Poem comentat
În poemul ”La începutul serilor” se impune, de la început, prin titlu, sideralitatea, un principiu valoric de determinism cazuistic al gesticii umane, cu acea ființare simțită de poet în suprema liniște, în metafora versului : ”Dacă ridicai o mână, se făcea în arbori tăcere.” Căutarea lăuntricului cu imaginea alterității, prin simpla privire a partenerei, generează o rupere a fluxului temporalității, pe care o statuează nevremelnic poetul elegiilor ideatice, în versurile: ”Când mă priveai în ochi, împietrea o clipită/ din a timpului curgătoare putere.”.. Asistăm, în continuarea poemului lui Nichita Stănescu, la exercițiul de decantare a erosului existențial în temporal, tocmai pentru crearea cadrului de reflexie poetică asupra polivalenței astrale a iubirii și asupra universalității ontologice, a ființării în sublimări ale dragostei, în care își găsește un loc bine definit și regenerator, erosul: ”Simţeam că pot adormi, visând stele locuite./ Şi, numai dacă m-ar fi atins umbra ta foşnitoare,/ aş fi putut împinge nopţile-ncremenite/ ca pe-o elice-naintând, spre soare.” . Dar, cum totul este într-o ireversibilitate existențial- temporală, poetul se relaționează facil și la acel moment al perathosului în eros, la cel al disipării și finității iubirii, un moment inerențial, pe care îl sugerează cu o deosebită subtilitate tocmai la sfârșitul poemului său, în versurile: ”..Dar tot timpul suna ceva...ceva răsuna,/ un cântec de iarba cosită, de taciturne mări,/ în care inima de-atunci îşi revărsa/ meandrele pierdutelor candori.” Da. Este, acesta, ”La începutul serilor”, un poem care prin structura sa lirică și ideatică complexă confirmă, încă odată, faptul că Nichita Stănescu deținea în construcțiile sale poetice un control permanent asupra laturilor temporalității în geometriile infinite ale existențialului și a metafizicii Universalului. Deosebit!
