Scrise în versuri cu măsură amplă, poeziile lui Nicolae Silade, din volumul miniepistole – Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2017 – sunt precedate de un cuvânt al autorului (intro-ducere), o provocare, de fapt, lansată cititorului, care, astfel, este atenționat că lăuntrul cărții nu e poezie. / nu e proză. nici filosofie nu-i. nici religie. este legea mea scrisă / pentru mine. cuvântul meu către mine însumi. singurătatea mea / dintâi. Și provocarea de care spuneam este accentuată retoric, în finalul acestor rânduri, ele însele (fragment de) poem: o poți tu înțelege? o poți tu îmbrăca? În subsidiar, ortografierea cu inițială mică a cuvintelor de la începutul fiecărui enunț poate fi decodată drept o propunere de a înțelege noua apariție editorială a poetului lugojean ca fragment, început demult, dintr-o sui-generis alchimie-maraton, prin care transformă aproape orice respirație, orice trăire, orice întâmplare cotidiană în poezie.
Scris într-un registru pendulând între grav și ludic, acest epistolar se deschide cu asumarea unei omenești incapacități de a cuprinde complexitatea vieții, cu suita ei de zădărnicii copleșitoare, drept care epistolierul se declară dezarmat: n-am învățat nimic din viața asta, iar volumul continuă ca o demonstrație a acestor aserțiuni inițiale.
Privind volumul în ansamblu, în plan stilistic, dacă, mai ales la început, textele sunt construite colocvial (discursul liric e impregnat de lexicul actual internațional – de like & share, spre exemplu) și nu par a urmări să surprindă prin expresivitate (în consecință, sinceritatea confesiunii este ceea ce răzbate, în primul rând, din carte), pe măsura avansării în carte însă, latura aceasta devine tot mai pregnantă, mai densă.
La nivelul conținutului, sunt aduse laolaltă realitatea cu aspirația, în aceeași notă de (auto)ironie (tocmai luasem premiul nobel și începuse să ningă), fiindcă propriul parcurs existențial este una dintre temele care-l preocupă pe poet, la evaluarea căruia și-l ia martor, de pildă, pe fiu – metaforă, poate, a cititorului (amintind, în acest sens, de poezia argheziană): ascultă-mă fiule ascultă-mă cu atenție și cu luare aminte ascultă-mă. Iar în „povestea” sinelui, creatorul se dezvăluie a fi asemenea tuturor din această categorie și, totuși, diferit de toți: dar de ce vă vorbesc despre mine când foarte bine aș putea / vorbi despre altul și altul și altul sau chiar despre tine frate.
În ce-l privește, liantul zbaterilor din care i se compune viețuirea în sau întru poezie se relevă a fi mereu dragostea (exprimată aici într-o mulțime de forme; mai mult, cum dragostea este omniprezentă în volumul lui Nicolae Silade, aceste miniepistole-confesiuni îi sunt, de fapt, un amplu imn), despre care, de asemenea, i se confesează unui alter ego, uneori simulând ludicul (hasta la vista baby hasta la vista îți spun din havana din cuba din / copacabana), dar, de cele mai multe ori, dând glas unei amărăciuni (temperate), încât textul liric al lui Nicolae Silade se desfășoară între litanie, resemnare / asumare și conștiința că nimic esențial nu se va schimba în universul la care are acces omul. Totodată, făcând referire la noua ordine pe care o instituie, mereu, dragostea în lume, poetul își etalează și perspectiva asupra timpului, iar ecourile eminesciene sunt recognoscibile (timpul devenise în întregime al nostru cu tot / trecutul lui cu tot prezentul și cu viitorul lui).
Tot în legătură cu dragostea, dar și cu aspirația spre perfecțiune, sunt decelabile în poezie și influențe ale unor mituri, de pildă, al androginului: dacă eu te privesc tot pe mine / mă văd ca-n oglindă născut după chipul și asemănarea ta, îndrăgostitul regăsindu-se și completându-se proiectat în celălalt, dar, concomitent, fiecare fiind și o proiecției a divinului, de vreme ce imploră, psalmic: lasă-mă doamne să văd să te văd așa cum mă vezi doamne.
Altădată, în ipostaza de psalmist, într-o invocație insolită, poetul se adresează transcendentului figurat ca o proiecție concentrică de ecrane pe care se derulează la nesfârșit aceeași scenă – fragment de theatrum mundi, de la care nu lipsește nimeni, doamnelor și domnilor în această minunată dimineață –, imaginea înglobând și transmițând un amestec neașteptat de nostalgie și neputință: și mai e nostalgia de care nu poți scăpa când se aprind luminile / când te îndrepți spre ieșire și ieși ca și cum ai ieși din tine însuți.
Fiind concepute epistolar, poeziile din volum presupun mereu existența câte unui interlocutor / destinatar (fiind și în ipostaza de argument al observațiilor pe care le împărtășește), între aceștia, poetul îl aduce, peste timp, și pe titanul literaturii engleze și universale, pe care, colocvial, îl invocă (mister shakespeare domnule will), reiterând, concomitent, neliniștile spiritului sensibil, contemplativ, gânditor, dintotdeauna, punându-și problemele preocupante pentru toți din tagma lui, căutând, spre exemplu, să-i găsim un răspuns lui a fi (a nu fi nu intră niciodată în calcul) și, mefient, întrebându-se (retoric): cine mai crede azi în poet cine mai crede azi în iubire.
În descendența postmodernismului, pe de altă parte, cotidianul, cu zonele lui de banalitate, ocupă atenția poetului, care caută (deliberat, de vreme ce se proclamă astfel) să-i eternizeze neprețuitele clipe. În felul acesta, o călătorie în Rusia, grădinița din spatele / județeanului, invitația spre a recita niște versuri într-un cămin de bătrâni, unde află (se convinge) încă o dată că e dragostea singura noastră avere, dar și imaginile anodine ale orașului contemporan ori înscrierea pe feisbuc sunt câteva dintre aspectele lumii contemporane pe care le trece în revistă poetul, care nu ratează mai nimic din interacțiunile lui cu societatea, nici propriul statut de om de litere și, deci, om de cuvânt, dar nici o seamă de evenimente ale vieții de zi cu zi, stop-cadre, flash-uri, pe care le transformă în pretext pentru poezie, de la o simplă întâlnire, la lidl, spre exemplu, și până la imaginea iconică a unei femei în vârstă, la umbra nucului bătrân într-o zi de vară la țară.
Elocventă, mai ales, pentru atmosfera lumii pe care o aduce în poezia sa este epistola a 24-a care cuprinde atâta tragism și atâta cinism, încât poate fi considerată summum-ul cărții unde, dialogând, de astă dată cu sine, poetul concluzionează: du-te și lasă lumea cum e dacă nu o poți face mai bună. Iar, în acest context, iubirea nu pare a fi decât interfața credinței, forma de manifestare a căutării divinului, din pântecul / mamei până-n pântecul pământului, cu promisiunea-constatare sau cu promisiunea / constatarea că nu voi înceta să te iubesc niciodată câtă vreme tu ești / însăși viața…
Partea a doua a cărții, Insert, începe cu un fel de rugăciune, un insolit Tatăl nostru, în care credinciosul mulțumește pentru această libertate de a gândi de a fi / de a spune și de facere și, în final, imploră, în aceeași manieră: arată-ne calea ta arată-ne împărăția ta arată-ni-te.
În cartea lui, prin urmare, Nicolae Silade pare tentat să abordeze cât mai mult din ceea ce constituie diversitatea preocupărilor, dar și a mentalităților omului contemporan, la aspectele menționate deja, adăugându-se, între altele, călătorii și interacțiuni în realitate și în gând ori în lumea virtuală, întâlniri cu trecutul prin vizite în spații care-i conservă vestigiile (intri apoi în cetate ca și cum ai intra într-o altă viață ca și cum ai intra / în alt timp, prilej de a contempla mii de ani adunați într-o clipă) sau doar imagini fulgurante (o ploaie la mare, un tablou al mulțimii revărsându-se în apă, o minunată seară de august, care îndeamnă la meditație, la viața de noapte din vechea cetate, și, în același timp, la cei care mâine vor trece pe-aici), dar și neliniști și așteptări fără nume, din care se poate alcătui o adevărată capsulă a timpului (supratema poeziei), pentru a-i ajuta pe urmașii de peste veacuri ori milenii să-și închipuie secvențe de trecut, chiar dacă acestea nu au nimic spectaculos. Au însă viață și, dând o piatră la o parte ori îndepărtând un val, ar putea să vadă sângele…
Urmărind neîncetat, așadar, meandrele timpului în care trăiește, neobositul iubitor al vieții află că mult călătorește omul prin sufletul său dar mult mai mult sufletul și încă / mai mult și mai departe gândul. Călătoria, aventura cunoașterii sunt, de altfel, pentru poet prilej de a se cufunda în sine, de a medita îndelung la lumea lui lăuntrică, dar și la condiția omului: nu dramatică, dimpotrivă: norocoasă, fiindcă omului i s-a făcut un dar neprețuit, și anume șansa de a reconfigura lumea, de a evalua nu doar ce a fost, ce este, ci, mai ales, ce ar putea fi (cu ochii închiși poți vedea mult mai bine), ceea ce permite chiar un refresh vizual, fiindcă sunt lucruri // care se văd cu ochii și sunt lucruri care se văd cu inima.
Cea de-a treia parte a cărții, ca și precedentele, se remarcă prin surprinderea aceleiași autenticități a trăirii și, concomitent, a dezvăluirii acesteia ori doar a schițării, în mare, a ceea ce observă într-un neobișnuit jurnal, fără să aibă sentimentul unicității, asumându-și doar statutul de parte a unui întreg (omenirea).
Peste toate însă, poezia lui Nicolae Silade cuprinde o tristețe nesfârșită, venind dintr-un dor, paradoxal, de ceva netrăit, dintr-o aspirație despre care pare sigur că nu se va împlini vreodată. Este un sentiment recurent în carte, dedus dintr-o perspectivă ontică, traumatizantă, însă numai dacă insul nu vrea să accepte că pereții destinului uman sunt insurmontabili și că orice râvnește, dincolo de ce poate oferi cotidianul, imediatul, fără să-l deprime, îi rămâne interzis, ca o magmă de care nu se poate apropia, oricât de mult ar admira-o, drept care, conchide: ferice de cel ce află împăcare în inima sa și liniștire pentru sufletul / său.
Și, în această continuă tranziție – sufletească – spre o împlinire iluzorie, pe care o conștientizează, se simte un pom roditor în pustie, dar și o oază în deșert sau o casă zidită pe stâncă, visând mereu la o viață nouă, pe propriul drum în propria viață.
Perspectiva lirică apolinică, traversând contemporaneitatea, dar și trecutul, aduce în prim-plan, de-a lungul cărții, dincolo de cele amintite, o diversitate de teme, deseori neașteptate (raportul dintre destin, educație și alunecarea spre dictatură, dintre geneză și apocalipsă, visul, inserția rețelelor de socializare – a facebook-ului – în existențele individuale etc., etc.), însă recurentă este preocuparea legată de timp, care trece prin el însuși fugărit de veșnicia frumuseții și de relația cu divinul, abordată psalmic, aproape de fiecare dată, printr-o litanie (ca în epistola cu numărul 46): doamne între cei care cred în tine și cei care nu te cred stau eu, iar atitudinea față de dumnezeire amintește, din nou, de argheziana pendulare între „credință și tăgadă”.
Coborându-se în sine, scoțându-și la suprafață amintirile, cel ce se confesează își exprimă gratitudinea pentru înaintași, deveniți rădăcinile lui, și concluzionează: deci să recapitulăm dar sub nici un motiv să nu capitulăm. Pe acest fundal de trăiri, cioranian, acceptă viețuirea ori, mai degrabă, o înțelege ca pe o formă de atenuare a morții: moartea se ispășește trăind.
Nici tema fericirii nu este, în context, eludată: ce înseamnă a fost odată ce înseamnă să fii fericit adică să fii / să fii mulțumit de ceea ce ai de ceea ce ești de ceea ce este, iar fericirea este paradisul pierdut, care argumentează tendința regresivă, vizibilă deseori în poemele lui Nicolae Silade.
O posibilă concluzie a rândurilor de față sunt chiar versurile ultimului poem din volum, o pledoarie împotriva înstrăinării de sine pe care, indirect, de-a lungul întregii cărți, poetul caută să o atenueze: „când te trezești să nu deschizi imediat telefonul laptopul postările / de pe facebook te întorc în trecut să nu-ți lași privirea peste litere / de revistă de carte ideile de acolo te vor duce departe departe de / tine când te trezești să nu faci nimic înainte de a-ți asculta bătăile // inimii înainte de a te gândi la gândurile tale să nu faci niciunul din lucrurile pe care lumea le face.
Mioara BAHNA
