți ar umbla câinii cu covrigi în coadă, dar acolo măcar munca ta este plătită, apreciată, respectată...
Sunt tristă, Românie, de Ziua ta eu sunt tristă...
Se vor cânta cântece patriotice cu mâna la inimă, cu fruntea semeață și sobră în timp ce se vor gândi la ce bani vor mai rula, cum îi vor obține, pe unde să-și mai petreacă sărbătorile, în ce companie, în ce locuri exotice, cu ce fel de muzică și cu ce soi de Șampanie de mii de euro...
Au uitat de vinul de buturugă, de damigeana pe care o cărau părinții pe tren ca să-i cinstească, au uitat de pulpa de porc, de țuica de tescovină, de opincile și ițarii tatălui, de mâinile crăpate ca să le facă lor un viitor mai bun, de lacrimile mamei pe care și le ștergea cu colțul testemelului...
Românie, degeaba îți pun luminițe pe chip, degeaba aruncă pe drumurile tale cu flori, dacă te golesc de resurse, dacă te-nganunchează la străini, dacă pentru a avea și-au vândut sufletul și onoarea...
România mea, mă plec până la pământ în fața ta, îți sărut picioarele, rădăcinile, inima, sufletul...
La mulți ani, România mea! Toți vor muri, tu vei dăinui în vecii vecilor, Amin!
