Cronică la: Frunze sub un ștergător de parbriz, de Mioara Băluță
Mioara Băluță trăiește mult într-un mediu romantic. Ea nu se poate lipsi de lună, de ape, de copaci, nu poate vedea altfel decât libertatea de a simți și a trăi cele mai gingașe clipe și împrejurimi umane. Nu se împotrivește gravitației fiindcă este conștientă de echilibrul vital, de existența mărginirilor precum și a unui centru existențial. Conștientizează momelile lumești care par a fi hrană biblică, totodată riscă să ia în piept valurile în toată intensitatea lor, fiindcă libertatea de a fi se cucerește asiduu. În fond, viața este o balanță între bine și rău: “cineva a spus: totul trebuie/ cântărit. dacă vrei să mergi/ în direcția bună“. ‘‘Libertatea a rămas/ același cal de lemn/ ademenit cu jăratic“, căci “fiecare generație are propria troie“.
Poeta militează pentru libertate sub toate formele și corelațiile ei, purtând măreția sau stigmatul epocii în care îi este dat a trăi. Ea întocmește o reformă a timpului în care printre altele propune, simplu, “alegeți/ întotdeauna dragostea. copacilor voștri/ dați-le motive să înflorească“.
Tărâmul copilăriei este inubliabil. Pentru că viața însăși este “copilărie, trup, suflet/ și pietre să o poți simți“. Însă, pe măsură ce poezia pătrunde în sânge, ceea ce trăim odată cu ea și prin ea, nu ne mai aparține, “nu mai este existența noastră“.
Libertatea invocată perpetuu poate avea forme și simbolistici: “nemișcată și vie statuie/ a libertății./ vântul își trece limba/ peste pielea ta.”.
Dominanta, lumea noastră “fără ieșire” aidoma creionului bont, este sentimentul pierderii, al vieții netrăite.
Poate că nu degeaba viața este un copil prin care trece părintele său, întremându-i fragilitatea. Poate nu în zadar copiii înseamnă libertate și surpriza neașteptată a zilei de mâine. Poate nu la întâmplare poeta se supune demonilor care nu vor să plece, iar gândurile, în plină revoltă, îi sunt greu de ținut în raniță: “adorm cu mâna sub cap./ cu pumnul strâns/ de parcă aș ține pe deget/ inelul unei grenade“. Gândurile sale devin obsesii despre viață și moarte, drum care pare că nu cunoaște nicio viteză rezonabilă, distanțele devin scurtături, timpul o ia razna, devenind micrometric: “am trecut prin viață repede/ și am ajuns atât de departe/ încât aproape că i-am prins din urmă/ pe cei morți.” Tandemul viață-moarte este un pendul fără oprire și dacă viața pare un fir de apă pe lângă setea oceanică omenească, moartea pretinde a fi o copilărie fără întoarcere. Poeta subtilizează neantul existențial, asemuindu-l fie unui zbor de răpitoare purtând în gheare o altă pasăre, fie unei avalanșe care într-o clipită poate sufoca orice suflare, dar atunci cândoamenii nu vor mai avea ce pierde, “natura va înțelege“. Sațietatea poetei stă în adevăr, setea îi va fi potolită doar cu apa adevărului!
Interlocutorii poetei sunt, uneori, cei care știu să nu aștepte ceva sau pe cineva, ori care știu să se împartă între ei sau între lucruri imposibile, dar adesea, poeta se împarte între eul și sinele său. Afirmă dezinvolt că: “omul de care mă lepăd e întotdeauna/ cel care sunt./ cel pe care îl las în urmă. cel pe care nu-l cunosc.” Alteori, absențele îi bătătoresc aleile către suflet, în schimb, “sunt zone în mine/ pe care și îngerii le ocolesc“, fapt care o determină pe autoare să facă un îndemn ]n favoarea acelora fără mângâiere sufletească: “lăsați-i pe cei triști să plângă./ poate au făcut totul/ și nu le-a ieșit nimic./ poate slăbiciunile lor/ abia acum își scriu istoria.“.
Chiar și sentimentul iubirii este de o fragilitate îngrijorătoare în poezia Mioarei Băluță, imaginați-vă o pânză de păianjen ruptă de stropii de ploaie, o ramură uscată smulsă de vânt, o simplă adiere care îndoaie, unul spre celălalt, două paie rămase pe câmp.
Poezia Mioarei este îmbibată în tristețe, contaminată de o puternică delicatețe chiar într-un context al durei singurătăți, al lipsurilor și al absențelor, al unor frici ori al foamei de a fi. Reacția ei este evident, a omului care nu poate să facă nimic din ceea ce nu-i este dat, altfel că “dacă nu poți să vezi sânge/ nu tăia./ dacă nu cunoști/ nu atinge.“. Dar, cum tot ea își redresează curajul, se resemnează printr-o logică personal privind nedreptățile care alcătuiesc orice fericire. Aidoma pomului fructifer, splendid în înflorirea primăvăratică, savuros în coacere și căderea fructelor văzută ca o nedreptate a fericirii de a rodi. În toate aceste frumuseți, bucurii și chiar fericiri, poeta vede un destin tragic, zbuciumat, ruina care îi urmează, noroiul în care se afundă.
Poezia Mioarei Băluță are destulă tristețe gingașă care îți dă senzația aceea de topire a primilor fulgi pe gene. Sau te trimite în levitație, într-o plutire, într-o risipire trupească dibace precum o fâșie de fum. Ai senzația de transparență a sufletului autoarei, iar versurile se presimt ca o voce auzită în miezul gândului. Poeta se imaginează fără trup, îmbrăcată și dichisită doar cu obiectele care ar putea înfățișa o femeie frumoasă, de pildă eșarfa, parfumul care o caracterizează, tocurile, doar tocurile pantofilor, mărunțișul din buzunare, își desenează în cuvinte o schiță a propriului eu. Se simte cum trece prin ramuri, ierburi, frunze, ca o boare. Trup volatilizat, obiecte care par să-l fi îmbrăcat măcar o dată! Ce delicat ne introduce poeta în trecerea finală, dar până una alta, conchide că “mai avem tot timpul din lume/ să zâmbim din mijlocul rănilor noastre/ ca niște bețe de chibrit/ consummate.“.
“Câtă poezie cântărește viața noastră/ numai noi știm!“, iată unitatea de măsură pentru sensul vieții cu care poeta trece de fiecare dată realitatea, alături de răbdare, amintiri, experiențe, dureri, schimbări, oboseală, reveniri etc. Poate că de aceea poeta mărturisește că “uneori tot ce numesc poezie/ devine înfricoșător.“.
Într-adevăr, Mioara Băluță are o inimă de poet cât o corabie în care ne putem urca oricând să balansăm pe valuri albastre care să ne conducă la comorile din versurile sale! Cuvintele sunt pânze albe în bătaia vântului!
Ottilia Ardeleanu, Năvodari, 15 dec 2021
