Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Nicu Gavrilovici: Moartea bulibașei

         Proză           

- Mai dă-te-n măta de sfrijit! rosti printre dinți Irlandezul scuipând scobitoarea care ateriză în halba cu bere de pe masa ,,pictată" cu fel de fel de nume și mesaje deochiate ori chiar anunțuri de vânzare-cumpărare semn că bodega era un local cu ștaif ai cărei clienți știau să scrie și să citească.
Cel din fața lui, un tip înalt, deșirat, mătură cu dosul palmei cutia de table de pe masă răsfirând piesele și zarurile în toată odaia.
- De ce înjuri mă, arhanghelii măti! ... Crezi că îmi este teamă de tine?
Crezi că toți suntem lași și te pupăm în cur? Ți s-a făcut dor cumva de un fermoar în beregată?
Se făcu o liniște ca de mormânt și brusc muzica de la casetofonul cât un geamantan ce trona pe așa zisul bar se opri. Toate fețele negricioase se întoarseră spre masa celor doi care era așezată lângă bobarca în care ardeau cărbuni furațți din depozitul situat în zona gării. Câțiva consumatori, care nu erau de etnie rromă se furișară prevăzători afară. Se știa că atunci când era o bătaie între țigani încleștarea era generală.
Irlandezul privi pisicește în jur, cântărind situația... Nu erau mulți pe care să se poată baza, vreo trei-patru doar. Dar erau buni, oameni de onoare care avuseseră parte de protecția sa de-a lungul celor aproape trei ani de când fusese ales bulibașă.
I se spunea irlandezul datorită părului și a a bărbii de culoarea aramei topite. Unii îi contestau originea pură deoarece nu i se cunoștea cu certitudine tatăl. Mama lui venise din altă parte a țării, cu burta la gură, dar fiind nu doar frumoasă ci și cea mai bună ghicitoare găsi repede un bărbat înstărit între ei care o luă de nevastă. Datorită înfățișării deosebite avu o copilărie grea, dar firea lui arțăgoasă și curajul nebunesc uneori îl ajută să se impună.
Știa că va trebui să fie rapid și cât mai dur, pentru a-i face pe adversari să își piardă curajul. În plus, Zorro, ciolănosul din fața lui era renumit pentru duritate, nu doar în relațiile cu oamenii.. . Cu două săptămâni în urmă își ucisese calul lovindu-l cu un par în cap. Vina bietului animal fusese aceea de a nu putea trage căruța plină cu cărbunii furați. Mai erau câteva case până la casa lui, paznicul dăduse telefon la poliție iar mașina cu girofarurile și sirena pornită se auzea pe strada vecină. Calul însă, sub ploaia de bice întoarse căruța de-a latul străzii, căci în sus nu mai putea trage. Lovitura cu parul veni ca o izbăvire pentru animalul costeliv care se prăbuși într-o clipită. Zorro și complicele lui se făcură nevăzuți. În curte. Ancheta care urmă nu duse la nici un rezultat, nimeni nu știa a cui era căruța și calul mort, ba cineva răspândi în mulțimea înfierbântată trezită în miezul nopții, zvonul că polițiștii uciseră calul... Nu lipsi mult ca echipajul să fie lapidat.
Irlandezul zâmbi asemeni unei reptile, încercând să distragă atenția adversarului. Mâna lui dreaptă cu degete pline de ghiuluri mari din aur de 24 de karate se întinse și trase halba înspre el...
Cu două degete scoase meticulos scobitoarea pe care o duse la buze ștergând spuma apoi o aruncă înspre cei pe care se baza, ca un semn să fie pregătiți. Se ridică în picioare și rostind ,,Hai să bem!" duse halba la gură și cu înlghițituri mici sorbi din lichidul auriu.
Pe când o golise pe jumătate prinse momentul potrivit... Neștiind ce să creadă, adversarul se așeză punând una dintre mâini, neagră de cărbunele în care scormonea aproape în fiecare noapte, pe masă. Pe cealaltă o duse înspre spate unde era teaca de piele în care era cuțitul.
Cu o miișcare fulgerătoare halba din mâna Irlandezului lovi cu sete capul adsersarului. Ambele, și halba și capul se sparseră, sângele amestecându-se cu berea. În același timp masa fu împinsă izbându-l în piept pe Zorro care se prăbuși la doi metri. Vacarmul se dezlănțui ca o furtună de vară. Scaunele și halbele de bere, sticle și tot ce putea fi ridicat zburau prin pâcla deasă a fumului, pumni grei izbeau în plină figură rupând dinți de aur ori sfărâmând deopotrivă buze și înjurături ce nu apucaseră a fi rostite. Blestemele erau bilingve iar gașca celor puțini părea a fi stăpână pe situație, golul din jurul celor 5 oameni formând un cerc în mijlocul încăperii fiind tot mai mare cu fiecare adversar căzut la pământ. Dar se întâmplă ceva ce Irlandezul nu prevăzuse și care îl făcu să simtă fiori pe șira spinării. Lumina fusese stinsă, bezna cuprinse încăperea și odată cu ea vacarmul se potolise. Se auzeau doar gemetele răniților.
- Rămâneți pe loc și scoateți cuțitele! le ordonă el oamenilor săi... Oricine vă atinge, omorâți-l!
Aici greși... Atacați pe întuneric cu scaune și alte obiecte aruncate spre ei, oamenii săi rupseră rândurile. Ceva îl lovi puternic în ceafă fâcându-l să se clatine... Căută instinctiv sprijin în jur învârtindu-se amețit. Atinse vreo doi umeri dar în loc de sprijin două cuțite i se înfipseră, unul în piept, celălalt în spate făcându-l să scoată un țipăt ca de fiară rănită, apoi se prăbuși, tocmai în momentul în care se aprinse lumina...
Undeva în depărtare se auzeau vocile romilor înștijnțați de cei ce părăsiseră birtul înainte de încăierare. De asemenea două mașini ale poliției se vedeau pe șoseaua ce intra în sat.
Irlandezul respira greu, plămânii îi fuseseră ambii străpunși, cămasa îi era toată roșie...
- Scoteți-mă la aer, fu ultimul ordin pe care îl dădu.
Cineva îl luă de subsuori iar doi dintre inamici îi prinseră cu grijă picioarele... Fu rezemat de dudul din curte, desfrunzit acum, la început de iarnă. Rezemă ceafa de copac privind înspre cele câteva stele ce priveau curioase printre nori... De pe una dintre ele venea călare un bărbat înalt, necunoscut... Calul alb venea în galop, cu frâul în spume. Străinul opri la câțiva metri de el, sări din șa și când ridică capul văzu că îi semăna...
Întinzând o mână, un surâs îi înflori pe buzele care șoptiră în extaz:
,, Tata! "
Apoi, capul căzu greu pe umărul drept iar duhul său urcă ușor în șaua bătută în ținte mari, de aur... Aur de 24 de karate!
O buhă, undeva în podul unei case părăsite țipă sinistru, anunțând moartea bulibașei.

Mihaela Poduț Ienuțaș:***

 

Știi gustul florii de trifoi
Strivită-n urma unui vis
Trecând într-un galop prin umbra
Copacului din paradis
Știi cum foșnesc prin iarba plânsă
De roua zorilor plecând
Cuvinte șerpuind alene
O vrajă peste ochi țesând
Cum gândul se deschide filă
Unei povești de nicăieri
Ce fără vrere ți se scrie
Și se termină tot în ieri
Ți-e cerul sprijinit de vorbe
Și pleoapa cuib de zbor înalt
Dar nu știu cum dezmierzi în zâmbet
Fiorul și tot eu tresalt

Daniel Marian, despre> Urme de sânge pe umbra trupului, de Teodor Dume

      Cronică        

Memoria patimilor
(Teodor Dume „Urme de sânge pe umbra trupului”, Ed. Castrum de
Thymes, 2021)
Un dor limpede ca o lacrimă şi acelaşi dor, îndelung ca un fuior care nu se mai termină – într-o haină doar visată, pentru umbra trupului cea pedepsită cu urme de sânge.
Însemnat cu o cruce înfiptă în dreptul naşterii, şi până unde va fi să fie, urmând drumul crucilor,„Azi sunt mai bătrân cu o zi/ şi mâine cu două/ poimâine/ dacă va fi să fie/ cu mult mai bătrân/ un bătrân fericit sau poate inutil/ ca o iluzie/ dar sigur voi fi/ o promisiune pe care/ i-am făcut-o morții” (Promisiune morții).
Pentru cine l-a urmărit pe Teodor Dume în parcursul său literar, este ştiut timbrul său de sensibilitate extremă, filtrată prin mijloace specifice, şi decantată timp de aproape trei decenii, cu generozitatea trăitorului inegal în realitate şi iluzie.
Nicicând, poetul care mai fiind şi om, nu e singur în (ne)fericirile sale. În această nouă carte, se află de strajă părinţii şi icoana bunicii. Despre „Urme de sânge pe umbra trupului”, putându-se astfel spune că este o dureroasă reuniune de generaţii, în contratimpul venirilor şi plecărilor de pe lume.
Emoţia pătrunde nebuneşte şi nu se opreşte până nu taie răsuflarea: „Cămaşa pe care o purtam/ era cadoul primit de la mama de paşti/ de fapt nici nu ştiu dacă era un cadou/ ci poate că era doar durerea bunicii/ urzită cu lacrimi/ aşa m- am gândit eu/ când mama/ mi- a dăruit- o în ajunul paştelui/ cu ochii aplecați în pământ/ mi- a pus mâna pe creştet/ şi m- a mângâiat ìntr- un fel anume/ cum nu o mai făcuse niciodată/ printre lacrimi mi- a spus/ “bunică-ta ar fi vrut să ți-o dea ție/ după ce ai mai fi crescut/ că/ e din cânepa topită în râul/ din Luncasprie/ la care te ducea de mână la scăldat/ de apucat n-a mai apucat nici să-i facă şi lui/ ta-tu una la fel dar/ mi-a zis/ ca tu să o îmbraci duminica/ înainte de a se trage clopotele”//nu ştiu de ce dar cămaşa nu am purtat-o/ decât o singură dată ci am împăturit-o/ în patru şi am aşezat- o în dulap/ pe raftul/ cu fotografia bunicii// ori de câte ori deschid dulapul/ ochii mi se opresc în lacrimi/ şi parcă/ o revăd pe bunica/ ținându- mă de mână/ pe scurtătura de drum/ ce ne ducea înspre râu...” (Cămaşa urzită din lacrimi).
Poemele de asemenea factură cunosc anverguri cataclismice, asemeni replicilor la cutremur, sunt desfăşurări de sentimente puternice, apăsătoare, care se succed fără încetare vreme de cât va fi să fie.
Dincolo de titlul pur personal, însă, poezia lui Teodor Dume se manifestă la dimensiuni universal-astronomice, înscriindu-se în circuitul gândirilor şi filosofărilor cu care este împresurată lirica de secol douăzecişiunu.
Astfel, poezia ca eliberare şi exod: „Uneori uit că am o singură viață/ o singură moarte și că/ în acest Univers/ mai sunt și alții ca mine/ iar ceea ce ar trebui să se întâmple/ se va întâmpla oricum// aseară m-am așezat pe genunchi/ și am plâns/ Dumnezeu nu era acasă/ așa că/ mi-am implorat moartea/ să treacă pe la mine/ pentru o partidă de cărți/ un pahar cu vin/ sau pentru o vorbă-două/ noaptea e mare/ și uneori/ mult prea blăstămată/ pentru a o trece de unul singur// am privit prin geamul ferestrei intredeschisă/ noaptea era atât de rece/ și atât de tristă/ încât/ și cerul începuse să lăcrimeze/ de venit n-a mai venit nici moartea/ iar lui Dumnezeu/ nu i-am mai cerut nimic// oboist ca și păianjenul din colț/ am lăsat totul pentru o altă zi” (La o partidă de cărți cu moartea).
Fie că strânge la piept clipe de abur desprinse din firide de memorie, ori explorează ţinuturi îndepărtate, despre care nu se ştie până unde se întind, Teodor Dume continuă să se prezinte ca şi până acum, drept o voce lirică importantă a generaţiei sale.
Spre citire, un superb poem: „Mi-am aruncat ultimul vis într-o groapă comună/ și frica de a fi greșit/ îmi spune că/ cel care mi-a bătut aseară în poartă/ și mi-a cerut o cană cu apă/ a fost Dumnezeu/ și de primit nu l-am primit în casă” (Nu putea fi decât El).

Traian Abruda:***

 suprafețe adânci

sunt fericit : te-am găsit
moartă din dragoste pentru mine -
mai e
cineva care să gândească așa printre stânci
de granit
în țări sau inimi vecine
cu palida ta nemișcare spre bine
crescută și eternă odihnă
în brațele mele sudate
ca două
armături în cavoul
de suprafețe adânci ?

Paul Coculeanu:Fotomodele pierdutului mâine


Da, virusul ăsta, covidul,
ne e teamă să nu dispară
de-acum din lume prea repede —
am ajuns să-l cocoloșim
în sticluțe

Haideți,
să ne parfumăm la mama naibii
toți cu parfumul uitării
Covid-19 Vaccination...
Reacționarii nevieții

O să-și amintească etern pierzător
Satana vaccinurilor
de anul 2021 că-i devenim...
fidelele sale fotomodele

Daniel Luca, despre: Dumnezeu tăcut ca o lacrimă, de Teodor Dume

Și Dumnezeu plânge...     Cronică         


    Curgerea timpului aduce schimbări profunde în relația dintre om și Dumnezeu, însă întotdeauna aceasta este încărcată de iubire, atât a omului pentru Dumnezeu, cât și a lui Dumnezeu pentru creația sa.

            Este drept, totuși, că adeseori este și tensionată, dificultățile ivite în fața omului punându-i la grea încercare credința, dar nu putem omite nici duplicitatea care-l caracterizează, acesta căutându-l pe Dumnezeu îndeosebi când se află la ananghie.

            Teodor Dume, în volumul de versuri Dumnezeu tăcut ca o lacrimă (Editura Pim, Iași, 2020) consemnează toate acestea, când rece, ca un observator detașat, când afectiv, sufletul nemaifiind stăvilit și descărcându-se pe coala de hârtie.

            Suntem în prezența unei căutări fără încetare a lui Dumnezeu, cu conștientizarea trecerii („de mic am început să merg pe urmele tatălui meu / cu 10 numere mai mari decât piciorușele mele ce-i imitau mersul / și iată-mă azi ajuns / tată”; „la urma urmelor sunt doar o urmă” – Urmele) și a întâlnirii față în față, îndelung așteptată („mă va primi Dumnezeu / apoi mă va duce undeva / la marginea / unei câmpii / de unde / mă voi conecta / la lumea din care am venit” – Ultima zi pe pământ), întâlnire care reprezintă și un bun prilej de a privi în urmă, de a face un bilanț al propriei vieți, cu bune și rele („voi cerși la ușa lui Dumnezeu / nu apă și nici mâncare / ci puțină dragoste și îndurare / în cele din urmă îndurerat îi voi cere / să mă mai lase o zi, două, să / pot privi în trecut / să-mi mângâi copilul / și să iau cu mine o mână de pământ / din locul în care se odihnește mama” – Ultima zi pe pământ), dar și de a retrăi copilăria, de reîntoarcere la puritatea acesteia, amintirea părinților și a bunicilor fiind extrem de vie și de caldă („nu este un cireș / este mama / mă privește prin / ochii de floare ai unui cireș ...” – Dor de mama; „mă privesc în oglindă acum / să văd cât sunt de fericit că / am văzut-o pe bunica / pe bunicul / pe mama și pe tata / adunați sub dreapta lui Dumnezeu / cum îmi zâmbesc și îmi fac cu mâna ...” – Copilul din mine s-a sinucis de tristețe), momentele de atunci fiind văzute acum cu alți ochi, cu experiența devenirii („cearta mamei / nu este o pedeapsă și nici o asuprire / ci o binecuvântare / pentru împlinirea ființei” – Cearta mamei).

            Întâlnirea cea de pe urmă cu Dumnezeu este precedată de întâlnirea repetată în rugăciunea de seară, care, atunci când este sinceră, aduce fericirea reciprocă („cine poate fi mai fericit / decât acela / care / zi de zi / se întâlnește cu Dumnezeu / în rugăciunea de seară // se adăposesc unul în lacrima celuilalt / și sunt fericiți” – Exil într-o lacrimă).

            În drumul oricărei persoane apar și clipe de cumpănă, când credința este pe cale să se piardă („la vremea asta / mă simt mai mult mort decât viu / dar lui celui căruia i-am spus «Tată» nu mă vede nu mă aude și nici că-i pasă ...”, Încă o zi de la Dumnezeu - formulare „alambicată”), însă Dumnezeu rămâne întotdeauna aproape, chiar în tine însuți („Templul pe care l-am construit din trup / nu este unul imaginar / are pereți uși ferestre, Altar și / un Dumnezeu” – Un Dumnezeu personalizat), și care plânge odată cu tine și pentru tine („uneori și / un Dumnezeu plânge / dar nu are nevoie de batistă / pentru că durerea e în noi” – Durere fără lacrimă). Și da, Dumnezeu nu pleacă, deși știe că de cele mai multe ori este căutat doar la nevoie („alergi la Dumnezeu / dar când uiți de tine și de toate / vrei să oprești timpul ca / să-l poți vinde pe Dumnezseu” – Pact cu dracu).

            Prezentul volum este, așadar, plin de iubire și de credință, care își pun decisiv amprenta asupra omului și asupra alegerilor pe care acesta le face în viață.

                  Daniel Luca                                     


Vlad Anghelescu: Mi-am luat o lupă

pp Poezie
Sunt trist.
Serafimii (de pe facebook) s-au stins.
Au luat salteaua cu nori, bârnele.
M-au concediat din concedii vesele.
Nu mai cred în miracol, vedenie!
Rănile s-au cicatrizat.
Nu mai sar pârleazuri.
Am trecut la sub-uman,
flori, animale,
ce nu întrec stânjenul de copil!
Dar Vârsta a intrat la apă,
pentru că păpușile nu mai sunt ca altădată, cresc înalte, siliconate,
cu hormoni,
spaimă arahnoidă,
devin rapid stupe!
Mi-am luat o lupă
să deosebesc
anorganicul de organic!

Ella Poenaru: ultima poveste de dragoste

          poezie           

credeam că marile iubiri sunt sortite
să sfârșească mereu într-o tragedie cauzată
de factori externi :
părinți absurzi, prieteni invidioși sau pur și simplu
străini inconștienți
și ne gândeam că așa ceva
nouă nu ni se poate întâmpla
niciodată
adesea intervenea
o încurcătură neprevăzută
sau o ușoară nepăsare
uitam să mai dăm ceasul înapoi la ora de vară
să ne verificăm tensiunea și alte constante importante
să tragem jaluzelele peste exploziile solare

și ce purpuriu pâlpâia moartea prin saloane de sticlă
ne făcea șmecherește cu ochiul dintr-o candelă aprinsă
venea fluierând cu o floare între dinți
să ne dea cea mai pătimașă sărutare
și noi ne zâmbeam și îi zâmbeam cu încredere
o primeam cu brațele deschise
iar ea ni le-ndoia frumos să primim veșnicia
ca pe-un bănuț de cicoare
în propriile mâini încrucișate pe piept
într-un ultim gest de dragoste

îi mulțumeam politicos
de acum nimeni niciodată
nu avea să ne mai despartă de noi înșine
dar ceilalți habar nu aveau de povestea noastră
erau prea ocupați să-și pregătească
propriile tragedii mai puțin interesante

Alexia Bădescu:***

                                           alexia bădescu, alexia bădescu alexia bădescu,                                                             


fetița care aprindea soarele avea un singur anotimp și o mie de inimi rănite
fanaticii apocalipsei o adorau ca pe nouă religie
în timp ce ea împrăștia iluzii cu gura plină de humă
și aștepta să se aprindă întunericul în ziua în care va putea spune
azi am iubit destul

Ștefan Popa: 13 iunie

                            13 iunie

Când soarele bătea în geam
Priveam aievea în grădină
Ce flori frumoase, îmi spuneam,
Numai una strălucea-n lumină.

Înaltă, zveltă, plină de grandoare,
Cu boboci care râdeau în soare.
Un fecior se-apropie de floare
O îmbrățișează, fixând-o în privire.

Cum te numești tu floare minunată?
Răspunse o voce de crin înmiresmată
O voce dulce, o minune de privit,
Cu puritate și dor curat de absolut.

De atunci, feciorul o poartă-n gând,
Ca pe-o comoară din adâncul mărilor,
Cu sfială, reginei florilor mulțumind,
Căci s-a născut într-un ceas bun.

Cadar Katalin:***


Din cuibul urmei sărutului tău,
de pe umărul meu
a crescut ramul unui copac,
pe care stau ciorile,
anunțând ploi între două emisfere...
înfloresc florile de plumb...
Emisfere

Savu Popa: Ies din casă

                    Poezie                                                                                                

las toate ferestrele deschise,
nu de aer am neapărat nevoie,
ci de respirația fiecărui trecător,
măcar fragmentată.

Când voi reveni,
la sfârșitul zilei,
să găsesc totul
puțin schimbat.
în casă un fel de ceață înșelătoare
ca în zilele de vară.
obiectele oarecum în neorânduială,
mai vulnerabile,
mai transparente,
sufocate în propria lor umbră,
în fiecare ceva care aduce
cu ticăitul unui ceas în apă.

În aer să plutească diferite
fragmente din respirația fiecăruia."

Marcel Vișa: Mai ales

.

în orașe nu te poți plânge de singurătate,
întâlnești mereu oameni.
Majoritatea au hibe.
Majoritatea morți pe interior.

Când lumea nu-i un vast cimitir,
e un imens abator.
Carcase umane golite de sentimente
atârnă pretutindeni în cârlige.
O liniște suspectă se strecoară de ceva timp printre noi, se instalează pe străzi.
Doar primăvara avem parte de tumult,
din oameni eclozează viermi uriași
care digeră culorile țipătoare ale caselor din vechiul burg, tencuiala căzută.

Amicul meu, Janos, într-o încăpere insalubră
la periferii, vorbește cu morții pe skype.
Mi-i arată, par mereu obosiți.
Chipuri încruntate în mlaștina de pixeli.
Îi văd și acum când sting pc-ul.
Acopăr în grabă monitorul cu o pătură,
cum se acoperă oglinzile în casa unde a murit cineva.

Mă așez în fața peretelui de miazăzi și fumez,
las cutterele invizibile să taie linii perfecte pe suprafața oglinzii.
Autopsia se termină când ultimul vierme
e smuls cu penseta de pe umbra netedă, mișcătoare, a ceea ce am fost,
și pus la locul lui în urechea câinelui,
iar câinele-i spânzurat departe de oraș,
de ramurile unui gorun.

Când monitorul plesnește brusc, fugi!
În el colcăie legiunile,
mai ales în vremea cireșelor amare.
Mai ales în orașele în care nu te poți plânge de singurătate.

Ionuț-Tiberiu Balan:***

 o poezie ce n-ar fi trebuit scrisă

aștept să bată un clopot cît un veac
să mă cheme acolo unde mi-ar fi fost locul
triumfător să merg pe aleile din cișmigiu
și obosit să adorm între filiași și craiova

să mă trezesc mai obosit în dej
să sar între două stații nenorocite
să-mi fie somnul somn și ochiul greu
fără să cunosc singurătatea vreodată

am rămas atît de departe de mine
încît pura strîngere în brațe mi-e străină
în seara voi dormi cu fruntea lipită
de geamul pe care-l cunosc ca un frate

lăsați-mi adresa scrisă pe ușa compartimentului
dați-mi voie să dorm încă zece minute
urmează halta-fără-nume în care cobor
de unde chiar mîine seară voi pleca spre o alta

Toni Chira:***

                                Poezie                                                                                                                

Cine scrie azi despre prezent,
scrie ca să nu verse pe mine.
Îngeri minimaliști cu organul politic erect,
sterilizați de adeziunea civică.
Sufletul lor e un pat de compasiune.
Sufletul lor e o cisternă cu lapte matern.
Ar fi bine să-i îmbrățișăm complet.
Să-i îmbrățișăm până trosnesc.
Fiecare să dea așa din umăr
până decolează îngerul.
Îngerul e muza lui Gorzo,
e doamna lui cu penis.
Cât despre cuvinte - ele sunt ca nasturii,
când sunt legate acoperă urme de proiectil
și cam atât.

Marian Vișescu: Ghicitoare

Din mușcătura șarpelui
se aprinde ochiul vieții,
scânteia stelelor,
iar numele lor dau de gol...
Foamea,
încuiate în pântecul femeii
deschizând pe furiș
o poartă către infinit.
Androginul spășit
în timp ce crează
o altă dragoste fără împrumut,
îmi spune că sunt un oracol
care descântă în lemnul pomilor
de primăvară!

Marian Vișescu:

       Telenovelă...

Bulversat de atâtea tâmpenii, mă întind pe prispă și mă fură somnul. (visul tinde să devină un laitmotiv).
Apare un personaj idiot.
- Eu sunt Alejandro!
E ceva putred în Facebookolos! Bângui eu tâmp.
- Farmează tot! Îmi comandă vocea.
- Significado? Încerc eu să aflu mai multe.
La fel de fantomatic cum a apărut spectrul, dispare.
Mă trezesc așa cum mă trezesc de la o vreme. Transpirat. Fuck! Încerc să mă dezmeticesc, dar în ușă stă un campones care răcnește:
-Queijo, Vieure, Cavalo !
Asta a pus capac la toate. Văzând că sunt total debusolat, Duquesa se simte datoare să precizeze:
- Nu-l băga în seamă, e prostu' satului!

Aura Creițaru:***

 CORDONUL GENEZEI MATERNE

Pruncul
adună zilnic crâmpeie de viaţă nouă
o îmbogăţeşte cu iubirea resimţită
prin elixirul gustului suprem
primit hrană maternă
în leagănul braţelor mamei -
le adaugă toate înmuguritului
şi creşterii ombilicale divine
  
Dar el nu ştie
până când...

Mama -
cântecul meu de leagăn
primul cuvânt şi darul luminii
primei mele zile pe pământ;
primul cânt la lumina lămpii cu abajur
agăţată în mijlocul tavanului;
dar eu nu ştiam
pănă când...

Cântecul meu de dor
traversând ziduri de tristeţi şi înapoi –
era dorul mamei;

plânsul ploii de pe ultimul drum al surorii
spălând grijile tinereţii spre steaua ei din cer
era lacrima mamei;
dar niciuna dintre noi nu ştia
până când...

O fiică -
parte din partea-i de viaţă a mamei
primită prin muguri divini - a născut o copilă,
ducând doruri străbune prin veacuri;

Atunci, doar atunci!

Întregul şirag de suflete
pe braţe prunci legănând
ne spune că Dumnezeu a rostuit
creaţia divină pe pământ:
naşterea și viața până la chemarea fiecărui pe rând

Nimeni nu va dezlega niciodată
ceea ce ne ţine-mpreună etern prin
cordonul genezei materne

Filonul genetic şi sfânt
(Manuscris: Prezentul dintre clipe)

Lidia Popa: ***


Ofrandă
Drumurile pe care le-au făcut alții
sunt doar căi mijlocitoare de studiat.

Nu vom putea repeta a lor povară,
nici neliniștea vremurilor ce s-au schimbat.

Doar zbuciumul ne va rămâne ca o rană
descifrând colocviile din constelații.

Iertați vom fi de păcate doar după moarte,
mai înainte toți se vor răzbuna pentru Viață.

Doamne, Cel ce îmi orânduiești sufletul, Iartă!
Sunt doar un călător prin viață.

Vinovați suntem și vom fi de neștiință.
Amin.
Offerta
Le strade che altri hanno intrapreso
sono solo modi intermedi per studiare.

Non saremo in grado di ripetere il loro fardello,
né l'agitazione dei tempi cambiati.

Solo il trambusto rimarrà come una ferita
per decifrare i colloqui nelle costellazioni.

Saremo perdonati, purtroppo, solo dopo la morte,
prima, tutti si vendicheranno della Vita.

Dio, Quello che ordini la mia anima, Perdonami!
Sono solo un viaggiatore attraverso la vita.

Siamo colpevoli e saremo ignoranti.
Amen
Offer
The paths that others have taken
they are only intermediate ways to study.

We won't be able to repeat their burden,
nor the agitation of changed times.

Only the hustle and bustle will remain as a wound
to decipher the talks in the constellations.

We will be forgiven, unfortunately, only after death,
first, everyone will take revenge on Life.

God, the one who orders my soul, Forgive me!
I am just a traveler through life.

We are guilty and we will be ignorant.
Amen.

Oferta
Los caminos que otros han tomado
son solo formas intermedias de estudiar.

No podremos repetir su carga
ni la agitación de los tiempos cambiantes.

Solo el ajetreo y el bullicio quedará como una herida
para descifrar las conversaciones en las constelaciones.

Seremos perdonados, lamentablemente, solo después de la muerte,
primero, todos se vengarán de la Vida.

Dios, Ese que ordena mi alma, ¡Perdóname!
Solo soy un viajero por la vida.

Somos culpables y seremos ignorantes.
Amén.
Offre
Les chemins que d'autres ont empruntés
ce ne sont que des moyens intermédiaires pour étudier.

Nous ne pourrons pas répéter leur fardeau,
ni l'agitation des temps changés.

Seule l'agitation restera comme une blessure
pour déchiffrer les pourparlers dans les constellations.

Nous ne serons pardonnés, malheureusement, qu'après la mort,
d'abord, tout le monde se vengera de la vie.

Dieu, Celui qui commande mon âme, Pardonne-moi!
Je ne suis qu'un voyageur à travers la Vie.

Nous sommes coupables et nous serons ignorants.
Amen.
Angebot
Die Wege, die andere eingeschlagen haben
Sie sind nur Zwischenwege zum Lernen.

Wir werden ihre Last nicht wiederholen können,
noch die Aufregung veränderter Zeiten.

Nur die Hektik bleibt als Wunde
die Gespräche in den Sternbildern zu entschlüsseln.

Uns wird leider erst nach dem Tod vergeben,
Erstens wird sich jeder am Leben rächen.

Gott, Derjenige, der meine Seele befiehlt, Vergib mir!
Ich bin nur ein Reisender durch das Leben.

Wir sind schuldig und werden unwissend sein.
Amen.

Corbu Daniel: Aforism

 

                                                                                 

Nici CÂNTECUL, nici MAMA, nici ŢARA,
nimic nu-i binefăcător dacă
nu sunt cuprinse în mireasma lui Dumnezeu !

Elvira Elvira Lili Lefter: Sania albă


...Și se așterne roua-n amintiri
ca o zăpadă groasă, pe ogoare,
când se revarsă iarna-n calendare
și asfințește soarele-n priviri.

O sanie e vremea, de-alabastru,
curg clipele ca niște pene moi,
sunt păsări fulgii care zboară-n roi
cu străluciri de pulbere de astru.

Și noi călătorim ca într-o navă
prin ghețurile de la Polul Nord,
cu steagurile veacului la bord
precum un Nelson pustiit de slavă.

Vom ancora-ntr-o albă amintire
în care codrii-au izbucnit în floare
și-i voi striga, la masa noastră mare,
pe-acei ce-s scuturați prin cimitire.
(Drepturi de autor: Ion Iancu Lefter)

Camelia Boț:***

          Singurătate mută

Ți-au ucis visul,
am tăcut fiindcă
nu eram steaua ta,
Ți-au smuls inima
din piept, am tăcut
fiindcă nu era casa mea,
Ți-au frânt zborul,
am tăcut fiindcă nu era
aripa mea,
Ți-au închis sufletul
într-o colivie,
am tăcut fiindcă
se rupsese de
sufletul meu...
Acum, mi-a venit
rândul să mă întreb,
în singurătatea mută:
cine să-mi vorbească
ori să mă asculte
din goliciunea prăpastiei
în care am căzut?

Mihaela Meravei:

 În câte feluri să îţi arăt că te iubesc

Să adun fluturii în căuşul sufletului
şi să-i eliberez când Dumnezeu
îşi întinde mâna spre pământ
după ce lacrimile au spălat suferinţa
prin ploaie,

să culeg florile cireşilor
extaziate de luna mai,
să le împletesc într-o coroniţă
aşezată pe tâmpla mea să rodească
fericire,

să pun pe buzele vântului numele tău,
să îl ducă peste nouă mări şi nouă ţări
lumea întreagă să ştie
cum se numeşte iubirea,

să îmi deschid aripi şi să iau avânt
un zbor fără consolă
direcţionat doar de încrederea
în trăirile tale,

să mă strig pe mine şi să îmi răspunzi tu
ecou al fiecărui sentiment născut
din inima mea
răspuns la nevoia ta de întregire,
în câte feluri să îţi arăt că fiecare răsărit
începe cu te iubesc.

Nelu Cazan:***

            Poezie                                                                                            

Stare de rău
Nu ştiu ce am de la un timp
Se tot aşează peste mine,
Ca într-o stare de urgenţă
Pături de lacrimi şi suspine.
Le simt mereu mai apăsat
Şi tot mai îngheţat mi-e somnul
Nu-mi găsesc linişte în pat
Când văd ce a devenit omul.
Sunt tot mai mult nedumerit
Cum totul cade în cadenţă,
Parcă şi cerul e-azi diferit
Şi plânge cu intermitenţă.
Să nu mai simt aşa aş vrea
Dar poate fac o imprudenţă,
Când văd că peste viaţa mea
Se cern dureri în permanenţă.
Ca-într-un spectacol trist de teatru
Se-învârte tot ca la ruletă
Şi totul e un simulacru
Şi o infatuare abjectă.
De starea asta nu mai pot
Nu ştiu ce am de-o perioadă,
De simt durere peste tot
Aş vrea ca nimeni să nu vadă
Ce astăzi eu nu mai suport.
Nu pot să scriu asta în carte
Că eu nu sunt aşa zidit
Nu vreau să mai văd în jur moarte
M-am săturat de suferit.
Din ce în ce tot mai prezentă
O stare grea,apăsătoare
Sa pus pe suflet ca amprentă
Şi respiraţia mă doare.
Nu ştiu ce am de la un timp
De ce tot cade peste mine,
De ce numai durere simt
Aş vrea să te întreb pe tine.
Nu pot să dorm,e miez de noapte
Această stare mă sugrumă,
Aş vrea să scriu pe semn de carte
O altă stare,cea din urmă.
Mă tem că nu pot şi nu ştiu,
De-mi va fi dat să las vre-o urmă
Această stare de pustiu
Îmi dă senzaţia de turmă.

Teodor Morar: Celor ce judecă...

                 Poezie                    

Poartă-mi durerea apoi mă lovește
Poartă-mi tristețea apoi mă vorbește
Trăiește o clipă cu sufletul meu
Poartă-mi și crucea spre Dumnezeu...

Poartă-mi fericirea și râsul
Poartă-mi lacrima și plânsul
Poartă-mi o clipă inima-mi grea
Vei înțelege poate ceva....

Poartă-mi sandaua ce a obosit
Poartă-mi pasul ce a ostenit
Sau fă ce crezi tu că e bine
Eu nu voi fi niciodată ca tine...

Violetta Petre: Este vreme de beție, de amor și nebunie...

                        poezie                        

Amiroase-a verde-albastru, a iubire tăinuită
Precum sevele astrale dintr-o lume infinită,
Unde Dumnezeu împarte generos ninsori de flori
Peste frunţile flămânde de-o atingere de nori.

Hai, Anida,-ntinde braţul, chiar de nu-i aripă vie,
Prinde-ţi floare la ureche şi mai scrie-o poezie!
Şi dezbracă-te de iarnă, pune-ţi voal de insomnii,
Că e vreme de beţie, de amor şi nebunii...

Freamătă un zvon de strune ca un murmur lung de ape
Hai, Anida, ţine-ţi rândul, vin setoşii să se-adape
Din licoarea dezmorţelii. Ia-ţi pocalul de argint,
Şi din toate-alege-, Anida, picătura de absint...

Să înnebuneşti o clipă, să dai drumul la ecluze,
''Zâna verde'' să-ţi rămână, strop de-ademenit pe buze
Şi când îţi săruţi iubitul, unge-i gura, să te bea
Ca pe-agheasmă de-nviere, cu miros de micşunea...

Amiroase-a dor şi doare, când prin vene, primăvara
'Şi face loc prin adormite vise-,Anida, ia-ţi vioara
Şi, aşa, ca într-o doară, fredonează din Chopin
Anotimpurile vieţii, sau măcar, un scurt refren!

Prinde-ţi-l la-ncheietură, între inimă şi braţ,
Să ademeneşti iubirea şi s-o prinzi, Anida-, n laţ!

Teodor Dume, despre: Gina Zaharia, între miracolul puterii cuvântului şi cel al Universului interior

     Cronică

După titlu, la prima vedere, cartea "Zarul orbului", de Gina Zaharia, apărută la Editura Editagraph, 2020, pare a fi un roman al umbrelor vii în care drama acestora lasă lacrimi reci ce ne supun unui interogatoriu al ființei. Dar iată că intrând între filele cărții descoperi un Univers al sufletului care, in lipsa unei locații a bucuriei, creează el insusi un Univers modular cu destinații personalizate. La nivel declarativ, eu cel puțin, mă simt a fi, deja, locuitor al acestui nou Univers lăuntric, tămăduitor, marşând printre respirațiile sentimentelor de o aleasă simțire.
" ştiu şi ce simt tăietorii de lemne când copacii dau să/ atingă cerul"(pag.43).
Poemele Ginei Zaharia sunt secvenţe de lumină şi jertfă derulate nu pentru a întrista, ci pentru a bucura şi entuziasma viaţa. Iată de ce spun că ceea ce clădeşte Gina Zaharia, între coperțile acestei cărți, sunt priviri ale existenței interioare selectate cu pricepere, tact şi inteligență. Şi o face sub egida profesionalismului.
"o femeie îşi strânge la piept pruncul născut peste noapte/ are surâsul ei curajul ei amărăciunea ei şi un fir de busuioc / în pumnul nou ca o nucă verde."(pag.9), ori " iată seara urcă pe ziduri apoi se stinge ca o țigară pe un trunchi de copac/ cineva îmi şopteşte să spun şi despre tine ceva / nu zic nimic eşti în siguranță acolo/ de va seca râul acesta te vei alege doar cu lebăda care / s-a încăpățânat / să înoate dincolo de pace/ nu vrei să ştii dacă e aievea nici dacă s- a înecat ca un strigăt/ la un semnal va dispărea totul"(pag.40).
Legătura dintre stări e magnetică. Aşezarea lor într- un întreg nu se face haotic, ci cu precizia unui chirurg care ştie ce poate fi dincolo de privirea sa.
Universul cunoaşterii nu are limite pentru că arhitectura gândului se face din lăuntrul şi numai apoi se rostuieşte în cuvânt.
Poemele din cartea "Zarul orbului" nu sunt derivate din urmele altor exploratori de senzații, ci sunt trăiri vizibile ale experienței de viață care dimensionează şi redimensionează viața. " deseori am uitat să deschidem cartea din care vin zilele gătite de sărbătoare/ dar nu e târziu/ vino să ne ştergem pe tălpi de noroi/ apoi să căutăm clipa în care putem îngenunchea/ până se trezesc mierlele" (pag.93).Jalonarea stărilor şi sincronizarea lor cu expresiile folosite, ca liant, aduc un plus de frumusețe spațiului lăuntric păstrând, în acest fel, autencitatea formei dar şi a expresivității inițiatoare a figurii de stil.
" Zarul orbilor" nu este doar o carte oarecare , ci o antologie a sufletului care justifică povestea lumii interioare a autorului.
Ideea care fundamentează întregul porneşte de la relația adevărului lăuntric fundamentând fiecare stare pornită în redescoperirea acelui Univers, ca într- un joc al sinelui, dar fărà a ține cont de comportamentul, corespunzător sau nu, al acestuia.
Iată şi textul care probează acea stare de moment a deschiderii interioare, " când mă gândesc cât de aproape am fost să cred că/ nebunia/ îşi face casă pe unde apucă,(...) încât şi un înțelept ar căuta prin cărți întâmplări cu final fericit...(pag.39).
Şi da, nu pot să contrazic un nume ca Valeria Manta Tăicuțu care, pe coperta patru a cărții, spune convingător:" Gina Zaharia dovedeşte, cu fiecare nou volum tipărit, o profunzime surprinzătoare, inteligentă în selecția temelor fundamentale şi o capacitate combinatorie care- i permite să găsească întotdeauna conotații însolite".
Spiritul activ al autorului, aci recenzat, Gina Zaharia, ne defineşte nevoia de accesibilitate a cititorului invocând, plenar, esența cuvântului rostuit atent fără a apela la exerciții care ar putea oferi doar disponibilități şi nu forme de înţelegere a efectelor create dar trecute prin cenzura sufletului.
Iată şi mărturisirile unei comodități poetice acceptate," la un semnal va dispărea totul/ ah iată busola e în buzunarul timpului meu/ slavă Domnului arheologii nu pierd nopțile pe drum/ ci le sărută drasupra pământului şi le sfătuiesc/ să nu mai vorbească în somn"(pag.40).
Şi cât de credibil!.
" nu te obosi/ masa asta de piatră e de mult aici/ am adus-o când flămând erai iar livezile promiteau/ roade cum n- au mai fost/ şi câmpiile se răsfățau în ploi magice/ aşază- te lângă mine am izgonit vântul/ ne scotocea prin suflete"(pag.58).
Păşind pe aleea sensibilității, fără poticniri, Gina Zaharia creează, pentru cei interesați, noi mijloace de descoperire ori redescoperire a extazului. Şi mă voi limita aici, numindu-l extaz melancolic, de trăire divină a unor realități lăuntrice incontestabile.
Dar, în încheiere, să zic şi eu ca şi poetul," ei bine/ să lăsăm pe mâine / e prea cochetă dimineața aceasta/ să n-o întreb unde porneşte/ aşa gătită"(pag.80).

(Teodor Dume, membru U.S.R)

Postare prezentată

Teodor Dume: De ce, tată?...

Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșat...

Top 10