Săracul se născuse sărac dar fericit.
Sărac, ca toți săracii din satele acestei țări, cu pământ mult, greu de muncit și puțin roditor, săracul fusese iubit, cel mai mic dintre cei cinci copii ai unei văduve tinere și muncitoare, cu inimă mare și cu credință în Dumnezeu. Pe lângă sărăcie, după cum bine se știe, există pe lume și multă indiferență, răutate, lăcomie...Nu le mai enumăr, că oricum se cunosc.
Săracul nostru a crescut muncind pământul, cu toate că avea liceul terminat, ceea ce era mare lucru pentru un băiat de la sat. Nu reușise să-și găsească un loc de muncă, cu toată cartea lui. Era poate, prea sărac pentru a fi încadrat în rândul celor realizați ( așa cum erau considerați în sat cei ce aveau un loc de muncă la oraș).
Anii treceau, săracul tot cu munca pământului își ducea zilele. De câteva ori a fost aproape să se căsătorească, dar nu știu cum, fetele alese erau la fel de sărace ca el. Dintre toate, una anume, frumoasă și tare săracă, i-a atins lui inima. Așa rău i-a ars-o că și-a înfruntat mama pentru ea, dar mama a fost mai tare. Ce-ți trebuie săracă, i-a spus, n-ai auzit de vorba „două nevoie la un război”? Din ce o să trăiți, unul mai sărac ca altul? Așa că, săracul a renunțat să se mai căsătorească! Încet, încet, și-a uitat de fata care-i arsese inima sau cel puțin așa lăsa să se înțeleagă. Ce era în inima lui cu adevărat, numai el știa. El și visele lui sărace ca și el, cu care își petrecea nopțile reci și stomacul gol.
În timp a început să-și înece amarul vieții cu câte un păhărel de vin sau de rachiu de prună. Adormea mai ușor și îl ajuta să uite de toate neajunsurile de care avea parte. În visele lui, uneori se vedea departe de sat, la casa lui, cu nevastă și copii și un loc de muncă decent. Era încă tânăr și nu avea nimic, decât munca.
Crescuse doar cu mama, săracul nostru, tata îi murise când el era micuț, doar el, mama și ceilalți patru frați. De atunci fusese învățat cu coasa, cu sapa și cu vitele. Cu frigul și cu foamea...
Așa i-a trecut timpul, muncind și ajutându-se de câte un pahar, pansament pentru toate rănile trupești și sufletești. Băutura asta, a înțeles el, îi era de ajutor să uite că lemnele s-au terminat, că nu mai e mălai în hambar, că iarba a rămas ne cosită și câte și mai câte neajunsuri ale vieții lui amărâte. Atât de mult pământ și atâtea nopți în care adormea flămând și înfrigurat!
Noroc cu băutura, bat-o s-o bată vina! Cu ajutorul ei vedea viața mai frumoasă și reușea să uite cât de tare îl durea sufletul.
Doar că, vedeți, oamenii sunt așa cum sunt! Începuseră să șușotească pe la colțuri. „Uită-te la el, e tânăr, bun de muncă și nu știe decât băutura! ”
Nu se mai gândeau că tot ei erau cei care îl isipiteau cu paharul sau cu sticla ,atunci când îl chemau să-i ajute la muncă, sperând că în aburii alcolului nu o să le mai ceară bani pentru ajutorul dat. Și de cele mai multe ori chiar așa se întâmpla. Că așa e omul la sat, nu știe cum să tragă mai bine spuza pe turta lui. Îl îmbiau cu băutura și cu o îmbucătură de mâncare și nu-l mai plateau iar el, simțind că nu-i mai e foame, pleca mulțumit, clătinându-se pe picioare.
Nu, nu era prost! Poate doar, prost de bun. I se părea normal să ajute și nu refuzase niciodată pe nimeni.
Mama lui bătrână de acum, îl tot certa dar cu lumea satului nu te poți lupta!
A trecut timpul mai departe, săracul era și mai sărac ca înainte, lumea îl chema în continuare la muncă și-l plătea cu câte o sticlă de băutură. După ce pleca, mulțumiți de treaba bine făcută ( săracul era muncitor și nu-I plăcea să-și bată joc nici de semeni, nici de câmp), oamenii ieșeau în uliță și începeau să-l bârfească.
Lui nu-I păsa, chiar dacă știa! De cele mai multe ori îi auzea, de acum oamenii nu se mai fereau.
Popa încercase de vreo două ori să vorbească cu el, dar ce era să facă, să vorbească cu sătenii să nu-i mai de-a de băut? Nu se putea pune rău cu ei, erau sursa lui sigură de venit.
Săracul, sincer, îi spusese, părinte, eu știu că nu mai sunt cel dinainte. Mă lupt din răsputeri să scap de boala asta, mi-e necaz că am ajuns aici. Sfătuiți-mă, ce să fac?
Popa la ascultat și i-a spus apoi că are prea puțină căință și deloc voință!
Dar săracului, chiar îi părea rău. Dacă e să mă întrebați pe mine, avea căință cât pentru tot satul! Cu voința stătea el rău, mai ales că ispita îl aștepta la fiecare colt de gard, la fiecare poartă, unde cineva îl aștepta să-l cheme la muncă.
Se ruga, săracul de sărac, în fiecare noapte la Dumnezeu să-l ajute să scape, ținea posturile toate, nu că i-ar fi fost prea greu cu asta, și-și promitea că data viitoare o să fie mai puternic.
A încercat, de încercat, martor i-a fost bunul DUmnezeu și mama lui bătrână, martoră la încercărle lui de a-și schimba viața, dar băutura îl acaparase în mrejele ei.
Oamenii nici nu se mai fereau, râseau de el pe față, atunci când îl chemau să-I aute la munca câmpului. Mulțumiți de treaba făcută, îi puneau în brațe sticla cu băutură și începeau să râdă. Ia și bea, că ai făcut treabă bună! Săracului, îi sângera inima, de durere, de foame, de frig…Știa că iar o să ajungă acasă și nu o să fie nici lemne să se încălzească, nici legume să pună în oală. Luase, la un moment dat, o femeie pe lângă el dar și aceea, îl părăsise după un timp, lăsând în urmă un copil mic. Îl crescuse cu ajutorul mamei lui bătrâne, așa cum se pricepuseră mai bine. Într-o zi, bâtrâna pleca la cer și săracul, după ce că era sărac, era acum și singur.
Atât de singur că se mira de unde atâta durere pe lume și de unde atâta sărăcie!
Tot ce primea săracul, de la oameni, ducea acasă la copil. El flămânzea dar se simțea bine privindu-și copilul mulțumit. Pe el, îl ajuta băutura…
De Paști, de Crăciun, se întâlnea cu popa la biserică, în cimitir, când mergea să aprindă câte o lumânare la capul morților lui. Pentru că săracul nostru, nu lăsa nicio sărbătoare să treacă, fără să se împărtășească și fără să se sovedească. Pentru el erau lucuri sfinte. Așa îl crescuse mama lui, de mic copil, așa voia să plece din lume. Așa grea și urîtă cum era… Se ruga, bietul, cu orice prilej, la Dumnezeu, bunul, să-l ajute. Acum avea și un copil de crescut, își dorea cu toată ființa să scape de boala asta.
Dar…sărbătorile treceau, oamenii în continuare îl chemau la muncă și apoi îl îmbiau cu sticla cu băutură. Cum să te vindeci? Pe ei, popa nu-I vedea, fir-ar ea de viață nedreaptă! Mătrăgună era apa pe care o bea el, pe stomacul gol și rebegit de frig! Noaptea, stătea în pat tremurând și se gândea la viața lui amărâtă, fir-ar ea de viață! Asta devenise expresia lui nelipsită din fecare zi. Fir-ar ea de viață și de soartă amară, că săracii sunt prea săraci, bogații prea bogații, iar oamenii…oameii tare se înrăiseră!
Bogații din sat, dar ce bogați, oameni tot ca el, dar turbați la suflet, știuseră doar să profite. El fusese crescut cu credință în Dumnezeu și cu bună cuviință, nu profitase niciodată de nimeni, din contra, cu toată sărăcia lui, dacă putuse să ajute, o făcuse cu drag.
Acum, când băutura îi întuneca mințile ,tuna și fulgera, îi înjura pe toți care-I ieșeau în cale. Când își revenea se ducea și-și cerea iertare, dar cine să-l ia în seamă! Când era treaz, se înjura și pe el -când ajunsese așa?
Cum spuneam, bogații, care erau tot oameni ca el, cu pământ poate mai puțin, dar avari și haini la suflet, profitau de el și râdeau. Nu știu la popă ce-I spuneau, că popa, mai întreba uneori de el. Doar atât, întreba…De…ce să facă și el?...Îi plăcea săracu, vedea că are suflet bun, dar până la urmă, banul e stăpân aprig.
Ei…uite așa a fost viața săracului! Muncea! Pentru el mai puțin, pentru străini mai mult. Tot ce căpăta, ducea la copil. Săracul nostrum slăbise mult, nu mai auzea bine, începeau să-l doară toate. Dar încă mai avea speranțe în suflet. Visa să-și vadă copilul mare, la casa lui. Că am uitat să vă spun, copilul era cam bolnav la minte. Se născuse la șase luni, firav, abia îl scosese la liman, el și bătrâna lui mamă.
Iarna a venit, ca în fiecare an, fără să-l întrebe dacă e pregătit, dacă are lemne pentru foc, sau haine groase. Abia de adunase niște amărâte de surcele, cât să faca focul vreo două zile. Era un ger nebun afară și el mergea cu copilul, de acum băiat mare, către casă. Muncise de cu zori la un vecin și acum, înghețat tot, mai bea câte o gură din litra de rachiu primită drept răsplată pentru munca de jumătate de zi. Ajunși acasă, au pus surcele pe foc și au aruncat în grabă din sticla de benzină, să se aprindă focul repede și bine. Câteva picături au căzut și pe covoraul de lângă sobă dar erau prea obosiți să mai vadă. Frigul și foamea strigau în el, toată mâncarea o primsie copilul, ca de obicei. Acum, cu focul aprins, putea să se odihnească. Soba dogorea bine când somnul a pus stăpânire pe ei. Binemeritata odihnă pentru sufletul amărât al săracului.
La scurt timp, oamenii au văzut fum gros ridicându-se către cer. Până să se dumirească ce se întâmplă, flăcările arseseră acoperișul și ieșeau furioase prin ferestre. Sfârâia amenințător, parcă furioase pe oamenii care stăteau și se uitau din drum, fără să se hotărască dacă să cheme pompierii sau să încerce să-I ajute pe cei doi. Până la urmă, teama că focul o să le cuprindă gospodăriile, i-a convins să încerce să stingă focul. În timp ce aruncau cu gălețile de apă, nu se gândeau la sărac și la copilul lui ( sunt morți de mult, își spuneau) ci la gospodăriile care erau prea aproape de flăcările furioase.
Vântul bătea cu putere, parcă încercând să-I strige săracului deznădejdea! Pompierii, chemați într-un târziu, au mai găsit din cei doi doar niște oase calcinate, undeva în spatele unei uși. În sfârșit, săracului nu-I mai era frig! Încercase să scape, ca o ultimă împotrivire în fața sorții nemiloase, dar, ca întotdeauna fără folos.
În biserică, popa, la pomenit frumos! A spus că a fost un bun creștin, că se spovedea și se împărtășea regulat. Cam atât…
