George Sangortya: Esența morții

                                                                 

Încă din prima noapte,
a minții mele
Dar și-a ultimei dimineți ,
pe care eu scrisesem ultimul
poem uitat
De-atata dor
Era ,accea esență a morții
care îmi dădu-se târcoale
În acest nesfârșit timp
Când visele mele nelegiuite ,
ce se rătăcise în alte lumi,
de dincolo de noi
Și totul ,
transpus într-o retrospectivă umană
cu miros de tăciune
-
Și acele clipite ,
sparte în mi de cioburi incandescente
Era nefirescul,
ce aștepta la inima mea
cea mută
de nesperantă
Parcă rătăcită....
nu știu unde
Într-o stea,
stingandu-se incet, incet
deasupra unui oraș de unde eu
plecasem ,
către o eternitate neștiută de nimeni
Și unde esența morții ....,
îmi era ascunsă
în mii de pastile luate cu pumnul
Visând la o moarte atât de poetică,
căzută într-un neașteptat somn
din care, aveam să nu mă mai trezesc. niciodată ,
dar niciodată .....
-
Și cum să mai pun dovada
în fața dispariției mele
Când moartea mea,
îmi făcuseră deja curte
la solemnitatea mea eternă
Ca și cum destinul era,
ca un grefier care îmi scriese
tot trecutul meu
Și poate de ce nu...,
esența morții avea și ea gust de ceai
sau poate de cafea
proaspăt măcinată
Ca mai apoi,
să stea cu mine la o șuetă
despre cum ar fi fost înțelegerea
mea interumană
Că doar îngerii cu aripi eterne,
mă mai pot înțelege
în toată această rătăcire
-
Iar sufletele ce sap morminte
Pe ceruri ,apărând și luna
ascunsă de-atata vreme
Cu chipuri în oglinde saltimbalce
Dar aici.....
poate fi și timpul
care părea ,că este al meu
și numai ca esența morții
să poată, să-mi mai călăuzească
ultimi pași
până la ultimul răsărit de soare
Și știu.....
Că hoarde de demoni,
puseseră stăpânire pe-al meu
suflet nelegiuit
Iar totul, îmi făcuseră redat,
ca într-un traseu
cu norii de turcoaz ....
Neșlefuiți , de-atata patimă cordială
Și unde cenușa răstignirii mele,
ascunsă într-un păcat
S-au unui crez ,
într-un mormânt acoperit
de trandafiri nemuritori

Stamate Constantin: Îndrăgostit

 (îndrăgostit 1)

Ca și-n zilele senine

Acum din nou sunt fericit!

Zburau petale de roze pale

Iar în jurul tău curgeam spre amurg.

Mângaietor mi-ai zâmbit

Și calm cădeam în nopțile de-argint,

Simțind neliniștea pură

Reînviat fiind de iubirea-ți sfântă.

(Îndrăgostit 2)

Simțind dorul înflăcărat,

Părerile cu lacrimi deșarte

Sorb ispititorul adevăr.

Nici azi nu-mi amintesc,

Că cineva are să m-asculte...

Și-i vesel de pustiu

Când trec din suflet în suflet

Lacom plângând valuri,

Iubind rupte tăceri din șoapte.

(Îndrăgostit 3)

Din ochii tăi

Un sumbru labirint,

Sorb privirea-mi reflectatãă

Rătăcind pe buzele-ți moi.

Și te-aș iubii melancolic

Dându-mi ochii adânci ca marea.

Iar haosul a dispărul, este lumină

Când patima-ți deschizi sfios

Căci tu știi să iubești.

Amalia Achard: Ce înseamnă viața

                                     

Ader la opiniile albastre

din cer

Stabilesc ritmul inimii mele

La spasme cosmos

și lățimea fiecărui pas

la distanta dintre doua stele

Mă dilatez în fiecare secundă

și o umplu de lumină

Apoi încep

ca pe un tobogan

pe o rază de fericire

și mă scufund în mijlocul unei vieți

calculat matematic

ca să nu dureze

decât spațiul unei nașteri

și o moarte.

o excursie pe care o voi spune

spre eternitate să-l uimesc

pentru că ce știe ea

Despre ce înseamnă viața?

Ștefan Popa: Nimeni

                            

Nimeni nu știe

Ce va fi mâine

Și nici poimâine.

Nimeni nu știe

Prețuirea vieții

Și nici a luminii.

Nimeni nu știe

Casa sufletului

E o energie,

Ce bine se știe

Rugăciunea-i hrana,

Dumnezeu e Tatăl.

Nimeni nu știe

De va muri mâine

Viața nu e totul,

Ce privește omul

Nimeni nu știe,

Când va veni moartea.

Erika Keller Dragan:***

       Răs_Tălmăcire /ARS LONGA, VITA BREVIS

"sunt lacrimi ascunse şi mute ce nasc, sărută pământul şi mor neştiute"

îţi vei dezlega
timpul
de pieptul meu
amorţit de frigul din tine
printr-un salt de cuvânt
sub transparenţa
ochilor mei fără priviri
îţi vei despleti
rădăcinile
de fiecare nerv al meu
în pământul propriilor percepții
până aproape de umbra tulpinii
roasă de timp și gene.
eu doar o frunză îţi voi desprinde
din fălcile lumii
în secret, apoi
prin canalele văzduhului te voi chema
să - mi transformi durerea în liniști
până
la ultima mea răsuflare

ce mult mă plouă, copile...

Florin Tănăsescu: Erai frumoasă, erai și devreme acasă! Erai ...

                                                        

Cândva, mă consideram Narcis. Şi eram ofticat pe câte unii care te lăudau, îţi făceau curte, te ridicau în slăvi. Îţi scriau misive gen „Viitor de aur, ţara noastră are”.Mă consideram frumos, dar mai aveam o răfuială cu unul care scria „Între Dumnezeu şi neamul meu”. D-aia nu m-am aruncat atunci, ca închipuitul Narcis, în prima fântână.
Erai frumoasă, erai şi devreme acasă! Erai…
„Pământul pe care îl calc, văzduhul pe care îl respir”. Erai „Nimic pentru tine, totul pentru toţi!”. Eu, fraierul de-atunci, tot amânam să m-arunc în fântână. Nu bănuiam că de fapt ciuturile vor scoate, din fântânile tale, nămol. Eram visător.Erai frumoasă, erai şi devreme acasă! Erai…
Eu, naivul, nu ştiam ce va urma. Eu, ca orice Narcis al neamului ăsta – mândru de sine şi de tine – vedeam doar „Ameţitoare apă, ce limpede te clatini”.
Târziu am înţeles că trebuie să citesc „Biată ţară, ce limpede te duci”.
Erai frumoasă, erai şi devreme acasă! Erai…
Erai „la o margine de mare, unde valurile fac noduri albe. Erai cât istoria noastră”. Iar eu amânam s-o iau razna pe „câmpiile asire şi întunecata mare”, fiindcă începusem să am îndoieli când auzeam despre „istoria noastră”.
Eram dus pe gânduri. Fumam! Şi mă gândeam „la nişte idealuri şi mai frumoase”. Pentru tine, pentru mine. Fiindcă…
Erai frumoasă, erai şi devreme acasă! Erai…
Azi? Azi stau şi mă gândesc de nu cumva am trăit viaţa altcuiva într-o altă ţară. Acum, stau ca fraierul şi te aştept. Unde? Păi, habar n-am!
Doar că nu mai cred în vorbe. Şi mă-ndoiesc că „ginta nobilă latină şi-adună copiii ei”. Sunt departe de tine, departe şi tu de ei. N-au casă, n-au masă. Şi nu prea au de gând să vină nici mai devreme, nici mai târziu, acasă!
Acasă, „pe-un picior de plai, pe-o gură rai”. Acum, mi-e teamă să zic: „Te-am aşteptat te-am aşteptat…
Fiindcă tot eu îmi zic: „Tu n-ai venit, tu n-ai venit!”.
Şi ce mulţi fraieri ca mine te-au iubit! Pe tine, „Ţara mea de visuri, ţara mea de dor”.
Erai frumoasă, erai şi devreme acasă! Erai…

(sursa: Ziarul Prahova)                                

Aurelius Belei: Răgaz

Întreb așa din nepricepere…
v-ați opri umbrelele și pașii
dacă ar ploua cu timp?
Cu clipe mirosind a primavară
plină ochi de iarbă fragedă
și belșug de zâmbete copilărești?
Cu secunde șăgalnice,
coborâte hăt din curcubeul
vreunei uitate iubiri arzând de vigoare,
de prin puterea uitată a adolescenței?
Ori cu momente de șoptită magie,
căutate de însăși îngerii fericirilor,
acele răgazuri, multe, mărunte, fierbinți,
ca roua nesilită a dimineții
ce se așează pe vise și pe stele?

Întreb pentru toți…
Ați deschide oare brațele și ochii
și gura și trupurile însetate de
vremurile când viața nu ne era înfrântă?
Ați îngenunchia bătrânețea cea fără prospețime
în fața unui asemenea prilej de a
vă inunda cu apa coborâtă drept talisman
împotriva încremenirii?
Ați aduna în buzunare și prin saci
ploaia cea nouă a răstimpului sufletesc?
Ați strânge în inimi tămâia fără de moarte a
darului roditor de timp nefolosit
îndesându-l până la refuz
în palme și cumva prin doruri perfecte?

Întreb pentru fiecare…
Am bea cu înghițituri mici savurând
intervalul dintre răsăritul euforiei de a ne ruga
și apusul mizerabil al necredințelor noastre?
Am risipi iarăși oare chiar și acest răgaz
bâjbâind după tandrețea zborului
ce ni se topește cu cer cu tot peste
ideile cele învechite și fără de anotimp?
Am sorbi picăturile acelea de timp nepurtat
răstălmăcind chiar însăși beautitudinea existenței
sau am bombăni din nou nefericiți
împotriva acelor lacrimi ce vor săpa în noi,
cu prilej de alinare cerească,
după lumină și viață,
căutându-ne temerile,
răscolindu-ne rosturile,
trezindu-ne dureros și aprig
minunea adevărului
de a fi acum și aici
din nou?

Nrlu Cazan: Renunț la tot ce vrei

        poezie                                      

Partajul între Da şi Nu
O regulă de mult prea mult bun simţ,
O parte eu şi trei părţi tu,
Atât te rog,să nu mă minţi.
Renunţ la tot ce îmi vei cere
Plec în exil şi clandestin
Chiar dacă n-am nici o avere
Şi-mi ceri partajul la Destin.
Împart cu tine tot ce vrei
Îţi dau şi viaţa,nu şi moartea,
Îţi cer în schimb doar ochii tăi
Ca să-mi împodobească cartea.
Ţi-am dat şi-îţi dau iubirea toată,
Nu-o să-ţi mai cer nimic în schimb
Mi-ajung doi ochi frumoşi de fată
Şi-îţi dau ce-îmi ceri cât mai am timp.
Ţi-am dat de mult inima mea
Cu ce în ea în timp am strâns
Doar sufletul nu ţi-l pot da
Că e prea plin de atâta plâns.
Partaju' acesta absolut
Poate ţi se pare cumplit
Dar să nu-mi ceri ce m-a durut,
Nici clipele când m-ai iubit.
Pe două drumuri paralele
Un Da şi Nu nedumeriţi
Să împărţim totul în tăcere
Ca doi nefericiţi iubiţi.
Îmbrăţișaţi ca doi amanţi
Partajul între Nu şi Da,
Ca maror ne vor fi giranţi
Doar viaţa mea şi viaţa ta.
Pe fila cărţii azi am scris
Partajul între Eu şi Tu,
Un Da şi Nu ce şi-au promis
Să nu îşi vândă sufletul.
Eu veşnic voi rămâne aşa
Un Da oricât eşti de departe,
Iar ochii tăi rămân pictaţi
Aici la mine în semn de carte.

                                                              

Teodor Morar: Despre iubire nu se scrie

Se cântă
Despre păsări se zboară
Despre apă se curge
Despre iubire nu se scrie
Iubirea necondiționată are o singură condiție
Să iubești...

Nu știi tu cât adevăr
Am lăsat la o răscruce
Cât păcat mai stă în măr
Câte ceruri într- o cruce.

Nu știi tu de unde vine
Întrebarea fără glas
Cât din Dumnezeu rămâne
Sub tăcerea unui pas.

Nu știi tu cât cer am pus
Într- o nu știu ce icoană
Din iubire eu m- am dus
Într-o nu știi care rană.

Camelia Boț: Vlăstar de salcâm

Am așezat în grinda
sufletului meu,
un vlăstar
din salcâmul înflorit,
florile-i albe
doru-aprins să mi-l cuprindă
și-ntre petalele-i albe
ușor să-l stingă,
în noaptea mută
să se legene-n
parfumu-i divin
precum un trubadur...
din frunzele-i fragede,
să-mi picure peste
rănile iubirii,
seva renașterii...

Vlăstar de sălcâm în grindă
Leac pentru inima suferindă...

                                                                                               

Petruța Niță: Când mă gândesc la tine

(și de-ar fi fost să nu fie aşa

m-am gândit să-ţi spun o minciună)

... că noi la un moment dat

am fost două comete

care se năpusteau prin spaţiul vast

orbitele noastre tot încercau

să ne aducă împreună

ne-am luptat cu o atracţie irezistibilă

(știind prea bine că era inutil să luptăm)

în distanța dintre ceea ce era

imposibil și improbabil

ştiam că e dragoste

dar am zburat prea aproape de soare

aripile noastre au luat foc

am ars

mai strălucitor decât soarele

mai arzător decât iadul

incendiile noastre individuale

(prea luminoase pentru a se contopi)

ne-au despărțit

totul a ars în urma noastră

stelele au căzut din stele

iar cerul s-a prăvălit peste potop

ne-am separat unul de altul

și implacabil pentru totdeauna

ne-am stins

atât a durat eternitatea

Nicolae Nistor: Amurguri insolite...

deseori cade amurgul din mine

încerc să-l ating

ca un copil care

aleargă după zmeie

îmi număr zilele

care au soarele împărțit

între iubire și ură

suntem doi care se ceartă

simbioți ajunși la un armistițiu

care dorm prin rotație să mă apere!

Paulin Octavian Boldiș: Portret de scriitor

                                         

S-a născut la Oradea în 1970. A studiat la Liceul E. Gojdu. A absolvit Universitatea Tehnică din Timișoara în 1995. Lucrează ca inginer mecanic, specializat în proiectarea proceselor industriale și tehnologice precum și programarea sistemelor CNC (prelucrare asistată de calculator).
Literatura și mai ales poezia i-au fost întotdeauna zone de interes special, scriind poezii încă de tânăr, dar a decis să publice  destul de târziu, în 2020, când a debutat cu o carte de poezii intitulată Cântec șoptit unei zâne și lansată la la librăria Cărturești, din Lotus Oradea.

Au mai urmat, în anul 2021, alte două volume de versuri cu titlurile:Peronul unei iluzii și Magnetica.
Poeziile incluse în aceste volume oferă o perspectivă originală asupra realității, așa cum este ea receptată de omul contemporan, animat de idealuri și sentimente complexe, descrise într-un limbaj poetic îmbinând cu succes două zone aparent ireconciliabile - sensibilitatea trăirii și
acuratețea inginerească! Rezultatul oferit publicului este o poezie despre frumusețe și dragoste, clară, logică și făcând apel la cultura și  cunoștințele științifice aflate la îndemâna unui cititor rafinat și, în același timp, o poezie diferită de celelalte producții literare de gen, aflate în acest moment pe piață.

                                        

Suflet de fân

În sinea mea, eu am rămas țăran,
deși îmi port laptop-ul în ghiozdan
și locuiesc de-o viață la oraș,
mă mai visez, în țarină, cosaș
lucrând de zor alături de ai lui,
nu ca aici în țara nimănui
prea plină de nimicuri care nu-s
decât minciuni ce ochiul l-au sedus...

Tânjesc să mă așez iar sub un pom,
să-mi scot merindea și, ca orice om,
'nainte de-a mânca, să mă închin
Celui ce-a-ntins deasupra cer senin
și-apoi, cu un cuțit, să tai mărunt
slănina, ceapa și să simt că sunt
părtaș nemărginirii, fiu etern,
în ciuda grabei veacului modern.

Încă mai cred că-n noi este un rost
și printre multe lucruri care-au fost,
am mai citit și eu câte ceva
înțelegând demult că litera
de fapt ascunde tainele de noi,
cei ce venim aici plângând și goi,
exact la fel cum o să și plecăm,
indiferent că între timp uităm...

Nu mai mănânc demult pe un ziar
și câteodată nu-s prea popular
spunând că nu empatizez deloc
cu cei ce cresc pisici și câini la bloc,
deși-nțeleg că-n suflet au un dor
și sunt țărani, precum strămoșii lor,
strigă în ei instinctul ancestral
de-a crește-n curtea ta un animal!

Un ultim cromozom neîmblânzit
de traiul rece și cosmopolit,
mai are amintiri încă de-atunci
când mai stăteau cu vitele, pe lunci...
cât despre mine, aș mai vrea, pe fân,
să dorm o noapte și să mai rămân
până târziu, sub stelele, biet cosaș
ce-a rătăcit o vreme prin oraș...

Praguri

Dacă zici că vrei
să mă cunoști mai bine,
te-aș invita la mine
să îți prezint
colecția mea de praguri,
știu,
unii colecționează cupe,
fanioane sau steaguri,
dar eu am aici
numai praguri,
de jos și de sus,
după cum ți-am mai spus.

Le-am așezat la-ntâmplare,
nu contează ordinea
sau cum am reușit să le-adun,
ci faptul că au ca numitor comun
fruntea mea...

Nu căuta, nu există
caiete de amintiri
sau oracole,
sunt doar câțiva stâlpi
și mai multe obstacole
care au apărut intempestiv
în calea goanei mele
după miracole...

Așa e,
nu m-am ales cu mare lucru,
n-am fost prea bun la adunat,
dar se pare că,
nu m-am priceput nici la risipit,
mă-ntreb
oare chiar am trăit,
când au trecut
atâtea zile din viață
și de ce port în ochi
tristețe și ceață?...

Investiţie în vis

Dacă vrei
ceva să-mi iei,
ia-mi tristețea
ce m-apasă,
fă-mă
să mă simt acasă
cănd în brațe
mă cuprinzi
şi acceptă
că mă doare
clipa mea
cea trecătoare,
reflectată în oglinzi...

Dacă ai
ceva să-mi dai,
dă-mi-te pe tine toată,
nu lăsa
nimic să poată
destrăma un paradis,

Dă-mi
iubirea ce te-animă
și rămâi
a mea sublimă
investiție în vis!

Vasile Dan Marchiș: Medalion literar

Vasile Dan Marchiș, director/fondator revista Sintagme codrene

(n. 3 decembrie 1966, Asuaju de Sus, Maramureş): A debutat în anul 2000, în ziarul Graiul Maramureşului. A publicat versuri în revistele Familia, Neuma, Argeș, Alba iulia Cultural, Vatra veche, Surâsul Bucovinei, Meridianul Cultural Românesc, Litere, Plumb, Mărturii culturale, Caligraf, Leviathan, Arte, Revista nouă, Helis, Sintagme literare, Boem@, Spații culturale, Arena literară, Extemporal liric, Nord literar ș.a. Vasile Dan Marchiș este fondatorul revistei Izvoare Codrene (tipărită până acum în 17 numere) și autorul a 6 volume de versuri. Membru al Ligii Scriitorilor din România din ianuarie 2020.

     Premii:

Premiul Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Maramureş (pentru volumul de debut în manuscris Microepistolele tristeții, la Festivalul Naţional de Literatură, Cicârlău, Maramureş, 2004)

Premiul cotidianului Informaţia zilei de Maramureş (pentru volumul Zodii contrafăcute, la Festivalul Național de Poezie de la Vişeu de Sus, 2009)

Diploma de excelenţă (pentru activitatea scriitoricească şi contribuţia la promovarea culturii şi spiritului românesc, acordată de Primăria oraşului Ulmeni, Maramureș, în anii 2015 și 2019)

     Prezențe în antologii:

Antologie - Poetica (alcătuită de scriitorul și traducătorul Christian W. Schenk, Cenaclul Poetic Schenk, Germania)

Anotimpul Iubirii (a Cenaclului Scriitorilor din Maramureș, alcătuită de Baki Ymeri)

O Antologie a Poeziei maramureșene de la poezia populară până în 2009 (realizată de Nicolae Scheianu)

Statornicie

Mai neobișnuită ca oricând
muza m-a abordat astfel :
”Azi plec în concediu unde n-am fost niciodată”
Am rămas uluit întrebându-mă:
”În ce loc de pe pământ n-a putut ajunge până astăzi muza?”
Știind parcă ce vreau să spun, muza a continuat:
”Mă duc în satul tău natal - Asuaju de Sus,
unde ai crescut și ți-ai petrecut unele perioade din viață.
Doar am trecut o dată pe acolo și chiar îmi place,
După cum ai spus și tu că e frumos...!
Dacă în timp voi putea confirma acest lucru,
am să rămân acolo pentru totdeauna”
Am întrebat-o surprins:
”Unde sau la cine vei sta tu acolo?”
Muza m-a copleșit cu răspunsul:
”Păi, n-ai spus tu că ai o casă în satul acela...?”
”Bine, bine, am continuat eu,
dar casa este acolo, iar eu locuiesc aici...
Și după ce am scris 5 volume de versuri datorită ție,
acum mă lași baltă!
În final muza mi-a răspuns:
”Ba din contră, dacă voi sta în casa ta,
fie aceasta ori unde
și indiferent de situație
vei avea întotdeauna la cine veni
și pentru cine ieși în lume

Meditație extremă

Într-o vreme pe când îmi controlam cu pixul
poziția și fizionomia adică scriam convins că
doar scrierea mea continuă
este virgula credibilă între mine
și unele lucruri fantastice,
mi-a bătut în ușa sufletului muza
motivând că pe perioada în care mi-a lipsit
a fost la Dumnezeu
pentru a prezenta scrierile mele
pentru care s-a temut că Tatăl Ceresc
va da cu ea și cu mine de pământ deoarece
am scris lucruri ireale
nu exact cum s-a făcut cerul
și pământul cu tot ce-i pe el,
dar Dumnezeu a motivat în fond și la urmei
că dacă nu sunt astrolog
nici istoric sau geograf
ori cercetător din alte domenii
ci scriitor,
am motiv scuzabil
să scriu basme chiar și despre el...

Ella Poenaru:Poezii

      

eu nu am venit noaptea la tine mergând pe ape
tu nu m-ai luat de mână să-mi spui talita kumi
sau
fie ție după voia ta
măcar o dată
eu nu ti-am spalat pașii trecuți
cu lacrimi de jale
tu nu mi-ai înviat nici măcar
un singur vis
dar uneori
când adormim singuri
cu fața la moarte
încă mai sperăm la un final fericit

***

   de cât timp e nevoie

să te îndrăgostești la modul absolut

de o persoană pe care o vezi pentru prima oară

genul ăla de senzație

care îți paralizează temporar sistemul muscular

îți dezlănțuie glandele excretoare

îți scurcicuitează sinapsele

și-ți răpește gândirea articulată

e uluitor cum se aliniază planetele

când cerul se decide să-ți dea lovitura de grație

pendulezi între nebunie pură și inspirație

de –acum nu mai poți scrie

vorbi

produce

decât poezie

e genial sentimentul acesta care îți răpește cuvântul

și te face să behăi inocent într-o bulă de săpun

în timp ce te simți ca un demiurg

conectat la energiile cosmice primordiale

(evident nu mai faci distincția între zi și noapte,

între viață și vis, între sinonim și opus)

simți că asiști simultan la facerea lumii

și la nașterea Afroditei din spumă

îți potrivești veșmântul de frunze al lui Adam

ca o cunună de lauri pe frunte

și adormi.

Studiile spun

că îți ia mai puțin de 10 secunde

să-ți faci definitiv

prima impresie despre cineva.

Ioan Alexandru: Pruncii mei

    restituiri    

Să pot scrie imne pentru tara
Ingenunchi in fiecare seară
La lumina lămpii de oloi
Am nevoie pruncii mei de voi

Să luam de dincolo putere
Suferințele intru-nviere
Cu răbdare-n lacrima să țes
Peste bruma noastră de cules

Nichita Stănescu: Ploaie în luna lui Marte

        poezie           

Ploua infernal,
şi noi ne iubeam prin mansarde.
Prin cerul ferestrei, oval,
norii curgeau în luna lui Marte.

Pereţii odaii erau
neliniştiţi, sub desene în cretă.
Sufletele noastre dansau
nevăzute-ntr-o lume concretă.

O să te plouă pe aripi, spuneai,
plouă cu globuri pe glob şi prin vreme.
Nu-i nimic, îţi spuneam, Lorelei,
mie-mi plouă zborul, cu pene.

Şi mă-nălţam. Şi nu mai stiam unde-mi
lăsasem în lume odaia.
Tu mă strigai din urmă: răspunde-mi, răspunde-mi,
cine-s mai frumoşi: oamenii?... ploaia?...

Ploua infernal, ploaie de tot nebunească,
şi noi ne iubeam prin mansarde.
N-aş mai fi vrut să se sfârşească
niciodată-acea lună-a lui Marte.

Traian Abruda: Zile devastatoare

parte din ziua de ieri prea puțin

folosită cu inimă vie trece cu toată

amărăciunea ei în ziua de azi

tot așa

parte din ziua de azi prea sublim

nefolosită va trece cu toată dulceața

ei în ziua de mâine - devastatoare -

și tot

așa se vor deschide-închide mereu

zilele noastre cu nume confuze

de parcă n-am ști că astăzi e soare

Ottilia Ardeleanu:***

                                       
azi îmi predică păsări
flori de corcoduși
lilieci
coarne de melci printre păpădii
scârțâitul unui leagăn vechi

o amintire înviorată

fluturele alb într-o mătase decentă
puii de vișin răspândiți prin vecini

vâlvătaia de sub ceaunul de gulaș
vântul împleticit în fumuri și mirosuri
zoomul unei fotografii totale

glasuri de copii
mașina de tăiat iarba
lumina plăpândă a candelelor
pe lespezi

drumul spre lumină
o dragoste în gând

Ana Urma:***

spune-mi că mâna
întoarce în glumă
uită de ochiul
fiindu-i un pumn
de nisip vis măsură

ceasornic cheiţa
şi întoarce
sub sticlă secunda
de poţi mă convinge
se-nvârte inegal

nopţi senzaţii
de gol în mersul
sus jos
numeşte absenţa
cu o sută de nume

potriveşte oricărui
din piept cu schija
luminii un rest
de aripa mirărilor
tale printre şi semne

stropii de ploaie
cifre printre
şi singur zboară
rotund printre
stivele ...mirării tale

Daniel Mariș: Singurătatea cea dulce

erai un galben plutind peste o casă veche
am rămas cu gura căscată pare
bizar să pleci
în fiecare zi
desculţ
aşteptând oamenii la biserică
atunci când plouă

mi-am zis că acolo trebuie să locuieşti
într-o casă galbenă
neştiută. în plină absenţă şi mângâiere
în plină disperare

până la urmă n-am mai rezistat
şi cuştile se loveau unele de altele
un semn că vântul există
cu blana lucioasă şi foarte frumoasă
inima ta
vietatea
în care apusul trăia ca în nişte mănuşi
să-şi consume frigul
cu umilinţă

dădea din picioare trecutul ca o mirodenie rară vrăjitorul din oz
îşi făcea un nod la batistă tu nu meriţi lumina
tu nu meriţi să te pierzi în ea era vreo şase dimineaţa şi tocmai se ridicaseră
podurile şi malurile şi prăpastia şi totuşi nimeni
să îmi arate unde eşti doar ecoul ce şchiopăta înadins ce să ştie
el despre singurătate

Daniel Luca, despre Florile iubirii, autor Doina Pană Chira

       cronică de Daniel Luca       

Volumul Florile iubirii (Editura Ecreator, Baia Mare, 2021) prilejuiește cititorului reîntâlnirea cu poezia Doinei Pană Chira, după debutul cu Furt de iubire.

O poezie gingașă, plină de culoare și iubire, în deplină consonanță cu natura. Or’ primăvara este anotimpul reînvierii naturii, al exploziei de culori, unde verdele predomină ca o împrospătare a vieții, a sufletului („Natura, explozie de verde / Verdele ne umple sufletele, / Primăvară!” – Lacul verde).

Primăvara poate fi atinsă, iar prin atingere omul se transformă („Primăvara era aici, / Era cu mine, era cu noi” – Primăvara) și în suflet i se cuibărește setea de iubire („Zâmbește femeie și roagă soarta / Să cheme iubirea și vântul de seară” – Femeia-n albastru, titlu ce trimite cu gândul la poezia Petronelei Apopei).
Iubirea trece pe nesimțite de la etapa platonică, de o delicatețe aparte („Sărutul, o pală de vânt / Adusă din ceruri / De îngeri cu aripi de-argint / Sărutul, o ploaie cu vise, / Pe umerii mei, prea fragili” – Sărutul) la cea a pasiunii dezlănțuite, fără restricții („În miez de noapte devin o leoaică, / O viperă poate c-așa-i femeia” – Lacrimi și dor), ca o confirmare a faptului că iubirea adevărată învăluie și sufletul și trupul („Mintea și trupul / Dansează împreună / Un vals nebun / Un vals al iubirii, / al împlinirii” – Valsul).
Cu orice risc, iubirea trebuie trăită în fiece clipă, pentru că timpul trece ireversibil, iar regretele vor fi tardive („În curând va fi prea târziu / În curând ... va fi un alt telefon, / O altă femeie, un alt prea târziu ...” – În curând).
Chiar dacă povestea de dragoste va lua sfârșit („Lacrimi și durere / Atât a mai rămas / Din plinul iubirii” – Iubirea pierdută), ea va hrăni amintirea și va face suportabilă singurătatea („Totuși sunt singură / În mijlocul iubirilor trăite. / Depărtarea se sprijină pe amintiri” – Totuși singură) și va netezi drumul speranței („Iubirile renasc în leagănul vântului” – Vântul).
Omul nu poate trăi cu adevărat fără iubire și o primește alături în calea sa, spre a se regăsi atât pe sine, cât și pe celălalt („Ne-am aflat ochi în ochi în nopți de dragoste / Ne-am aflat și ... ne-am pierdut!” – Ne-am aflat...), dar și spre a descoperi fericirea, îndelung așteptată („Îndrăgostiții plutesc în derivă / Deasupra propriei lor umbre, / Căutând fericirea ...” – Cer roșu).
Iubirea nu rămâne prizonieră între femeie și bărbat, ci se răsfrânge și asupra semenilor, înspre Dumnezeu („O poveste c-o iubire eternă / Față de aproapele tău, / Față de semenul tău / Față de Dumnezeu!” – Luntrea iubirii), viața însăși fiind iubire.
Poezia Doinei Pană Chira este simplă, uneori prea simplă (a se vedea Frunze dănțuind, Prietenia), alteori intervine diluția (precum în Primăvara ori Zâmbetul toamnei) ori se lasă pradă probabilității (Un gând: „Un gând poate fi apă vie / Un gând poate fi un fluture, o floare / Un gând poate fi o rază de soare”), însă își află cu ușurință drum spre sufletul cititorului.

Daniel Marian: Poezii

***               
am o pasăre
care se cheamă singură
pasiune astfel se cheamă
şi uneori se cheamă chiar cer

ea frământă cu aripile ei
singurul lucru neexplicat vreodată
dincolo de aripile ei şi
înlăuntrul în măduva deplină
a aripilor ei
în timp ce ea este compusă doar
din aripile ei

în rest un pic de cioc şi gângurit
cum să mai conteze după
aripile ei

vai aveam
şi eu cândva
aripile ei

***                 

...de când lumea
nu se mai construieşte
pe berze ci pe seringi
(nici măcar pe iubire şi ură)
ce frumos răsună
în centrele de vaccinare
suprema odă a fericirii
doar în casa celor simpli
pe covorul de iută creşte
iarba neţesălată
a înţelesului
de ocazie în loc de
bune practici elementare

nu-i aşa? să spună din vecini
coada de cimpanzeu

Daniel Luca:***

Umbra se soarbe

delicat

asortată cu o felie

de lămâie

fără zahăr

să-i simți gustul

buchetul

măduva.