De-ar lumina biet suflet spre călător pierdut ,
să-l poarte către sine, să-l regăsească-n gând,
ar fi o-ncununare a unui spațiu mut.
O cârtiță ghidată de liniște-n adânc,
mă poartă mai aproape, să-ți fac din lut veșmânt,
de-aș locui pe falii, ce se cuprind adânc ,
în formele de piatră, să șlefuiescă nud ,
neîmbrățișate urme, mă întunecă în gând,
iau truda subterană, devin un biet dinam,
și luminez în grotă, la suflet să-mi ajung,
de afară vine-un strigăt, de spaimă mă ascund,
pământul poartă-n sine, tot trupul ce-am avut.
*România
Când intri în țară, te lepezi de straie,
Te îmbracă glia cu neam strămoșesc
Țărâna ți-oferă opinci să alergi,
Cămașa-i o ie adusă din lanuri
Ițarii-s albi, din bumbacul scăldat
De lumină purtat,
Cingătoarea e lată, cu chipuri sculptate
Și-n cap pălăria-i împletită de-o fată.
Ești servit cu pâine și sare
Și spui repetând cu mult drag:
Bun găsit Românie!
Plecat-ați o vreme prin țări
Pentr-o pâine străină,
Veniți la părinții rămași
La poale de munte
Coboară-n spirale spre vale izvorul,
Ai sete și poftă de viață.
România te așteaptă.
*Întâi decembrie
Fără preaviz te-ai stins române
Cântându-ți glia neîntregită
Și fii smulși deplâng absența,
Îi leagă încă graiul.
Eroii adunați în cripte
Își cer ținutul,
De strajă să rămână.
Un curcubeu din trei culori
În bernă se coboară,
Un Antonescu care srigă:
"Ostași, vă ordon: treceți Prutul!"
Și l-au trecut cu gloanțe,
Sfârșind pe al lor ținut.
Înstrăinați și atârnați pe cruce,
La troițe jelim toți sfinții,
Pământul separat se stinge
Pe iile cu flori, mai curge sânge,
E sânge ce-am vărsat.
Ramâi cu bine, dragul meu Vieru,
Te port când îmi fac cruce,
Tiraspolul l-a încarcerat pe fratele Ilașcu,
Naționalistul revoltat,
Din țară, Păunescu îi recită ,
Românii-s internați în rugă,
Pe întâi decembrie strigăm :
Ardealul, Moldova și Țara Românească!
*Știri
O toamnă mă culege de pe stradă
și-n cale stau capele cenușii uitate,
străbat mulțimi de frunze pe alei,
mulți dilatați cu capetele grele plâng,
imagini cenușii date de aritmii.
În mijloc de hiene trupul urlă,
cu greu răzbesc
și cred că-s numai piele,
și-au însușit cumva și gândurile mele?
Am să navig pe șoapte
risipite-n pribegia iernii.
Eu oare-s vaccinat?
O targă zace goală, nemișcată,
într-un focar de strigăte întemnițate
cad leșinate.
Privesc în jur la paturi intubate,
mai e pițin și-am să respir
măsurile de siguranță date,
la radio se-aud doar știri,
despre vaccin.
*Se fac că plouă
Ușor toamna se acoperă cu frunze,
rămânem noi în tot acest decor de foșnet
pe banca de rezervă, la marginea aleii
se pregătește de maraton zăpada,
ne vom grăbi să închidem nepăsarea-n casă,
pe-alocuri privitori ascunși după perdele
mai spionează gesturile mele când te cuprind,
și-n toată febra asta pasageră, se fac că plouă
gândurile mele.
*O carte decedată
I
Ziua în care Dumnezeu a rămas insolvent
A fost atunci când am cerut cărți și-am primit caiete,
Sper că nu are de gând să mă-nscrie la școala lui supremă,
Încă sunt absolvent prin grădina eternă.
Apuc să-i scriu, și scriu așa din toate, câte dorințe adunate,
Ultima pagină o închei prin rugă să îi ajungă
El și-așa duce-n spate destule neîmpliniri.
II
Tu femeie, copilul din pântecul tipografiei
nu este metaforă,
Nici la îndemâna avortului la care ești predispusă,
N-ai dreptul să împlinești o biată carte
Pentru că nu te-ai protejat de lectură,
Ești datoare să o mângâi, citești, să o visezi,
Tu, femeie ai rămas grea dintr-o dată, ai dăruit doar o carte
Poleită cu aur să placă vederii, nu creierului.
III
Dumnezeu, femeie, gânduri, conștiința o pătrunde,
Căutând cuprinsul cărții, cad și timpul e-n zadar,
Forma statică rămăne, neîmplinită de concept,
Sufletul lipsind din forma tipărită de dorințe,
Ceatorul fuge-n lume, nu‐și mai vede niciun rost,
A creea e o minune, conștiința e în regres.
IV
O carte scrisă mâine, cuprinsă în foi de aur,
Nu poate prinde viață în inimile stinse,
Toți cititorii pleacă, șoptind în dezacord,
Valoarea este dată de conținut, nu foi suflate-n aur,
Să naști este minune, un titlu poate crește de are și folos,
Nu scrie doar de-a scrie ceva lipsit de sens,
Un manuscris se naște, o carte decedată.
Am pus punct. Și am luat-o de la capăt.
(reeducat în timpul ariei pătratului)
Se impune să tac, o nouă tipologie a unui sistem pedagogic actual, unde cuvintele nu își mai au
rostul. Tăcerea începe să devină în cădere zgomot, să urle înlăuntru, să devină un animal
dezrădăcinat, smuls de la solul lui și îngropat în fâșia neuronală. Un animal neimaginabil, simțit
dealungul oaselor, hămesit, alungat să consume din interior toată suflarea.
Nici să scriu nu-mi mai arde, scrisul acutizează rănile, frământă și înverșunează Apariția. Apariția
este o formă de viață, o creație imaginată într-un timp îndelung, aproximat pe luni, conceput cu
suflet. De la o vârstă, Apariția se dezice de principiile creatorului, fiind stârnită de curiozitatea
firească, neascultând de sfaturi protectoare, ivite din interes pur parental.
Apar probleme confuze, știința exactă a binelui se pare că este răstignită. Altă filosofie se impune
celui ce precede acestui concept dogmatic expus. Binele se pare că ajunge dușman al clasei
sangvine, și o botniță în cele din urmă se impune a fi purtată ca o necessitate. Tac!
Apariția umblă cum dorește, rănind speranțele îndureratului ce-și plimbă cu mândrie, încă trupul pe
raza unui cerc de soare ce străluce. Gândul umblă neacceptând situația și inima trage ca un clopot,
permițând intrarea în preagonie.
Câte se pot întâmpla în tot acest timp halucinant, și câte rele se pot intersecta cu Apariția?
Mai avem vreo regulă de acordare a măsurii? Înainte acordai pe nota La, o frecvență Dumnezeiască
a undelor interpuse. Azi se cântă în dezacordul părintelui(se impune" la tăcere"). Sub deviza" facem
cum ne taie capul”,apar anomalii. Anarhia și intoleranța sfaturilor, devin covârșitoare. Pe semne că
noi, am trăit degeaba și sfaturile sunt uzanțe învechite. Binele dorit aproapelui, face rău, perturbă la
neliniști și ne înscriem in rândul celor care aplică rele tratamente minorilor, fiind încriminați de
lege, dând putere deplină de abnegație și exemplu negativ în societate.
Mă adun din lacrimile prelinse până la malul modernismului, apun pe incapacitate târând strigătele,
poposind la următoarea stație. Aici sunt străin, nimeni nu mă cunoaște, nici eu.
-Eu mai am nume? Strig.
-Și ce cauți aici, te-ai rătăcit? Aici nu locuiește niciun nume.
Nici nu știu când am devenit absent, puteam umbla dintr-un nimeni în alt nimeni, fără să ne
cunoaștem. Operat pe conștiință, am pierdut toată rațiunea odată cu numele.
Apariția face ce vrea, unde vrea, când vrea...
Am pus punct. Și-am luat-o de la capăt.
Tac într-o cămașă de forță transparentă, transformat într-un nimeni care nu vede, nu aude, nu
vorbește, nu simte...
Sunt la un capăt distanță, un fir înnodat, amputat, se întrevede a finaliza creația prin continuarea
lucrului cu o andrea strâmbă, până la finalizarea ghemului, nu a scopului, căci în definitiv mergem
pe unde apucăm fără a mai avea un scop în viață.
Astăzi tăcerea este de aur. Și tac și timpul tace.
Am fost educat să aflu raza unui cerc, cunoscând circumferința acestuia, acum mă reeduc în timpul
ariei pătratului. Care este latura la pătrat?
Oare cum o fi?
Am aflat, dau din colț în colț și-mi devine capul pătrat.
Am trait s-o aflu și pe asta!
Tac să nu urlu și cred că, generația alege să ajungă o degenerație.
M-așez la masa ceasului, la fix
Umerii sunt grei de durere, libertarea constă în despovărare, dar nu e ușor, nimeni nu participă să
întindă o mână de ajutor. Toți vin la chermeze la lucruri ușoare și dăruire,” canci”. Cine să pună
umărul la greu? Evident nimeni!
Degeaba încerci să-mi spui că, sunt departe de metafizica ta, ca și cum, tu ai altă apartenență
filosofică, când noaptea stele ne privesc și-s toate cele, le vorbesc, văd norii cum se-ntind precum
perdele și le ascund când zorii ne trezesc. Acelaș soare îmbujorat ne luminează trupul, ne mai topim
e adevărat, dar ne răcim c-o bere.
Doar jos pe-acest pământ lăsat să umble printre stele, eu mai răzbat, cu ochi deschiși, constat mereu
o altă lume purtându-și urmele-n secunde, apar- dispar, mereu sunt singur. M-așez la masa ceasului
la fix, cum cavaler la masa cea rotundă, trag sabia din teacă, e-atât de grea să nu clintească ora, o
izolez de restul și aștept să văd, mai mișcă timpul oare?
Am nevoie de somn, poate cineva să facă o donație, unul care a dormit prea mult și-l doare capul.
Să iau somnul lui moș Ene, să-l vâr în cap și-apoi regenerat să fac de-apururi pândă. Am nevoie de
ore, așa că stau planton pe toate cele schimburi.
Constat că, iar sunt singur, singur în demența asta, închis în craniu. Vreau să ies!
Apoi dragule, spune Dumnezeu: hotărăște-te! Izolat în tine poți atinge nemurirea, altfel te
contaminezi de restul muritorilor, îți va fi dat un timp limitat al trăirii, inima când va sta, vei urma,
alte inimi ce te vor continua, dar tu, tu nu vei fi, vei deveni secunde animate pe alte trupuri date.
ITOAFĂ ADRIAN GEORGE
Domiciliul: CONSTANȚA,
STR.ZEFIRULUI, NR.15, BL.OB5, AP.1.
Data nașterii:19.11.1971
Tel.0767611093
E-mail: itoafaadrian@gmail.com
Scrieri personale, publicate:
IMENSITATEA NECUNOAȘTERII
CĂLĂTORIND LA LIMITA IMPOSIBILULUI
ITOAFĂ CUVÂNTĂ
OMAGIU NIPON
INTRÂND ÎN CUPRINS
ANTOLOGII LITERARE:
-- ANTOLOGIE DE LITERATURĂ CONTEMPORANĂ- AUTORI ROMÂNI DE
PRETUTINDENI,CANADA;
- ANTOLOGIE, NE SCIRU DIN CER POEȚII.
-ANTOLOGIE, LUMINILE COPILĂRIEI.
-ANTOLOGIE, FESTIVALUL INTERNAȚIONAL AL AFORISMULUI, ediția a V-a, Tecuci
2021
Apariții in revistele literare:
-eCREATOR
-CONFLUENȚE LITERARE;
- THYMES;
-LEVIATHAN
-CONVORBIRI LITERAR- ARTISTICE
-EXTEMPORAL LIRIC
- ZBOR SPRE ÎNĂLȚIMI
- SINTAGME CODRENE
-MERIDIANUL CULTURAL ROMÂNESC
-POEZII PENTRU SUFLETUL MEU- World poets association Filiala Canada.
-PARNAS XXI
Grupuri literare în care postez periodic:
-FRIENDS FOR UNIUNEA SCRIITORILOR- FILIALA BACĂU
-ATELIER MONITORUL DE POEZIE
-WORLD POETS ASSOCIATION, FILIALA CANADA
-CENACLUL eCREATOR
-ZBOR SPRE ÎNĂLȚIMI
-EMINESCU ȘI NAȚIA
- ETEMPORAL LIRIG
-LIGA SCRIITORILOR DOBROGENI
-PREMIO LITTERARIO INTERNZIONALE CORONA
- DIASPORA CULTURALĂ ROMÂNEASCĂ
-ROMEO ȘI JULIETA LA MIZIL
În camera stiloului gol
Zugrăvesc camera stiloului gol,
amestecând neconținutul,
o muncă destul de elaborioasă
și peste tot cuprinsul, pipăi idei.
Absolvind etapa incipientă, devenită
valoare prin urmare, un fenomen
nedefinit, licențiat la facultatea gândurilor,
nasc concluzii.
Mi-e dat să rămân imprimat pe un alb,
un alt alb viciat de apariție, dispărut fără
preget, în camera stiloului gol,
nu am spor.
Biet suflet
De-ar lumina biet suflet spre călător pierdut ,
să-l poarte către sine, să-l regăsească-n gând,
ar fi o-ncununare a unui spațiu mut.
O cârtiță ghidată de liniște-n adânc,
mă poartă mai aproape, să-ți fac din lut veșmânt,
de-aș locui pe falii, ce se cuprind adânc ,
în formele de piatră, să șlefuiescă nud ,
neîmbrățișate urme, mă întunecă în gând,
iau truda subterană, devin un biet dinam,
și luminez în grotă, la suflet să-mi ajung,
de afară vine-un strigăt, de spaimă mă ascund,
pământul poartă-n sine, tot trupul ce-am avut.
România
Când intri în țară, te lepezi de straie,
Te îmbracă glia cu neam strămoșesc
Țărâna ți-oferă opinci să alergi,
Cămașa-i o ie adusă din lanuri
Ițarii-s albi, din bumbacul scăldat
De lumină purtat,
Cingătoarea e lată, cu chipuri sculptate
Și-n cap pălăria-i împletită de-o fată.
Ești servit cu pâine și sare
Și spui repetând cu mult drag:
Bun găsit Românie!
Plecat-ați o vreme prin țări
Pentr-o pâine străină,
Veniți la părinții rămași
La poale de munte,
Coboară-n spirale spre vale izvorul,
Ai sete și poftă de viață.
România te așteaptă.
Întâi decembrie
Fără preaviz te-ai stins române
Cântându-ți glia neîntregită
Și fii smulși deplâng absența,
Îi leagă încă graiul.
Eroii adunați în cripte
Își cer ținutul,
De strajă să rămână.
Un curcubeu din trei culori
În bernă se coboară,
Un Antonescu care srigă:
"Ostași, vă ordon: treceți Prutul!"
Și l-au trecut cu gloanțe,
Sfârșind pe al lor ținut.
Înstrăinați și atârnați pe cruce,
La troițe jelim toți sfinții,
Pământul separat se stinge
Pe iile cu flori, mai curge sânge,
E sânge ce-am vărsat.
Ramâi cu bine, dragul meu Vieru,
Te port când îmi fac cruce,
Tiraspolul l-a încarcerat pe fratele Ilașcu,
Naționalistul revoltat,
Din țară, Păunescu îi recită ,
Românii-s internați în rugă,
Pe întâi decembrie strigăm :
Ardealul, Moldova și Țara Românească!
Știri
O toamnă mă culege de pe stradă
și-n cale stau capele cenușii uitate,
străbat mulțimi de frunze pe alei,
mulți dilatați cu capetele grele plâng,
imagini cenușii date de aritmii.
În mijloc de hiene trupul urlă,
cu greu răzbesc
și cred că-s numai piele,
și-au însușit cumva și gândurile mele?
Am să navig pe șoapte
risipite-n pribegia iernii.
Eu oare-s vaccinat?
O targă zace goală, nemișcată,
într-un focar de strigăte întemnițate
cad leșinate.
Privesc în jur la paturi intubate,
mai e pițin și-am să respir
măsurile de siguranță date,
la radio se-aud doar știri,
despre vaccin.
Se fac că plouă
Ușor toamna se acoperă cu frunze,
rămânem noi în tot acest decor de foșnet
pe banca de rezervă, la marginea aleii
se pregătește de maraton zăpada,
ne vom grăbi să închidem nepăsarea-n casă,
pe-alocuri privitori ascunși după perdele
mai spionează gesturile mele când te cuprind,
și-n toată febra asta pasageră, se fac că plouă
gândurile mele.
O carte decedată
I
Ziua în care Dumnezeu a rămas insolvent
A fost atunci când am cerut cărți și-am primit caiete,
Sper că nu are de gând să mă-nscrie la școala lui supremă,
Încă sunt absolvent prin grădina eternă.
Apuc să-i scriu, și scriu așa din toate, câte dorințe adunate,
Ultima pagină o închei prin rugă să îi ajungă
El și-așa duce-n spate destule neîmpliniri.
II
Tu femeie, copilul din pântecul tipografiei
nu este metaforă,
Nici la îndemâna avortului la care ești predispusă,
N-ai dreptul să împlinești o biată carte
Pentru că nu te-ai protejat de lectură,
Ești datoare să o mângâi, citești, să o visezi,
Tu, femeie ai rămas grea dintr-o dată, ai dăruit doar o carte
Poleită cu aur să placă vederii, nu creierului.
III
Dumnezeu, femeie, gânduri, conștiința o pătrunde,
Căutând cuprinsul cărții, cad și timpul e-n zadar,
Forma statică rămăne, neîmplinită de concept,
Sufletul lipsind din forma tipărită de dorințe,
Ceatorul fuge-n lume, nu‐și mai vede niciun rost,
A creea e o minune, conștiința e în regres.
IV
O carte scrisă mâine, cuprinsă în foi de aur,
Nu poate prinde viață în inimile stinse,
Toți cititorii pleacă, șoptind în dezacord,
Valoarea este dată de conținut, nu foi suflate-n aur,
Să naști este minune, un titlu poate crește de are și folos,
Nu scrie doar de-a scrie ceva lipsit de sens,
Un manuscris se naște, o carte decedată.
Am pus punct. Și am luat-o de la capăt.
(reeducat în timpul ariei pătratului)
Se impune să tac, o nouă tipologie a unui sistem pedagogic actual, unde cuvintele nu își mai au
rostul. Tăcerea începe să devină în cădere zgomot, să urle înlăuntru, să devină un animal
dezrădăcinat, smuls de la solul lui și îngropat în fâșia neuronală. Un animal neimaginabil, simțit
dealungul oaselor, hămesit, alungat să consume din interior toată suflarea.
Nici să scriu nu-mi mai arde, scrisul acutizează rănile, frământă și înverșunează Apariția. Apariția
este o formă de viață, o creație imaginată într-un timp îndelung, aproximat pe luni, conceput cu
suflet. De la o vârstă, Apariția se dezice de principiile creatorului, fiind stârnită de curiozitatea
firească, neascultând de sfaturi protectoare, ivite din interes pur parental.
Apar probleme confuze, știința exactă a binelui se pare că este răstignită. Altă filosofie se impune
celui ce precede acestui concept dogmatic expus. Binele se pare că ajunge dușman al clasei
sangvine, și o botniță în cele din urmă se impune a fi purtată ca o necessitate. Tac!
Apariția umblă cum dorește, rănind speranțele îndureratului ce-și plimbă cu mândrie, încă trupul pe
raza unui cerc de soare ce străluce. Gândul umblă neacceptând situația și inima trage ca un clopot,
permițând intrarea în preagonie.
Câte se pot întâmpla în tot acest timp halucinant, și câte rele se pot intersecta cu Apariția?
Mai avem vreo regulă de acordare a măsurii? Înainte acordai pe nota La, o frecvență Dumnezeiască
a undelor interpuse. Azi se cântă în dezacordul părintelui(se impune" la tăcere"). Sub deviza" facem
cum ne taie capul”,apar anomalii. Anarhia și intoleranța sfaturilor, devin covârșitoare. Pe semne că
noi, am trăit degeaba și sfaturile sunt uzanțe învechite. Binele dorit aproapelui, face rău, perturbă la
neliniști și ne înscriem in rândul celor care aplică rele tratamente minorilor, fiind încriminați de
lege, dând putere deplină de abnegație și exemplu negativ în societate.
Mă adun din lacrimile prelinse până la malul modernismului, apun pe incapacitate târând strigătele,
poposind la următoarea stație. Aici sunt străin, nimeni nu mă cunoaște, nici eu.
-Eu mai am nume? Strig.
-Și ce cauți aici, te-ai rătăcit? Aici nu locuiește niciun nume.
Nici nu știu când am devenit absent, puteam umbla dintr-un nimeni în alt nimeni, fără să ne
cunoaștem. Operat pe conștiință, am pierdut toată rațiunea odată cu numele.
Apariția face ce vrea, unde vrea, când vrea...
Am pus punct. Și-am luat-o de la capăt.
Tac într-o cămașă de forță transparentă, transformat într-un nimeni care nu vede, nu aude, nu
vorbește, nu simte...
Sunt la un capăt distanță, un fir înnodat, amputat, se întrevede a finaliza creația prin continuarea
lucrului cu o andrea strâmbă, până la finalizarea ghemului, nu a scopului, căci în definitiv mergem
pe unde apucăm fără a mai avea un scop în viață.
Astăzi tăcerea este de aur. Și tac și timpul tace.
Am fost educat să aflu raza unui cerc, cunoscând circumferința acestuia, acum mă reeduc în timpul
ariei pătratului. Care este latura la pătrat?
Oare cum o fi?
Am aflat, dau din colț în colț și-mi devine capul pătrat.
Am trait s-o aflu și pe asta!
Tac să nu urlu și cred că, generația alege să ajungă o degenerație.
M-așez la masa ceasului, la fix
Umerii sunt grei de durere, libertarea constă în despovărare, dar nu e ușor, nimeni nu participă să
întindă o mână de ajutor. Toți vin la chermeze la lucruri ușoare și dăruire,” canci”. Cine să pună
umărul la greu? Evident nimeni!
Degeaba încerci să-mi spui că, sunt departe de metafizica ta, ca și cum, tu ai altă apartenență
filosofică, când noaptea stele ne privesc și-s toate cele, le vorbesc, văd norii cum se-ntind precum
perdele și le ascund când zorii ne trezesc. Acelaș soare îmbujorat ne luminează trupul, ne mai topim
e adevărat, dar ne răcim c-o bere.
Doar jos pe-acest pământ lăsat să umble printre stele, eu mai răzbat, cu ochi deschiși, constat mereu
o altă lume purtându-și urmele-n secunde, apar- dispar, mereu sunt singur. M-așez la masa ceasului
la fix, cum cavaler la masa cea rotundă, trag sabia din teacă, e-atât de grea să nu clintească ora, o
izolez de restul și aștept să văd, mai mișcă timpul oare?
Am nevoie de somn, poate cineva să facă o donație, unul care a dormit prea mult și-l doare capul.
Să iau somnul lui moș Ene, să-l vâr în cap și-apoi regenerat să fac de-apururi pândă. Am nevoie de
ore, așa că stau planton pe toate cele schimburi.
Constat că, iar sunt singur, singur în demența asta, închis în craniu. Vreau să ies!
Apoi dragule, spune Dumnezeu: hotărăște-te! Izolat în tine poți atinge nemurirea, altfel te
contaminezi de restul muritorilor, îți va fi dat un timp limitat al trăirii, inima când va sta, vei urma,
alte inimi ce te vor continua, dar tu, tu nu vei fi, vei deveni secunde animate pe alte trupuri date.
