Pe zi ce trece, suntem mai uscați, mai livizi, mai morocănoși, mai aerieni, mai invidioși… O nemulțumire generală. Nu ne place cum arătăm, nu ne place cum suntem, nu ne-ajunge ce și cât avem, nu suportăm ce și cât au alții… Ne interesează doar exteriorul nostru și pentru a corecta ceea ce nu ne place la aspectul fizic, apelăm la toate mijloacele posibile pentru a „îmbunătăți” câte ceva. În acest sens medicina a evoluat foarte mult. Estetica medicală este o ramură modernă a medicinii, cu o arie foarte largă de dezvoltare în spațiu (pe întreg globul) și ca performanță științifică (descoperindu-se noi și noi metode de tratament și intervenții). Se efectuează operații estetice de o mare finețe, specialiștii bucurându-se de un palmares impresionant de „reușite”. Pacienții sunt mulțumiți de schimbările intervenite pe figura lor, vizibile și apreciate, sincer ori nu, de ceilalți.
Dorința de a fi mai frumoși la chip a ajuns la dimensiuni nebănuite. Printre multe proceduri de înfrumusețare, schimbare a ceea ce suntem se fac și multe implanturi extrem de dureroase, uneori cu efecte secundare pentru sănătate, și să nu mai punem la socoteală sumele uriașe de bani cheltuite în acest sens. Dar, nu contează – dorim cu orice preț să fim în trend, să facem ceea ce fac alții/altele, să arătăm mai bine, să fim cool; ne micșorăm nasul, ne mărim sânii și buzele, ne îngustăm stomacul… Nu trebuie să fim cu nimic mai prejos.
Din păcate, mult mai puțini ne gândim să privim în oglinda sufletului nostru. Să fie nepăsare, ignoranță ori este o cutumă să purcedem astfel doar atunci când ne pândește ori chiar ne apasă vreun necaz? E bine și atunci, însă minunat și mult plăcut ar fi Domnului dacă am încerca să ne cunoaștem mai bine și să încercăm să-L descoperim din vreme pe Dumnezeu. Doar astfel putem să aprindem lumina în interior și, cu siguranță vom fi mai frumoși și în exterior. Dacă suntem onești cu noi înșine, vom constata că ne simțim și mult mai bine, mult mai împăcați și în armonie cu noi.
Sunt multe metode prin care putem reuși acest lucru. Doar o sugestie ar fi să „plantăm un pom” în inima noastră. Nu ne costă niciun ban, dar este de mare preț pentru noi. Nu facem nicio investiție financiară, dar vom avea profit pe termen nelimitat. Este un capital investit de noi, pentru noi. Începem simplu, modest cu vlăstarul unui pom. Nu-i vom planta rădăcina la suprafață, astfel vânturile și intemperiile vieții vor spulbera repede țărâna din juru-i, și rămânând dezgolită, se va usca în scurt timp. Cu atenție sporită, rădăcina trebuie înfiptă adânc în lutul inimii, în țesuturile cele mai fine și cele mai profunde ale acesteia. Doar așa se va prinde repede și, dacă îl vom îngriji cum se cuvine, îl vom hrăni cu dragoste și-l vom uda în lumină va crește verde și va deveni din ce în ce mai puternic, supraviețuind indiferent de opreliștele vremurilor, de gândurile noastre urâte sau venite din afară. Ramurile sale vor fi împodobite de flori bine mirositoare, va înflori iar și iar și va păstra mereu seninul în noi. Și-n fiecare primăvară, prin altoire avem posibilitatea de a lega pe trunchiul arborelui noi ramuri - ale binelui și frumosului, ale bucuriei și armoniei, ale empatiei și iubirii, ale speranței și credinței... Astfel copacul nostru va deveni o adevărată livadă, frumoasă și rodnică, iar din belșugul recoltei sale putem oferi și altora. Aceasta să fie bucuria vieții noastre. Ne îmbogățim sufletește, însă această bogăție nu poate fi vândută și cumpărată la speculă. Prețul ei, noi îl stabilim, în funcție de gândurile, vorbele, faptele și atitudinile noastre. Iar contravaloarea obținută este bucuria fără margini. Binele făcut cuiva se întoarce de la altcineva.
Sădirea copacului în noi este cheia întâlnirii cu noi. Bun prilej de a de a da curs râului de lacrimi, deschizând ușa durerilor pentru a ieși din noi spre a ne bucura de comoara din inima noastră. Este minunatul copac din sufletul nostru, el ne ocrotește și de arșiță și de geruri cumplite. Psihoterapeuții recomandă să ieșim la aer, în parc, în grădină, în pădure… și să îmbrățișăm un arbore pentru a ne conecta și încărca de energia pământului și universului. Dar de ce să nu sădim noi un arbore în noi, să-l îmbrățișăm pentru a ne racorda la energia eului interior, la lumina divină din noi?
În această primăvară ne sunt restricționate ieșirile în aer liber. Suntem nevoiți să respectăm măsurile stricte de izolare și ne simțim strânși într-o menghină, ne doare rău rana închiderii robinetului libertății. Acest lucru ne face nefericiți. Privim îndelung de la fereastră primăvara. Admirăm copacii care și-au înțeles menirea și lucrează pentru a și-o împlini prin diferite cicluri - înfrunzire, înflorire, rodire... Asigură echilibrul din natură, primenește aerul și ne alimentează cu oxigen. De asemenea arborii sunt un scut în calea vânturilor puternice și ne feresc de viscole și întroieniri. Rădăcinile arborilor fixează solul și împiedică alunecările de teren, iar zăpada topită mai lent în zonele cu copaci, reduce riscul revărsării râurilor și inundațiilor. Copacii mențin umiditatea solului și reglează temperaturile extreme atât vara cât și iarna. Frunzele, florile și fructele au efecte binefăcătoare asupra sănătății oamenilor, iar arborii bătrâni care se usucă și cad, se descompun și asigură nutrienți pentru următoarele generații de copaci, de plante.
Dacă facem un exercițiu de voință și ne străduim să descoperim asemănările dintre copac și om, constatăm că sunt nenumărate, evidente, de necontestat, uimitoare. Și nu este de mirare pentru că suntem frați întru Domnul – suntem creații ale aceluiași bun Dumnezeu.
Și noi ne naștem, suntem sădiți de Creator într-un loc și-ntr-un timp, prindem rădăcini puternice, apoi creștem, înfrunzim și înflorim, (copilărie, adolescență, educație), iar la tinerețe rodim (dăm naștere copiilor). Misiunea noastră nu se încheie aici, ci cu dragoste și efort le asigurăm cele necesare până se descurcă singuri. Treptat adunăm inele în tulpina trupului, ne maturizăm, îmbătrânim și mergem spre viața de veci spre înviere.
Pentru a parcurge în pace și liniște toate aceste etape ale sufletului, omul are nevoie de copacul din inima lui. Treptat, noi înșine devenim copaci pentru cei apropiați. Așa cum codrii și dumbrăvile sunt atât de frumoase, așa ar trebui să fie și „pădurea” umană.
Acum este momentul pentru cei care nu au făcut-o până acum să planteze copacul inimii, pentru a se hrăni cu seva lui verde și a înțelege rostul vieții. Japonezii au filosofia lor în acest sens. Vorbesc de ikigai – greu de tradus, dar într-o accepțiune aproximativă este ceea ce conferă sens vieții, trăind în bucurie, renunțând la obiceiurile proaste și înlocuindu-le cu cele bune. Descoperirea propriului ikigai necesită voință, efort, energie, timp... Ne punem întrebări pentru a găsi răspunsuri, asimilăm cunoștințe și dobândim abilități pentru descoperirea lucrurilor pentru care trăim, înțelegerea menirii vieții, pentru că în opinia lor viața fără scop este tristă. Așa se explică și speranța mare de viață a japonezilor de peste 80 și ceva de ani, iar câteva zeci de mii de persoane au trecut de peste 100 de ani și, tot aici au trăit cei mai longevivi oameni. Specialiștii spun că au înscrisă în gena lor longevitatea, însă susțin și faptul că stilul de viață, mișcarea fizică, trăirea în natură în spiritul filosofiei Zen sunt tot atâtea atuuri pentru a dobândi longevitatea.
Am făcut această paranteză pentru a aduce încă un argument al plantării unui copac în noi. Așadar, în leagănul din brațele vânjoase ale copacului din noi putem ajunge la împăcarea cu sine, la ascultarea liniștii interioare și la sporirea acuității auzului și văzului întru înțelegerea naturii divine din noi. Stă în puterea noastră să convingem copacul să înflorească, să aibă aroma dorită, culoarea care ne place și să invităm păsările preferate pentru a ne încânta cu trilurile lor. Astfel vom culege bune roade, toate bio, nestropite și neinjectate cu substanțe otrăvitoare. Doar aceste roade ne vor da energia, vigoarea de a împlini menirea vieții, de a fi în armonie cu noi, cu semenii, cu întreg universul și cu Creatorul a tot și a toate.
Apariția coronavirusului (indiferent dacă a apărut spontan sau a fost creat în laborator) este o jertfă prin pătimire spre distanțarea de păcat și înnoirea vieții prin gândirea și făptuirea doar a binelui, emanarea căldurii și luminii în jurul nostru. Acum bisericile sunt goale, însă s-au înmulțit faptele bune. Un părinte spunea că e momentul să ne zidim fiecare în casă un paraclis, să-l interiorizăm pe Dumnezeu ca echilibru și salvator unic al vieții noastre.
La umbra copacului din noi, în adierea zefirului ne mângâie susurul frunzelor, iar suflul inimii noastre își găsește ritmul firesc de ființă mai bună, mai frumoasă, mai iubitoare. La umbra copacului din noi, citind Cartea Sfântă, ne scriem propriul roman inspirațional. Descrierile de natură sunt pasaje de poveste adevărată despre un copac miraculos și tainic deopotrivă. De e soare, ploi sau vânt, dacă ninge și chiar viscolește ne simțim binecuvântați de pomul nostru. El ne păzește de toate necazurile vieții, ne ferește să cădem în diferite capcane ale lumii și ale noastre și ne dă putere să mergem mai departe. Asta, în situația în care copacul din noi este unul roditor, nu unul parazitar sau semiparazitar, neroditor, otrăvitor și uscat în esența sa, care să ne usuce sufletește, spiritual, trupește. În atare situație, vom ajunge să nu putem vedea cum se cuvine pădurea (omenirea, semenii). Astfel vom ajunge la depresie, viroza zilelor noastre. O boală a psihicului care devine din ce în ce mai molipsitoare. Este o tulburare cu un procent îngrozitor în statisticile din întreaga lume. Este întreținută și sporită la unii de goana după bani și plăcerile vieții, iar la alții de frica a ceea ce poate aduce ziua de mâine. Să încercăm să ne schimbăm fiecare viața, să ne ajutăm să plantăm pomi roditori în suflet. Să nu ne mai plângem și să învățăm să râdem, să avem pe buze permanent zâmbetul florilor și copacilor care-și deschid petalele spre soare și spre noi. Să le zâmbim și noi!
Se știe că atenția este proces psihic complex, conștient și voluntar sau involuntar, prin care, din mai multe impresii simultane, percepem în mod deosebit de clar numai câteva. Este un proces psihic distributiv, mai mult sau mai puțin la fiecare persoană. Însă este important ca atunci când ne concentrăm asupra ceva, să renunțăm la alte activități care ar putea să ne disperseze atenția în așa măsură încât să nu facem nimic cum trebuie, nimic să ne fie de folos, ci doar ne obosește, ne nemulțumește, ne deprimă. „Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Căci sau va urî pe unul și va iubi pe celălalt; sau va ține la unul, și va nesocoti pe celălalt: Nu puteți sluji lui Dumnezeu și lui Mamona.” (Matei 6, 24) Să iubim Copacul din noi și să creștem o dată cu el. Să nu stăm prea mult în trecut pentru că ne vin gânduri gri, negre și nici prea mult în viitor că dau năvală grijile, ci să ne instalăm cu bine în prezent, respectând și mulțumind trecutului și să privim cu nădejde spre viitor. Astfel eliminăm stresul din viața noastră și a celor apropiați nouă, pentru că stresul nu este ceea ce ni se întâmplă, ci modul în care privim întâmplările din viață și cum reacționăm la ele.
Să hrănim și să udăm pomul vieții noastre la rădăcină cu sfânta împărtășanie (trupul și sângele Domnului), doar atunci seva lui va ajunge în ADN-ul sufletului nostru și va produce mutații profunde. Vom descoperi pas cu pas cea mai puternică și rezistentă lege din univers - iubirea, ca ne crește (sufletul va fi mai mare), ne vindecă (bolile ne ocolesc ori iau forme ușoare), ne iartă (uităm de ură, răzbunare), ne înalță (ne transformă după Cuvântul Domnului și vor dispărea umbrele, fantomele, nălucirile, alunecările și visele deșarte). Lângă copacul din inima noastră remușcările conștiinței se potolesc, vâltoarea gândurilor încetează, pârjolul poftelor se stinge, patima trupului se îmblânzește și se aprinde dragostea către Dumnezeul Întreit, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh.
Să prețuim veșnicul Copac al efemerului din noi! Îmbrățișându-L, vom ajunge să nu ne mai deranjeze nimic din ceeea ce ni se întâmplă și vom deveni liniștiți, pentru că „Liniștea este limbajul pe care-l vorbește Dumnezeu, iar orice altceva este o traducere proastă. (Eckhart Tolle) Așadar, „Fii fericit, iar motivul va veni de la sine.”
(Robert Brault)
